Nuvelele fantastice - caragiale

NUVELELE FANTASTICE - CARAGIALE

Fantasticul este o categorie "estetica universal valabila care nareaza intruziunea supranaturalului intr-un cadru realist", altfel spus, apariția unor fapte inexplicabile intr-un context familiar cititorului. Astfel, fantasticul se situeaza intre teritoriul miraculosului, unde supranaturalul este acceptat și justificat și cel al straniului, in care faptele aparent supranaturale sunt acceptate ca fiind absolut normale.

Spre deosebire de aceste doua situatii, in fantastic, eroul, dar și cititorul are reacția de a refuza faptele supranaturale. Aceasta reacție de refuz poate fi insoțita de indoiala, respingere sau chiar teama. Un cercetator de marca al fenomenului, Tzvetan Todorov, pune un mare accent pe ezitarea cititorului și a personajelor in privința naturii fenomenului perturbator. Daca cititorul (sau personajul care traiește ezitarea) opteaza pentru o soluție raționala, atunci narațiunea intra in sfera straniului. Dimpotriva, daca el accepta o explicație supranaturala, se patrunde in domeniul miraculosului.

Fantasticul este deci identificat cu ezitarea cititorului sau a pesonajului. Definit in raport cu realul și imaginarul, fantasticul ii apare lui Tzvetan Todorov drept "ezitarea cuiva care nu cunoaște decat legile naturale puse fața in fața cu un eveniment in aparența supranatural".

Fantasticul iși creeaza totodata o rețea de teme specifice. Cele mai frecvente ar fi, dupa Roger Caillois: pactul cu diavolul; sufletul supus la chinuri, care pretinde pentru odihna sa ca o anumita acțiune sa fie indeplinita; spectrul condamnat la o cursa dezordonata și veșnica ; moartea ivita ca o persoana printre cei vii; lucrul de nedefinit și invizibil, dar care are greutate, e prezent, omoara sau face rau; vampirii, adica morții care iși asigura o tinerețe veșnica, sugand sangele celor vii; statuia, manechinul, armura care, pe neașteptate, se insuflețesc și dobandesc o infricoșatoare independența; blestemul unui vrajitor, care aduce dupa sine o boala inspaimantatoare și supranaturala; femeia - fantoma, venita de dincolo, seducatoare și funesta; intervertirea domeniilor visului și realitații; camera, apartamentul, etajul, casa și strada disparute in spațiu; oprirea sau repetarea timpului.

Fantasticul se poate incadra in cinci categorii: metafizic ("Sarmanul Dionis"), folcloric, mitofolcloric, savant și ontologic. Fantasticul folcloric și savant (cu accente naturaliste ce justifica analiza psihologica ) este foarte bine cultivat in opera lui I.L. Caragiale.

Exista teme, motive si procedee comune literaturii europene din secolul al XIX-lea, ce se regasesc in povestirile fantastice ale lui Caragiale, care, in plus, au cunoscut influenta folclorului balcanic.

Tema drumului este o tema specifica literaturii sud-est europene, de obicei este reprezentata de calatoria initiatica, fiind preferata de Caragiale in "La Hanul lui Manjoala", "La Conac" si "Calul Dracului".

Motivul averilor pierdute peste noapte este ilustrat in "Kir Ianulea", "La Conac" si "Abu-Hasan", fiind un motiv prezent in "Federigo"(1829), povestirea lui Mérimée, in care protagonistul isi pierde la jocul de carti toata averea.

Tema sinuciderii nejustificate, ilustrata la Caragiale in "Inspectiune", se regaseste in nuvela "Verdictul" de Kafka, in care personajul are o reactie bizara prin sinuciderea sa, care nu poate fi explicata. Aceeasi strategie a bizarului, descendenta din Edgar Poe este folosita de Caragiale in "Inspectiune", in care sinuciderea inexplicabila a lui Anghelache a creat un numar de controverse ale comentatorilor, insa cea mai buna explicatie a dat-o Caragiale insusi, despre care Zarifopol relateaza faptul ca ii placea ambiguitatea din finalul schitei: "Il amuza fara incetare enigma pe care a lasat-o in sinuciderea casierului Anghelache. De ce s-o fi omorat Anghelache? Nici eu nu stiu ».". Florin Manolescu comenteaza finalul enigmatic ca pe o capcana intinsa cititorilor de catre Caragiale: "A cauta un singur raspuns, un adevarat raspuns la intrebarea formulata de amicul mai tanar al casierului, Anghelache, inseamna a ignora capcana pe care ne-a intins-o insusi prozatorul"[1].

O alta strategie comuna, regasita tot la Edgar Poe, o constituie replica finala in ambele texte: la Kafka, naratorul se refera la aglomeratia de pe pod, in mod bizar, neavand nici o legatura cu sinuciderea protagonistului - "In clipa asta era pe pod o circulatie cu adevarat interminabila" - ; la Caragiale, replica finala este data de narator, comentand ironic nedumerirea tanarului casier, care nu-si putea explica sinuciderea lui Anghelache: "Dar Anghelache, cuminte, n-a vrut sa raspunza". Aceasta strategie, denumita "factura bizarului", apartinand lui Poe, este comentata de Sergiu Pavel Dan, referindu-se la nuvela lui Kafka, "Verdictul", in care autorul propune "un fapt fara cauza si fara finalitate" , prin care explica reactia bizara a personajului care se sinucide aparent fara nici un motiv.

