Dezvoltarea interna a romei din secolul iv pana la revolutia romana

DEZVOLTAREA INTERNA A ROMEI DIN SECOLUL IV PANA LA REVOLUTIA ROMANA

Izvoare: Polybios; Cato, De Agricultura; Diodorus Siculus; Titus Livius; Plutarch, Cato Maior.

Bibliografie: M. Gelzer, Nobilität der römischen Republik, Leipzig, 1912; F. Münzer, Römische Adelsparteien und Adelsfamilien, Stuttgart, 1920; P.A. Brunt, Social Conflicts in the Roman Republic, Londra, 1971; J. Bleicken, Geschichte der römischen Republik, München/Wien, 1980; Th. Mommsen, Istoria romana I-II, Bucuresti, 1987-1988; A.N. Sherwin-White, Roman Citizenschip, Oxford, 1973; H. Hill, The Roman Middle Class in the Republican Period, Oxford, 1952; T.P. Wiseman, New Men in the Roman Senate 139-A.D. 14, Oxford, 1971; P. Veyne, Le pain et le cirque. Sociologie historique d'un pluralisme politique, Paris, 1976; asupra ordinului ecvestru: C. Nicolet, L'ordre équestre a l'époque républicaine (312-43 i.Hr.) I-II, Paris, 1966-1974; E. Badian, Publicans and Sinners: Private entreprise in the Service of the Roman Republic, Oxford, 1972.

Istoria romana nu se limiteaza doar la istoria unificarii Italiei si a expansiunii romane, ci trebuie sa considere si evolutia constitutionala, sociala, demografica si economica. Istoricul ar trebui sa stabileasca toate conexiunile posibile intre manifestarea externa si factorii interni ai societatii romane.

Roma a cunoscut lupta dintre patriciat si plebe. Un moment important a fost codificarea dreptului prin Legea celor XII table si apoi legile licinio-sextiene din 367 i.Hr., privitare la acordarea unuia din locurile de consul plebei. Acest fapt a deschis plebeilor calea spre pretura, dictatura si cenzura. Doar magistraturile legate de invocarea vechilor zeitati, rex sacrorum si pontifefex maximus, erau rezervate patricienilor.

In ciuda acestui mixaj al patricienilor si plebeilor in privinta accesului la functi, exercitarea magistraturilor nu era accesibila decat plebeilor instariti, intrucat magistraturile de la Roma reprezentau o honor si nu erau retribuite. Magistratul trebuia sa dispuna de resurse personale pentru a se intretine si a cheltui in folosul statului.

Un alt element important in asigurarea bunei functionari a statului il constituie adoptarea acelor legis actiones si publicarea, de asemenea, a calendarului zilelor de judecata de catre edilul C. Flavius, in 304 i.Hr.

Toate au contribuit la dezvoltarea dreptului prin aducerea la cunostinta publicului a codului de procedura juridica, la aparitia institutiei avocaturii si aceasta evolutie este continua, intrucat problemele de drept civil sunt de competenta pretorului care, la intrarea in functie, anunta care sunt principiile de drept dupa care el se va conduce. El poate enunta principiile elaborate de predecesorul sau sau le poate completa. Unul dintre drepturile fundamentale ale cetatenilor romani este ius provocationis. Cicero il socotea garantul cetatii si al libertatii.

Magistratul roman avea dreptul de a aplica pedepse, coercitio. Aceste masuri priveau amenzi amenzi care atingeau averea si pedepsele corporale. Pedeapsa cea mai grea era executia asociata cu biciuirea si era de competenta dictatorului si a comitiilor centuriate, care functionau ca tribunal popular. Ea era determinata de crima impotriva unui om liber sau impotriva statului. Impotriva acestor acuzatii, cetateanul roman avea dreptul de a apela la judecata comitiilor centuriate.

Importanta acestei Magna charta libertatum rezulta si din faptul ca traditia literara atribuie instituirii acestui drept o importanta extraordinara. Prima data a fost acordat printr-o Lex Valeria in anul 300 i.Hr. Trebuie spus insa ca numai ultima dintre ele poate fi documentata istoric.

Exercitarea acestui drept era posibila numai pe teritoriul Romei. Numai pe teritoriul orasului lictorii magistratilor purtau doar manunchiul de nuiele fara secure. In afara, puterea magistratului se exercita pe deplin, el avand drepturi nelimitate si exercitandu-si obligatiile ca in timp de razboi, teritoriul din afara orasului fiind denumit militia.

