" DE DEMULT. " de Octavian Goga - comentariu

" DE DEMULT . " de Octavian Goga - comentariu

Crezul artistic al lui Octavian Goga se defineste prin ideea ca menirea poetului este aceea de a da glas suferintelor si nazuintelor poporului sau.

Poezia imbina lirismul obiectiv cu lirismul subiectiv, marcile lexico-gramaticale fiind reprezentate prin pronumele personale si verbele la persoana 1 si a 3-a: "s-aud", "tin", "", "ne-au luat", "scriem", "noi", "eu", "punem". Adresarea directa se concretizeaza intr-o epistola scrisa imparatului, fiind marcata prin ghilimele si relevata prin marcile verbelor si pronumelor la persoana a 2-a si vocativul substantivelor prezente in discursul liric argumenteaza, o data in plus, lirismul subiectiv al poeziei: "se-nchina [] inaltimii-tale", "Luminate imparate!", "-naltate imparate".

Titlul este semnificativ pentru vremurile "de demult", cand Transilvania se afla sub ocupatia Imperiului Austro-Ungar, uar poetul, prin intermediul celor "patru juzi", se imagineaza in ipostaza de mesager al taranilor ardeleni napastuiti, vestind profetic izbavirea de chinuri si suferinte a romanilor oprimati social si national.

Tema. Poezia este o expresie a misiunii poetului care se simte exponent al nemului sau, simtind deplin povara menirii vizionare si rostul propriei creatii. Eul liric ia asupra sa durerile romanilor inrobiti ca sa le schimbe soarta nemiloasa.

Compozitional, poezia este organizate in patru secvente lirice, imbinand lirismul obiectiv cu cel subiectiv, personajele constituind "mastile" eului liric.

Secventa intai este alcatuita din primele doua distihuri. Incipitul se distinge prin ambiguitatea cuvintelor "noapte" si "clopote", sugerand in sens conotativ atmosfera de taina, conspirativa a celor "patru insi", care au misiunea divina, mesianica de a fi mesagerii taranilor obiditi, pe langa imparatul Austriei, pentru a li se face dreptate si a fi izbaviti de suferinta. In casa preotului Istrate, s-au adunat "patru insi" ca sa tina "sfat de vreme lunga", sugerand, prin ambiguitate, pe de o parte valenta temporala, de lunga durata, a asupririi austro-ungare, iar pe de alta parte importanta demersului care nu poate fi conceptul superficial, ci necesita o concentrare indelungata pentru a spori sansele de izbanda. Preotul, intalnit in mai multe creatii ale lui Goga, este un personaj-simbol, un model spiritual de factura divina, semnificand si aici ideea ca el este cel mai apropiat de sufletul romanilor.

Secventa a doua, marcata prin ghilimele, incepe cu prezentarea celor patru reprezentanti "juzi", precum si formula initiala a memoriului adresat imparatului Austro-Ungar. Cu un ton plin de tristete, memorandistii demasca abuzurile savarsite de "domnii" care le-au luat pasunile in mod ilegal, fusesera sterse hotarele care delimitau pamanturile strabunilor, stapanii acestor locuri inca de pe vremea cand Imperiul Austro-Ungar nu se intindea peste Transilvania. In actiunea de praduire a romanilor ardeleni fusesera si victime umane, , le murisera vitele si sufletul lor este plin de jale si viata de o saracie cumplita. Mesagerii taranilor transilvaneni cer, prin aceasta scrisoare, sa li se restituie pamanturile confiscate si sa se faca dreptate pentru victimele abuzurilor. Totodata, ei insinueaza amenintator ca, daca aceste doleante nu le sunt solutionate, ar putea trece la rezolvarea problemelor prin alte mijloace, la fel de ilegale ca acelea prin care le fusesera luate pamanturile.

Secventa a treia urmeaza dupa un rand de puncte de suspensie, semnificand indemnul la meditatie supra revendicarilor formulate. Nadejdea ii anima si le :lumineaza fetele nemangaiate" atunci cand popa pune pecetea pe coltul scrisorii.