Motivul cavalcadei , ilustrat in "Calul Dracului" este preluat dintr-un basm popular rusesc, existand la Gogol, in nuvela fantastica "Vii", in care fata de boier vrajitoare face o cavalcada asemanatoare, calatorind pe gatul unui tanar seminarist, care fusese chemat sa o pazeasca in timpul noptii[3].

Analizand realismul grotesc in opera lui Gogol, M.Bahtin comenteaza rolul foarte important pe care il are "«dracovenia» hazlie, mult inrudita, prin caracter, ton si functii, cu voioasele viziuni carnavalesti ale infernului si cu diableriile - scenetele cu draci" , remarcand imaginea carnavalesca a jocului de carti din iad, in povestirea "Ravasul pierdut"; aceasta viziune carnavalesca exista si la Mérimée, in povestirea "Federigo", protagonistul jucand carti in iad, cu Pluton si pacalind Moartea de doua ori - se remarca tema mortii intruchipate, ca la Edgar Poe, in "Masca mortii rosii" sau ca la Creanga, in "Ivan Turbinca" - dar viziunea carnavalesca exista si la Caragiale, in "Kir Ianulea", in care autorul descrie atmosfera grotesca a adunarii demonilor in iad. Acelasi comic grotesc exista si la Anatole France, in "Revolta Ingerilor", aparuta dupa moartea lui Caragiale, in 1913.

Tema locului malefic exista la Edgar Poe, in "Prabusirea casei Usher", "Masca mortii rosii", la Anatole France, in "Cele sapte neveste ale lui Barba-Albastra" si la Caragiale, in "La Hanul lui Manjoala", in "La Conac", dar si in "O faclie de Paste" si in "In vreme de razboi", existand obsesia pentru hanul vazut ca loc malefic, in care se petreceau tot felul de nenorociri, de la violenta, pana la nebunie si crima. Motivul hanului poate fi incadrat in aceasta tema, fiind preferat de Caragiale, la fel ca de Edgar Poe in "Bon-Bon".

Motivul metamorfozei este un motiv vechi, folcloric, existent si in basme; exista la Caragiale, in "Calul Dracului", in "La Hanul lui Manjoala", in"La Conac" si in "Kir Ianulea", sub diferite forme. Cersetoarea batrana se transforma in fata de imparat in "Calul Dracului", fiind vrajitoare; in credinta populara vrajitorul este considerat "omul metamorfozelor" deoarece se poate transforma, existand si posibilitatea de a se transforma in animal, putere pe care o imparte cu diavolul sau primita de la acesta.

Traditia populara asociaza prezenta diavolului cu diferite animale ca pisica, tapul, cainele sau corbul. Aparitia iedului si a cotoiului din ,,La Hanul lui Manjoala" pot fi asociate cu prezenta diavolului sau cu a hangitei vrajitoare, de ale caror forte malefice este constient socrul protagonistului, Iordache, afirmand ca "iedul si cotoiul erau totuna". In "La Conac", aparitia diavolului metamorfozat in negustorul "roscodan" are influente nefaste asupra tanarului cu care se intalneste pe drum, iar in "Kir Ianulea", Aghiuta primeste de la Dardarot misiunea de " a se impielita din cap pina-n calcaie in chip de om muritor" , cu scopul de a se insura si de a trai pe pamant zece ani, pentru a afla adevarul despre relatiile dintre femei si barbati.

Motivul transformarii este un motiv favorit al literaturii fantastice inca din secolul al XVIII-lea, fiind folosit de Cazotte in "Diavolul indragostit" publicat in 1772, in care Satan isi face aparitia mai intai sub forma de camila, caine, iar ulterior sub forma unei tinere, Biondetta, care reuseste sa-l farmece, seducandu-l pe Alvaro, protagonistul nuvelei.

Motivul "diavolului insurat" este un motiv stravechi, corespunzand unei vechi credinte populare; povestirea este de origine orientala, aparand pentru prima data in "Cukasaptati", raspandindu-se in basmele celor "1001 de nopti" si in povestile populare ale Boemiei, Poloniei, Serbiei, Ungariei, Rusiei, astfel incat povestea are foarte multe variante.

Exista si o preluare contemporana a motivului, in piesa "Belfagor" a lui E.L.Morselli; istoria preluarii acestui motiv este studiata de Tatiana Slama Cazacu, in lucrarea intitulata "Motivul «diavolului insurat» , in care analizeaza comparativ "Belfagor", nuvela lui N. Machiavelli, "Kir Ianulea", nuvela lui I.L.Caragiale si piesa "Belfagor" a lui E.L. Morselli, pornind de la ideea de "coincidente tematice" in opere literare diferite, care nu au o legatura spatiala sau temporala intre ele, idee preluata de la Tudor Vianu.