Un alt moment esential in evolutia constitutionala si care a pus capat luptei starilor este ultima secessio plebis in montem Ianiculum in 287 i.Hr., despre care am mai vorbit: plebea a obtinut ca 'ceea ce plebea stabileste ca drept, sa fie considerat ca atare de intregul popor'. In felul acesta s-a produs osmoza completa intre cele doua stari, intrucat plebea organizata in concilium plebis nu mai este separata, hotararile ei - plebiscita - avand aceeasi putere de lege ca si hotararile intregului popor adunat in comitia centuriata; plebiscita aveau puteri egale cu leges.

In felul acesta, plebea putea sa devina extrem de primejdioasa, putand sa puna in primejdie echilibrul constitutional, social si politic. Faptul acesta nu a fost posibil, datorita a doi factori: 1. Plebeii instariti, avand aceleasi drepturi cu patricienii, nu doreau schimbarea ordinii constituite; 2. Prin educatia si experienta sa istorica, poporul roman era obisnuit sa fie condus de un cerc restrans de familii cu experienta politica.

Dar prin lex Hortansia, care a adus integrarea completa a plebei in sistemul constitutional roman, ea isi pierde caracterul de organizaatie revolutionara, tribunii poporului devin magistrati cu calitatea de a propune legi, avand sentimentul de reprezentanti legitimi ai intregului popor si punandu-se i serviciile Senatului, pe care il aveau ca alcatuit din membrii aceleiasi stari.

Comitia tributa obtine aceleasi competente legislavive ca si comitia centuriata. Odata cu lex Hortensia si incetarea luptei starilor se poate vorbi de constituirea republicii clasice, a carei contributie l-a uimit pe Polybios. Istoricul era de parere ca dominatia asupra lumii a Romei se datoreaza calitatii infailibile a constitutiei romane. Pentru el era uimitor cum functionau intr-un singur sistem trei elemente atat de diferite: regalitatea, democratia si aristocratia. "Daca cineva are in vedere atributiile consulilor, ii apare forma de stat romana ca deplin monarhica si regala; daca le cerceteaza pe cele ale Senatului, va spune ca era un regim aristocratic, iar daca va vedea atributiile adunarii poporului, forma de stat ii va aparea democratica" (6.11.12).

Cu toate dificultatile, cele trei elemente ale vietii de stat romane, Senatul, magistratii si poporul au asigurat functionarea sistemului constitutional roman.

In timpul Republicii, rolul preponderent a revenit Senatului.

Adunarea poporului (comitia curiata, comitia centuriata, comitia tributa) era rezultata din 'contopirea' dintre comitia centuriata si concilium plebis. Trebuie aratat ca sporirea numarului de cetateni nu a atras cresterea numarului de centurii, cavalerii si prima clasa insumand in continuare 98 de centurii, avand, astfel, majoritatea fata de restul de centurii, din totalul de 193! Numarul de centurii ramanand nemodificat, s-a ajuns la situatia ca, in vremea lui cicero, intr-o centurie de cavaleri sa voteze 100 de indivizi, pentru ca intr-o centurie din prima clasa sa fie 200, iar in cea a celor lipiti de avere, proletarii, sa fie aproape tot atatea persoane cat in intreaga prima calasa, care continea 80 de centurii.

Aceeasi evolutie sociala ameninta si noua forma de comitia tributa, intrucat cresterea teritoriului roman nu a fost insotita de cresterea numarului de triburi, ele ramanand ficate la acelasi numar de 35, din secolul III i.Hr., cetatenii nou aparuti fiind arondati vechilor triburi. Din situatii obiective, cetatenii romani din triburile rurale nu participau in totalitatea lor la adunare, si atunci urul lor era covarsit de populatia urbana.

Adunarea Poporului hotara asupra legilor, asupra prazii si razboiului, era tribunal in procesele capitale, alegea magistrati pe care ii prezenta magistratului care prezida Adunarea.

Spre deosebire de Atena, trebuie reamintit ca cetateanul roman nu putea singur sa intervina sau sa faca o propunere legislativa. Aceasta calitate o avea numai magistratul. Cetatenii stand in picioare la locul destinat adunarii (acolo unde securea era infipta in nuiele) raspundeau prin da (uti rogas, 'asa cum intrebi tu') sau nu (antiquo 'ramane cum a fost'). Pe tablite era notat: da - U.R., nu - A.

Una dintre cele mai interesante caracteristici ale constitutiei romane consta in faptul ca, din punct de vedere al dreptului public, Senatul nu avea dreptul de a comanda magistratilor. De facto, Senatul insa exercita o puternica influenta asupra magistratilor. Acest lucru se explica prin faptul ca membrii Senatului, alesi pe viata, erau membrii ai familiilor conducatoare de la Roma care detinusera pana atunci o magistratura curula (consul sau praetor) si care erau considerati in masura sa detina si altele, astfel incat se intruneau in Senat. Experienta publica a tuturor fostilor magistrati in viata era incomparabil mai cuprinzatoare si, implicit, incorpora prin continuitatea ei o autoritate superioara fata de exercitarea anuala a unei magistraturi.

