Invocatie - figura stilistic-retorica prin care poetul adreseaza o ruga catre muzele / zeitatile inspiratoare

Invocatie

(lat. invocatio cf. fr. invocation

Invocatia este o figura stilistic-retorica prin care poetul adreseaza o ruga catre muzele / zeitatile inspiratoare, ori catre divinitatea suprema, catre zane, genii, simboluri ale inaltului spirit justitiar etc.

Invocatia muzei divin-inspiratoare se inregistreaza de la Iliada lui Homer incoace: «Canta, Zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, / Patima cruda ce-aheilor mii de amaruri aduse: / Suflete multe viteze trimise pe lumea cealalta, / Trupul facandu-le hrana la cani si la feluri de pasari / Si implinita fu voia lui Zeus». In registru eroi-comico-satiric, si Ion Budai-Deleanu, in "deschiderea" epopeii sale, isi invoca Muza: «Muza ! Ce lui Omir odinioara / Cantasi Vatrahmiomahia, / Canta si mie, fii bunisoara, / Toate cate facu tigania, / Cand Vlad-Voda-ii dede slobozie, / Arme s-olaturi de mosie» (Ion Budai-Deleanu, «[iganiada»)

Invocatia retorica este o "interpelare" a lui Dumnezeu, ori a unui geniu / spirit, a unui personaj imaginat, ori absent, simbolizand, de obicei, inaltul spirit justitiar: «Cum nu vii tu, [epes Doamne, ca punand mana pe ei, / Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei, / Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni, / Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni ! (Mihai Eminescu, «Scrisoarea III»); In suflet seamana-mi furtuna, / Sa-l simt in matca-i cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsa  / Pe strunele infiorate; / Si cum sub bolta lui aprinsa, / In smalt de fulgere albastre / Incheaga-si glasul de arama: / Cantarea patimirii noastre. (Octavian Goga, «Rugaciune») etc.