Tatiana Slama Cazacu analizeaza asemanarile si diferentele dintre nuvelele lui Caragiale si Machiavelli, stabilind originalitatea lui "Kir Ianulea" datorata dramatizarii nuvelei, comicului si episoadelor noi adaugate de Caragiale. Diferentele fata de nuvela lui Machiavelli sunt realizate prin amplificarea unor momente - al iadului, al casniciei si al vindecarii "posedatelor" -, prin comicul atmosferei din iad si transformarea "arhidiavolului" in Aghiuta, dracusorul neastamparat, care se ascunde dupa cei mari, ghicind ca are sa i se dea de lucru si jucandu-se cu codita in timp ce Dardarot ii descrie misiunea pe care o are de indeplinit pe pamant.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Spre deosebire de Onesta, Acrivita este un personaj "insemnat", avand privirea crucisa, existand in credinta populara ideea ca omul "insemnat" este rau; in plus, ea are darul de a vindeca "posedati" numai prin aparitia ei, devenind femeia care il inspaimanta pe diavol. Spre deosebire de povestirea lui Machiavelli, Acrivita este urmarita si dupa plecarea lui Kir Ianulea, fiind descrisa in chip de vaduva, suferind de dorul sotului ei, desi se stia ca nu murise, ci doar scapase prin fuga de ea. Originalitatea lui Caragiale in "Kir Ianulea" consta in construirea atmosferei epocii fanariote in Bucurestiul anului 1800, dar si in intruchiparea unor figuri noi, ca jupaneasa batrana, Kera Marghioala, "o cotoroanta zugravita si smaltuita", careia Kir Ianulea ii povesteste trecutul sau inventat.

Kir Ianulea- eroul povestirii cu acelasi titlu, diavol cu fizionomie umana, pare un protagonist din familia lui Chirica si mentor al lui Stan Patitul al lui Ion Creanga. Ca si eroul lui Creanga, Kir Ianulea vrea sa demonstreze prin exemplu, psihologia femeii. Portretul femeii indaratnice compus cu dexteritate cumuleaza trasaturile cele mai curioase intalnite in satirile populare in comediile lui Moliere si Goldonii. Consoarta lui Ianulea simuleaza gelozia, e infumurata, violenta, triviala, jucatoare de carti si risipitoare. Intamplarile se desfasoara intr-un Bucuresti cu arome sudice, meridionale.

In studiul I. L. Caragiale și modernitatea prozei, din volumul Incidente critice, Alexandru Oprea spune despre Kir Ianulea ca pe firul principal al narațiunii "se inșira ca niște margele sau, . ca niște reacții in lanț, mai multe povestiri cu valoare autonoma."

Ca structura și dimensiuni, povestirea lui Caragiale nu seamana nici pe departe cu un ciclu de povestiri in rama. Totuși exista o serie de trasaturi care o apropie de acest tip oriental de povestire. O prima trasatura comuna este supunerea, indeplinirea ordinelor regelui de catre un supus, Aghiuța trebuind sa se supuna voii intunecatului Dardarot. Tipic orientala este și existenta "naratorului heterodiegetic" care, utilizand persoana a treia și stilul indirect-liber, povesteste ispravile altor personaje (Aghiuța - Ianulea, Acrivița, Negoița etc).

Tema povestirii, darurile primite de femeie de la diavol, este una universala, des intalnita atat in literatura, cat și in folclor. Conform indicarii surselor de catre autor insuși, motivul femeii superioare diavolului ca viclenie este preluat din Belfagor al lui Machiavelli.

Istoriile atasate la firul central al povestirii - viața lui Ianulea alaturi de Acrivița - sunt de marimi inegale, unele fiind mai lungi, altele mai scurte și nedezvoltate, iar despre altele putem spune ca au ramas intr-o faza initiatica. Astfel de "idei" nedezvoltate ar fi povestea zgarcitului cu o suta de mii de galbeni, ingropat "cu talerul" de catre "parliții de mahalagii", sau aventurile cumnaților lui Ianulea. Despre unul se spune doar ca i s-a scufundat corabia plina cu marfuri pe care nu a asigurat-o, iar despre celalalt ca a pierdut banii jucand carți cu niște elini.

Puțin mai dezvoltata ar fi aventura lui Aghiuța ca sluga la baba ce i-a dat de lucru sa-i indrepte un fir de par creț. Apoi, ar mai fi istorioarele spuse de fiica lui Zamfirache Ulierul din Colentina despre lirele furate ale paharnicului Iordache din Dudești, despre falsificarea testamentului tutungiului Agop, sau despre "calugarașul sprancenat" ce locuia la "archimandritul" Hrisant și care ar fi fost fata lui Ristache Muscalagiul din Ploiești. Tot aici mai putem vorbi despre misterul nașterii fiicei lui voda, in realitate fiica unui palicar, a capitanului Manoli și despre barfele Ianuloaiei. Aceste istorisiri, ce ne-o prezinta pe "cocoana" care "se ținuse" cu un fiu de domnitor, incat voda a vrut sa-i taie coadele și sa o trimita la manastire, care a fost gasita de soț "la Țurloaia, la chiolhan, la iarba verde", chiuind și jucand numai in papuci, cu un "zaporojean" și care s-ar fi plimbat cu duhovnicul sau in luntre, pe luna, cantand "Frunzulița loboda . , gura lumii sloboda!" - sunt mici tablouri de moravuri.

