Competenta culturala

Competenta culturala

inteleasa ca sistem de valori, de credinte si simboluri impartasite de indivizii unei comunitati, sistem conservat si dezvoltat continuu, cultura este vizata de pro­gramele scolare pentru rolul esential pe care il joaca in conturarea identitatii individului, in dezvoltarea sa personala, intelectuala, afectiva si morala. Dialogul cu valorile trecutului si prezentului se defineste prin virtuti aparte: el face cu putinta initierea elevului in orizontul spiritual al comunitatii si deschide, in acelasi timp, un spatiu de proiectie si de descoperire a propriei identitati. in functie de acest potential formativ se contureaza si mizele educatiei culturale: constructia de sine si integrarea elevului in lumea in care traieste.

Din multitudinea elementelor constitutive ale culturii, programele aleg, ca denominator esential, limba, si ca zona privilegiata, literatura. De aici si centrarea demersului asupra literaturii nationale, prezenta, insa, in ultima perioada, ca teri-tonu inscris in spatiul culturii universale si nu ca univers insular.

Obiectivele generale ale invatarii limbii si literaturii romane transcriu rapor­tul dintre initierea in literatura si dezvoltarea personala, precum si relatia dintre literatura nationala si cea universala. Iata textul programei: "in vederea formarii unei culturi literare precum si a unui univers afectiv si atitudinal coerent, ar fi de dorit ca elevul: a) sa inteleaga semnificatia limbii si literaturii romane in conturarea identitatii nationale si in integrarea acesteia in contextul culturii universale; b) sa interiorizeze valorile culturale, nationale si universale, vehiculate prin limba si literatura, ca premisa a propriei dezvoltari intelectuale, afective si morale; c) sa-si structureze un sistem axiologic coerent, fundament al unei personalitati autonome si independente, integrate dinamic in societate; d) sa-si dezvolte disponibilitatile de receptare a mesajelor orale si scrise, sensibilitatea, precum si interesul pentru lec­tura textelor literare si non-literare; e) sa stapaneasca modalitatile principale de intelegere si interpretare a unor texte literare sau non-literare.'

Asa cum se poate observa, primele trei obiective vizeaza formarea unor reprezentari culturale coerente, ultimele doua formuleaza problematica lecturii in termeni de motivatii si atitudini (disponibilitate, sensibilitate si interes) si in termeni de capacitati (intelegere si interpretare).

Proiectul este ambitios, iar conditionalul optativ al verbului "a dori' exprima departarea acestor puncte de fuga. in acelasi timp, insa, neinitierea in cultura are urmari sociale extrem de grave, vizibile in numarul mare al celor pentru care divertismentul tine loc de hrana spirituala. De aici si responsabilitatea profesorului de gimnaziu ce trebuie sa aduca mizele indepartate ale proiectului in imediatul lectiilor de literatura. Si acest lucru este posibil in situatia in care se respecta o serie de conditii legate de alegerea textelor si de modul de orientare al lecturii. in alegerea textelor, importante sunt relevanta culturala si estetica, varietatea lor si concordanta cu orizontul de asteptare al elevilor, hi orientarea lecturii si interpretarii, decisive imi par a fi urmatoarele aspecte: primul se refera la conturarea unor demersuri ce isi propun trezirea interesului pentru lectura si initierea elevului in interpretare si nu obtinerea performantei interpretative; cel de-al doilea se refera la valorificarea tuturor dimensiunilor textului literar si nu doar a celor estetice; ma gandesc la capacitatea literaturii de a transmite "mesaje spirituale' (literatura ca reflectie asupra lumii conditiei umane) si culturale (literatura ca marturie scrisa a unor epoci).

Manifestare semnificativa a culturii nationale, expresie tangibila a spec citatii si vitalitatii sale, literatura este o forma directa si complexa de forman competentei culturale.

Cartile de literatura, ca orice carti, permit dialogul cu generatiile trecute si autorii contemporani; ele ne permit, spune Constantin Noica, sa stam de vorba departele nostru. De aici si unul dintre principiile ce intemeiaza lectura - "pr cipiul dez-departarii' - despre care vorbeste Gabriel Liiceanu in Dans cu o carh Vazute din aceasta perspectiva, cartile de literatura ale unei culturi aduc, aproapele cititorului, conceptii, teme, valori si stiluri impartasite de semenii sai s permit, in felul acesta, sa se integreze intr-o comunitate spirituala cu radacini im partate in timp. Abordata astfel, functia literaturii este echivalenta cu cea a discif nelor socio-umane. Ceea ce o distinge este complexitatea lumilor sale imagina ele pun in scena emotii si pasiuni, opinii si idei, intamplari si destine, adica vi insasi in diversitatea si complexitatea ei. A citi literatura devine, astfel, un mod a vorbi cu departele nostru despre lume si viata, despre aspectele ei psihologi morale, sociale, filosofice.