Senatul nu se putea intruni din propria sa vointa, ci numai la convocarea unui magistrat superior, iar mai tarziu si a tribunilor plebei. Senatorii se intruneau intr-un spatiu inchis al Senatului sau al unui templu sezand pe banci. Asezarea senatorilor se facea in functie de rengul magistraturii pe care o avusesera: consularii, pretorii etc. si in aceeasi ordine luau si cuvantul. In interiorul acestor grupe se tinea seama de faptul ca patricienii aveau dreptul sa vorbeasca inaintea plebeilor si se tine seama de varsta vorbitorului. Fiecare vorbitor avea timp nelimitat la dispozitie. El isi incheia cuvantarea cu o propunere (censeo). Anecdotic am putea spune, a devenit M. Porcius Cato, cel care, de la 150 i.Hr., isi incheia fiecare cuvantare in Senat cu adaugirea: ceterum censeo Carthaginam delendam esse.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Neindoielnic, compozitia Senatului si implicit a clasei politice romane s-au schimbat in timpul luptelor dintre patricieni si plebe. Numeroasele razboaie in timpul carora patricienii conduceau trupele au dus la scaderea numarului de familii patriciene. Incepand din 367 i.Hr., patricienilor li se adauga si plebei bogati, constituindu-se astfel o noua clasa nobiliara de functii numita nobilitas - de la cuvantul noscere (a cunoaste). Dezvoltarea notiunii de la acest termen pana la nobilitas este explicata foarte bine, dupa cum sublinia M. Gelzer, Die Nobilität der römischen Republik, intr-un pasaj din Cicero, Despre divinitati 2.24, in care oratorul se adresa fiului sau: "caci daca cineva are din tinerete motive care sa-l faca celebru si cunoscut, acestea sunt fie datorate tatalui, ceea ce dupa cum cred este cazul tau, fiule, fie printr-o alta fericita intamplare, toate la un loc indreptand asupra lui ochii tuturor si sa bage de seama la tot ce face el, la felul in care traieste, si ca si cum el ar sta in cea mai stralucitoare lumina, nici un cuvant de-al lui, nici o fapta nu pot ramane necunoscute".

Explicatii asemanatoare se gasesc si la alti autori, asa incat este limpede ca nobiles se prezentau in societate prin faptele stramosilor lor, cum commendatione maiorum, in timp ce un homo novus nu avea alta posibilitate de a se impune decat propria sa vrednicie.

Nobiles se mai numeau boni. Impreuna, nobilii constituiau un cerc din ce in ce mai inchis. Numai candidatii din acest cerc aveau cele mai mari sanse de a castiga magistraturile datorita relatiilor familiale, datorita numarului mare de clientes, astfel incat foarte rar un homo novus rausea sa strapunga prin propria sa vrednicie acest monopol al functiilor detinute de un numar limitat de familii. Istoricii moderni (Gelzer etc.) au aratat ca din 367 i.Hr. si pana in vremea lui Cicero (63 i.Hr.), au reusit ca, din cele 600 de consulate, doar 24 sa fie detinute de homines novi, adica persoane fara recomandarea stramosilor. La M. Gelzer ii regasim si enumerati: 366 i.Hr., Lucius Sextius Lateranus; 293 i.Hr., Carvilius (itereaza, adica repeta consulatul, in 272 i.Hr.); 290, 275, 274 i.Hr., M. Curius Dentatus; 280 i.Hr., Titus Gaius; 216 i.Hr., Caius Terentius Varo; 195 i.Hr., Marcus Porcius Cato; 165 i.Hr., Gnaeus Octavius; 146 i.Hr., Lucius Mummius (distruge Korinthos); 141 i.Hr., Quintus Pompeius; 107, 104, 103, 102, 101, 100, 86 i.Hr., Gaius Marius; 104 i.Hr., Gaius Flavius; 98 i.Hr., Titus Didius (102-101 i.Hr. - praetor); 94 i.Hr., Gaius Cellius; 63 i.Hr., Marcus Tullius Cicero. Istoricul german subliniaza (op. cit. 59-60) ca 'aceasta inseamna ca intr-un interval de 300 de ani, gasim doar 15 homines novi cu 24 de consulate. Pe baza acestui fapt se poate vorbi de o dominatie a nobilitatii. Prin aceasta nu trebuie sa intelegem ca ar fi dominat numai nobiles, ci doar puterea nobilitatii, care isi completa randurile dupa propria vointa. Traditia literara nu ofera nici cea mai mica indicatie despre o exclusivitate in sensul unei limitari a exercitarii puterii la un numar bine determinat de familii. De exemplu, familia patriciana Cornelia (336-44) a detinut 63 de consulate, Fabii - 32; gens Licinia - 15; gens Fulvia - 20 (ultimele doua plebee la origine)'.

