Actiunile de cotropire ale italiei si germaniei

Actiunile de cotropire ale Italiei si Germaniei.

Planurile agresive ale Italiei fasciste. Fiind, la fel ca Germania si Japonia, cointeresata in reimpartirea armata a lumii, a pasit pe calea incalcarii fatise a pacii si Italia fascista. Programul expansionist schitat de ea continea niste pretentii exagerate si se raspindea asupra intregului bazin mediteranean, Balcanilor si bazinului dunarean. Dar in fiece din aceste raioane Italia intilnea obstacole prea mari. In Balcani n-au admis-o englezii si francezii, inpiedicind crearea blocului balcanic proitalian si contribuind la crearea de Iugoslavia, Grecia, Romania si Turcia a Antantei Balcanice, scopul careia era pastrarea hotarelor existente. Germania hitlerista era gata sa sprijine intentiile italiene in ce priveste Mediterana si partial Balcanii, dar in bazinul Dunarii caile politicii italiene si germane s-au despartit.

In asa fel, expansiunea italiana in Europa avea niste perspective destul de limitate.

In vederea acestui fapt, Italia in planurile sale agresive a inceput sa inainteze pe locul intii largirea posesiunilor sale coloniale in Africa. Acaparate mai de mult, Libia, Somali si Eritreea aduceau metropolei un benificiu neinsemnat. O importanta mai mare aceste trei colonii o aveau ca capuri de pod strategico-militare pentru expansia de mai departe in directia Tunisului, Egiptului si Etiopiei.

Acapararea Tunisului si Egiptului care apartineau Frantei si Angliei, era pentru fascistii italieni un vis irealizabil. Dar sa incerce sa cotropeasca Etiopia, Italia putea.

Pregatirile pentru inceputul agresiei contra Etiopiei. Etiopia prezenta un stat feudal inapoiat cu o populatie de 10 mln. de oameni. Ocuparea ei ar fi creat pentru Italia posibilitatea de a lega coloniile sale din Africa de Est intr-un singur masiv. Posesiunile italiene ar fi devenit platdarm, indreptat contra colioniilor engleze in Africa, pana ce scindeaza Sudanul Anglo-Egiptean de Somalia Britanica, pericol pentru cele mai importante comunicatii engleze din Marea Mediterana in Marea Rosie si de la Nord ar fi atirnat de asupra coloniei engleze Kenia.

La inceputul anilor 30 incepe pregatirea pentru navalirea asupra Etiopiei. In trei colonii africane ale Italiei se concentrau trupe, se construiau si reconstruiau porturi maritime, aerodromuri, baze militare, spre hotarele etiopene se construiau sosele. In trei ani in metropola si colonii au fost desfasurate forte armate de 1,3 mln. oameni. Pentru transportarea armatei expeditionale au fost pregatite, inchiriate si cumparate circa 155 nave maritime cu un tonaj total de 1,25 mln. tone⁸².

Pentru ducerea razboiului Italia a marit brusc achizitiile de armament din SUA a avioanelor, aviomotoarelor, pieselor de rezerva, petrolului, materiei prime si a altor marfuri. Anglia a largit Italiei furnizarile de carbune, nichel si altor materiale strategice. Germania, in 1935, i-a vindut Italiei carbune de patru ori, iar masini de doua ori mai mult decit in 1934. Uzinele franceze «RENAULT» livrau armatei italiene tancuri. Importul de automobile in coloniile italiene a crescut de 20 de ori⁸³.

In acelasii timp la hotarele Etiopiei se provocau incidente. Un conflict serios a avut loc la 5 decembrie 1934 linga oaza Ual-Ual din provincia etiopeana Ogaden la o distanta de peste 100 km de la Somaliul italian. Atacind un detasament al armatei etiopene, italienii au folosit aviatia, tancurile, artileria si au fost zeci de raniti si morti. Guvernul negusului Haile Selassie I s-a adresat in Liga Natiilor, membru al careia era si Etiopia, cu rugamintea de a preveni agresiunea italiana.

Numai peste 9 luni dupa evenimentele din Ual-Ual Consiliul Ligii a inceput examinarea conflictului italo-etiopean. Dar totul s-a redus la bavardeala si aceasta i-a dezlegat miinile lui Mussolini, care finisa ultimele pregatiri de razboi.

