Arta poetica in literatura romana - ansamblu de norme / reguli privind "nasterea" / "facerea" poeziei

Arta poetica

(lat. ars poetica; fr. l'art poétique

Ars poetica, sau arta poetica, ori poetica un concept cu normativ caracter, specific esteticii desemneaza un ansamblu de norme / reguli privind "nasterea" / "facerea" poeziei, ori, in general, tehnica literaturii cu abordari dinspre genuri / specii literare, dinspre prozodie, figuri de stil, compozitie, stilistica , in functie de doctrinele / dogmele curentelor inregistrate in plan diacronic: clasicismul, romantismul, realismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, suprarealismul, dadaismul, paradoxismul etc.

Prima Poetica a fost semnata de Aristotel, in orizontul anului 330 i. H., axandu-se pe conceptul de mimesis («arta imitare a naturii»). Alte celebre arte poetice pentru literaturile antice au ca autori pe Horatiu (Epistola catre Pisoni), Quintilian s. a. Pentru ilustrarea principiilor estetice ale clasicismului, celebra este Arta poetica de Nicolas Boileau (1636 1711), din anul 1674: Iubiti deci ratiunea si pentru-a voastre lire / Din ea luati frumosul, si-a artei stralucire. // Dar noi ce ne supunem la legea ratiunii, / Vrem arta sa indrepte si-un mers al actiunii; / Un loc, o zi anume si-un singur fapt deplin / Vor tine pan' la urma tot teatrul arhiplin. // () // Fii clar, concis si sprinten in orice povestire. (v. infra, clasicismul).

Literatura romana a fost inzestrata cu arte poetice de C. Conachi («Mestesugul stihurilor romanesti»), Ion Heliade Radulescu («Regulile sau Gramatica poeziei»), Eminescu s. a. O veritabila ars poetica a romantismului poate, cel mai important manifest poetic din secolul al XIX-lea, se afla in Epigonii de Mihai Eminescu (poem datand din 15 august 1870). In prima parte a amplului poem-manifest, poetul elogiaza «zilele de-aur a(le) scripturelor romane», din epocile anterioare, cu «poeti ce-au scris o limba ca un fagure de miere», spre a releva, prin antiteza, in partea a doua, epigonismul contemporanilor sai, «simtiri reci, harfe zdrobite, / mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate, / masti razande, puse bine pe-un caracter inimic», fara credinta in ceva, pentru care Dumnezeu este o «umbra», pentru care Patria este «o fraza» etc. In scrisoarea insotitoare a poemului-manifest, Epigonii, catre Iacob Negruzzi (de la revista «Convorbiri literare»), Eminescu ne incredinteaza: «Ideea fundamentala e comparatiunea dintre lucrarea increzuta si naiva a predecesorilor nostri si lucrarea noastra trezita, dar rece Predecesorii nostri credeau in ceea ce scriu, cum Shakespeare credea in fantasmele sale Comparatiunea din poezia mea cade in defavorul generatiei noi si cred cu drept».

Tudor Arghezi este autorul a numeroase arte poetice: Testament, Ruga de seara, Incertitudine, Epigraf, Flori de mucigai, Cuvant, Poetului necunoscut, Hora de poeti etc. In "fruntea" volumului de debut, Cuvinte potrivite, din anul 1927, Tudor Arghezi si-a pus cea mai interesanta / valoroasa dintre artele sale poetice, Testament, un poem esential pentru intregul sau program estetico-literar realist. In "deschiderea" Testamentului arghezian, cartea ca bun testamentar transmis fiului se releva simbolic in treapta intru cunoastere veridica, in prim-hrisov «al robilor cu saricile pline de oseminte» "varsate", "transferate" in fiinta poetului. Tatal-poet lasa mostenire fiului nu orice fel de carte, ci cartea-tezaur intru cunoastere a neamului sau din temelia piramidei sociale, carte oglindind «seara razvratita» a stramosilor ce au urcat «pe branci», prin "rapile" / "gropile adanci" ale istoriei. Rostul cartii este clar expus: Ca sa schimbam, acum, intaia oara, / Sapa-n condei si brazda-n calimara. De aceea, Batranii-au adunat, printre plavani, / Sudoarea muncii sutelor de ani. In astfel de carte argheziana, destinata celor din baza piramidei sociale, «urmasilor stapani», nu robi ca pana acum, rasar «cuvinte potrivite si leagane», desigur, «din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite». Arta poetica argheziana consta in valorificarea, rafinarea, sublimarea tuturor elementelor ce intra in sfera realitatii pure, neinfrumusetate romantic, samanatorist etc., indeosebi, a elementelor ce apartin apoeticului, uratului, grotescului, infernalului / monstruosului etc.: Facui din zdrente muguri si coroane. / Veninul strans l-am preschimbat in miere, / Lasand intreaga dulcea lui putere. / Am luat ocara, si torcand usure / Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure (v. TTAdir, 75 sqq.).