Cea mai dezvoltata povestire secundara este cea a parinților lui Ianulea, debitata kerei Marghioala, cotoroanța "zugravita și smalțuita", pusa mai mare peste slugi. Istoria parinților, proprietarii unei livezi de maslini, plecați intr-un hagialac și morți de tineri pe mare, precum și aventurile copilului Ianulea luat de capitan "pe procopseala" și ale tanarului Ianulea plecat apoi singur pe mare in cautarea norocului, deși sunt narate unei singure persoane, sunt destinate curiozitații targului. Acestea introduc inca o data calatoria initiatica prezentata in multe opere literare.

Relația dintre Ianulea și Negoița, marginașul "bondoc și indesat", se bazeaza pe motivul intoarcerii unui serviciu. Ruinat de nevasta și de firea lui cea darnica, Ianulea este salvat de cei carora le datora bani si care il urmareau , de catre Negoita. Acesta din urma primește in schimb darul alungarii demonilor intrați in fetele și nevestele tinere.

Povestirea lui Caragiale pare una reala, populata de o lume a mahalalei cu tipurile sale obișnuite, din care strabate culoarea balcanica. O lume cu oameni buni și rai, cu binefaceri și nedreptați, cu rautate și invidie, cu gelozie, nerecunoștința și prefacatorie perfida. Dar avem de-a face și cu recunoștința, cu alte cuvinte o opera reala, verosimila. Negoița devine un musafir de seama al caimacamului Craiovei, este facut boier și primește o moșie, ceea ce demonstreaza ca exista și cinstire și generozitate. Toate aceste caracteristici sunt atribuite umanului și nu elementelor supranaturale (chiar și Aghiuța, cand devine Ianulea, este supus slabiciunilor omenești).

Ca și in Povestea lui Stan Pațitul, pactul lui Negoița cu diavolul se incheie prin invingerea acestuia din urma prin viclenie si ipocrizie. Inspaimantat inca de la inceput de Dardarot, terorizat de soție, urmarit de creditori, Aghiuța ratacește prin lume și șantajat de Negoița este nevoit sa se intoarca in Iad. Elementele fantastice sunt bine conturate si evidentiate pe tot parcursul naratiunii.

Kir Ianulea nu este o povestire in rama in adevaratul sens al cuvantului, ci, dupa cum am mai spus, poate fi considerata una intr-o faza embrionara. Prin Kir Ianulea, Caragiale deschidea un nou teritoriu al operei sale, cu o organizare proprie a narațiunii și cu un fantastic redus la dimensiunile umanului. Cu toate acestea asa-zisul debut al lui Caragiale in aceasta parte a literaturii romane este bine privit de catre critica literara si chiar creditat.

Cu toate ca beneficiaza, din punct de vedere structural, de stereotipia basmului, adica formula inițiala, formula mediana și formula finala, narațiunea "Kir Ianulea" a fost adesea considerata nuvela. Pornind de la pațania diavolului Belfagor, Caragiale localizeaza in Valahia epocii fanariote, in Bucureștiul cu aspect și moravuri orientale de la inceputul sec. XIX, povestea autohtonului Aghiuța.

Elementele fantasticului sunt inca de la inceput abundente, la fel ca in "Hanul lui Manjoala". Stapanul beznelor, Dardarot, convoaca o adunare a suflarii diavolești, dorind sa afle totul, dupa cum era deviza "imparației": "politica imparației noastre cere sa știm tot, fara greșeala, nici indoiala". Ii cere lui Aghiuța sa se duca pe pamant (inzestrandu-l cu o suta de mii de galbeni) și povațuindu-l: "Sa te casatorești și sa traiești cu nevasta zece ani. Pe urma sa te faci ca mori; sa-ți lași acolo trupul și sa te-ntorci sa-mi dai socoteala una cate una de toate pan cate ai trecut ca om insurat", dar și avertizandu-l: "toate vremea de zece ani pe pamant ai sa fii supus la toate necazurile, slabiciunile și ticaloșiile pamantenilor la neștiința, la saracie, robie, prostie și la manie chiar, ramanand sa te aperi de toate relele cum ai putea și cum te-o taia capul".

Aghiuța, metamorfozat intr-un barbat chipeș, intre doua varste, instarit, ne introduce intr-o atmosfera balcanica, caci in aceasta nuvela autorul pare sa uite datele fantasticului de la care pleaca, lasa loc unui "balcanism artistic de limbaj și atmosfera", pentru ca de abia in final sa-și reaminteasca de punctul de plecare. Alege Bucureștiul ca fiind spațiul care i s-ar potrivi cel mai bine personajului. Capatand identitatea unui negustor bogat, Kir Ianulea iși construiește o biografie pe masura și in concordanța cu cerințele vremii. Kir Ianulea devine posesorul unui statut social pe masura caselor "mari din mahalaua Negustorilor" și incepe sa mearga la petreceri pentru a face cunoștința cu "fel de fel de negustori, ba și de boieri", care mai de care dintre aceștia incercand sa și-l faca ginere.