Statele fasciste tot mai mult luau in miinile lor initiativa in afacerile internationale. Aceasta le dadea mari prioritati in realizarea intentiilor agresive. Pe Germania o aranja pe deplin faptul ca expansiunea Italiei este indreptata spre sud si, prin urmare, atentia ei spre Europa Centala si de Sud-Est, unde interesele germane se ciocneau cu cele italiene, pe mult timp va fi sustrasa. Plus la aceasta, opinia publica a tarilor Occidentale, considerau la Berlin, inevitabil va fi atintita asupra agresiei italiane in Africa, iar aceasta le era la indemina fascistilor germani.

Pozitia Occidentului fata de pregatirile Italiei Situatia creata tindea s-o foloseasca si Franta, care intentiona din contul Etiopiei sa-si consolideze relatiile cu Italia, sa nu permita apropierea ei de Germania si sa obtina cu miinile italienilor slabirea pozitiilor Angliei in tarile Asiei si Africii. La inceputul lui ianuarie 1935 premier-ministrul Frantei P. Laval s-a intilnit cu Mussolini la Roma. La 7 ianuarie s-a ajuns la intelegerea despre schimbarea granitei franco-italiene in Africa. Franta a mers la cedari considerabile, transmitind Italiei 20% din actiunile caii ferate Gibuti - Adis-Abeba, 800 km² la hotarul Eritreei Italiene contra strimtorii Bab-el-Mandeb**, 125 mii km² de teritoriu care se invecina de la Sud cu hotarul Libiei si deasemenea au fost prelungite pina in a.1965 privilegiile colonistilor italieni in Tunis. Italia s-a dezis de la expansie in directia lacului Ciad si a Africii Ecuatoriale, adica a raioanelor influentei franceze. Mai tirziu Laval se lauda ca i-a cadonat lui Mussolini Etiopia^{. 84}

Rezultatele tratativelor secrete intre Laval si Mussolini au fost aduse la cunostinta Londrei. Foreign Office a dat de inteles ca daca nu vor fi atinse interesele britanice din raioanele lacului Tana si riului Nilul Albastru, Anglia nu intentioneaza sa se opuna agresiei italiene. La intrebarea lui Mussolini cum va reactiona Anglia la faptul invaziei armatei lui in Etiopia, Macdonald a raspuns: «Anglia - e ledy. Femeilor le plac actiunile activ ofensive ale barbatilor, dar cu conditia respectarii tainei. De aceea actionati tacticos, iar noi nu vom obiecta».⁸⁵

Politica de toleranta fata de agresorul italian o promovau si SUA. La 31 august 1935 Roosevelt a semnat legea despre neutralitate, care interzicea exportul armelor si materialelor militare in tarile beligerante.⁸⁶ Aceasta insemna ca agresorul, nu atit de mult dependent de importul materialelor de razboi, capata un avantaj real fata de jertfa agresiei. In asa fel, cercurile guvernante ale Angliei, Frantei si SUA de facto au luat cursul spre incurajarea agresiei fascismului italian.

Aici consideram necesar de facut o mica abatere de la expunerea de mai departe a evenimentelor si sa ne intoarcem la legea americana despre neutralitate, care a actionat din 1935 pina in 1941 si a avut o insemnatate deosebita pentru evolutia intregii situatii internationale dinainte de razboi. Adoptarii ei intr-o mare masura a contribuit dezamagirea totala a opiniei publice americane de totalurile participarii SUA in primul razboi mondial si responsabilitatii marilor corporatii pentru antrenarea tarii in razboi.

Adoptarea legislatiei despre neutralitate, considerau initial elementele liberal-democratice, trebuia sa micsoreze posibilitatatea antrenarii tarii in razboi de dragul intereselor private, care nu corespund intereselor natiei in ansamblu. In acest sens, accentul pe prioritatea intereselor nationale avea o semnificatie pozitiva. Insa, cum deseori se intimpla, intentiile bune duc in iad. In conditiile cind in Europa si in Extremul Orient deja existau focarele noului razboi mondial si s-a inceput ofensiva fascismului, devenea evident ca anume interesele nationale ale SUA cereau participarea lor la crearea sistemului securitatii colective. A evita razboiul se putea numai in cazul, daca s-ar fi reusit de impiedicat aparitia lui oriunde in lume. Neutralitatea insa ducea spre izolarea SUA, pe cind pentru preintimpinarea razboiului era nevoie de eforturi colective.

