Timpul narativ in proza postmoderna

Timpul narativ in proza postmoderna, sunt ilustrate, pe subcapitole - 0. Preliminarii, 1. Titlurile postmoderne, 2. Incipitul - timpul narativ si modalitatea narativa,  Continuitatea si discontinuitatea temporala - componentele situatiei narative si modalitatea prin care ele se realizeaza, concret in text: timpul narativ, modalitatea narativa, vocea narativa (instanta narativa), persoana, autorul implicat si lectorul implicat. La acestea, se pot adauga relatiile transtextuale cu rol major in deconstructia textului narativ traditional si in subminarea conventiilor narative, aspecte dominante la autorii postmoderni.

Printre alte tendinte sesizabile la nivelul naratiei, in postmodernism, mai pot fi enumerate: amalgamarea succesiunii temporale, identitatea incerta a naratorului, distantarea ironica a naratorului, constructia cu efecte aluzive, comic-livresti, actualizarea functiei fatice, implicarea lectorului prin jocul de persoana ( a II-a singular, a II-a plural, I plural), asocierea lectorului in naratie si descriere.

Aceste tendinte sunt sesizabile si la nivelul celor trei valori ale timpului narativ: ordinea, durata, frecventa. Ilustrarea si comentariile din prezentul capitol vor viza ordinea, cu cele doua tipuri de cronologie posibile, continuitatea si discontinuitatea temporala in naratie sau chiar in descriere, deoarece, in unele opere, majoritara este descrierea (narativizata) care, de fapt, ia locul naratiei. In proza postmoderna, exista situatii cand ordinea temporala nu se poate reface (s-ar putea realiza o comparatie cu romanele lui Alain Robbe-Grilllet) sau se relateaza doua serii de evenimente, unele "reale" si unele imaginare, insa prezentate initial ca si cum ar fi "reale", pentru ca, ulterior, sa se contureze statutul lor imaginar (in romanul Tobit al lui Stefan Agopian).

Incipitul - timpul narativ si modalitatea narativa analizeaza raportul de forte intre timpul evenimential (diegeza) si timpul narativ acel (pseudo-)timp ce isi ia semnificatia din lectura. Textul narativ este analizat integrand principiile naratologice ale lui Gérard Genette din Figures III. Pentru o prima abordare a timpului narativ, ilustrarea va porni de la secventele de incipit din doua opere literare postmoderne: Ioan Grosan - O suta de ani de zile la portile Orientului si Stefan Agopian - Tobit.      

Rolul incipitului, in formula sa clasica expozitiva, acela de a introduce indici spatio-temporali si personaje, pare dejucat in unele dintre aceste romane postmoderne. Modificarea rolulului textual al incipitului, manifestat odata cu literatura secolului al XX-lea, mai precis odata cu perioada interbelica, este major in postmodernism. Un bun exemplu este oferit de procedeul multiplicarii inceputurilor care determina, la randul sau, si multiplicarea instantelor narative. Naratiunea heterodiegetica auctoriala omniscienta este astfel realizata incat include, pe rand, si perspectiva personajelor.

Afara ninge prapadind . ; Ninge secular . ; Ningea grandios in orasul vast cum nu mai este, / Ning la cinematografe grave drame sociale, Pe cand vantul hohoteste-n bulevarde glaciale . .

Penetratia umezelei peste tot, atmosfera cetoasa care inabuse, crasmele umede, murdare, ziduri vechi ce se darama, peretii uzi si frigul, un mort evreiesc pe ploaie , o fata ingropata pe ploaie, toate acestea sfarsesc prin a da nervi, prin a exaspera. Isterizati, bolnavii racnesc la ploaie : Si ce enervare pe gand ! / Ce zi primitiva de tina ! / O bolnava fata vecina / Racneste la ploaie razand .

Poezia Nocturna exprima starea sufleteasca a citadinului nelocalizat : Fug ratacind in noaptea cetatii, / In turn miezul noptii se bate rar, / E ora cand cade gandul amar / Tacere .. e ora lasitatii . // Te pierzi in golul singuratatii, / O, suflet al meu, de lume fugar, / E ora cand Petru plange amar / Asculta . e ora lasitatii . . Bacovia a scris muzica si si-a scris versurile dupa strunele vioarei , iar in urmatoarele versuri se face referirea la imitatia cadentei unui mars funebru Ningea bogat - sitrist ningea - era tarziu / Cand m-a oprit - in drum, la geam clavirul; / Si-am plans la geam, si m-a cuprins delirul - / Amar, prin noapte - vantul - fluiera pustiu . La un moment dat, Bacovia afirma ca fiecarui sentiment ii corespunde o culoare . ( Pictorul inrebuinteaza in mestesugul sau culorile : alb, rosu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am incercat sa le redau cu inteligenta, prin cuvinte. Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum, in urma m-a obsedat galbenul, culoarea deznadejdei. De aceea ultimul meu volum poarta titlul Scantei galbene ). George Bacovia prefera deci culorile inchise, sumbre - negru, violetul, griul , dar si pe cele deschise cum este albul , galbenul, etc.

negru si alb : Copacii albi, copaci negri / Stau goi, in parcul solitar ;

Cu pene albe, pene negre ; Si frunze albe . frunze negre .

Viziunea copaci albi / negri si frunze albe / negre are un caracter ireal (apare aici motivul cromatic) .

Analepsa externa nu interfereaza cu planul principal al naratiei, completeaza si lamureste cu anumite antecedente si are un punct de plecare anterior, in afara actiunii relatate deja, iar analepsa interna se refera la o istorie din interiorul actiunii, avand un punct de plecare posterior inceputului romanului, campul temporal e cuprins in naratia propriu-zisa In cadrul ultimului tip de analepsa, cea interna, se disting alte doua subclase: analepsa interna heterodiegetica - cu un continut diegetic diferit de planul narativ, naratorul facand referiri despre un personaj nou introdus sau pierdut din vedere, caruia ii sesizeaza trecutul recent, printr-o digresiune retrospectiva si analepsa interna homodiegetica - acel tip de analepsa cu aceeasi linie de actiune ca primul plan narativ, putand aparea chiar interferente cu acest plan; la randul sau, acest tip de analepsa homodigetica cunoaste si ea doua subcategorii: (a) analepsa completiva - daca se completeaza o lacuna anterioara, o omisiune provizorie, partial independenta de curgerea temporala si (b) analepsa repetitiva - daca se reiau elemente deja relatate. Exemplele de realizare a acroniei prin analepsa au fost particularizate prin romanul O suta de ani de zile la Portile Orientului de Ioan Grosan

Iata asadar ilustrate doar cateva dintre tendintele operelor postmoderne, la nivelul naratiei, invocate la inceput: deconstructia textului narativ traditional, identitatea incerta a naratorului, amalgamarea succesiunii temporale, distantarea ironica a naratorului, constructia cu efecte aluzive, comic-livresti, actualizarea functiei fatice, implicarea lectorului prin jocul de persoana (a II-a singular, a II-a plural, I plural), asocierea lectorului. Fenomenului postmodern romanesc contribuie la innoirea masiva a discursului narativ, dar si formularea acelei EST-etici, pe care o preconiza, cu deosebita intuitie, regretatul Gheorghe Craciun, de fapt, contributia originala a prozei romanesti postmoderne la literatura europeana a granitei dintre milenii.