Urmatoarea secventa ilustreaza ritualul emotionant al impaturirii documentului "in naframa" de catre preotul Istrate, a carui mana tremura nu numai de batranete, cat mai ales ca reactie puternica pentru momentul vital si plin de speranta pe care il traiesc. Mesajul catre imparat este inmanat jitarului, semnificand pazitorul de tarina.

Lucrare: Sistemul circulator la om - inima, vasele de sange Lucrare: Boala lui parkinson

Esecul - in egala masura spectaculos si misterios - al tentativei unor talhari de a o "calca" pe hangita accentueaza sugestia ca persoana se afla sub puterea si ocrotirea necuratului. Ori necuratul sub puterea, ei - dialectica rapor­tului de forte in astfel de situatii este extrem de alunecoasa.

Marghioala este "frumoasa, voinica si ochioasa" - mai cu seama ochioasa, magnetismul privirii smulgandu-i tanarului fiu de boier care poposeste la han in fapt de seara repetate exclamatii admirative.

Femeia pare a se astepta la vizita. Stie, in orice caz, ca oaspetele are drept tinta a calatoriei casele polcovnicului Iordache unde urmeaza a se logodi cu fata lui cea mare. Face oficiile de gazda cu sarguinta si nu se da cu prea multa convingere inapoi de la avansurile coco­nului Fanica - dimpotriva. Hangita nu tine in casa nici o icoana. Cand tanarul se aseaza sa manance facandu-si cruce, dupa datina, de sub masa se aude racnetul unui cotoi batran. Vizita se prelun­geste, agrementata cu jocuri erotice si delicateturi gastronomice.

Ca din senin, afara se starneste un viscol cumplit, care nu-1 impiedica insa pe tanarul, devenit subit constient de intarziere, sa se astearna la drum. Cocoana Marghioala incearca sa-1 convinga sa renunte si, neizbutind, ramane o vreme dusa pe ganduri, rasucind si invar­tind in maini caciula calatorului, in fundul careia priveste adanc. Refuza plata pe loc a consumatiei sau, mai exact, o amana pana la trecerea inapoi a tanarului, parand convinsa ca faptul se va intam­pla mai curand decat crede si isi propune acesta.

Cei doi isi iau ramas bun pe fondul unui schimb intens de priviri, ochii cocoanei sclipind "grozav de ciudat". La iesirea pe poarta, uitandu-se inapoi, oaspetele zareste in deschizatura usii "umbra alba a femeii" adumbrindu-si cu mana arcurile sprancenelor. Isi face cruce ca sa aiba noroc la drum si aude in urma "usa bufnind si un vaiet de cotoi". Din acest moment, pana la intoarcerea tanarului care rataceste vreme de patru ceasuri imprejurul hanului, Marghioala nu mai survine in actiune la modul personalizat. Ea se lasa insa banuita in spatele starii de rau care il cotropeste pe calator, - respectiv, in senzatia ca buclucasa caciula il "strangea de cap ca o menghina - precum si in aparitia subita in cale-i a unui ied jucaus, ai carui ochi ii aduc aminte de altii

Micul animal se dovedeste a fi al cocoanei Marghioala, avand si el, asemenea cotoiului si stapanei, alergie la semnul crucii. Hangita il asteapta pe aventurosul logodnic cu patul nedesfacut, determinandu-l sa se intrebe retoric si nu tocmai : "- Stia femeia ca ma intorc ?". Urmeaza o orgie erotica prelungita si reiterata in alte trei randuri in care farmecul Marhgioalei il deturneaza pe viitorul ginere al polcovnicului Iordache de la calea cea dreapta a preconizatului mariaj. In final, un incendiu distruge din temelii hanul lui Manjoala, ingropand-o pe femeia "acu harbuita, sub un morman urias de jaratic", ceea ce provoaca nebu­losul comentariu al lui Iordache : "- A bagat-o in sfarsit la jaratic pe matracuca!", insotit de formularea repetata a convingerii ca "in fundul caciulii () pusese cocoana farmece si ca iedul si cotoiul erau totuna", in speta, diavolul.