Neutralitatea, proclamata atunci, cind exista posibilitatea reala cu eforturi comune de oprit in embrion ofensiva agresorilor, insemna refuzul cercurilor guvernante ale SUA de la colaborarea internationala in numele pacii. In istoriografia americana este raspindita parerea ca legile despre neutralitate «au contribuit la aceea, pentru a face razboiul si mai inevitabil. Conducatorii tarilor «axei», oameni care nu se deosebeau prin prudenta si intelepciune, fara eforturi s-au convins ca Statele Unite vor ramine la o parte, pe cind ei vor recroi hartile Europei si Asiei»⁸⁷. In asa fel, obiectiv, neutralitatea americana turna apa la moara agresorilor si acele cercuri ale SUA, care vroiau sa-l impinga pe Hitler spre Est, au folosit legislatia data cu acest tel. Roosevelt, fiind in principiu contra legii despre neutralitate, pina la mijlocul anului 1937 o considera in principiu acceptabila.

Agresiunea Italiei contra Etiopiei si pozitia marilor puteri. In noaptea spre 3 octombrie 1935, prin surprindere, fara a declara razboi, armatele italiene au invadat din trei parti Etiopia, considerind ca folosind armamentul modern si noile metode de lupta intr-un termen scurt se vor rafui cu jertfa sa.

Teama pentru soarta coloniilor sale din India si Africa a facut Anglia sa ia masuri de precautie. Ea a concentrat in raionul Marilor Mediterana si Rosie mari forte maritimo-militare si aeriene. In Marea Mediterana se aflau 7 vase de linie, 3 portavioane, 25 de crucisatoare, 65 contratorpiloare, 15 submarine, circa 450 avioane.⁸⁸

Italienii, nereusind sa cucereasca Etiopia din mers, au inceput sa mareasca fortele aruncate contra ei. Concentrarea unei mari mase de trupe italiene, tehnicii de lupta, armamentului, echipamentului, combustibilului, care se transportau in Africa de Est pe cale maritima pe parcursul a citorva luni a devenit posibila ca urmare a tolerantei majoritatii membrilor Ligii Natiilor, care nimic n-a facut pentru a preveni razboiul. la 7 octombrie 1935 Consiliul Ligii Natiilor formal a recunoscut Italia ca agresor si la 11 octombrie Asambleea Ligii a decis sa aplice contra Italiei sanctiuni economice si financiare, care interziceau exportul in aceasta tara a armamentului si anumitor tipuri de materie prima (cauciuc, plumb, cositor, crom), cereau incetarea importului marfurilor italiene si acordarea Italiei a imprumuturilor si creditelor comerciale⁸⁹. Astfel de masuri limitate nu puteau sa influenteze hotaritor asupra mersului evenimentelor, cu atit mai mult ca Italia din timp a creat rezerve de materie prima strategica si in afara de aceasta prelungea sa se foloseasca de ajutorul statelor ce nu luau parte la sanctiuni.

La 5 octombrie 1935, Casa Alba a interzis exportul armelor in Italia si Etiopia. Nu e greu de inteles ca aceasta hotarire lovea nu in agresor, care putin probabil ca avea mare nevoie de procurarea armamentului peste hotare, ci in jertfa agresiei - Etiopia, care nu avea industrie militara proprie si simtea o lipsa acuta de arme. In acelasii timp interdictia nu se raspindea asupra comertului cu materiale strategice, ce corespundea la maximum intereselor agresorului.

Refuzul SUA, Germaniei, Austriei, Ungariei de la participarea la sanctiuni si nedorinta Angliei si Frantei de a le realiza in viata, au creat pentru Italia conditii favorabile, caci in importul ei aceste state jucau rolul principal. SUA livrau Italiaei 72% din parafina, 60% din bumbac, 40% din fonta uzata, 27% din utilajul pentru masini si otelul uzat, 26% din nichel. Germania ii dadea 40% din carbune, 25% din laminate, 11% din fier si otel, 7% de nichel. Cota Austriei in importul italian alcatuia 28% din lemnul de constructie, 23% din otel special, 12% fier si otel. Ungaria era un important furnizor de produse alimentare.⁹⁰

Dorind sa faca sanctiunile maximum eficiente, URSS a propus interzicerea exportului de petrol in Italia. Aceasta propunere au spriginit-o 9 state membre ale Ligii Natiilor, care furnizau Italiei 3/4 din petrolul consumat de ea. Aceste masuri ar fi putut sa influenteze decesiv asupra situatiei din Etiopia.