Este interesant ca atat vechile familii, cat si homines novi, adica cei despre care Cicero, Catilina 1.28 spunea ca facusera cariera politica nulla commendatione maiorum, se straduiau ca prin intreaga lor activitate fie sa dezvolte cele mostenite, fie sa dobandeasca tinuta morala, cunostinte si experienta politica, fie sa realizeze o activitate militara intensa, deci sa se impuna poporului prin auctoritas. La romani, auctoritas nu  poate fi limitata la sensul precis de azi. Cel care tindea la auctoritas se straduia sa dea sens vietii sale nu atat prin adunarea de avutie materiala, ci in sens mai larg, de a obtine gloria, faima, prin exercitarea de functii care sa-i dea prilejul sa savarseasca fapte necesare pentru familia si statul lui si sa obtina dignitas. Toate acestea ies in evidenta din modul in care era organizet cultul stramosilor. Faptul acesta l-a frapat in mod deosebit pe Polybios, 6. 53, el descriind un asemenea exemplu: 'Daca in Roma moare un om de vaza, convoiul funerar in intreaga sa splendoare este in mod obligatoriu condus in piata publica la asa-numitele rostrae (tribunele oratorilor). Cadavrul este purtat in picioare pentru a putea fi vazut de toti. In timp ce intregul popor sta de jur imprejur, se urca la tribuna un fiu adult, sau, daca nu exista asa ceva, un membru al familiei care tine o cuvantare despre virtutile si faptele celui decedat, cuvantare care desteapta in randurile multimii care-si aminteste de evenimente un asmenea sentiment, incat moartea acelui apare nu ca un eveniment privat pentru familia respectiva, ci ca o pierdere pentru intregul popor si stat. dupa ce a fost inmormantat, familia ii aseaza imaginea intr-un loc in casa unde poate fi cel mai bine vazut (intr-un dulap de lemn). Imaginea este o masca ce reda imaginea fetei celui decedad. Aceste dulapuri sunt deschise la marile sarbatori, imaginile sunt impodobite cat mai frumos si cand un membru important al familiei moare, aceste imagini sunt purtate in convoiul funerar de persoane a caror inaltime si infatisare sa fie cat mai aproape de ale celor disparuti. Respectivii poarta, ca si cand ar fi fost consuli sau pretori, imbracaminte cu banda de purpura, sau, daca a fost cenzor, in intregime din purpura, iar daca a savarsit un triumf, costumul triumfal impodobit cu aur. Sunt urcati pe care, precedati de lictori cu fascii (nuiele) si securi si celelalte insemne ale rangului respectiv. Cum au ajuns la rotra, iau cu totii loc pe scaune curule. Atunci cand oratorul vorbeste despre cel decedat el se refera si la ceilalti si aminteste multimii despre faptele si gloria stramosilor. In acest fel, amintirea serviciilor barbatilor straluciti este mereu reinnoita, gloria nemuritoare, amintire recunoscatoare pentru binefacatorii patriei ramane treaza in mintea poporului, fiind transmisa copiilor si nepotilor. Tineretul este insufletit de dorinta de a se jertfi pentru patrie si adobandi gloria pe care o merita barbatul merituos'.

Un alt element care vine sa completeze acest fenomen il constituie practica inscriptiilor funerare, care emana marile succese si demnitatile decedatului. Un exemplu in acest sens, strans legat de antichitatea daco-romana, ofera textul epigrafiei C.I.L. XVI, 3608, reprezentand elogiul funerar al lui Ti. Plautus Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei (57-67 d.Hr.), elogiu care enumera cursus honorum si pune in evidenta stralucitele sale fapte ca guvernator al Moesiei. Toate aceste inscriptii, fie pentru barbatii importanti ai statului roman, fie pentru un simplu soldat, ilustreaza aceeasi tendinta: faptele ilustre trebuiau imortalizate pentru gloria individuala si a patriei.

Dezvoltarea interna a Romei in secolul II i.Hr.

In secolul III i.Hr., Italia s-a structurat intr-o seama de comunitati economice, dominate de Latium si Italia centrala, adica regiunea unde s-a construit mai intai statul taranesc al Romei si acolo unde a fost decisiva coexistenta marii proprietati funciare cu proprietatea taraneasca de diverse marimi. Structura aceasta, intemeiata pe agricultura, s-a modificat prin adaugarea pastoritului, ca urmare a cuceririi Samniumului, iar apoi economia romana s-a completat prin mestesuguri si productie agricola majora: Etruria, Magna Grecia, Sicilia, Campania. Rostowtzeff a lansat ipoteza ca aceste izolate "centre de productie capitalista" au fost distruse de catre expansiunea romana. Puncul lui de vedere este impartasit si de alti istorici, precum Christ, care aduce argumente pentru a arata ca expansiunea romana a influentat negativ structura social-economica a Italiei.