Insinuarea stravezie a batranului ca vorbeste dintr-o temeinica experienta personala, el insusi traind odinioara o aventura similara la han cu Marghioala, confera femeii un plus de mister si este de natura sa adanceasca dimensiunea stranie a povestii.

Spre deosebire de sasiul roscovan din La conac, care pare a fi necuratul in persoana, Manjoloaia apartine categoriei interme­diare, a vrajitoarelor, - aparitii umane, inzestrate insa cu puteri supranaturale, de sorginte diabolica. Fiinta fara varsta sau, poate, capabila sa abroge curgerea timpului, ramanand suspendata intr-o eterna varsta a voluptatii carnale dezlantuite (tanarul o cunoaste astfel "inca de copil"), dispune de reflexele oricarei femei senzuale si cu vino-ncoa, dar si de un set de mijloace cu care isi apropie victi­mele, in strategia sa erotica, farmecul personal si farmecele dracesti ocupa locuri egale si conlucreaza armonios intru atingerea scopului.

Ca personaj, cocoana Marghioala este desenata cu finete exemplara si mare austeritate a mijloacelor intr-un registru biva­lent: la fel de expresiva si de credibila perceputa in cheie realista, ca si in cromatica fantastica. Se afla intr-o relatie ambigua cu topos-ul magic al hanului: nu vom sti niciodata daca femeia reprezinta esenta lui antropomorfizata sau locul este contaminat de natura ei diabolica. Disparitia simultana vorbeste, in orice caz, despre o legatura obscura, dar indisolubila, dupa cum focul mistuitor trimite cu gandul la flacarile iadului.

Apropierea nuvelei de proza fantastica a lui Edgar A. Poe a fost deja semnalata si se sustine. In acelasi timp insa, materia epica, ambientul si viziunea de extractie folclorica, extrem de pregnante in La hanul lui Manjoala, sunt pur romanesti in intelesul superior literar al termenilor. La fel de convingator autohtona ramane si cocoana Marghioala in integrala manifestarilor sale, ca si in specificitatea arsenalului de ajutoare intru seductie la care recurge: cotoroanta, cotoiul, iedul, caciula fermecata

Baba, din povestirea Calul d

Finalul poeziei exprima sfarsitul misiunii, mesagerul pune ravasul in san, saruta mana preotului, apoi strange mana juzilor, cu totii avand in ochi kacrimi de indelungata durere si, totodata, de speranta pentru redobandirea demnitatii si a fiintei nationale.

Expresivitatea poeziei se defineste prin modurile si timpurile verbelor, care dau poeziei sensuri ideatice si dinamism. Predominante sunt verbele la prezentul gnomic(exprima actiunea fara a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal-n.n.), ca semn al eternizarii rolului pe care il au in viata satului preotul si imputernicitii satelor: "s-aud", "tin", "ard", "se-nchina", "scriem", "nu stim", "lumineaza", "saruta", "mijesc", "pleaca". Timpul trecut al verbelor -"aveam", "eram", "a sfaramat", "au prapadit"-reliefeaza asuprirea sociala si nationala "de demult", care apasa de veacuri sufletele romanilor ardeleni.

Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular si se manifesta printr-o varietate de modalitati espresive, conferind limbajului oralitate prin cuvinte populare si regionalisme: "strunga", "peana noua", "juzi", "miezuine", "toiagul", "jitar", "pecete", "mijesc", "nemangaiate", "carte", "plansoare". Sintaxa inversata reflecta graiul ardelenesc si confera poeziei autenticitate si sensibilitate emotionala: "si ni-e jale noua foarte"; "A-ntarit scrisoarea popa; la tot coltul o pecete".

In concluzie, poezia lui Goga se naste in inima indurerata a poetului pentru soarta poporului sau asuprit dintr-o imensa neliniste chinuitoare, din lacrimi si razvratiri impotriva nedreptatilor sociale si nationale, mesianismul manifestandu-se in sensul increderii poetului in forta sa de a indrepta soarta dureroasa a neamului romanesc din Ardeal, de a contribui la eliberarea sociala si nationala, la izbavirea poporului de amar si suferinta.