Caracterizarea personajului Alexandru Lapusneanul (nuvela istorica)

Caracterizarea personajului Alexandru Lapusneanul (nuvela istorica)

Personaj istoric, consemnat in cronicile moldave (Letopisetul Tarii Moldovei, de Grigore Ureche), Lapusneanul este prezentat in spiritul ideologiei pasoptiste. In desfasurarea epica, Alexandru Lapusneanul este principalul element, celelalte personaje gravitand in jurul personalitatii sale.

Portretul personajului se construieste prin replici si actiune, adica prin metode preluate din arta dramatica; discursul personajului este alcatuit in buna masura din afirmatii definitive care nu permit replica (Ex.: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreau.”) si prin care scriitorul ii ilustreaza caracterul despotic.

El intruchipeaza tipul domnitorului tiran si crud, perfect integrat in mentalitatea epocii, care guverneaza absolutist intr-o societate dominata de anarhie feudala. Este personaj dilematic, alcatuit din contraste: blandete si violenta, luciditate si nebunie. S-a spus ca este „un damnat romantic, osandit de Providenta sa verse sange si sa nazuie spre mantuire.” (George Calinescu). Afirmatia „Eu nu sunt calugar, sunt domn!” reflecta faptul ca nu abdica de la propriul destin nici in fata limitelor umane (boala, moartea).

Hotararea de a se reinscauna a doua oara este implacabila si, ajuns domn, conduce cu ajutorul terorii, eliminand orice opozitie posibila. Abilitatea in ceea ce priveste relatiile umane il determina sa il faca sfetnic pe Motoc in ciuda dispretului pentru acesta. Promisiunea facuta acestuia „sabia mea nu se va manji de sangele tau” este machiavelica, deoarece ascunde un plan diabolic. Motoc sfarseste linsat de „prostimea” adunata in curtea palatului: „Du-te de mori pentru binele mosiei dumitale”, spune Lapusneanul cu cinism. Bun cunoscator al psihologiei colective, el manipuleaza multimea revoltata de a carei putere este constient: „ – Prosti, dar multi.” Stapanirea de sine este dovedita in momentul in care il ofera multimii pe Motoc, drept tap ispasitor.

Atunci cand are impresia ca domnita Ruxandra vrea sa se amestece in treburile tarii isi stapaneste impulsul violent: „mana lui, prin deprindere, se rezema pe junghiul din cingatoarea sa” si, cu umor negru, ii promite „un leac de frica”. El este fie brutal de sincer, fie ca nu-si deconspira intentiile din dorinta de a savura surpriza.

Descrierea vestimentatiei de sarbatoare a domnitorului subliniaza amanuntita premeditare a macelului, caci prin imbracamintea pompoasa („purta coroana Paleologilor si peste dulama poloneza de catifea rosie, avea cabanita turceasca”) vrea sa impuna respect boierilor. Smerenia lui ascunde de fapt o cursa infernala.

Desi nu dezvaluie intentia voievodului de a-i ucide pe boieri, prozatorul anticipa sangeroasa scena, sugerand gandurile criminale ale voievodului prin amanunte sugestive: se ingalbeneste, sarutand moastele Sfantului Ioan cel Nou, iar racla tresare. Naratorul eticheteaza subiectiv cuvantarea din biserica, numind-o „desantata”.

Caracterizarea realizata de alte personaje este succinta: „Crud si cumplit este omul acesta” (mitropolitul Teofan), „sangele cel pangarit al unui tiran ca tine” (Spancioc).

Caracterizarea indirecta reiese din faptele care, in lumina esteticii romantice, pun in evidenta cruzimea domnitorului. Acesta ucide si schingiuieste boieri, arde cetatile ridicate pe vremea lui Stefan cel Mare, reduce numarul ostilor moldovene, intentioneaza sa-si ucida fiul in care vede un uzurpator al puterii sale.

Naratorul incearca sa explice cruzimea dementa a personajului printr-o subtila prezentare a relatiei sale cu Dumnezeu. In acest sens, insista pe atitudinea cabotina a eroului care face gesturi evlavioase, inoculand boierilor ideea ca este o fiinta smerita. In final, cand nebunia eroului ajunge la apogeu, prozatorul creeaza un intreg capitol pe ideea ca Lapusneanul nu numai ca nu-si accepta destinul si soarta de muritor, dar respinge categoric ritualul pregatirii pentru moarte, prin calugarire. El refuza impacarea cu Dumnezeu pentru ca ii lipseste dimensiunea religioasa si cere sa fie calugarit pentru a avea acces la mantuire, dar trezit din delir, se revolta impotriva celor care-l calugarisera, amenintandu-i „De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu!”

Ferm, convins ca trebuie sa instaureze autoritatea feudala prin orice mijloc, el domina celelalte personaje. Propriul sfarsit va sta sub semnul cruzimii si al razbunarii celorlalti: „Invata a muri, tu care stiai numai a omori”, ii spun cei doi boieri, Spancioc si Stroici, atunci cand desavarsesc ceea ce incepuse domnita Ruxandra.

Relatia cu domnita Ruxandra, fiica a lui Petru Rares si nepoata a lui Stefan cel Mare, este construita pe antiteza angelic – demonic. Atitudinea lui diferita fata de domnita Ruxandra reflecta labilitatea firii sale. Se casatorise cu ea „ca sa atraga inimile norodului in care era vie inca pomenirea lui Rares”. Nu o respecta nici pentru ascendenta ei nobila si nici pentru ca este mama copiilor sai. Desi face gesturi curtenitoare (ii saruta mana, apoi duce instinctiv mana la jungher), nu ii va ierta amestecul in treburile sale, daruindu-i un incredibil „leac de frica” (piramida de capete). Personajul este monumental, desi Nicolae Manolescu considera ca este doar „un Richard al III-lea sangvinar si teatral demonic, fara complexitate”. Machiavelic, neabatut in planurile sale, emblematic pentru o perioada istorica si pentru o doctrina estetica, el este un „personaj rotund”.

Intr-o scrisoare intitulata Ochire retrospectiva, Costache Negruzzi pare ca gaseste justificari comportamentului tiranic al domnitorului. In spiritul epocii sale, scriitorul condamna marea boierime medievala si lauda urcarea pe tron a unui om din clasele de jos:

„Acesta, sub numele de Alexandru Lapusneanul, va sparge cuibul si va strivi acest furnicar de intriganti ce facea si desfacea domni.”