Dar importanta cartii de literatura nu consta numai in ceea ce ea spune, ceea ce ea aduce aproape, ci si in modul in care spune si in efectele acestei spun asupra cititorului. Cartea de literatura, ca orice opera artistica, propune un univ imaginar ce se adreseaza deopotriva sufletului si mintii. De aici si posibihta unor lecturi diferite: o lectura participativa, inocenta si una reflexiva, critica.

Lectura participativa inseamna complicitate cu subiectivitatea creatoa scufundare in universul imaginar si identificare cu fiintele fabuloase care il loi iese. in felul acesta, intalnirea cu opera devine mod de explorare a lumii si ex rienta cathartica; in felul acesta, dialogul cu departele nostru inseamna mai m decat apropiere, inseamna, in termenii lui Starobinski, "participare pasionata experienta sensibila si intelectuala care se desfasoara prin opera'.²⁰

Cel de-al doilea tip de lectura, cel reflexiv, presupune prezenta "privirii deasupra'; o privire ce poate cuprinde textul din punct de vedere estetic, ca verb forma. Arta a cuvantului, literatura solicita, la cel mai inalt grad, resursele limbii s releva puterea de reprezentare si inventie. in absenta literaturii, limbajul nu poate gandit decat in dimensiunea sa utilitara, in mecanica sa eficienta si lipsita creativitate. Or, limbajul este creatia cea mai importanta a fiintei umane si rostul este de a produce sens: si acest lucru presupune nu numai corelafea semnelor d existente dupa legi deja facute; acest lucru pretinde crearea altor semne, tradai vechilor reguli, stabilirea altor raporturi; in absenta acestor gesturi, nenumitul nu po fi numit, de-ne-spusul nu poate fi spus, iar adevarurile nu pot fi scoase din ascundere

Dar privirea de deasupra poate cuprinde nu numai componenta lingvisti (nivelul fonetic, ortografic, lexical si gramatical), ci si componenta textuala a ojrei, arhitectura de ansamblu a textelor, structurile lor narative, descriptive, argu-mentative etc. Reflectia asupra modelelor de structurare este importanta pentru intelegerea formelor (genurilor si speciilor), a legilor care le guverneaza si a modu­lui in care creativitatea se manifesta in aceasta zona.

in tipologia structurilor textuale exista insa o categorie a carei importanta depaseste domeniul formelor. Ma refer la structura narativa canonica, intrupata de povestire si considerata expresie concentrata a unui mod de gandire, numit "gan­dire narativa'. Ea este, sustine J. Bruner, alaturi de gandirea logico-stiintifica, una din "cele doua cai prin care fiintele umane isi organizeaza si gireaza cunoasterea despre lume si isi structureaza experienta imediata a acestei lumi'.²¹ in vreme ce prin modul de gandire logico-stiintific spiritul trateaza informatia, prin gandirea narativa spiritul elaboreaza semnificatie. in vreme ce modul de gandire logico-stiintific este specific tratarii "lucrurilor' fizice, gandirea narativa este interesata de oameni si de problemele lor.²² Teoria gandirii narative este, in didactica maternei, extrem de importanta si se manifesta in accentele puse asupra lecturii, interpretarii si producerii de text narativ. Mai mult, ea poate duce la operationalizarea compe­tentei culturale pe doua paliere: primul, focalizat asupra studiului literaturii, cel de-al doilea, asupra dezvoltarii gandirii narative.²³ Nu stiu daca structurarea competentei culturale pe cele doua paliere este cea mai corecta si mai functionala. Cred insa ca valoarea formativa a textelor narative ar trebui sa le aseze, in gimnaziu, in prim-plan. Si asta datorita modelelor de actiune si de constructie a identitatii pe care le ofera; modele explicite in formele traditionale ale epicului, in ceea ce numim mit, basm sau poveste.

Ritmate prin "la inceput', "apoi', "dupa aceea' si "la sfarsit', textele nara­tive traditionale spun o istorie intreaga. Si aceasta istorie cuprinde: a) o stare initi­ala de echilibru (inceputul); b) o actiune declansata de o cauza si compusa din  probe succesive ce duc la rezolvarea cauzei (mijlocul); si c) o stare finala, de nou echilibru (sfarsitul).