Ager publicus, teritoriul ce intra in componenta statului roman, se extinde si, partial, este pus la dispozitia cetatenilor prin mai multe forme: venditio, assigantio, occupatio sau pentru intemeierea de colonia. Max Weber, Die römische Agrargeschichte in ihrer Bedeutung f. das Staats- u. Privatecht, 1891, a conchis ca numai patricienii si plebeii bogati puteau concura pentru cumpararea terenurilor din ager publicus. Se creaza astfel conditiile pentru consolidarea marii proprietati, intemeiate pe munca servila, producatoare de vin, ulei, cereale, ori cresterea de animale. Cato Censor, in De agricultura, enumera o seama de domenii economico-agricole, in care taranii nu ma puteau concura: vin, legume, ulei de maslin, cresterea animalelor, cereale.

Roma va intra, astfel, in circuitul economic mediteraneean, iar moneda sa, denarul, devine, in secolul II i.Hr.,cea mai importanta moneda a acestui spatiu economic.

Expansiunea romana a contrubuit la cresterea avutiei statului roman, dar a avut si efecte negative. In acest sens, nu trebuie ignorate semnificativele pierderi de vieti omenesti,produse mai cu seama in razboiul hannibalic si in sangeroasele razboaie purtate in Hispania. Cenzorii au inregistrat pentru anul 225 i.Hr., 275.000 de cetateni romani in stare sa poarte armele, iar pentru anul 204 i.Hr., doar 214.000. Cresterea, mai tarziu a acestui numar nu este insa semnificativa: in anul 164 - 337.452; in anul 136, dupa al treilea razboi punic si luptele din Grecia, - 317.933.

Pustiirile din razboiul hannibalic au determinat o migrare a pulatiei rurale catre Roma, astfel incat, intre anii 187-177 i.Hr., s-a intervenit pentru stoparea ei. Razboaile din Hispania si cel servil din Sicilia au dus la oprirea activitatii din constructii, la lipsa de grane, situatie care se explica prin scaderea semnificativa a fortei economice a micului producator, intrucat efectele demgrafice ale expansiunii romane au afectat in principal populaia taraneasca.

Armata romana se compunea din tarani care au fost adusi intrr-o situatie economica limita datorita razboaielor continue, datorita purtarii acestora departe de caminele lor, astfel incat ei nu mai sunt in masura sa-si cultive ogoarele, si in final, isi vor pierde proprietatea in favoarea aristocratiei romane.

Aceasta, dupa cel de-al doilea razboi punic, a cunoscut o noua faza a dezvoltarii puterii ei: forta, dorinta de dominatie, deziderate exercitate mai ales in Orient. Ea devine tot mai inchisa si mai preocupata de apararea privilegiilor, neezitand sa pedepseasca pe oricine ar fia tentat la ele, indiferent de meritele aceluia, asa cum a fost cazul chiar cu marele Scipio Aficanus Maior. O asemenea masura de 'autoaparare' a fost lex Villia annalis din anul 180 i.Hr., care reglementa cursus honorum, in sensul limitarii posibilitatii accesului la magistraturi superioare si comandamente extraordinare.

In cadrul clasei politice romane, se constata si o alta teama de confruntare, aceea dintre romanitate, reprezentata de Cato Maior si hellenism, reprezentat de cercul Scipionilor, in care va fi admis si Polybios.

Se observa, de asemenea, la nivelul aristocratiei romane, o interesanta disputa intre senatores si equites. Evolutia ulterioara a acestui proces merita cateva randuri care sa rezume cercetarile ultimelor decenii asupra ordinului ecvestru.

Cum aratam deja, societatea romana a cunoscut o structurare fundamentala in secolul II i.Hr., ca urmare a marilor cuceriri care au adus cu ele cresterea avuiilor si introducerea la Roma a unor curente intelectuale datorate contactului cu lumea hellenistica.

Aceasta considerabila crestere a avutiei a dus inevitabil si la modificari in compozitia clasei politice romane. Cum stabileam anterior, citand rezultatele cercetarilor lui M. Gelzer, exercitarea puterii se facea de catre un numar din ce in ce mai limitat de familii din nobilitas. Procesul acesta de limitare a participarii la puterea politica a unui numar cat mai restrans de familii, de grupuri de interese din cadrul aristocratiei, a luat formele cele mai interesante. Contemporanii au fost atenti la toate aceste framantari, incercand sa le afle cauzele si sa afle eventual si ce anume a determinat ajungerea in aceasta situatie, care a determinat in ultima instanta revolutia romana, adica un secol de razboaie civile.

