A medita asupra unor teorii bizare, care au fost multa vreme luate in serios, ne invata sa fim prudenti inclusiv in fata idei adinc incetatenite astazi in media si chiar in anumite medii stiintifice. Exista doua teorii ale Pamintului gol pe dinauntru. Conform celei dintii, noi locuim pe scoarta acestuia, iar in interior exista o alta lume, pe care noi nu o cunoastem, unde se afla regatul misterios Agartha, resedinta regelui lumii.

Conform celei de-a doua, noi credem ca traim pe scoarta externa a Pamintului, dar, de fapt, locuim in interiorul acestuia (adica ne gindim ca locuim pe o suprafata conveza, dar, in realitate, locuim pe o surpafata concava).
Una dintre primele teorii ale Pamintului gol pe dinantru, fusese propusa in 1692, de Edmund Halley, care sugerase ca Pamintul ar fi fost compus din patru sfere, asezate una intr-alta si ca interiorul planetei ar fi fost locuit si luminat de un fel de atmosfera usoara.
Mai tirziu, celebrul matematician Euler, avea sainlocuiasca teoria sferelor multiple cu cea a unei sfere unice, cavitate in interiorul careia se gasea un soare care incalzea si lumina o civilizatie avansata.
Teoria a fost reluata la inceputul anilor 1800 de capitanul J. Cleves Symmes din Ohio, care scrisese mai multor societati stiintifice: 'Catre intreaga lume: eu declar ca Pamintul este gol si locuibil in interior, ca in el se afla un anumit numar de sfere solide, concentrice, adica una in interiorul celeilalte, si ca este deschis la cei doi poli cu o extensiune de 12 sau 16 grade'. In cadrul Academiei de Stiinte Naturale din Philadelphia se mai pastreaza si astazi macheta din lemn a Universului imaginat de el.
Potrivit lui Symmes, la Polul Nord si la Polul Sud erau doua deschizaturi care duceau in interiorul Globului; pentru a le identifica, omul incercase sa stringa fonduri in vederea unei expeditii in regiunile polare. Ideea fusese preluata de un editor de ziare, Jeremiah Reynolds, cel care facuse toate diligentele pentru a porni expeditia pe cheltuiala statului american si investise 300.000 de dolari in actiune.

II.

La sfirsitul secolului, asupra teoriei revenise un anume Cyrus Reed Teed, in conceptia caruia ceea ce noi credem ca este cerul este, de fapt, o masa de gaz, care umple interiorul Globului, cu niste zone de lumina stralucitoare (soarele si luna si stelele nu ar fi niste globuri ceresti, ci efecte vizuale). S-a sustinut, din partea matematicienilor secolului al XIX-lea, ca teoria lui Teed era dificil de contestat, pentru ca era posibila proiectarea suprafetei convexe a Pamintului pe o suprafata concava fara sa se observe prea multe discrepante.

Dupa anumite surse, teoria fusese luata in serios de inalti demnitari nazisti adepti ai stiintelor oculte, iar in anumite medii din marina germana se considera ca ar fi permis stabilirea cu mai multa exactitate a pozitiilor navelor englezesti - pentru ca, daca s-ar fi folosit raze infrarosii, curbarea Pamintului nu ar fi impiedicat localizarea navelor.
Hitler ar fi trimis o expeditie pe insula baltica Rugen, iar aici un anume dr. Heinz Fisher ar fi indreptat un aparat de fotografiat telescopic catre cer, pentru a identifica flota britanicilor, care naviga in interiorul suprafetei convexe a Pamintului gaunos pe dinauntru. Se spune chiar si ca au fost ratate anumite tiruri de VI tocmai pentru ca se calcula traiectoria plecind de la ipoteza unei suprafete concave si nu convexe. Stiinta ne spune unde sint Polul Nord si Polul Sud: acolo unde toate meridianele se intilnesc intr-un singur punct, adica la pol. Si, totusi, nu este curios faptul ca, pina acum, nici o expeditie nu a reusit sa ajunga pina la poli? Studiind mostre din scoarta Pamintului luate de la diferite adincimi, putem spune ca Pamintul este solid - cel putin pina la anumite adincimi. Mai stim ca temperatura straturilor interne ale Pamintului creste odata cu adincimea - cel putin pina la nivelul la care s-a ajuns. De aceea, cu totii presupunem ca Pamintul este plin, pina chiar si in mijlocul lui. Astazi se presupune ca formarea planetelor duce invariabil la acest model de 'planeta plina', ca o sfera solida. Astronomii si fizicienii cred ca gazele se condenseaza gradat pina ce se ajunge la forma de sfera solida.

III.

Cu toate acestea, exista si alte posibilitati. Un studiu simplu al fortei centrifuge ar putea sa ne invete pe toti o noua modalitate de formare a Pamintului. Cu totii sintem de acord ca planeta se invirte in jurul axei sale (asa se succed zilele si noptile). Cate Malone, autor al unui interesant articol intitulat 'Pamintul gol' (in sensul ca nu este plin), arata ca 'forta centrifuga determina forma usor turtita (la poli) a planetei' (care, deci, nu este o sfera perfecta).

Ca sa vedem procesul de formare a planetei, ne indreptam atentia asupra masinii de spalat cu storcator centrifugal. Rufele din centrifuga (care, pentru viitoarea planeta sint, de fapt, gazele si particulele solide si lichide) sint aruncate spre exterior astfel incit centrul ramine gol. Centrul nu se misca.
Asa cum Pamintul nu s-a oprit niciodata din rotatia sa, la fel aceasta masina de spalat nu inceteaza sa se roteasca. ce se intimpla, deci, cu toate rufele din centrifuga daca masina nu se opreste niciodata? Se vor inghesui spre centru ca sa umple golul format? Niciodata. Vor continua sa ramina la periferie, iar centrul va fi gol.
Multe popoare pastreaza inca in folclor legende despre fiinte din interiorul Paimntului, asa cum este cazul marilor insule paradisiace din nord, prezente in obiceiurile populare scandinave, sau al povestilor despre elfi, troli, pitici si giganti din folclorul Rusiei si al eschimosilor.
Toate acestea ne arata faptul ca ideea unui Pamint gol nu este deloc noua. In anul 1909, ghizii eschimosi folositi de amiralul Peary in expeditia sa credeau ca scopul calatoriei era descoperirea 'marelui popor' din nord, din care ei s-au format. Exista nenumarate anomalii sau situatii ciudate in toate inregistrarile primilor exploratori care s-au aventurat in Artica sau Antarctica. Majoritatea celor care au pornit spre nord, in secolul al XIX-lea, descriu mari de apa dulce si o clima mai calda cu temperaturi obisnuite, pe masura ce inaintau spre pol.

IV.

De asemenea, se fac referiri la nori de praf, zone intinse de zapada in care au gasit polen, pasari si animale care migreaza spre nord pentru iarna, iar in blocurile de greata au gasit vegetatie si chiar mamifere - considerate disparute (cum este mamutul) - inghetate. Chiar si aisbergurile sint anomalii pentru ca sint facute din apa dulce in zone in care cantitatea de precipitatii este sub 5 cm. anual. Descoperirile facute de dr. Frederick Cook si amiralul Peary in 1908 si 1909 au fost considerate neconcludente.

