Consecintele celui de al doilea razboi mondial in plan international

CONSECINTELE CELUI DE AL DOILEA RAZBOI MONDIAL IN PLAN INTERNATIONAL

Nici un alt fenomen nu a influentat atat de mult sistemul international creat dupa cel de al doilea razboi mondial precum confruntarea dintre cele doua supraputeri: SUA si URSS; pana astazi, ca de altfel si in viitorul apropiat, antagonismul dintre cele doua puteri ca si blocurile si sistemele de aliante datorate acestora, vor constitui datele esentiale ale politicii internationale, dorinta bilaterala de destindere devenind pe cat de necesara pe atat de greu de infaptuit. In aceste conditii, vor trebui elucidate "noile probleme" internationale, ca de exemplu: raportul nord-sud, criza cresterii si repartizarea transnationala a conflictelor.

Incepand din sec. al XIX-lea, conflictul est-vest a fost prezentat deseori ca o divergenta intre civilizatia "asiatica" si cea "vestica", iar de la Revolutia rusa din Octombrie si o data cu participarea SUA la politica lumii din 1917, conflictul a fost sustinut, a inspirat teama sau a fost prezentat ca o lupta decisiva intre capitalism si comunism, intre pluralism si totalitarism, intre sistemul liberal democrat si cel socialist de stat.

Al doilea razboi mondial s-a sfarsit cu capitularea Germaniei si a Japoniei. Dintre invingatori, doi SUA si URSS erau ridicati la rangul de superputere. Totusi 50 de ani mai tarziu, Germania si Japonia erau printre cele mai puternice state din lume; URSS incetase sa mai existe si, chiar, si cea mai mare componenta a sa, Rusia, nu mai era o putere de prim rang. Statele Unite, desi inca predominante pe plan economic sa militar, au suferit pagube importante si in anumite privinte erau inferioare Japoniei, iar China devenea tot mai proeminenta.

Aspectul categoric al victoriei a facut sa se uite pentru catva timp faptul ca invinsii fusesera aproape de victorie. Daca Hitler ar fi castigat batalia Angliei sau pe cea a Atlanticului, doua confruntari directe, americanii nu ar fi putut sa debarce cu armatele lor uriase in Europa. Stalin a rezistat la Moscova si la Leningrad cu mare greutate. Japonia a decimat flota americana la Pearl Harbour, dar nu de tot si, inainte de a fi ea insasi infranta, a distrus imperiile francez, britanic si olandez din Asia Rasariteana.

In mod curent, primele semne exterioare ale unui mare razboi sunt schimbarile teritoriale pentru ca agitatia razboiului ajuta popoarele sa-si afirme dreptul de a trai in state proprii.

Dupa cel de al doilea razboi mondial, schimbarile de frontiere in Europa au fost putine si mascate. In Europa Occidentala, schimbarile s-au limitat la a-i pune pe cei invinsi inapoi in locurile din care plecasera; in Europa Centrala si de Est, schimbarile - in afara de granitele ruso-poloneze - nu s-au vazut pe harta, deoarece sase state suverane cu numele, dar reduse la vasalitate de Uniunea Sovietica, continuau sa apara ca fiind independente, in loc sa fie colorate in rosu. Aspectele formale ascundeau realitatea.

In afara Europei, dupa cel de al doilea razboi mondial, Germania isi pierde teritoriile dominate, Italia era deposedata de teritoriile ei din Africa, pierzandu-si si vremelnica ocupatie de 5 ani asupra Etiopiei. In Europa nu a existat o redistribuire oficiala de teritorii, comparabila cu cea provocata de dezintegrarea Imperiilor Tarist, Habsburgic si Otoman..

Consecintele pentru Extremul Orient si zona Pacificului au fost dupa 1945 asemanatoare celor din Europa de dupa 1919. Japonia a fost silita sa se retraga nu numai din teritoriile recent cucerite, dar si din Taiwan, Coreea, insulele pe care le detinuse sub mandat in Pacific si Manciuria .