Femeia pe care vrea sa o ia in casatorie este Acrivița, 'fata a mai mare a lui Hagi Canuța, toptangiu pe vremuri'. Kir lanulea, dublul real al lui Aghiuța, este un om care adora petrecerile, astfel ca oamenii spuneau: 'Trebuie sa fie putred de bogat arvanitul!'. Acrivița are un comportament contradictoriu: la inceput este blanda ca un miel, apoi aduna toate slugile, le baga in sperieti si se declara stapana casei, stand tot timpul 'posaca și-ncruntata". Kir Ianulea ne este prezentat in ipostaza barbatului pacalit fara sa isi dea seama de nevasta, dominat de aceasta, neputincios și naiv. Acrivița, "vestita și frumoasa", doar "ca se uita uneori, nu totdeauna, cruciș" pare sa fie prototipul diabolic al femeii, o creatura malefica, egoista, rea, greu de mulțumit, lingușitoare și prefacuta, barfitoare.

Planul femeii era de a pune mana pe 'diamanticalele, sculele și argintaria' lui Kir Ianulea, dandu-i-le tatalui sau, sa inzestreze pe surorile ei, 'iepele lui Canuța', sa nu ajunga fete mari fara zestre, ca sa rada lumea de ele cu scopul ca acestea sa nu ramana fete mari si fara zestre astfel devenind batjocura societatii. Observam aici ca pe langa toate calitatile dracesti ale femeii se ascunde si o urma de generozitate chiar daca mijloacele nu sunt tocmai crestinesti.

Lucrurile se inrautațesc de tot apoi: 'a tot bagat manile Kir Ianulea in lada cu bani; a tot luat cu pumnul, la loc n-a mai pus nimic, pan-a dat intr-o zi cu unghiile de fundul lazii.' Negustorul, fiind in prag de faliment, in zorii unei zile, fuge de acasa cu creditorii pe urmele sale, pentru a scapa de ocara și de inchisoare. Este salvat de Negoița, un țaran de la Cuțitul de Argint, cu care facuse in prealabil un targ. Drept rasplata, Aghiuța ii indica formula cu care putea sa vindece orice om stapanit de Necuratul, astfel putand sa-și faca o agoniseala.

Pentru a se razbuna pentru ceea ce patimise din partea neamului femeiesc, reprezentantul iadului intra in sufletul unei fete de boier din Colentina, intr-al soției Caimacamului de Craiova, al fetei lui Voda, al unei nepoate a mitropolitului.

Exasperat de fosta sa nevasta, Aghiuța sfarșește prin a se refugia in iad, unde povestește cu lux de amanunte experiența pe care o traise pe pamant, spre marea incantare a lui Dardarot. Epuizat, frant de oboseala, iși exprima dorința ca Acrivița și Negoița sa nu apara in iad, ca astfel sa reușeasca și el sa se odihneasca doua sute de ani.

Nuvela "Kir Ianulea" este o creație remarcabila in care Caragiale da dovada de o adevarata arta de povestitor, de o mare capacitate de a surprinde complexitatea comportamentului feminin.

Schița "La conac" debuteaza cu imaginea unui calareț anonim care vine dinspre Poienița și se indreapta spre conacul unui boier din Salcuța, caruia trebuie sa-i plateasca arenda in valoare de cincizeci de galbeni. Tanarul calarește domol, fara teama, privind cu incantare la peisajul deschis in fața ochilor sai, ce cuprinde panorama vaii pe care tocmai o strabate intr-o limpede dimineața de primavara. Chiar daca și-a intors privirile "pe calea umblata", drumețul solitar nu zarește pe nimeni in urma lui. Și totuși, contemplarea cerului și a padurii de mesteceni ii este intrerupta de ivirea in preajma sa a unui alt calareț ieșit ca din pamant.

In afara apariției sale nefirești, cu toate ca este imbracat ca orice negustor din partea locului, calatorul poseda și alte determinari stranii: are parul roșu ca focul iadului și o privire sașie care ii produce amețeala tovarașului sau; cand ajung amandoi in apropiere de Salcuța și le apare in fața turnul stralucitor al bisericii, flacaul iși face instinctiv cruce, in timp ce gestul lui firesc provoaca negustorului un ras "grozav". In aceeași clipa, dispare cu cal cu tot, ca sa reapara in fața hanului, sub umbrar. Personajul diavolesc, deghizat in portul unui "orzar sau cirezar" obișnuit, se face nevazut din cauza atitudinii evlavioase a tanarului. Totodata, el contrazice legile spațio- temporale aparand și disparand unde și cand voiește, indaratul sau inaintea insoțitorului de drum.