Nu s-a putut demonstra ca vreunul dintre ei a ajuns la Polul Nord. Asa cum afirma dr. Raumond Bernard, in cartea sa 'Pamintul gol', o asemenea confirmare este cu adevarat imposibila. Este deja cunoscut pentru toata lumea ca polii magnetici nu coincid cu polii geografici. Daca Pamintul ar fi plin, atunci acestia ar coincide.
Aceasta diferentiere evidenta intre polii magnetici si cei geografici nu poate fi exlicata de modelul Pamintului plin, ca o sfera solida. Explicatia devine insa clara daca avem in vedere existenta deschiderilor polare (adevarate gauri in crusta planetei) care fac posibila pozitionarea polilor magnetici undeva spre marginea acestor deschideri, asa cum este in realitate.
Cele mai recente expeditii, care au mers pina dincolo de polii magnetici si care au fost date publicitatii, au fost conduse de amiralul Richard E. Byrd (din Marina SUA, in 1947 si 1956).
Ca si celelalte expeditii conduse de Byrd (din anii 1930), acestea au ramas invaluite in mister. In jurnalul de bord si inregistrarile radio de comunicare cu echipa sa, amiralul Byrd declara, in 1947, ca a ajuns intr-o alta lume, aflata dincolo de Polul Nord geografic. In timpul expeditiei din Antarctica, din 1956, s-a declarat la diverse posturi de radio din SUA ca 'Pe 13 ianuarie, citiva membri ai echipei americane au realizat un zbor de 4.320 km de la baza McMurdo Sound (aflata la 640 km vest de Polul Sud) si au survolat o zona aflata la 3.680 km dincolo de Pol'. Iar, pe 13 martie 1956, Byrd declara public ca 'aceasta expeditie a descoperit un nou tarim'.
Multi americani isi amintesc cu emotie declaratiile de presa de dupa expeditiile amiralului Byrd. Incoronat drept cel mai mare explorator al lumii, declaratiile lui Byrd despre noul tarim au trezit un mare interes general.
Dar, la fel de repede, orice informatie despre Byrd a disparut. La radio nu se mai facea nici un fel de comentariu, astfel incit, la scurt timp, subiectul a disparut din atentia publicului. Oare amiralul Byrd chiar descoperise un nou tarim? Un tarim care sa confirme o alta viziune asupra planetei decit cea oficiala?

V.

Extras din jurnalul Amiralului Byrd Aceasta este o transcriere a jurnalului aflata pe o banda audio si a fost obtinuta de la 'Holloe Earth Society' din Australia. 'Trebuie sa scriu aceste rinduri in secret si fara lumina. Este vorba despre zborul meu in Artica din 19 februarie 1947. Exista situatii cind omul trebuie sa accepte ascunderea adevarului. Nu am libertatea de a face cunoscuta urmatoarea relatare pe care o scriu acum.

Probabil ca nu va ajunge niciodata la ochii publicului, dar eu trebuie sa-mi fac datoria pentru ca cineva sa poata citi aceste rinduri, atunci cind va veni timpul. Sa speram ca lacomia unora care-i exploateaza pe ceilalti nu va sta in calea adevarului'
Jurnal de bord - tabara artica, 19 februarie 1947
'Dedesubt, peste tot numai gheata si zapada. Am observat o usoara coloratie spre galben. Este dispersata dupa un model liniar. Modific directia de zbor pentru a observa mai bine aceasta coloratie. Exista, de asemenea, si o nuanta rosu-purpurie a ghetarilor. Am incercat aceasta zona de doua ori si am revenit la directia initiala. Am verificat din nou pozitia avionului la tabara de baza. Am transmis mai departe ingrijorarea mea in legatura cu ciudatele nuante ale zapezii de sub mine. Atit compasul magnetic, cit si giroscopul incep sa tremure si sa se zdruncine.
Nu mai putem sa ne conducem dupa aparatele de zbor. Masor directia folosind compasul optic (dupa soare) si totul pare in regula. Manetele de control raspund foarte greu la comenzi, se misca foarte incet. Nu se mai vad, insa, gheturi. In departare se disting munti. Au trecut 29 de minute de zbor si acum se vad clar muntii, nu este o iluzie. Nu am mai vazut astfel de munti, sint foarte mici. Schimb altitudinea la 900 metri. Intilnesc iarasi turbulente puternice. Trecem peste micii munti si continuam spre nord. Dincolo de munti se vede un mic riu. O vale prin mijlocul careia curge un riu. Nu ar trebui sa existe aici nici ovale inverzita. E ceva anormal in toata povestea asta. Ar trebui sa vedem numai gheata si zapada. Din lateral se vad paduri pe versantii muntilor. Instrumentele au luat-o razna. Giroscopul se invirte inainte si inapoi fara nici o regula. Reduc altitudinea la 425 de metri si fac un scurt viraj la stinga ca sa vad mai bine valea de sub mine. Este verde si are iarba deasa. Lumina de aici pare diferita. Nu se mai vede soarele. Mai facem un viraj la stinga si punem ochii pe un fel de animal mare aflat in vale. Pare ca este un elefant. Ba nu, seamana mai mult cu un mamut. Este incredibil si, totusi, se afla chiar aici. Reduc altitudinea la 300 de emtri si iau binoclul ca sa vad mai bine animalul. E clar - un mamut. Raportez acest lucru la tabara de baza. Dau peste si mai multe dealuri inverzite. Termometrul exterior indica o temperatura de 23 grade Celsius. Ne continuam zborul. Acum sistemele de navigare par in regula. Nu pot sa cred! Dau sa contactez tabara de baza. Aparatul radio nu functioneaza. Peisajul este mult prea nivelat decit in mod normal. In fata vedem ceea ce pare un oras! Este imposibil!

VI.

Avionul pare foarte usor si se clatina. Sistemul de navigatie refuza sa functioneze. Dumnezeule, din lateral si din spate se apropie nave ciudate! Au forma de disc si parca radiaza ceva din ele. Sint atit de aproape de disc si parca radiaza ceva din ele. Sint atit de aproape incit le vad insemnele! Este un tip de zvastica. Fantastic! Unde ne aflam, de fapt? Ce s-a intimplat? Inca o data verific sistemul de navigare. Nu raspunde nici acum. Sintem prinsi intr-un fel de 'plasa' invizibila.