Contemporanii lui Cicero, Caesar si Octavianus Augustus, respectiv Sallustius si Varro, il considerau vinovat de inceputul crizei pe Gaius Gracchus, tribunus plebis pentru anii 123-122 i.Hr., care, pentru prima data, pentru a-si impune programul de reforma, a facut apel la forte noi, introducandu-le in politica si incercand sa transforme tribunalul plebei intr-un instrument de renovare a statului.

Elementul de noutate la care a apelat Gaius Gracchus il reprezinta ordo equester. Asa cum se stie, clasa politica romana era alcatuita din ordo senatus si ordo equester. Problema genezei acestui ordo equester este din cale afara de dificila si, cu toate ca s-au intreprins cercetari amanuntite, istorice si filologice, rezultatele sunt inca sub cautiune. Evident, explicatia sta in carenta exasperanta a surselor.

Multi istorici cred ca aceasta disjunctie, impartirea clasei politice romane in doua - ordo senatus, specializata in afaceri politice si a carei avutie era constituita din proprietatile funciare si ordo equester (cavalerii), care s-au specializat in activitati economice - este rezultatul cuceririlor din secolele III-II i.Hr. Marea dificultate consta in a determina atat momentul in care s-a ajuns la aceasta disjunctie, cat si maniera practica. Cercetarea fundamnetala a acestei probleme a fost intreprinsa acum 30 de ani, de catre istoricul francez C. Nicolet. El a redactat o lucrare in doua volume, L'ordre équestre à l'epoque republicaine, vol. I 1966, vol. II 1974. Nicolet a intreprins o vasta ancheta asupra surselor disponibile, ajungand la cateva concluzii, in general acceptate, unele insa respinse critic.

Titus Livius mentioneaza nu foarte clar ca, inca de pe la 214 i.Hr., exista la Roma o categorie de cetateni definita censitar printr-un cens de 1.000.000 de asi (400.000 sesterti), categorie care va fi denumita in secolul I i.Hr. prin notiunea de equites (cavaleri). Acestia trebuiau sa aiba investitura. In textul lui, mentiunea acestui cens stabileste in realitate o diviziune in cadrul primei clase censitare si nu cum s-a sustinut, un nou cens pentru prima clasa. Acelasi istoric mentioneaza, pentru anul 215 i.Hr., societati care au participat la licitatiile pentru adjudecarea furniturilor militare. Livius 23. 49. 1 ii numeste pe componentii acestor societati publicani, adica arendatori ai veniturilor statului, termen care va desemna la sfarsitul republicii pe oamenii de afaceri specializati in colectarea impozitelor (statul roman nu avea institutii si servicii specializate pentru strangerea impozitelor).

Aceasta noua situatie devine un fapt curent in secolul I i.Hr., asa cum rezulta de la Cicero. S-a crezut ca lex Claudia din 218 i.Hr., care interzicea senatorilor sa posede nave mai mari de 300 amfore (4-5 t.), ar fi fost inspirata de acest ordo equester in incercarea de a monopoliza marele comert. Nicolet nu admite criteriile economice in definirea acestui clivaj si nu apeleaza la termenul de clasa, ci la cel public de ordo. El crede ca titlul de cavaler apartine acelora pe care censorii ii clasau in cele 18 centurii equestre ale sistemului censitar, dotandu-i cu equus publicus (calul public), platit si intretinut de catre stat.

Acesti cavaleri obtineau un loc si o eficacitate deosebita in comitiile centuriate. Pentru Nicoret, aceasta definitie este paralela cu definitia pentru ordo senatus, caracterizat prin functii din stat si rang social. Aceste doua ordine se recrutau din acelasi mediu aristocratic si jucau un rol economic aproape identic. Senatorii au facut parte multa vreme din centuriile equestre.

Sunt multi cavaleri a caror avere era compusa din pamanturi si sunt multi senatori care participau la afaceri comerciale sau bancare nu direct, ci prin asociati din randul clientelei. Toata aceasta interferenta de interese arata ca nobilitas si-a pastrat si in perioada cuceririlor complexitatea initiala.

Nicolet a studiat cocietatile care au concesionat furnituri militare din 215. liderii acestor societati sunt persoane aflate in legaturi economice si de rudenie cu ordinul senatorial. Aceasta comunitate apare cand Senatul sau tribunii plebei, prin plebiscita, impun modificari favorabile publicanilor ale contractelor de arendare fixate de catre Cato Maior sau Tuberius Sempronius Gracchus.