Formalizat pentru prima data de Aristotel, ca model organic ce articuleaza un inceput, un mijloc si un sfarsit, tiparul canonic al actiunii este, cu siguranta, impor­tant in sine; si asta, in virtutea ideii de coerenta si completitudine pe care o contine: "Trecand acum la imitatia in forma de poveste versificata, e evident, in primul rand, ca subiectele pe care le trateaza trebuie sa aiba aceeasi alcatuire dramatica pe care o an subiectele tragediilor: sa poarte asupra unei singure actiuni, intregi si complete, avand un inceput, un mijloc si un sfarsit, pentru ca - una si intreaga, ca orice orga­nism-sa poata produce desfatarea care-i e proprie'.²⁴ Dar importanta povestirii trece dincolo de tiparul actiunii, tipar pe care K. Stierle il considera figura esentiala a deve­nirii si careia ii demonstreaza fundamentarea antropologica.²⁵ Importanta modelului consta in orientarea si sensul devenirii; si aceste dimensiuni sunt vizibile in natura cauzei care genereaza actiunea, in proiectul care o precede, in rostul pe care il au incercarile, in transformarea esecurilor in succese si in calitatea noului echilibru. Si este suficient sa ne gandim la Praslea cel voinic, la povestea transformarii mezinu­lui in voinic si imparat. Istoria lui Praslea incepe cu decizia tatalui sau de a taia copa­cul miraculos din centrul gradinii. Faptele sale sunt asezate sub semnul incercarii si nu sub cel al reusitei sigure. Scopul lor este de a-si imbuna si bucura parintele si de a apara marul cu mere de aur. Reusita pretinde sa stie sa stea treaz, sa stie sa tinteasca si sa nu se impace cu victorii partiale: reusita inseamna sa duca ce a inceput pana la capat. in cazul Praslea, a duce faptele pana la capat inseamna a cobori singur in lu­mea de dincolo, a omori zmeii si a elibera domnitele, dar si a gasi singur calea de in­toarcere la ai sai. Si toate acestea depind aici, in primul rand, de puterea gandului: de stiinta de a gasi solutii pentru a anihila forta fizica si viclenia zmeilor, de capacitatea de a anticipa intentiile fratilor, dar si de puterea de a invinge nevoia de somn si frica de durere. Mai sunt insa si alte conditii pe care textul le spune cu precizie si finete Retin aici doar detaliile referitoare la relatia pe care acest tanar care citeste noaptea, in asteptarea zmeului, o are cu verbul; textul transcrie atent dialogul pe care il poarta cu ceilalti, faptul ca scrie scrisori, dar si faptul ca, atunci rand trebuie sa vorbeasca despre sine, tace si trimite, in loc de cuvinte, dovezile faptelor sale; noua sa identitate o lasa spusa de obiectele miraculoase pe care le detine si prin care castiga dreptul de a fi stapanul gradinii cu mere de aur.

Discursul despre ordine si sens pe care il spun "povestirile' este esential in formarea fiintei umane. Faptul ca, de atata vreme, copiii se cresc cu mituri si basme este dovada increderii pe care umanitatea o are in forta lor modelatoare. Spuse, tiparite, ecranizate sau trecute in hiperspatiul jocului pe calculator, prezentate in formele pline si cursive ale textului clasic sau in variantele condensate si hetero­clite ale unor creatii contemporane, basmele transmit tipare esentiale de articulare a lumii si de constructie a identitatii. Iar in aceste tipare se afla anticorpii laici pentru neordine si destramare. Alaturi de limba materna, ce ofera codul lingvistic esential pentru lectura cartilor si a lumii, povestirea asaza un tipar cognitiv major. Iar importanta lui in intelegere este vizibila pana si in secventele didactice de reflectie in cadrul lor, elevii povestesc secvente de invatare, de lectura sau de redactare; si povestind, le descopera ordinea si sensul.

Fara indoiala, formarea competentei culturale nu se poate Restrange la cunoasterea acestui tip de discurs. Initierea in poezie, de pilda, presupune desco­perirea unui alt tipar structural si focalizarea privirii asupra verbului. Surprinderea specificului literaturii nationale pretinde, de asemenea, o alta orientare a lecturii, tematica sau stilistica.

Cred insa ca initierea in cultura e bine sa inceapa cu texte narative canonice si sa revina mereu la ele. Si asta pentru ca modelele actiunii si ale constructiei iden­titatii sunt, in cultura, un fel de "uliti', de "gradini' si de "piete' asemenea celor despre care vorbea Eminescu atunci cand descria limba.