Din aparatul de radio se aud pocneste si apoi se aude o voce in engleza cu un usor accent nordic sau germanic. Mesajul este: 'Bine ai venit, Amirale, pe domeniul nostru. Te vom ateriza in exact sapte minute. Relaxeaza-te, esti pe miini bune'. Imi dau seama ca motoarele avionul nostru s-au oprit. Avionul este controlat din afara si acum ia un viraj. Acum incepe faza de aterizare si avionul coboara ca si cum ar fi intr-un lift invizibil. La atingerea solului avionului abia tresare. Fac o ultima insemnare in jurnalul acesta de bord. Se apropie de avion citiva barbati. Sint inalti si au parul blond. In departare se vede un oras din care pulseaza raze de lumina de culoarile curcubeului. Nu stiu ce se va intimpla acum, dar nu vad nici un fel de arme la cei care se apropie de noi . Aud o voce care imi spune pe nume (cu accent german) si-mi cere sa deschid trapa avionului. Ma conformez'.
Aici se termina jurnalul amiralului Byrd. Ceea ce urmeaza a povestit din memorie pentru ca nu a mai scris in jurnal restul experientei sale. Pe scurt, iata ce s-a mai intimplat in continuare: Byrd si ajutorul sau de radiocomunicatii, care se afla cu el in avion, au fost luati si dusi spre orasul luminos care parea ca este facut din cristal.
La sosire, cei doi sint separati, iar Byrd este luat pentru a se intilni cu 'Stapinul' care l-a informat ca a ajuns in 'lumea dinlauntru' si, ca sa nu-i fie frica, mai tirziu il vor duce inapoi la suprafata planetei. 'Stapinul' i-a declarat lui Byrd: 'Ne-ati trezit interesul atunci cind ati detonat primele explozii atomice de la Hiroshima si Nagasaki in Japonia. Chiar in acele momente alarmante ne-am trimis vehiculele zburatoare la suprafata planetei ca sa vedem ce ati facut'.
A continuat sa vorbeasca despre 1945 si a spus ca au incercat sa se intilneasca cu americanii, dar au fost intimpinati cu ostilitate. . De fiecare data cind incercau, americanii trageau in ei si le atacau vehiculele. Stapinul a explicat ca 'Nu avem nici un viitor daca vom continua cu nebunia atomica si ca nu exista nici un raspuns in armele noastre, nici certitudini in stiinta noastra si ca, atunci cind se va declansa razboiului cel mare, nu va mai exista nici o floare pe pamint, iar toate orasele omului vor fi nivelate, totul intr-un imens haos'

VII.

Dupa aceasta discutie despre cataclismele generate de om, Byrd si-a luat ramas-bun de la Stapin si s-a intors la avion impreuna cu ajutorul sau. Imediat au fost dusi la suprafata planetei in acelasi mod in care au fost adusi. Ei aveau insa un mesaj de avertizare foarte clar despre calea omenirii. Un mesaj pentru noi. 11 martie 1947

Dupa intoarcerea lui Byrd in SUA, a descris (ca la orice misiune) ceea ce s-a intimplat pe parcurs si a adaugat in jurnalul sau ceea ce urmeaza: 'Tocmai m-am intilnit cu o echipa de la Pentagon. Mi-am prezentat descoperirea si mesajul primit de la «Stapin». Totul s-a inregistrat. Ei l-au contactat pe presedinte.
Sint retinut acum de citeva ore. Mai exact, 6 ore si 39 de minute. Sint anchetat intens de catre forte ostile si o echipa medicala. E un cosmar. Sint incarcerat sub stricta supraveghere conform celor mai inalte regulamente de siguranta internationala ale SUA. Am primit ordin sa nu divulg nimic din mesajul primit de la «Stapin». Incredibil! Mi s-a reamintit ca sint militar si ca trebuie sa ma supun ordinelor'.
24 decembrie 1956
'Ultimii ani de dupa 1947 nu au fost deloc buni. Aceasta este ultima insemnare in acest jurnal. In incheiere, trebuie sa spun ca, in toti acesti ani, am pastrat secret mesajul pe care l-am primit, asa cum s-a ordonat, desi a fost impotriva valorilor si moralei mele. Acum presimt venirea unei lungi nopti pentru mine, dar acest secret nu va muri o data cu mine, ci va triumfa, asa cum adevarul triumfa intotdeauna. Este singura speranta pentru omenire. Am vazut cu ochii mei si m-a facut sa devin liber. Mi-am facut datoria fata de acest monstruos complex militaro-industrial. De acum incolo, lunga noapte despre adevarul Arcticii va lua sfirsit, soarele stralucitor al adevarului va rasari din nou, iar toti cei care se afla in intuneric vor esua in planurile lor. Pentru ca am vazut cu ochii mei acel tarim de dincolo de poli, centrul marelui necunoscut'.
Amiralul Richard E. Byrd, Marina Statelor Unite.
Inelul din jurul deschiderii
Exploratori ai Arcticii au reusit sa arunce o privire dincolo de marginea deschiderii polare nordice, spre lumea din interiorul sferei planetare, si s-au intors inapoi aici pentru a ne aduce probe si evidente ale existentei deschiderii polare.
De exemplu, in expeditia realizata de dr. Fridtjof Nansen si echipa sa de la bordul navei norvegiene Fram, intre 1893 si 1896, traseul descris este atipic si probabil ca a ajuns foarte aproape de deschiderea polara. La consultarea hartilor lui Nansen din cartea sa Farthest North, vom descoperi un zig-zag ciudat intre martie si aprilie 1894, cind se afla in apropiere de 80 grade latitudine nordica si 135 longitudine estica.
Cu citeva luni mai inainte, dr. Nansen a trebuit sa-si ajusteze pozitia calculata cu o diferenta de aproape un grad in numai zece zile.
Este foarte improbabil ca ei sa se fi deplasat atit de repede intr-un timp atit de scurt. Un lucru este sigur: nu erau deloc niste amatori. Toate ciudateniile traseului lor au fost semnalate constiincios si sincer chiar in jurnalul expeditiei. Daca ne imaginam cadranul unui ceas suprapus peste deschiderea nordica, traseul lor ar fi undeva pe la ora 5, iar insulele rusesti sint la ora 6, pozitia polului undeva la ora 9 sau 10, insulele canadiene la ora 12, iar strimtoarea Bering la ora 2. George W. De Long a trecut prin strimtoarea Bering in august 1879, la bordul navei Jeanette. Citeva zile mai tirziu, pe 6 septembrie, nava a fost prinsa si blocata intre gheturi. Pozitia era la 71:35 N, 175:06 E. Doi ani mai tirziu, nava se scufunda la nord de Insulele Siberiene (77:15 N).

VIII.

Document online: Paraziti, parazitism - definitie tipuri Referat: Activitatea reflexa a sistemului nervos - maduva spinarii

Asadar, nava s-a plimbat prin zona polara fara sa ajunga la deschidere. Aceasta ne face sa credem ca deschiderea nu ajunge pina la latitudine din zona 70-75 N, cel putin cit priveste zona Alaska-Siberia. Putem incheia calatoria virtuala in jurul deschiderii polare amintind zborul cu dirijabilul al lui Amundsen in mai 1926. El a trecut pe deasupra Polului Nord, apoi s-a indreptat spre strimtoarea Bering dintre Alaska si Siberia.