Calul public nu era dat decat celor care posedau cel putin 400.000 sesterti. Romanii bogati erau mai numerosi decat membrii celor 18 centurii equestre. Aceste 18 centurii equestre n-au mai fost in stare, datorita evolutiei situatiei politico-militare, sa asigure numarul necesar de luptatori calare, astfel incat, la un moment dat (sfarsitul secolului IV, dupa Nicolet), cetatenii cei mai bogati au fost chemati sa serveasca in cavalerie pe propria lor cheltuiala, asa cum faceau cei care serveau in infanterie. Se ajunge deci la situatia ca averea si rolul militar sa confunde persoanele pe care censul le deosebea, si, in acelasi timp, le atribuia un rol social diferit. De aici au rezultat ambiguitati, abuzuri in utilizarea titlului de cavaler, mai ales in secolul I i.Hr., cand sa- incercat largirea utilizarii inelului de aur, simbolul lui ordo equester.

Aceasta competitie pentru obtinerea titlului de cavaler a dus la cresterea puterii censorilor. Acest lucru se explica si prin faptul ca censorii apartineau marilor familii din nobilitas, care aveau insa un mijloc de a controla accesul in propriile sale randuri.

Competitia pentru acest titlu de cavaler se desfasoara si in coloniile intemeiate de romani. In momentul intemeierii si impartirii pamanturilor, fostii cavaleristi (care au servit calare) primeau loturi mai importante decat fostii infanteristi, adica inca de la inceput noua entitate statala acea si cadrele de conducere, aristocratia necesara institutiilor. Prin avutia ei, in cursul evenimentelor din secolul I i.Hr., aceasta aristocratie va furniza cea mai mare parte dintre cavalerii cunoscuti.

In aceste imprejurari,tensiunile dintre ordo senatus si ordo equester se accentueaza, si lex Claudia din 218 i.Hr. avea ca scop veritabil inchiderea accesului oamenilor de afaceri catre Senat, intrucat ordo senatus putea, prin clientela, sa-si utilizeze marile capitaluri, izvorate din campaniile militare, in toate domeniile economice. Senatul incerca, prin lex Claudia, sa mentina pentru ordo senatus monopolul relatiilor internationale. Prin urmare, acesta ar fi unul din momentele importante ale efortului de inchidere a aristocratiei romane, a cercului, pentru a impiedica accesul altora in randurile ei.

Cuceririle din afara Italiei au facut magistraturile mult mai profitabile, mai atractive pentru cei care le exercita, ceea ce a dus la transformarea acestei aristocratii patriciano-plebeene intr-o oligarhie senatoriala. Ordo senatus se delimiteaza si izoleaza in corpul civic si este smnificativa hotararea cenzorilor din 194 i.Hr., prin care ordo senatus primeste locuri speciale pentru a asista la jocurile publice. Acest clivaj al aristocratiei se accentueaza prin legea lui Caius Gracchus, care acorda cavalerilor 14 randuri la spectacolele publice.

Punctele de vedere ale lui Nicolet au fost in general bine primite de catre istorici, dar au fost si anumite puncte de vedere care au adus unele nuante. Astfel, de exemplu, E. Badian, The Roman Imperialism, 1968, spuna: "Nicolet m-a convis ca pana in vremea lui Sulla (80-79) si probabil pana la ultima cenzura efectiva din anul 70, acest titlu (equester) era atribuit numai celor carora primeau de la censor calul public si erau trecuti in lista cetatenilor romani. Este posibil ca din punc de vedere juridic, situatia sa fie aceeasi si mai tarziu (dupa anul 70). Pentru perioada ciceroniana, totusi, probabil ca situatia juridica a fost aceeasi, si este clar ca argumentele lui Nicolet nu pot zdruncina parerea generala ca titlul, in mod faptic, putea sa fi purtat de toti aceea - si este de inteles ca asa s-a intamplat, din motive sociale - care aveau un munimum censitar de 400.000 de sesterti. Pentru aceasta perioada, Nicolet, in analiza sa detaliata, nu agasit nicio dovada ca cei desemnati explicit ca equites Romani posedau equus publicus. Nicolet conchide si el ca atribuirea calului public este limitata in mod principal la secolul II. Totusi, nimic nu indica faptul ca cei din secolul I nu l-ar fi posedat". Toate acestea il determina pe Badian sa considere ca, "intrucat cineva poate poseda destula avere, era aproape imposibil sa fie impiedicat sa poarte titlul si ar fi fost necuviincios, aproape, ca un asemenea barbat sa nu fi fost numit eques, cu exceptia cazului in care, prin nastere sau meserie, onorabilitatea sa nu ii fi fost pusa in discutie".