La Roma au batut alarma. Mussolini s-a adresat lui Laval cu rugamintea de a nu admite aplicarea sanctiunilor petroliere, care ar pune Italia intr-o situatie disperata. Guvernul englez si-a exprimat ingrijorarea ca daca Liga Natiunilor va introduce embargou asupra vinderii petrolului Italiei, Statele Unite vor mari exportul petrolului in aceasta tara si companiile petroliere engleze vor pierde piata italiana. Interesele meschine ale marelui business au invins. Anglia si Franta ar fi putut sa intreprinda si alta masura eficienta contra Italiei - sa inchida canalul Suez si sa izoleze armata fascista din Africa de bazele ei. Dar ele n-au dorit sa faca aceasta. Mai mult ca atit, autoritatile franceze in Gibuti au retinut armamentul procurat de Etiopia, iar administratia franceza a caii ferate Gibuti-Adis-Abeba a refuzat sa-l transporte.

Majoritatea membrilor Ligii Natiunilor numai in cuvinte cadeau de acord cu necesitatea de a rupe cu Italia relatiile economice, in practica continuind s-o aprovizioneze cu materiale militaro-strategice, indeosebi cu petrol, care avea o imortanta primordiala pentru rezultatul campaniei etiopene. Asa exportul de petrol din SUA a crescut de 2,5-3 ori⁹¹. Secretarul de Stat Hall mai tirziu recunostea ca «daca ar fi fost aplicate sanctiuni totale, Mussolini ar fi fost imediat oprit».⁹²

Anglia si Franta, intrind intr-o cirdasie secreta, cu permisiunea lui Mussolini, au elaborat un plan de impartire a Etiopiei. La 9 decembrie 1935 Laval si ministrul britanic de externe. S. Hoare s-au inteles sa-i permita Italiei sa anexeze o parte considerabila a teritoriului Etiopiei. Aceasta din urma se presupunea de compensat cu o fisie din sudul Eritreei cu iesire la mare⁹³ - f«coridor pentru camile», cum au numit aceasta fisie ziaristii. Acest plan a nimerit in presa si a trezit o furtuna de indignare in toate tarile. Hoare a fost nevoit sa demisioneze. Peste o luna a demisionat si guvernul lui Laval. Dar politica acestor doua tari in conflictul italo-etiopean nu s-a schimbat.

Dintre marile puteri numai URSS deschis s-a opus agresiei italiene contra Etiopiei. In nota de la 22.11.1935, adresata guvernului Italiei, guvernul sovietic a acuzat agresiunea contra acestei tari⁹⁴. In discutia cu Hoare ambasadorul sovietic la Londra pe 6 noiembrie 1935 a subliniat importanta colosala a sanctiunilor pentru incetarea noilor acte de agresie: «Italia, a spus, el, este agresor, dar acest agresor e relativ slab si nu prea periculos pentru Europa. In aceeasi Europa sint alti candidati in agresori, mult mai puternici si periculosi. Noi consideram extrem de important, pentru ca pe exemplul Italiei sa fie data o lectie tuturor agresorilor posibili in general. Sanctiunile decise acum trebuie sa devina preintimpinare oricarui agresor in viitor⁹⁵. Insa in aceasta si consta tot miezul politicii statelor occidentale: ele nu doreau sa creeze un precedent. Nepedepsirea agresorului italian avea urmari de perspeciva, infiripind si alte state agresive, in primul rind Germania, parca spunind: daca-i permis Italiei, e permis si noua. In aceasta era principalul viciu al politicii «de neamestec», fiindca obiectiv ea a adus la cresterea incordarii internationale.