El aminteste citeva anomalii polare: incalzirea aerului si a apelor marii, precum si prezenta pasarilor de uscat prea departe de coasta. Dar si mai interesant este ca, atunci cind dirijabilul lui Amundsen a ajuns in strimtoarea Bering, se afla la peste 150 km distanta de coasta, in interiorul teritoriului rusesc.
Aceasta ne sugereaza ca dirijabilul s-a deplasat de-a lungul unei depresiuni ca o farfurie (zona deschiderii polare), iar curba neregulata i-a modificat cursul, ajungind in Siberia, pe o tangenta usoara.
Dirijabilul a zburat deasupra norilor, majoritatea timpului ca o patura compacta si continua, ceea ce da posibilitatea sa fi ajuns chiar dincolo de marginea deschiderii, fara ca ocupantii sa-si fi dat seama, avind o vizibilitate zero. Aerul cald din interiorul planetei se amesteca cu cel rece din zona polara si, astfel, se produc ceata si norii.
Este foarte probabil ca deschiderea sa se afle intre zona in care Nansen si echipajul sau au avut acele anomalii (localizata pe partea siberiana), si pina spre partea canadiana, peste bazinul polar de nord. Pina acum toate probele sint circumstantiale.
In cartea Patru ani in nordul alb, amiralul MacMillan aminteste citeva marturii ale altor persoane despre zona polara pe care a strabatut-o. Capitanul Richardson spune: 'Eschimosii de la Pont Barrow au o traditie conform careia o parte a tribului lor a calatorit departe in nord, pe banchize de gheata, pina la un tarim deluros locuit de oameni asemeni lor care vorbeau limba lor si care i-au primit ca oaspeti. Dupa o sedere indelungata, intr-o primavara in care gheata a ramas nemiscata, ei s-au intors fara probleme acasa si au povestit totul'.
In 1850, capitanul McLure, aflindu-se in largul coastelor Alaskai, a scris in jurnalul sau ca, 'judecind dupa caracterul ghetii si prezenta unei zone umbroase pe cerul indepartat, trebuie sa existe o zona de uscat undeva mai la nord'.
Marcus Taker, in revista National Geographic, din 1894, scria, sub titlul 'Un tarim nedescoperit in largul coastelor Alaskai', ca 'se afirma adesea ca indigenii care ierneaza intre golful Harrison si Camden au vazut pamint la nord, in zilele senine si insorite de primavara'.
Singurul raport ferm de descoperire a zonei de uscat a fost facut de capitanul John Keenan, in 1870, cind se afla la comanda vasului Stamboul. El a spus ca, dupa ce au vinat citeva balene, vremea a devenit atit de rea incit a trebuit sa mearga spre nord.
Dupa citeva zile, ceata s-a risipit si intregul echipaj a vazut foarte clar pamint uscat la nord de ei. In iunie 1904, dr. R.A. Harris de la U.S. Coast and Geodesic Survey, a publicat, in revista National Geographic, motivele sale pentru care crede ca exista pamint nedescoperit in zona polara. El aminteste ca s-a descoperit masa lemnoasa siberiana plutind in apele din sudul Groenlandei. De asemenea, s-au facut observatii asupra traseului ghetii polare, al navei Jeanette, si alte observatii despre mareele de pe coasta nordica a Alaskai.

IX.

Dar toata aceasta colectie de marturii este doar partea vizibila a aisbergului daca o comparam cu cele ale dr. Cook, amiralul Pary si chiar marturia amiralului MacMillan. Acestia trei au fost foarte activi in zona insulei Ellesmere (cea mai nordica parte a Canadei), aflata linga virful Groenlandei. Zona se afla la doar 6 grade de Pol. Din diverse zone inalte, ca si de la nivelul ghetii, pe parcurusul a 10 ani, acesti 3 exploratori au observat in departare un peisaj muntos care se desfasura pe o treime de orizont, cam 120 de grade in jurul lor. Peary mentiona prezenta unor virfuri inzapezite in 28 iunie 1906. MacMillan a organizat o expeditie care a facut o incursiune de 200 km dupa ce a vazut in departare noul pamint, spunind ca a reusit sa distinga dealuri, vai, virfuri muntoase inzapezite, toate acestea in aprilie 1914.

Dr. Cook a vazut si el acest pamint. Dupa ce a ajuns la Pol, s-a intors pe o ruta ocolitoare pentru a trece mai aproape de zona noua. Ca si ceilalti exploratori, el a trecut toate acestea in jurnalul sau. In plus, a facut si fotografii.
Prin urmare, exista citeva marturii despre observarea vizuala a acestui tarim, ba chiar si o colectie de fotografii care ar fi trebuit sa se afle la Biblioteca Congresului SUA, din care, in mod ironic, nu mai poate fi gasita niciuna. Cu toate acestea, dr. Cook a publicat, in cartea sa, una dintre aceste fotografii, asa incit avem si o evidenta vizuala.
Fotografia a fost scanata cu o rezolutie buna de Jan Lamprecht si republicata in cartea sa Plante goale, cu titlul Desenul 31.
Acolo se vede clar ca noul tarim nu poate fi confundat cu banchiza de gheata. Este, insa, foarte probabil ca toate observatiile vizuale relatate de Cook, Peary si Mac Millan sa fie o reflexie mai indepartata (cu probabil sute de km) a terenului localizat mult dincolo de marginea deschiderii. Anomaliile de curbura sint vinovate de propagarea la o asa distanta a imaginilor unui pamint aflat cel mai probabil in interiorul planetei, foarte aproape insa de deschiderea nordica.
Foarte interesant este si mirajul observat de Nansen, un miraj al mini-soarelui interior al Pamintului, conform descrierilor sale. Insemnarile lui Cook si Peary sustineau ideea ca deschiderea nordica nu este departe de Polul Nord, probabil la numai cinci grade, in interiorul zonei marcate pe harta cu un oval verde. Este foarte probabil ca majoritatea exploratorilor polari sa fi trecut pe marginea ei, fara sa-si dea seama.
Curse aeriene comerciale zboara astazi in zona si trec pe acolo, dar niciodata direct spre deschiderea nordica. Aparatele moderne de zbor se ghideaza dupa un sistem ce masoara cimpul magnetic.
Pe masura ce se apropie de zona deschiderii, perturbatiile magnetice si anomaliile sint tot mai puternice, astfel incit sistemul de navigatie al avionului este inutilizabil. Desigur, in aceasta situatie se considera ca avionul este deasupra Polului Nord.
Insa, cum sistemul de navigatie arata valori total anapoda, cum poate cineva sa fie sigur de pozitia exacta a avionului? Si care pilot ar fi atit de curajos incit sa mai stea pe-acolo sa vada ce se mai intimpla?
Manevra standard pe care pilotul se apropie de pol, este sa execute o intoarcere cu 90 de grade a traiectoriei pina cind instrumentele isi revin la o functionare normala, si apoi se revina la directia originala.
In acest fel, orice pilot de avion, in momentul in care se apropie prea mult de aceasta zona cu grave perturbatii magnetice, nu face decit sa se reorienteze prin a ocoli deschiderea polara, astfel incit va zbura intotdeauna paralel cu marginea acesteia, nicidoata direct peste ea. Cu alte cuvinte, tot timpul pe margine, nicidoata spre interior.
De asemenea, numeroase echipe de exploratori arctici s-au apropiat de Polul Nord dinspre unghiuri diferite si chiar s-au intilnit acolo. Cum de nu au ajuns in deschidere?

