Filosofia lui Aristotel

Filosofia se naste din mirare in fata spectacolului lumii - o spun cu atata simplitate anticii, dar parca si mai abitir din opozitie, din vorbirea in contra (cum spun nemtii - widersprechen) celor care si-au spus cuvantul inaintea ta. Insa cand vine vorba de Aristotel parca acest cuvant, opozitie, e o simpla gluma, o joaca puerila, avand in vedere miza demersului Stagiritului. Salvarea stiintei, asta voieste filosoful, readucerea ei sub pastorirea omului, in imanenta lumii, din transcendenta in care o situasera Platon si pitagoricienii si din neantul in care o aruncase relativismul sofistic.

Finalitatea demersului sau il va aduce pe Aristotel, asemeni multora de dinaintea lui, in fata intrebarii noastre cea de toate zilele: "Ce este Fiinta?". Pentru ca, asa cum observa Andrei Cornea in prefata la traducerea romaneasca a Metafizicii: "Pentru ca sa se poata explica existenta stiintei, pentru ca o intelegere rationala a lumii sa fie legitima - crede Aristotel, prin urmare -, pentru ca nu orice opinie si orice inchipuire sa fie la fel de valabila si de egal indreptatita la numele de <>, trebuie sa existe Fiinta."[1]

De ce Fiinta? Pentru ca "orice intelegere reala, intelectuala presupun constanta, permanenta si mai ales un punct stationar de referinta [ . ]"[2]. Iar "Fiinta este portiunea de stabilitate din lume, <> al realitatii. Fiinta este ceea ce lucrul este in sinea lui, este ce-este-le sau. Fiinta este suportul proprietatiilor, al calitatiilor si afectiunilor, adica ceea ce e permanent intr-un subiect atunci cand acesta se schimba si devine."

Pornind de aici, tema centrala a filosofiei aristotelice, asa cum tine sa precizeze Klaus Brinkmann, intr-un mod foarte apasat, in articolul care va face obiectul prezentei lucrari - "The Consistency of Aristotle's Thought on Substance" -, va fi inteligibilitatea Fiintei. Ceea ce ne aduce direct in fata problemei noastre, caci pentru Aristotel inteligibilitatea Fiintei se joaca pe terenul ousiei, ceea ce noi traducem prin substanta. Ousia este piesa centrala in conceptia lui Aristotel, ea joaca rolul cardinal, ea este cheia intelegerii Fiintei.

Stagiritul stabileste foarte clar acest lucru atunci cand, in cartea Z a Metafizici,i echivaleaza intrebarea "Ce este Fiinta" cu aceea despre "Ce este ousia?" "Iata, asadar, subiectul cercetat si controversat si in vechime, si acum si pururea: ce este ceea-ce-este, adica ce este Fiinta? (Unii afirma ca ea este una, altii ca sunt mai multe Fiinte decat una, altii ca ele sunt limitate, altii - nelimitate.) De accea si noi cel mai mult, in mod precumpanitor, cat si exclusiv, ca sa spunem asa, trebuie sa cercetam ceea-ce-este astfel - anume, Fiinta."[4]

Fara doar si poate ca greutatea Substantei in economia conceptualizari Fiintei este cel mai bine masurata dand la iveala toate sensurile in care Substanta se spune a fi prima, a fi anterioara: Substanta este protos on (fiinta prima), deci e prima in ordine ontologica; apoi este prima in ordine epistemologica si "in timp" (genetic) - ousia este punctul de referinta pentru orice modificare a Fiintei si hypokeimenon horismon (substratul autonom) in orice configuratie a Fiintei; este prima in sens cosmologic cat si in ordinea discursului (ca referinta prima).[5] Anticipand, am putea spune, asa zicand, cu Brinkmann, ca toate aceste sensuri in care primatul ousiei se manifesta delimiteaza, mai mult sau mai putin clar, orizontul in care trebuie sa apara raspunsul la intrebarea despre Substanta si impun constrangeri asupra conceptualizarii, obligandu-l tot mereu pe filosof sa mearga mai departe, mai in adancime, pana ce cerintele fiecaruia vor fi fost "satisfacute".

Probabil se va intreba acum, si pe buna dreptate, care este problema. Pe scurt, Aristotel este confruntat cu problema Fiintei, pe care alege sa o infrunte investigand ceea ce ea are mai real si mai inteligibil: substanta. E de presupus ca el are o teorie bine inchegata in aceasta privinta si ce altceva ne ramane de facut decat sa vedem daca aceasta ne satisface sau nu. Da, simplu (desigur ca in limita a cat de simplu poate fi sa "verifici" o teorie filosofica). Dar ce ne facem cand aflam ca avem de fapt in corpusul aristotelic, nu una, ci doua teorii, sau daca vreti doctrine, ale substantei, care, pe deasupra, sunt si incompatibile, incomensurabile. Un sistem ar fi de gasit in opusculul ce deschide seria lucrarilor logice, Categoriile, iar un al doilea, ulterior primului, ar sta la baza filosofiei naturii si a Metafizicii.

Ce e rau, se va intreba, cu un filosof care isi schimba ideile, chiar mergand pana acolo incat sa-si respinga gandurile anterioare? Aceasta este poate chiar semnul unei veritabile cautari, unei sinceritati intelectuale. Nimic de spus, dar cand, asa cum observa Pamela M. Huby, in corpusul aristotelic nu e de gasit o astfel de respingere explicita a lucrarilor ce contin doctrina aparent repudiata, cand, mai mult, Aristotel si-a rescris o parte din lucrari pentru a le da un aspect mai unitar, iar acestea au fost conservate, editate si chiar comentate de succesorii directi ai Stagiritului in fruntea Lyceului, avem doua alternative: fie filosoful a inchis ochii, facandu-se ca nu vede, ceea ce ar echivala cu a-si taia singur craca de sub picioare, fie aceasta idee a discontinuitatii doctrinare este o interpretare pripita si superficiala a demersului aristotelic.

Ca ideea ca Aristotel este inconsistent este pripita si superficiala vom vedea ascultand ce are de spus Brinkmann in aceasta privinta. Ca interpretarea este realizata. pe deasupra. si prin mijloace cvasi-abuzive o vom afla de la Pamela M. Huby.