La han, negustorul ii ofera de baut calarețului, care accepta sa bea din sipul cu rachiu oferit de negustor, pana la venirea hangitei. Trupul și mintea ii sunt invadate de o " caldura placuta", transformata apoi intr-un foc launtric. Pe masura ce servește "uscatura și udatura" oferite din belșug pe o tava, personajul iși pierde luciditatea și urmeaza mecanic indemnurile dracești.

Catre seara, la han au mai ramas puțini calatori. Deși flacaul se simte obosit și ar dori sa se odihneasca, maleficul negustor nu-i da o clipa de ragaz. Il conduce in odaia unde mai mulți orzari joaca stos (joc de carti) și il imbie sa-și incerce șansa. Aceasta ademenire este posibilitatea de a caștiga, fie prin escrocarea partenerilor sau pur și simplu din intamplare. Din grupul jucatorilor se ridica unchiul Dinca; acesta il sfatuiește cuminte pe nepot sa se retraga de la masa de joc. Stapanit insa de vraja tulbure a ochiului luciferic, tanarul jucator pluseaza pana cand pierde contravaloarea arendei, ceasul și doua inele, caștigate - din fericire - chiar de neica Dinca și de un alt orzar norocos. A trecut de mult de miezul nopții, afara s-a-nnorat, iar in han domnește o liniște adanca. Tanarul, cu capul in maini și "inecat de ganduri", cere disperat un sfat tovarașului care-l vegheaza neclintit.

Ultima ispita este și cea mai grava, sașiul indemnandu-l la dublul pacat al jefuirii propriei sale rude și a negustorului strain, ca sa-și recupereze banii și obiectele pierdute la jocul de noroc. Așadar, diavolul il face sa piarda tot ce e sfant in ființa lui, tentațiile satanice avand menirea de a pangari umanul. Carnul "roșcodan" și pistruiat iși dezvaluie intaia oara esența blestemata și ofera victimei sale o basma fermecata, cu puteri narcotice, destinata sa-i cufunde pe orzarii deja adormiți intr-un somn de plumb pana la ziua.

Epuizat de incercarile stranii prin care a fost silit sa treaca o zi și o noapte, protagonistul lor " se prabușește pe prispa". In dimineața urmatoare este trezit de unchiul sau, care, dupa o scurta și contondenta morala, ii restituie galbenii necesari achitarii arendei boierești.

In "La hanul lui Manjoala", considerata de criticul literar Serban Cioculescu cea mai buna nuvela a lui Caragiale, este infatisata intamplarea unui tanar cucerit de farmecele Manjoloaiei, proprietara de han vechi, care e pe cat de eficace, are descantece si farmece impenetrabile, avandu-l asociat pe diavol incorporat cand intr-un cotoi, cand intr-un ied, fireste negru si unul si celalalt. Scriitorul foloseste in nuvela doua motive de circulatie atat in literatura europeana, cat si in cea populara autohnota: hanul, ca loc al actiunii, unde apar oameni de tot soiul, capabili de a provoca surprize de neuitat si personajul feminin in postura de hangita, aici coana Marghioala, care provoaca si polarizeaza starile afective carora calatorii le cad victime cu o voluptoasa uitare de sine prin emanatia contagiosului farmec feminin degajat de stapana hanului. Atributul de 'vrajitoare' conferit hangitei exprima la modul superlativ tulburatoarea ei feminitate, enuntand tema nuvelist - fantastica a nuvelei. Marea originalitate a viziunii fantastice din "La hanul lui Manjoala" isi are sursa in efectele produse de impactul celor doua moduri de intelegere si explorare a notiunii de mister: a misterului degajat de farmecul feminitatii si a celui de continut magic care explica incidentele al caror erou este calatorul.

Incidentele distribuite pe axul narativ al povestirii cu un coeficient de satanism indescifrabil se pot raporta la prezenta obstinanta a 'cotoroantei': raspunsul in doi peri dat de hangita intrebarii cu privire la absenta din odaie a icoanelor intempestivele aparitii si disparitii ale cotoiului, inopinata rasturnare a lampii si ramanerea in intuneric, febrilul si pasionalul joc cu caciula al Manjoloaiei, refuzul ei de a primi plata pentru gazduire amanand totul pentru momentul cand oaspetele se va intoarce, caci 'vrajitoarea' e sigura ca acesta se va intoarce.

Insusi episodul ratacirii in noaptea agitata, bantuita de vifor, se deruleaza sub semnul aceluiasi mod de a recepta faptele, chiar daca in noua situatie acestea sunt de o spectaculozitate sumbra, generatoare de spaime irepresibile.

Caragiale pare a conferi intregii povestiri un necesar de coeficient de mister fantastico-baladesc, impingand la ultimele consecinte tehnica fantasticulu,i aruncand definitiv valul ambiguitatii peste intamplarile eroilor.