X.

Datorita formei elipsoidale a deschiderii, se da iluzia ca o persoana care ar calatori spre deschidere avanseaza foarte mult inspre nord datorita anomaliilor de curbura care, in plus, creeaza si iluzia ca traseul a fost in linie dreapta, cind, in realitate, a intervenit o deviere neobservata intrind pe marginea deschiderii si apoi iesind la fel de gratios, ca un fel de tangenta. Persoana va spune sincer ca a trecut exact prin mijlocul zonei, insa nu a vazut nici o dschidere, ba chiar a ajuns la locul de sosire planificat.

Deschiderea nici nu poate fi observata atit de usor, pentru ca nu exista nici un unghi drept care sa ne sara in ochi. Terenul este aproape plan, trecerea se face gradual, fara fracturi spectaculoase.
A atins Polul Nord?
O parte esentiala a viziunii despre Pamintul gol este absenta Polului Nord. Nu este un punct pe suprafata sa, ci o intreaga mare cu ape calde, care conduce treptat spre interiorul Pamintului. Poate parea foarte indrazneata aceasta afirmatie, dar putem vedea citeva probe in acest sens.
Primul lucru demn de semnalat este faptul ca busola o ia razna dincolo de cercul polar . Cel renumit explorator norvegian, dr. Fridtjof Nansen, si-a pierdut increderea in instrumentele sale in expeditia lui catre Polul Nord, si a recunoscut sincer ca habar nu are unde se gasea in tot acest timp.
Februarie 1895
Dupa ce a coborit din nava Fram, Nansen a luat-o spre nord - pentru a ajunge la pol - cu o sanie plina de provizii si s-a intors mai tirziu prin Spitzbergen, trecind prin Tinutul Franz Joseph. Din 29 martie 1895 pina in primavara anului 1896, Nansen a fost complet dezorientat! A scris ca, dupa ce a calatorit prin regiunile foarte reci, vremea s-a schimbat si s-a incalzit mult. Mai exact, temperatura crestea odata cu noile adieri ale vintului care veneau dinspre nord. El spunea ca, odata, soarele a devenit insuportabil de puternic! Nansen a facut masuratori sonore ale apei si a descoperit ca apa era din ce in ce mai calda la adincime. De unde venea aceasta apa calda? El a intilnit animela care, dupa stiinta moderna, nu aveau ce cauta acolo. Pe 22 aprilie 1895, Nansen scrie:'Am fost foarte surprins ieri dimineata cind am vazut urmele unui animal in zapada. Era vorba de o vulpe, si mergea inspre est. Urmele erau proaspete. Ce cauta o vulpe aici? Erau semne clare ca nu-i lipsea hrana. Eram in apropiere de tarm? M-am uitat in jur, dar a fost ceata toata ziua si este posibil sa fi fost aproape de tarm fara sa-l fi vazut. In orice caz: un mamifer cu singe cald - la paralela 85! Inainte sa ne indepartam, am dat peste o alta urma de vulpe care ducea in aceeasi directie cu prima. Nu pot sa-mi dau seama cu ce se hranesc animalele astea aici, probabil ca au invatat sa pescuiasca crustacee din ochiurile de apa. Dar de ce sa se indeparteze de coasta? Asta ma intriga cel mai mult. Au luat-o razna? Nu prea cred'.

XI.

Alta sursa de informare este Marshall B. Gardner, care a scris 'O calatorie spre interiorul Pamintului', in care il citeaza pe dr. Nansen in legatura cu eschimosii. Iata ce spune Nansen: 'Eschimosii spun ca au venit din interiorul Pamintului, dar locul exact nu au putut sa-l numeasca atunci cind au fost intrebati de norvegieni de unde vin'.

OGardner citeaza din al doilea volum scris de Nansen, In ceata nordului: 'Deja am spus ca numele norvegian Skraeling dat eschimosilor probabil a fost utilizat la inceput ca sa desemneze zine sau creaturi mitice. Mai mult, atunci cind islandezii au dat peste eschimosi in Groenlanda, i-au numit troli, care este un termen vechi ce desemneaza diverse fiinte supranaturale'. Willis George Emerson aminteste in cartea sa biografica Zeul de fum, o poveste norvegiana. Este vorba despre doi pescari, tata si fiu, care pescuiau cu barca lor in Oceanul Nordic. O furtuna puternica ii aduce pina la marginea deschiderii polare nordice. Era in 1829. Timp de 2 ani, Olaf Jansen (fiul) povesteste ca au trait in interiorul Pamintului impreuna cu locuitorii acelor tarimuri, care erau buni si curtenitori, inalti de 3,5 metri. Apoi Jansen a spus ca au iesit din interiorul Pamintului pe la deschiderea sudica. Numele cartii vine de la faptul ca Olaf a descris soarele interior ca avind o aparenta difuza. O descriere completa si corecta a planetei noastre este, deci, urmatoarea: planeta Pamint este ca un balon, ca o minge goala in interior, care are doua deschideri polar, avind un diametru de 2.300 km (aflate la nord si la sud) si care au marginile curbate, ce fac posibila trecerea de pe o suprafata pe cealalta asa cum face o furnica atunci cind trece de pe o parte a frunzei pe cealalta. Grosimea peretelui planetar variaza intre 1.100 si 1.300 km., fiind mai mare spre poli. In centru se afla un soare interior cu un diametru de 1.300 km care raspindeste o lumina difuza.

XII.

Cind s-a stabilit ca o echipa de reporteri si cameramani britanici de la BBC sa faca o vizita in Antartica, ei s-au confruntat cu o serie de probleme. Desi planul initial, intocmit cu grija cu mult inainte, includea si o survolare a asa-numitei Zone de inaccesibilitate) au trebuit sa faca unele modificari de ultim moment. Au fost fortati mai intii spre America de Sud.

O data ajunsi acolo, au descoperit ca singurul zbor comercial care facea curse spre Antarctica era operat de o companie americana, care transporta grupuri de 20-30 de persoane la baza americana McMurdo Station. Insa aceste zboruri se desfasurau numai in lunile de vara, iar atunci cind - in sfirsit - au ajuns la baza, britanicii au fost tratati cu ostilitate de catre americani! Un alt fapt interesant este ca, datorita lipsei de sateliti de deasupra Antarcticii, toate rapoartele si prognozele meteo pentru aceasta zona erau realizate de la baza americana McMurdo Station. Acesta este, insa, un mod clar de ingradire a scurgerilor de informatii si a posibilelor dovezi fotografice pe care un satelit aflat deasupra Polului Sud le-ar putea furniza, asa cum s-a intimplat in cazul deschiderii polare de nord. Dar monopolul american asupra Antarticii a mers chiar mult mai departe. A fost semnat un acord intre mai multe state interesate, ca sa nu se mai inceapa nici o prospectiune geologica sau de alta natura in Antarctica, aceasta incluzind atit mineralele, cit si petrolul. Nenumarate dovezi vin si din Rusia, unde se gaseste aproape constant fildes apartinind mamutilor, mai ales in zonele nordice extreme, situate dincolo de cercul polar. De sute de ani comerciantii vind astfel de relicve, care se pare ca abunda in acele zone. Dar acest fenomen este legat de un altul, poate mai uluitor: mamuti intregi au fost gasiti congelati in blocuri de gheata in Siberia si alte regiuni situate dincolo de Cercul Polar. Unii dintre ei mai aveau inca in gura smocuri de iarba verde.