La Octavian Goga intalnim o arta poetica mesianic-poporanista chiar in "deschiderea" volumului de Poezii, publicat in anul 1905; este vorba despre poezia Rugaciune. Lamura mesianismului se releva nu numai in Rugaciune, ci si in Marturisiri literare, din anul 1932: «Eu, gratie structurii mele sufletesti, am crezut intotdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si le transforma intr-o trambita de alarma. Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinte .

Volumul de debut in poezie al lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919), se deschide cu o remarcabila "ars poetica" a expresionismului, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, in care se oglindeste si faimoasa potentare a misterului, exprimata totodata si in registrul aforismului, din Pietre pentru templul meu (din acelasi an): «Cateodata, datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare». Rostul / misia poeziei expresioniste, rod al luminii cunoasterii "luciferice", ori "paradisiace", este schimbarea a tot ce-i neinteles in «ne-ntelesuri si mai mari», prin iubire de «flori si ochi si buze si morminte»; enumerarea nu este intamplatoare, caci realul vizat prin sinecdoca are patru cardinale repere: floarea ca punct initial, "epifanic", "primavara", sau "vara", ori "toamna", cu fragranta vietii; ochiul baza a receptarii intru reflectare, intru cunoastere de orizonturi; buzele "treapta" a senzorialului / carnalului, "garoafa" a rostirii, a exprimarii sinelui etc.; mormantul punct terminus al vietii, loc al ocultarii, al trecerii din «[ara-cu-Dor» in «[ara-fara-Dor», spatiu al metamorfozelor ens-ului uman, al "transcenderii" etc. Catharsis-ul blagian este rezultatul trairii in tot mai «largi fiori de sfant mister», conditie sine qua non a poeziei expresioniste.

Poezia Din ceas, dedus, «compusa in toamna lui 1929, utilizand un material poetic din 1920», cu care se deschide volumul Joc secund, publicat de Ion Barbu in 1930, si poezia secunda a acestui volum, Timbru, mai intai «aparuta cu titlul Apropiat, in Sburatorul din noiembrie 1926» (BPoe, 154 sq.), se constituie intr-o barbiana arta poetica hermetic-parnasiana, "in doua parti": I («Din ceas, dedus»): Din ceas, dedus adancul acestei calme creste, / Intrata prin oglinda in mantuit azur, / Taind pe inecarea cirezilor agreste, / In grupurile apei, un joc secund, mai pur. // Nadir latent ! Poetul ridica insumarea / De harfe resfirate ce-in sbor invers le pierzi / Si cantec istoveste: ascuns cum numai marea, / Meduzele cand plimba sub clopotele verzi. (BPoe, 154) II («Timbru»): Cimpoiul vested luncii, sau fluierul in drum, / Durerea divizata o suna-incet, mai tare / Dar piatra-in rugaciune, a humei despuiare / Si unda logodita sub cer, vor spune cum ? // Ar trebui un cantec incapator, precum / Fosnirea matasoasa a marilor cu sare; / Ori lauda gradinii de ingeri, cand rasare / Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum. (BPoe, 155).

Cu privire la "prima parte" de "ars poetica", Din ceas, dedus George Calinescu nota ca «hermetismul lui Ion Barbu e adesea numai filologic», cele doua catrene din "deschiderea" Jocului secund fiind «o cugetare clara, in limbaj dificil, arta poetica a liricului: Poezia (adancul acestei calme creste) este o iesire (dedus) din contingent (din ceas) in pura gratuitate (mantuit azur), joc secund, ca imaginea cirezii resfranta in apa; e un nadir latent, o oglindire a zenitului in apa, o sublimare a vietii prin retorsiune» (CILR, 892). Desigur, aceasta prima parte a artei poetice barbiene graieste despre faptul indiscutabil ca Poetul si Poezia apartin sferei ceasului, adica prezentului, la mijlocul axei spatio-temporalitatii, in vectorizare paradoxist-geometric-lirico-semantica, intre polul plus ("plus-infinit"), al realului / istoriei, al cosmosului nostru, sugerat de calma creasta, zenitul, si polul minus ("minus-infinit"), simetric, constituit de adancul, «nadirul latent», sau "creasta inversa", "ca o piramida cu varful in jos". Este infinitul cunoasterii in plan diacronic, istoria ens-ului uman, devenirea Fiintei, insemnand evolutie intre doua "repere" de care suntem constienti ca grupuri ale apei (se stia si in perioada interbelica faptul ca, la moarte, un corp uman de o suta de kilograme, prin incinerare, se transforma in doua kilograme de cenusa, restul evaporandu-se, "fiind apa" / "compusi ai apei"; astfel, se deduce usor ca fiintele umane sunt sublime "grupuri ale apei"). Poezia pura, jocul secund, retea de cristale ale Logosului, cand se ineaca / dispare "animalitatea planetara" / "spiritul de turma din jungla" («cirezile agreste») prin "umanizare", in «grupurile apei», are menirea ca, din prezent / «din ceas», sa oglindeasca maretia lumii, «calma creasta», zenitul, dar si opusu-i, «nadirul latent», sa-i deduca intreaga istorie / viata, spre a proiecta-o in sfera inalta a spiritului sacru, «in mantuit azur», chiar "taind" nodul gordian existential ca Alexandru Macedon. Numai astfel «Poetul ridica insumarea de harfe resfirate», suma de trairi si "harfe" (metonimie / sinecdoca: Poet / Poezie) ce pot fi pierdute in "sborul invers", "zborul" dinspre tinerete spre batranete, dinspre viata spre moarte, dinspre lumina spre intuneric; numai in acest chip istovitor, traind / cunoscand profund marea vietii, se naste veritabila poezie, pura poezie, asemenea meduzelor.