In mod paradoxal, la scurt timp dupa cel de al doilea razboi mondial si ca o consecinta a acestuia, imperiile europene - imperiile invingatorilor - se dezintegrau. In timp ce primul razboi a dezmembrat imperiile din Europa, cel de al doilea a facut acelasi lucru cu imperiile asiatice si africane ale europenilor. Recucerirea independentei Etiopiei, retragerea englezilor din India, esecul puterilor europene de a reinstala in Asia de Sud si chiar experientele africanilor au contribuit la aparitia solicitarilor inexistente si uneori violente de independenta care au silit Marea Britanie, Franta si Olanda sa cedeze in Asia si apoi in Africa. Acestea au fost urmate de Belgia si, in cele din urma, de Portugalia si Spania. In decurs de o generatie de la sfarsitul razboiului, numarul de state independente din lume s-a triplat. Noile state independente erau sarace sau foarte sarace - lipsite de resurse, de educatie, de muncitori calificati, de servicii profesionale si standarde, de experienta in guvernare si in cunoasterea lumii. Se asteptau sa ajunga repede sa nu mai fie sarace, dar multe dintre ele au fost lovite de doua probleme: instabilitate politica si explozia demografica fara precedent.

Simpla existenta a acestor state a schimbat fata lumii si afacerilor internationale. In loc sa fie domeniile unei anumite puteri imperiale, fiecare dintre ele a devenit un camp deschis atat oportunitatilor si oportunismului, cat si masinatiilor si intereselor conflictuale ale mai multor puteri, in special legat de razboiul rece, dar si de competitia generala pentru materii prime si piete de desfacere.

Ignorandu-si interesele comune, tentate sa se concureze unele pe celelalte, aceste noi state si-au facut singure destul rau, nefiind suficient de unite si nici indeajuns de puternice chiar si atunci cand erau unite.

Cea mai remarcabila consecinta a celui de al doilea razboi mondial a fost razboiul rece. Sursele razboiului rece au inclus mai multe elemente culturale si ideologice, dar aceasta a fost in primul rand o lupta pentru putere si o consecinta a unor calcule gresite. Protagonistii - Statele Unite si URSS se temeau unul de celalalt. Au existat temeri de ambele parti, in general exagerate. Temerile americanilor se bazau pe doua presupuneri false: prima, ca armatele sovietice ar putea inainta din Germania mai departe, spre vest, iar a doua, ca partidele comuniste ar putea prelua puterea in Franta, in Italia sau in alta parte. Victoriile sovietice asupra armatelor germane in ultimii ani ai razboiului le-au adus armatelor sovietice o reputatie teribila, care a ascuns epuizarea Uniunii Sovietice, cauzata de pierderile enorme de vieti omenesti, de distrugerea productiei industriale si agricole si de ruinarea economiei. Armatele sovietice erau capabile sa-si impuna autoritatea in Europa Centrala si de Est, in teritoriile pe care le invadasera deja si unde nu intampinasera nici o impotrivire, dar ideea ca ar putea inainta pana la Atlantic sau ca ar incerca macar era o utopie. In mod asemanator, posibilitatile partidelor comuniste din Occident erau mult exagerate de teama. Chiar si in Franta, unde baza comunista dinainte de razboi fusese consolidata atat de faptele autentice, cat si de exagerarile propagandistice ale rezistentei comuniste in fata germanilor, Partidul Comunist a trebuit sa-si incerce norocul in alegeri. Daca ar fi cautat sa castige puterea prin alte mijloace, toate partidele comuniste din Europa Occidentala s-ar fi izbit de opozitia armatei.

Aceste calcule gresite isi aveau replica in oglinda si de partea sovieticilor, unde politica era facuta de Stalin. Stalin avea dreptate sa se astepte la o atitudine ostila din partea celor din Vest, dar gresea total cand presupunea ca reticentii sai aliati aveau vreo intentie sa atace Uniunea Sovietica sau erau capabili sa gaseasca mijloacele necesare pentru a-l face sa-si piarda puterea asupra satelitilor sai din Europa de Est.