In acest timp trupele italiene continuau ofensiva si au mers la crime colosale - contra populatiei pasnice si armatei etiopiene a fost folosit ipritul, aruncatoare de flacari, gloante dum-dum. Bazindu-se pe superioritatea numerica si tehnica, folosind metode criminale de razboi, ocupantii italieni la 5 mai 1936 au cucerit capitala tarii Adis-Abeba.

Dupa aceasta, una dupa alta, puterile occidentale au inceput sa refuze de la aplicarea sanctiunilor contra Italiei. Prima, a fost Anglia. Liga Natiilor si-a dovedit impotenta deplina, dar principalul - nedorinta de a infrina agresorul. Vocea Uniunii Sovietice suna singuratic in peretii Ligii. O marturisire caracteristica a facut-o Eden mai tirziu: «Aceasta noi l-am transformat pe Mussolini intr-o forta considerabila»⁹⁶

Rezultatele lichidarii independentei Etiopiei Razboiul italo-etiopean a adus la o acutizare si mai mare a contradictiilor intre marile puteri. Consolidindu-se in Etiopia, Italia si-a reinoit pretentiile sale asupra posesiunilor franceze vecine, ce a adus la subminarea apropierii temporare cu Franta si a aratat netemeinicia socotelilor cercurilor conducatoare franceze de «impaciuire» a Italiei.

Intr-o masura si mai mare ocuparea Etiopiei ameninta coloniile africane ale Angliei. Sub pericol au fost puse comunicatiile britanice imperiale din Marea Rosie.

Pe de alta parte, razboiul italo-etiopean a contribuit la apropierea celor doua state fasciste - Italiei si Germaniei, ce s-a manifestat deja in 1936 in interventia lor comuna contra Spaniei republicane. Aceasta apropiere avea loc pe baza supunerii crescinde a politicii Italiei intereselor fascismului german. Italia s-a dezis complet de la orice opozitie planurilor germane in Austria, Balcani si bazinul Danubian. Aceasta era plata pentru sprijinul economic si politic german al agresiei italiene in Africa. Pe de alta parte, aceasta era o reflectare a coraportului de forte real din cadrul tandemului agresiv nou-creat.

Ocuparea de catre hitleristi a regiunii Renane demilitarizate. Razboiul din Etiopia si tolerarea agresorului din partea Occidentului au pus inceputul unei noi etape din istoria antibelica. Istoricul si teoreticianul militar englez B. Liddel Gart mentiona ca situatia creata «l-a indemnat pe Hitler spre un nou pas provocator in martie 1936».⁹⁷

Agresiunea nepedepsita a Italiei in Etiopia si politica precedenta a hitleristilor le-au dat motive sa ajunga la concluzia ca a venit timpul potrivit pentru incalcarea directa a tratatelor de la Versailles si Locarno si realizarea planurilor de cotropire in Europa. Ca prim act se prevedea introducerea neasteptata si concomitenta a unei armate germane de peste 30 mii de oameni in zona Renana demilitarizata. In calitate de sirma pentru aventura planuita a devenit teza precum ca pactul sovieto-francez este incompatibil cu spiritul intelegerilor de la Locarno si ameninta Germania. Hitler a declarat: «Moscova trebuie supusa carantinei».⁹⁸ Absurditatea scornirilor hitleristilor era evidenta, intrucit nici Franta, nici URSS, nu aveau nici un fel de pretentii teritoriale fata de Germania, iar tratatul lor despre ajutor reciproc prevedea numai actiuni de raspuns contra agresiei. Actiunea gindita de fascisti era legata de un risc gigantic pentru ei. Mai tirziu Iodl recunostea: «Noi aveam un sentiment de neliniste al unui jucator, care a pus in joc intreaga sa cariera».⁹⁹

Actul agresiv al Germaniei hitleriste in Europa se pregatea intr-un contact strins cu Italia fascista. La 25 februarie 1936 intre ele a fost incheiata o intelegere despre masurile de lupta contra pactului sovieto-francez si despre linia generala a politicii fata de tratatul de la Locarno.¹⁰⁰ Invazia trupelor germane in zona renana trebuia sa sustraga atentia Occidentului si pe un termen nedeterminat sa amine intrebarea despre sanctiunile petroliere contra Italiei, permitindu-i fara obstacole sa incheie operatiile finale in Etiopia. Din rugamintea lui Mussolini, Hitler a transferat data ofensivei cu o saptamina mai devreme. Pe de alta parte, continuarea razboiului italo-etiopean sustragea atentia opiniei publice din Europa Occidentala de la Europa Centrala.

