Alexandru A. Philippide

Alexandru A. Philippide

Aur sterp, 1922, Stanci fulgerate, 1930, Visuri in vuietul vremii, 1939, Monolog in Babilon, 1967. 

Fata de modernismul si faima lui Alexandru A. Philippide (1900-1979), E. Lovinescu era mefient.

Philippide fusese remarcat la revista traditionalist-poporanista Viata Romaneasca.

Cand nu era, ca in pasteluri, de o picturalitate desueta, poezia lui nu putea convinge cu imagismul sau glacial. Ea era tradata de o verbiozitate insistenta, cu intentie reflexiva, in marginea unor concepte ca vidul, vesnicia, nimicnicia, gloria, moartea, revolta. In definitiv, tot atatea teme romantice, am putea spune.

Mai tarziu, G. Calinescu il citea pe Alexandru A. Philippide ca pe un poet neoromantic monoton, care miza totul pe poezie. Asa se fixa tematic, cu 'spaima de moarte individuala si universala', exprimata rational, limpede, clasic.

Si mai tarziu, I. Negoitescu il includea in seria marilor poeti romantici si intelectualisti. Dar recunostea in el un autentic vizionar si chiar un autor de poeme-capodopera, pe linia Macedonski-Eminescu. Putea trece drept precursor al lui Radu Stanca si Doinas, cu un proiect poetic organic si voluntar, rezistent, masurat, 'moderat in conceptii pana la a parea anacronic'.

Sedus de reverie diurna, Philippide nu se afla departe nici de linia ulterioara a oniricilor anilor '60, impotriva carora a scris in Contemporanul, probabil din oportunism si nu din convingere.

Isi agrementa visarea cu o propensiune spre morbidete. Poetul e intr-adevar un imagist estompat si glacial. Dar sensibilitatea poetica i se parea atat de naturala, incat el nu traia decat ca poet si se simtea ultragiat, etic, aproape ca modernii, de violenta realitatii goale.

Nu concepea, asadar, realitatea decat umpluta de trairea estetica si poetica. Poetul nelumit avea o singura religie, aceea a artei sale.