Tema nuvelei dezvolta mitul popular al vrajitoarei diabolice care seduce tinerii și ii intoarce din drum. Astfel, regasim in postura de personaj principal un tanar naiv care are parte de o aventura erotica, ce il conduce spre maturizare, o odisee interpusa intre lumea premaritala și postmaritala, ce țin de normal. Marea arta a lui Caragiale consta aici in capacitatea de a situa doua planuri, realul și fantasticul, intr-un echilibru desavarșit, care nu se tulbura nici dupa ultima replica. Avem, pe de-o parte, un personaj- narator, ale carui perspective nu permit nicio fisura in ordinea realului. Relatarea lui este nevinovata, sincera, aplicata la datele concretului, ale realitații traite, fara a trada vreo indoiala in privința adevarului și concreteții evenimentelor traite. Numai ca o astfel de atitudine pare sa-i scape autorului, care, intenționat, nu o controleaza in intregime, deschizand un loc unei alte perspective, fantastice, fara a lasa indicii clar in acest sens.

Narațiunea incepe printr-un monolog interior, in desavarșit acord cu aerul preocupat al eroului, care trebuie sa rezolve dilema de a ajunge la polcovnicul Iordache, dar și de a se opri la han. Eroul iși deruleaza prin minte fara voie, cele ce se zvoneau in legatura cu misterele de la han și cu faima de vrajitoare a hangiței (un personaj mitic de acest gen regasim și in "Calul dracului"). Tocmai minunata revenire a hanului Manjoloaiei, spre deosebire de hanul aproape in ruina și incarcat de datorii de pe vremea raposatului ei soț, il incita pe erou in a descoperi, poate, modul in care Manjoloaia a reușit sa reconstruiasca hanul. Astfel, legenda din jurul hangiței, banuita ca umbla cu farmece, lipsa icoanelor din odaia ei, prezența cotoiului, intalnirea cu acea caprița mica neagra, facand sarituri de necrezut( . ) și fel de fel de nebunii, reacțiile calului la apropierea acesteia și mai ales ochii hangiței care-i sticleau grozav de ciudat, provocandu-i ulterior tanarului senzații neplacute pe drum, sunt semne peste care personajul trece cu indiferența, dar care nu pot fi ignorate de cititor. De remarcat aici este amprenta care opera o pune pe gandirea si sentimentele cititorului.

Poposind in curtea hanului, este intampinat chiar de cucoana Marghioala, hangița "frumoasa, voinica și ochioasa". Se pune mare accent pe ochii cruciș ai Manjoloaiei, considerați foarte atractivi de catre Fanica, deoarece, in credințele populare, o vrajitoare se recunoaște dupa privire.

In fața farmecelor femeii, tanarul nu rezista, ca doar "era curațel și obraznic, mai mult obraznic decat curațel", și cu toate ca fusese destinat unui trai de familie, el accepta chemarea irezistibila a naturii. Odaia in care este poftit, curata, calda, cu miros de mere și gutui, inspira și ea aceeași calda și imbietoare chemare, ca de altfel și mancarea care ii este servita de hangița.

Intamplarile culmineaza cu plecarea precipitata a tanarului, plecare pe care o face cu inima indoita, intuind parca regretele mascate ale hangiței. Pornește spre bezna, spre "osanda" care il așteapta la polcovnicul Iordache. Vremea e rea: "Viforul creștea scuturandu-ma de pe șea Frigul ud ma patrundea, simțeam ca-mi ingheața pulpele și brațele. Merg cu capul plecat ca sa nu ma-nece vantul, incepui sa simt durere la cerbice, la frunte și la tample, fierbințeala și bubuituri in urechi. Aceasta descriere a naturii sugereaza faptul ca Manjoloaia a fost cea care a pornit viforul prin descantece, pentru a intarzia plecarea tanarului.

De asemenea, durerile de cap datorate "farmecelor din caciula", ratacirile tanarului care, in ciuda cunoștințelor sale de meteorologie astronomica ajunge in același loc de unde a plecat, dispariția iedului, cat și strigatele cotoiului la semnul crucii, vantul care stinge lumanarea sunt indicii ale prezenței supranaturalului in nuvela. Deși personajul opteaza in cele din urma pentru o explicație raționala (fapt ce impinge toata aventura in sfera straniului), indiciile sunt destule pentru a-i crea cititorului o stare de ambiguitate, de neverosimil.

Acestea devin evidente in deznodamantul nuvelei, unde protagonistul, de-acum așezat la casa lui, discuta cu socrul sau despre aceasta intamplare, dupa ce aflase de la un ispravnicel ca hanul arsese cu tot cu hangița. Aflam ca acea intamplare nu se sfarșise in noaptea cu pricina, ci mult mai tarziu, cand socrul sau il luase cu forța de vreo trei ori de la hangița și nu ii gasise leacul decat intr-un schit in munte dupa "patruzeci de zile de post, matanii și molitve".

In finalul nuvelei putem recunoaște situația tipica a unui joc de inițiere, in care "maestrul" da de ințeles "discipolului" sau ca a trecut el insuși prin aceleași experiențe: "Era dracul, asculta-ma pe mine. O fi fost - am raspuns eu - dar daca e așa, polcovnice, atunci dracul te duce, se vede, și la bune Intai te da pe la bune, ca sa te spurce, și pe urma știe el unde te duce Da dumneata de unde știi? Asta nu-i treaba ta, a raspuns batranul; asta-i alta caciula!". Tanarul iși amintește cu placere de acest episod al vieții sale in care timpul s-a dilatat, iar intreg universul a intrat intr-un hiatus extratemporal. Intamplarile continua sa exercite o puternica fascinație asupra lui, chiar și dupa mult timp, deoarece misterul lor reprezinta opusul efemerului vieții cotidiene.