La 7 martie 1936 batalioanele germano-fasciste au invadat zona demilitarizata renana si au ocupat-o neintilnind rezistenta. Succesul neasteptat a infiripat agresorul, trupele germane au iesit la hotarul francez.¹⁰¹ Guvernul francez a reactionat la aceasta actiune numai prin cuvinte. Dar «toate acestea erau agitatie si cuvinte goale in fata faptului savirsit», scria Ch. de Gaulle.¹⁰² In loc sa impuna Germania hitlerista sa-si retraga trupele din zona demilitarizata, guvernul francez s-a situat pe o pozitie avantajoasa agresorului - a consultatiilor fara capat, consfatuirilor si conferintelor. Guvernul englez s-a adresat Frantei cu recomandarea «de asteptat de a lua careva masuri». Baldwin i-a spus premierului Flanden: «Daca exista doar o sansa din o suta ca operatia voastra politieneasca va aduce la razboi, eu n-am nici un drept sa implic Anglia».¹⁰³

Triumfind, Hitler s-a grabit sa declare: «Spiritul Tratatului de la Versailles este nimicit». Si a adaugat: «In Europa trebuie sa apara o ordine noua».¹⁰⁴ La hotarele rasaritene ale Frantei iarasi a aparut luciul baionetelor fortelor armate ale reihului german. Sistemul de aliante si garantii creat de ea piriia din toate incheieturile. Desigur trupele germane de pe hotarul apusean, mai ales in perioada initiala, nu puteau impiedica Franta sa intreprinda o ofensiva, dar efectul psihologic de la prezenta lor era real.

Remilitarizarea zonei Renane a solutionat problema constructiei unor mari obiecte militare in vestul reihului, ce, pe de o parte, ridica sansele Germaniei intr-o posibila confruntare cu fortele armate franceze, iar pe de alta - permitea sa reduca la minimum numarul armatei, necesare pentru mentinerea frontului contra Frantei. Cu aceasta a aparut posibilitatea reala nu numai de marit forta de ofensiva a trupelor, ce actioneaza in orice alta directie, dar se excludea si un atac neasteptat din Occident. Insa cel mai mare cistig strategic consta in faptul ca intarindu-se in vest, Germania fascista de fapt a intretaiat «linia vietii» intre Franta si aliatii ei din Europa de Est si Sud-Est, chiar de odata destabilizind situatia pe continent si creind in perspectiva un pericol nemijlocit unui sir de tari, si intii de toate Austriei si Cehoslovaciei.

Remilitarizarea zonei Renane a adus la schimbari importante si in atitudinea regimului fascist al lui Mussolini fata de cel de-al treilea reih. Ea a fost apreciata de capeteniile fasciste ale Italiei ca o dovada solida a unei mari forte a Germaniei. Aceasta actiune a adus si la importante reevaluari in inchipuirile politice ale conducerii Germaniei fata de perspectivele evolutiei apropiate a situatiei europene. Ea tot mai mult se incredinta ca din partea Occidentului nu vor urma actiuni concrete pentru curmarea agresiei germane.

Toate acestea in comun au inrautatit brusc situatia internationala din Europa. In acest sens, e greu sa nu fii de acord cu gazeta «Izvestia» de la 12 martie 1936, care a constatat: «Fiind acum cea mai moderna forta armata a lumii capitaliste occidentale si bazindu-se pe 70 mln. de populatie, pe industria supraconcentrata si pe o nemaivazuta concentrare a puterii de stat, cel de-al treilea imperiu prezinta prin sine un puternic stat imperialist. El inca nu e gata pentru o ofensiva armata. El are inca multe parti slabe - lipsa materiei prime strategice,lipsa rezervelor bine pregatite. Dar el deja a incetat sa mai fie obiect al politicii si deja nu se mai teme de restabilirea in Franta a tendintei spre dezmembrarea Germaniei, dar, invers, stie bine ca Franta se teme de el».¹⁰⁵

Zona Renana, acaparata de Germania, a devenit platdarmul ei contra Frantei.