XIII.

Exista astazi dovezi care arata ca acest perete al pamintului nu este solid si plin de materie, asa cum se spune, ci seamana mai degraba cu un parmezan plin de pesteri si tunele subterane care se interconecteaza; unele dintre aceste tunele conduc catre lumea interioara, catre interiorul Pamintului. Acest lucru ne poate duce cu gindul la celebra poveste a lui Jules Verne, intitulata O calatorie spre centrul Pamintului, scrisa in 1864.

 Acolo este descris atit de clar acest lucru, incit parca autorul cunostea in detaliu acele realitati. Trebuie amintita si uluitoare similitudine intre povestea aceluiasi Jules Verne, De la Pamint al Luna (1865) si prima misiune americana spre Luna (Apollo 11 - 1969). Cele doua evenimente seamana atit de mai mult de un secol; datele furnizate de autorul francez in povestirea sa coincid in proportie de 99% cu cele ale misiunii americane. Ca sa nu mai vorbim de uluitoarea poveste 20.000 de leghe sub mari, in care se prezinta primul submarin, Nautilus. Oare Jules Verne a avut acces la aceste adevaruri? Ipoteza coincidentelor este exclusa.
Dar aceasta nu este totul. Falia tectonica San Andreas din California, SUA, este in centrul atentiei si ne poate oferi citeva informatii uluitoare. Inca din 1950, guvernul american a trimis numeroase misiuni de cercetare a topografiei submarine a coastei de vest a SUA, concentrindu-se asupra Californiei. In timp ce cartografiau zona, echipele au descoperit ca placa continentala californiana este garnisita cu multe caverne si pasaje uriase; unele sint atit de mari incit un submarin poate naviga prin ele.
Dupa un timp, s-a descoperit ca unele dintre ele se intindeau pina sub statele Utah si Nevada! Unul dintre submarinele nucleare care cercetau cavernele a fost avariat puternic si s-a pierdut. Cele mai socante informatii descoperite cu aceasta ocazie au fost ca cea mai mare parte din California pur si simplu pluteste pe Ocean, sprijinindu-se de citiva stilpi naturali formati de aceste caverne submarine, iar falia San Andreas este rezultatul prabusirii unora dintre acesti stilpi de sustinere, care provoaca si cutremurele in zona. Pentru cei care inca au ramas adeptii falsurilor reprezentate de stiinta oficiala, le putem adresa intrebari precum: Se poate edovedi ca vreun explorator a atins asa-numitii poli Nord sau Sud?

XIV.

Daca nu exista paralela dincolo de latitudinea 86 (grade), atunci cum poate cineva sa ajunga la pol (care se afla teoretic la latitudinea de 90 grade)? De ce vinturile nordice sint din ce in ce mai calde pe masura ce se avanseaza in Arctica? De ce, dincolo de latitudinea 83 grade nord, exista mare deschisa (dezghetata) si curenti calzi de aer? Odata atinsa paralela 82, de ce acul busolei devine brusc agitat si inutil? De ce curentii calzi de aer mentionati anterior aduc mai mult praf decit orice alt curent similar de pe Pamint?

Daca nu exista riuri care curg din interiorul planetei spre a se varsa in Oceanul Arctic, de ce la poli exista atitea aisberguri formate din apa dulce? Care este explicatia faptului ca in aceste blocuri de gheata si in apa se gasesc seminte si plante tropicale?
De ce milioane de pasari si animale migratoare se indreapta spre nord, dincolo de Cercul Polar, in timpul iernii? De ce vintul care vine dinspre nordul extrem aduce cu el mai mult polen si petale de flori decit o face orice alt curent de aer de pe Pamint? De ce acest polen adus de vint coloreaza vizibil straturile de zapada pe suprafete intinse?
Dar Pamintul nu este singurul corp ceresc gol in interior. Numeroase fotografii ale altor planete si sateliti naturali (inclusiv Luna) demonstreaza acest lucru prin forma si adincimea craterelor formate la impactul cu diversi meteoriti.
Mai mult, unele dintre ele, vizibile ca mici gauri negre, nu sint decit pasaje si tunele de trecere spre interiorul planetelor respective. O serie intreaga de cercetari s-au facut in acest sens. S-a concluzionat ca modelul matematic care este cel mai credibil pentru a reda structura unei planete este chiar acesta: planetele sint goale in interior. De altfel, recentele cutremure care au rezultat ca urmare a tragediei din sud-estul Asiei, cauzate de un cutremur de 9 grade pe scara Richter, demonstreaza ca peretele planetei inca mai vibreaza si produce, astfel, cutremure si in alte zone.
Leonard Euler, matematicianul de geniu al secolului al XVIII-lea, a demonstrat, pe baza unui model matematic, ca Pamintul este gol in interior si ca in centrul acestui gol se afla un mic soare. Dr. Edmund Halley, celebrul descoperitor al cometei ce-i poarta numele si Astronom Regal in Anglia secolului al XVII-lea, era convins ca Pamintul este gol. La inceputul anilor 1820, americanul John Cleeves Symmes nu a reusit sa obtina de la Guvern sprijin pentru expeditia sa spre interiorul Pamintului. El si-a expus ideile despre Pamintul gol, afirmind ca planeta este locuita in interior si ca dispune de doua deschideri aflate la poli.

XV.

Recente fotografii ale planetei Marte demonstreaza ca, in timpul verii martiene, una dintre calotele polare se micsoreaza foarte mult, in timp ce cealalta creste (datorita iernii) Unele dintre fotografii arata ca zona glaciara polara (pe timpul verii) se restringe atit de mult incit lasa sa se vada un perimetru (margine) circular negru, care nu este altceva decit deschiderea polara.