Spațiul, esențial in literatura fantastica, se remarca prin haos, in opoziție cu lumea exterioara; intrat in han, naratorul devine captiv și nu-și poate impune voința de a pleca acasa; timpul este bivalent: exista un timp obiectiv - durata concreta - și un timp subiectiv ce se manifesta in percepția interioara a personajului, in funcție de intensitatea trairilor lui. Timpul subiectiv se dilata in mod uimitor, dandu-i ocazia eroului sa traiasca intr-o noua dimensiune a existenței, cea fantastica (timpul petrecut la han este mai lung decat crede personajul).

O alta nuvela fantastica scrisa de Caragiale este "Calul dracului". Aceasta debuteaza in spiritul basmului, prin formula "era odata", care insinueaza un fantastic miraculos basmic, prin timpul mitic, acel "illo tempore" de care vorbea Eliade. Caragiale introduce motivul fantanii si pe cel al babei, motive des intalnite in basm.

Și in "Calul Dracului" granița dintre real și fantastic este estompata. Cersetoarea e miluita de drumetii ce veneau de la targ, dar apare un baiat de vreo șaptesprezece ani, care-i povesteste ca e copil lepadat, iar baba il ospateaza din putinul ei. Nuvela cumuleaza elemente din sfera banalului pentru ca surpriza sa aiba rezonanța maxima. Sub ochii vigilenți ai batranei ce molfaie in gingii o bucațica de covrig, somnul baiatului - Prichindel - releva inzestrarea lui cu atribute diavolești: "trage incetinel cerga, pune mana și da de o coada..[ . ]lasa cerga binișor, și s-apuca sa-l mangaie bland prin par; o ia intai de la ceafa și, cand ajunge cu mana spre frunte, da de doua cucuie tari . niște cornițe in toata legea". Ca și in "La hanul lui Manjoala", și in nuvela "Calul dracului" se dezvolta mitul "babei carne" sau un vechi proverb romanesc, "baba-calul dracului", baba vrajitoare ce ademenește tinerii intorcandu-i din cale. Cerșetoarea nu este altceva decat "o fata de-mparat mare, care de mititica se dedese la știința farmecelor și, pentru pacatele ei fusese blestemata sa se preschimbe in hodoroaga cerșetoare și sa nu-și mai ia infațisarea decat atunci cand o putea pacali pe dracul . și numa pe vremea nopții". Fantasticul - miraculous este prezent la transformarea batranei cerșetoare intr-o "femeie tanara si voinica, inalta si frumoasa ca o zana", pe timp de noapte. Motivele fantastice sunt numeroase: diavolul, metamorfoza, blestemul, zborul lunar, iar fantasticul ia forma miraculosului din basmul popular.           

Tehnica fantasticului caragialian se bizuie pe clasica ambiguitate a fenomenului de interferenta dintre realitatea fenomenala si cea onirica in nuvela "Abu-Hassan", o capodopera a scriitorului.

Subintitulata 'poveste orientala', scrierea propune una dintre formele de intruziune a fantasticului mitico-folcloric. Aparent nu e nimic neobisnuit in ceea ce i se intampla lui Abu Hassan, fiul negustorului bogat in Bagdadul aflat sub domnia stralucitului calif Harun Al Rasid, dar tema general moralizanta este subsumata incitantei problematici psihofantastice a acestui 'basm nuvelistic'.

In centrul analizei se afla un caz de 'cletinare' pricinuit de impulsul obscur si tiranic, de schimbare a identitatii umane proprii cu alta. Pornind de la ideea de a-si pedepsi la modul absolut, dezinteresat amicii ingrati, egoisti si profitori, Harun Al Rașid deghizat in negustor accepta invitatia de a cina si innopta in casa acestuia. Gestul oaspetelui de a se amuza schimband identitatea gazdei sale il impinge pe Abu Hassan intr-o situatie care-l face sa-si piarda simtul realitatii. Episodul, cat dureaza scurta sa cariera de calif, fixat pe fundalul feeric de un fantastic tipic lumii arabe, imperceptibil, minat de o ironie descifrabila, deruleaza vertiginosul proces de autoiluzionare a eroului, de 'cletinare' a mintii.

Prin realismul fantastic al prozelor scrise in ultima perioada a vietii sale, prin temele, motivele si strategiile abordate in nuvelele sale fantastice, prin asocierea comicului cu fantasticul si prin evocarea unei atmosfere exotice care se greveaza pe specificul nostru national, proza lui Caragiale se incadreaza in context european alaturi de prozele unor mari scriitori ai literaturii universale, precum Honoré de Balzac, Edgar Poe, Prosper Mérimée, Anatol France si E.L.Morselli.