Momentul care a pus in evidenta acest clivaj l-a constituit activitatea lui Gaius Gracchus. In general, se admite ca miscarea reformatoare a celor doi frati Gracchi, Tiberius, tribunus plebis in 133 i.Hr., si Graius - in 123 i.Hr., constituie inceputul a ceea ce s-a numit revolutia romana. De fapt, fratii Gracchi au incercat sa continue activitatea inceputa mai inainte de un alt aristocrat, C. Laelius, care, in fata opozitiei senatoriale, si-a retras propunerea de reforma (140 i.Hr.). Situatia sociala la Roma, asa cum am vazut, devenise exploziva. Daca marile cuceriri imbogatisera clasa politica, restul populatiei se afla intr-o situatie disperata si saracise, si, ceea ce era mai grav, procesul de pauperizare afesta baza de recrutare a armatei romane, astfel incat, din punct de vedere al relitatii obiective, reformele propuse de Gracchi corespund unei necesitati evidente. Receptarile lor in istoriografie si posteritatea lor sunt diferite, datorita unei situatii obiective, cat si orientarilor politice ale istoricilor moderni.

Gaius Gracchus a sfarsit asasinat, ca si Tiberius, dar el a pus cu mai multa acuitate in ecuatie noi elemente aparute in societatea romana, si poate acuza lui Suetonius ca el a declansat criza nu este gratuita, dar nu Gaius Gracchus este responsabil de criza societatii romane. El a cunoscut aceasta criza si a incercat sa-i dea o solutie. Constatand din experienta fratelui sau, Tiberius, ca solutia crizei nu putea fi obtinuta din interiorul clasei conducatoare, si cu mijloacele oferite de sistemul constitutional existent, a incercat sa introduca in ecuatia politica un nou element, menit sa rupa monopolul politic al deja structuratului ordo senatus.

Gaius Gracchus a facut apel la cavaleri. Intre alte elemente ale planului sau, cel mai important este acela prin care cavalerii vor prelua tribunalele pentru judecata proceselor deschise impotriva vechii administratii, a magistratilor si in general celor care apartineau lui ordo senatus, procese care pana atunci erau judecate numai de Senat.

In aceasta noua directie politica el a esuat, deaorece cavalerii inca nu aveau ceea ce s-ar putea numi constiinta autonomiei ordinului lor, drept pentru care ei il vor parasi pe Gaius.

Este interesant insa ca putin mai tarziu, un C. Marius, apoi Pompeius, vor fi propulsati si sprijiniti tocmai de acesti cavaleri. Asasinarea lui Tiberius si a lui Gaius, anularea uneia din reformele lor nu a insemant insa si solutia crizei. Evolutia ulterioara a aratat ca aceasta evolua, Senatul incercand, din pacate pentru el, numai masuri paleative. Cele mai multe se vor intoarce impotriva lui, creand cadrul si fundalul primedios al tulburarilor sociale, si creand posibilitatea aparitiei competitorilor pentru putere in dispretul valorilor republicane.

In acest context, se manifesta aici o foarte puternica atitudine individualista promovata de scolile hellenistice tarzii. Efectul unei asemenea noi mentalitati in societatea romana a fost suportat in primul rand de supusii Romei, guvernatorii romani jefuind provinciile. In acest sens, s-a incercat oprirea acestui proces prin emiterea mai multor legi (181 i.Hr. - Lex Cornelia de ambitu), prin intemeierea unor tribunale senatoriale (149 i.Hr. - Lex Calpurnia), care sa judece procesele de jefuire a "banului public" (leges de repetundis).

Expansiunea romana a ridicat probleme deosebite din punct de vedere constitutional, adica rezolvarea, din punct de vedere al dreptului public roman, a administrarii teritoriilor cucerite in afara Italiei. Asemenea probleme, recum si indepartarea obiectivelor politicii externe romane de Italia au iesit in evidenta si in cazul organizarii militare, intrucat, pe baza constitutiei romane, recrutarea si comanda trupelor nu puteau fi organizate decat pe termen scurt, ceea ce venea in contradictie cu situatia de la fata locului, care necesita intreprinderea unor campanii militare de lunga durata.

Razboiul din Hispania si preluarea Pergamului ca provincia Romana au pus in evidenta ineficacitatea si insuficienta mijloacelor vechii administratii si structurii constitutionale romane: recrutarea si comanda pe termen scurt.

Problema sociilor din Italia se manifesta pregnant la inceputul secolului I i.Hr., cand au solicitat cetatenia romana.

Toate acestea la un loc vor constitui substanta epocii ulterioare, denumita in istoriografia moderna ca epoca 'revolutiei romane'.