Asa cum este de asteptat, soarele interior al planetei Marte asigura acolo o clima mai calda decit exista pe suprafata exterioara a planetei, astfel incit la cele doua deschideri polare se formeaza mase compacte de nori datorita intilnirii intre aerul cald din interior si cel rece din exterior. Asa se explica si variatia mare a suprafetelor glaciare polare ale lui Marte, de-a lungul anului martian (care este de doua ori mai lung decit cel pamintean). Prin urmare, pe timpul verii martiene, calota polara dispare total, iar ceea ce se vede nu este decit o masa compacta de nori care insa nu acopera total deschiderea polara catre interiorul planetei si lasa sa i se vada marginea.
Nu in ultimul rind, Aurora Boreala si Aurora Australa sint formate datorita interactiunii particulare fotonice emise de soarele interior cu vintul solar exterior (trimis de Soarele sistemului nostru solar) si care ajunge in zona polara. Aceasta explica si prezenta aurorelor pe alte planete sau sateliti care nu au atmosfera (cum este Luna). Intr-adevar, aurorelor polare au fost observate nu numai pe Pamint, dar si pe Marte, Luna, Jupiter. Oamenii de acolo sint mindri de mentalitatea si cunostintele lor superioare, mai ales ca ne depasesc in creativitate. Sint foarte avansati tehnologic si dispun de multe inventii simple si foarte utile. De exemplu, afirma ca vehiculele lor zburatoare (pe care noi le numim OZN-uri) folosesc energie libera (sau gratuita), referindu-se la energia spatiului, care este prezenta pretutindeni (spre deosebire de noi, care folosim ca energie combustibili concentrati in anumite zacaminte). Sint cu mii de ani mai avansati decit noi, atit in stiinta, cit si in arta, pictura, sculptura. De asemenea, agricultura, sanatatea si alte asemenea domenii sint complet diferite de alte noastre, ei obtinind in acest sens rezultate exceptionale. Locuitorii interiorului planetei afirma ca ei traiesc intr-o deplina armonie unii cu altii, au tot ce le trebuie si nu exista saracie, si nici politie sau razboaie. Mai spun ca ei cunosc orice limba de pe Pamint, iar secretele oricarui Guvern al nostru sint binecunoscute de ei. Locuiesc acolo dinainte de Potop si afirma ca Biblia noastra a fost profund modificata de catre cei care vor sa-si mentina puterea actuala. Dispun de inalte capacitati telepatice si sint urmasii civilizatiei Antlantidei. Ne sfatuiesc sa renuntam complet la armele nucleare. Ei sint capabili sa nu permita sa fie vizitati de catre cei care sint nesinceri sau vor sa profite de pe urma lor. Cum, insa, actuala putere de la suprafata se afla in miinile unor guverne militariste si lacome, o intilnire oficiala cu ei in viitorul apropiat este foarte improbabila. In comparatie cu locuitorii din interiorul Pamintului, noi, cei de la suprafata, sintem niste barbari, iar civilizatia noastra este doar o stare de barbarism mecanic. Ne-au avertizat ca, pina cind nu vom renunta complet la razboaie, la armele nucleare, la saracie si la exploatarea omului de catre om, pina cind nu vom ajunge la o societate bazata pe echitate, adevar si dreptate, nu vom fi vrednici sa fim contractati de lumea interioara care se afla pe un nivel social, stiintific si moral mult mai inalt decit al nostru.

XVI.

O descoperire socanta a fost facuta de catre oamenii de stiinta de la NASA, care au scormonit in adincurile Planetei: este vorba de o rasa subpaminteana, numiti oameni-cirtita, care se spune ca traiesc la circa 12-13 km adincime si folosesc anumite tuneluri secrete ca sa patrunda in Statele Unite. Descoperirea nu apartine arheologilor - cum poate ar fi fost normal - ci cercetatorilor de la Agentia spatiala americana, care acum incearca sa pastreze secretul despre noua rasa. Dar, cineva de la NASA, cu conditia de a ramine anonim, a lasat sa transpire fotografii si informatii exclusive despre acesti oameni ai caravanelor. Sursa a actionat din convingerea ca 'faptul trebuie sa fie facut cunoscut, fiind prea extraordinar ca sa fie tinut sub obroc'.

'Oamenii-cirtita, cum au fost porecliti, par a fi o rasa prietenoasa, dar sint foarte primitivi. Incercam sa comunicam cu ei, dar este greu pentru ca nu vorbesc engleza. Accesul lor la suprafata se face usor', a dezvaluit sursa anonima, adaugind ca presedintele Bush a abordat chestiunea cu mare prudenta. 'O singura miscare gresita ar putea determina aceste creaturi sa declare razboi celor de la suprafata. Nu stim sigur cit de numerosi sint. Am vazut pina acum doar un oras, cu o populatie estimata la 2.000 de indivizi. S-a sugerat, insa ca, in orasele lor subterane, raspindite sub toata scoarta planetei, ar trai citeva milioane'.
Aceste creaturi prezinta puternice asemanari cu oamenii, dar si semnificative deosebiri. 'Ca si noi, ei au mersul biped, dar sint mult mai inalti decit media umana, avind intre 3 si 5 metri. Degetele miinilor lor seamana cu ghearele, sint legate printr-o membrana si sint adaptate pentru sapat, ca la cirtite. Pielea lor este extrem de aspra, trebuind sa reziste temperaturilor extreme si conditiilor dure de sub pamint', a precizat aceeasi sursa. Se pare ca, la un anumit moment din istorie, intre oamenii de la suprafata si cei de sub pamint, au avut loc unele contacte, ei vorbind o limba similara cu un vechi dialect al indienilor Navajo. Musculatura lor este extrem de densa, ceea ce ii face sa fie capabili de o mare violenta. 'Cind un membru al expeditiei si-a aprins o tigara, oamenii cirtita au interpretat gestul ca fiind o amenintare si l-au atacat. S-au napustit asupra lui ca fiarele din jungla, aproape ca l-au sufocat. Ca prin minune a scapat teafar', relata sursa. Se spune ca pe oamenii-cirtita ii intereseaza foarte mult sa afle informatii despre lumea de la suprafata, despre cum ne imbracam, ce obiceiuri avem si, mai ales, ce mincam.
'Le-am adus niste struguri si au reactionat ca si cum era un adevarat festin. E clar ca nu pot cultiva fructe, dat fiind ca traiesc la peste 12 km adincime. NASA este foarte interesata de studierea acestor creaturi. 'Vrem sa aflam totul despre ei: ce maninca, cum traiesc si, cel mai important, ce fel de relatii au cu rasa umana. Sintem curiosi si sa aflam daca sintem cumva inruditi cu ei. Sint ei, oare, din punct de vedere genetic, stramosii omului modern? 'Expertii spun ca s-au facut multe speculatii despre acesti oameni-cirtita. 'Ar putea fi orice - yeti, extraterestri sau chiar descendenti ai supravietuitorilor insulei disparute a Atlantilor', spun acestia.

XVII.

Ei subliniaza ca aceasta descoperire a ridicat o serie de intrebari tulburatoare, carora trebuie sa li se gaseasca raspuns. Sint, oare, acesti voinici din adincuri ostili si razboinici sau prietenosi si cooperanti? Vor ridica ei pretentii teritoriale la suprafata Pamintului? Ce se va intimpla cu rezervele vitale de petrol si minereuri din subteran? Cine e proprietarul lor: oamenii-cirtita sau noi? Cum se face ca NASA, a carei misiune oficiala se presupune ca este explorarea spatiului cosmic, a descoperit aceasta cultura subterana?