In Timbru, se continua "ars poetica" parnasiano-hermetica barbiana; cimpoiul si fluierul (metonimie / sinecdoca: Poet / Poezie) sunt instrumentele specifice rapsozilor pelasgo-daco-thraci / valahi (dacoromani-arhaici), neamului orfeicilor; misia Poetului / Poeziei este de a canta «durerea divizata», durerea lumii intregi din fiecare ens / ins al ei; dar nu numai omul este demn de cantare, ci si «piatra in rugaciune» ("statuile"), «a humei despuiare» ("arta ceramica"), natura intreaga, «unda logodita sub cer», adica toata creatia dumnezeiasca. Poezia trebuie sa fie «cantec incapator», atoatecuprinzator, ca «fosnirea matasoasa a marilor cu sare», ori ca imnul edenic al ingerilor din clipa in care Dumnezeu a faurit pe Eva din coasta barbateasca a lui Adam. Poezia pura in acceptiunea barbiana se vrea holo-cantec ori cantare a Genezei, a intregului cosmos.

Prima ars poetica a paradoxismului, Peristylium, angajand holopoemul ("poemul perceperii intregului cosmic din care suntem parte"), a fost publicata in revista craioveana, «Ramuri», din 15 septembrie 1966, de un reprezentant al disipativ-grupului: «La tarmii freneziei si in solstitiile sale, trairile s-au condensat, echilibrand indrazneala cu fortareata chiar in momentul cand Praxiteles si-a terminat proiectul sub chenarele privirilor Frineii. Poezia este imensul miraj al sevelor efervescente ce traverseaza sufletul de la imperceptibil la grandiosul obiectiv, de la atom la sistemul solar, de la samanta la planta, de la galgaitul izvorului de munte la imensele scurgeri oceanice, de la substantele intunericului la germenii luminii, de la cautarea inerta la descoperirea sacadata. Ca totusi, cand pipai sagetile graiului, vreau sa-mi proptesc mana pe umarul Parangului, sa strig, sa ma fac auzit de toata lumea, sa dau drumul cantecelor / incantecelor mele pasari sincere de aur sa zboare-n largurile campurilor, fertilizandu-le; dar inca o data: habent sua fata Poezia este explozia sentimentului extrem al poetului. / Nu vreau sa fac nici ars poetic, nici parada. / Nu-mi sta-n fire asemenea lucru, ci, mai degraba, / permiteti-mi sa scot baltagul / de crom si fulgere, / potrivit varstei mele, / sa tai muntilor / pintenii tantosi, / de langa periferia / sentimentelor, / de langa calcaiele / unde zvacneste artezian / sangele inimii / modeste, nobile, / sa trasnesc / coifurile-mbacsite / de egoism!» (TPer*, 14). In «Operele imperfecte» (1979), Nichita Stanescu a publicat si poezia Evocare, surprinzand un aspect fundamental al esteticii stanesciene, revolta sublima a semnificantului impotriva semnificatului, modul in care semnificantul "atrage", "naste" semnificatul, ori dupa cum ne incredinteaza in alt context (cf. SSubl, 11) chiar poetul chipul decurgerii materiei din Cuvant. In «Evocare», e vorba despre proaspat-nascuta Poezie, identificandu-se in iubirea absoluta a protagonistului liric: «Ea era frumoasa ca umbra unei idei / a piele de copil mirosea spinarea ei». Doua dimensiuni lirico-semantice se evidentiaza: cea concreta, descrierea Iubitei / Poeziei, palpabila, corporala, si cea abstracta, a ideii, a umbrei ideii. Desigur, ca si la nou-nascut, fiintarea poeziei se certifica prin strigat, dintr-o "limba moarta" in numele unei dialectici a viului. In catrenul al doilea suntem atentionati asupra  reperelor / dimensiunilor imponderabile: "ea nu avea greutate", fiind ca aerul respirat; dar are gust ca sarea atat de "slavita la ospete de barbari"; e vorba de un "ospat al spiritului", la care se consuma Poezia, "sarea tuturor marilor idei". Se mai prezinta cu doua fete, mai mult decat "ianusbifrontice", una "razanda" si cealalta "planganda" cu lacrimi mari. In distihul "conclusiv", Nichita Stanescu reia asertiunea-vers din "deschidere", in care substituie ideea cu gandul «ea era frumoasa ca umbra unui gand» , idee / gand proiectat(a) ca intr-o cosmogeneza, ca intr-o nastere a pamantului "intre apele primordiale": «Intre ape, numai ea era pamant.» (v. TEv, 90 sqq.; cf. TSp, 107 / 155 sqq.).