Purtatorii de cuvint ai NASA nu sufla nici un cuvint despre toate aceste informatii. La insistenta reporterilor, un purtator de cuvint al Casei Albe a promis ca va furniza informatiile pe care va fi autorizat sa le comunice, dar ca aceasta nu va fi prea curind.
Potrivit sursei, NASA a dat peste aceasta civilizatie subpaminteana in timp ce se ocupa de un proiect secret, cu numele de cod Operation Mole Hole (Operatiunea Gaura de Cirtita), o initiativa despre care ziaristii cred ca ar putea implica spionarea Chinei cu ajutorul 'Tehnologiilor subterane'.
'Pina acum, NASA a gasit intrari in pesteri secrete ale lumii subpamintene in regiunile din jurul muntelui Shasta, din statul Washington, linga Mammoth Cave din Kentucky si in partea de sud-vest a SUA', a precizat sursa.
Speculatiile despre existenta creaturilor de sub pamint dateaza de secole. Acum, pentru prima data, se pare ca aceste banuieli se confirma. Ramine, insa, de vazut daca aceste creaturi sint prieteni sau dusmani ai omenirii

XVIII.

Legendari si totusi atit de reali, ei se afla in asteptarea unor vremuri mai bune pentru oameni, ca sa le impataseasca minunatele lor secrete metalurgice In perioada Evului Mediu (si chiar si mai inainte) au inceput sa fie semnalate o serie de cazuri deosebite, cele ale piticilor subpaminteni, atit in Europa cit si in celelalte colturi ale lumii. Traditiile multor popoare - dintre care putem mentiona legendarele triburi indiene din cele doua Americi, sagaurile scandinave, mitologiile saxone, slave, scotiene, dar mai ales cele irlandeze - au afirmat in mod repetat existenta acestor fiinte (numite gnomi) cu o talie foarte mica (cuprinsa intre 30 si 65 cm), humanoide, care traiesc sub pamint.

Trasaturile lor caracteristice erau harnicia si priceperea extraordinara in prelucrarea metalelor, ei stapinind procedee foarte evansate ce confera proprietati aproape magice obiectelor faurite. De asemenea, erau maestri neintrecuti in extragerea si rafinarea foarte eficienta a piritelor si conglomeratelor metalifere. Se spune chiar ca toti marii conducatori si eroi ai epocii de dupa Christos, cum ar fi Arthur, Siegfried si Tristan, aveau arme, scuturi si armuri lucrate de piticii subpaminteni. Se pare ca acelea erau vremuri indepartate, in care oamenii si gnomii traiau intr-o relativa pace. Mai apoi piticii au inceput sa fie vinati si exploatati ca niste animale, fapt care a dus la o treapta retragere a lor in lumea de sub pamint. Totusi, aparitii sporadice au mai avut loc - insa rare si nu toate cu un deznodamint fericit. De pilda, in anul 1138 d. Chr., calugarii unei minastiri din Germania de Sud au dat peste un astfel de gnom care se ascundea in pivnita lor de alimente.
Gnomii nu au infatisare prea atragatoare: foarte scunzi, indesati, butucanosi, cu pielea bruna, aproape neagra (deoarece traiesc mereu intr-un mediu intunecat, subpamintean), cu parul si barbile incilcite, avind maxilarul proeminent si capul putin tuguiat, pielea foarte groasa si zbircita, dar bratele puternice si o iuteala in deplasare greu de inchipuit, ei sint fiinte catalogate in general ca neprietenoase, dure, necomunicative. Este lesne de inteles, deci, ca acei calugari priveau aratarea cu un fel de spaima.Gnomul nu vorbea nici o limba, refuzind sa comuncie chiar si prin semne. Exasperati, calugarii l-au adus inapoi in pivnita; lasat liber, piticul s-a repezit la unul din zidurile incaperii, a scos o piatra cubica din el si a disparut in tunelul astfel creat. Toate acestea s-au petrecut foarte repede si nimeni nu a putut sa intervina sau sa-l opreasca; in plus, gaura din perete era mult prea ingusta pentru statura unui om. Speriati si confundindu-l cu diavol, calugarii au zidit imediat tunelul si faptul ar fi fost uitat probabil pentru totodeauna daca nu ar fi fost mentionat in scris de unul dintre martori.

XIX. Elfii - natiunea conlocuitoare a Islandei

Undeva in apropiere de Cercul Polar, intre Marea Groenlandei si Atlanticul de Nord, pe o insula cladita din joaca focului si a apei, a vulcanilor si a gheizerelor, oamenii traiesc si astazi in buna vecinatate cu elfii, cu zinele si cu ingerii. Aceasta nu este o poveste, ci se petrece intr-o tara europeana marcata in orice atlas geografic: Islanda.

Situat la imbinarea placilor tectonice europeana si americana, teritoriul acestei tari este adeseori remodelat de cutremure si de eruptii vulcanice. Istoria sa a inceput la sfirsitul secolului al IX-lea, cind fermierii norvegieni si vikingii i-au populat tinuturile salbatice, aducind si celti din Irlanda.
In anul 930 ei au format prima adunare democratica din Europa, Althing (Parlamentul Islandez). Cei 283.000 de locuitori ai Islandei vorbesc si astazi aproape la fel ca stramosii lor: vechea limba scandinava.
Tot lor le apartine recordul de a fi ales prima femeie presedinte, Vigdis Finnbogadottir, care a condus tara din 1980 pina in 1996. Oricit ar parea de ciudat, Islanda nu are o retea de cale ferata; transportul se face cu masini, avioane sau nave.
Islandezii se pot, insa, mindri cu un nivel de alfabetizare a populatiei de 100% (99%, daca este sa fim rigurosi), cu un nivel de saracie a populatiei de 0%, dar si cu extinderea tehnologiilor moderne in toate domeniile.
Desi toate aceste lucruri spun deja despre ei ca sint altfel, totusi ceea ce ii deosebeste, la modul emblematic, de alte natii, este credinta lor in existenta fiintelor supranaturale pe care le numesc poporul ascuns.
Conform sondajelor, 10% dintre islandezi sint convinsi ca isi impart insula cu elfii, alti 10% neaga aceasta idee in vreme ce majoritatea de 80%, considera ca existenta fiintelor invizibile este o posibilitate demna de luat in seama.
Hafnarfjordur, un mic port aflat in apropiere de capitala Reykjavik, pare a fi locul in care oamenii convietuiesc in cea mai deplina armonie cu aceste fiinte subtile. Ei au contactat-o pe Erla Stefansdottir, profesoara de pian si clarvazatoare, pentru a le desena o harta mai speciala.
Astfel, una dintre atractiile turistice ale micului port islandez este o plimbare pe la casutele elfilor.
Primarul din Hafnarfjordus, Magnus Gunnarsson, s-a aratat mindru de documentul care atesta lumea invizibila din orasul pe care il conduce. Foarte incintat de simpaticii lor vecini, el a declarat ca, in felul acesta, si turistii vor putea descoperi ca, in orasul nostru, alaturi de locuitorii obisnuiti, traiesc si fiinte supranaturale.
Intrebata cum este posibil ca, in acelasi spatiu, sa convietuiasca oameni si elfi, clarvazatoarea Erla a explicat ca lumea are mai multe dimensiuni. De exemplu, spunea ea, 'intr-o padure montana pot trai tot felul de creaturi: elfi, gnomi, pitici, zine. Ele nu sint observate de oameni deoarece au o frecventa de vibratie diferita de a noastra, carora le corespunde planurile eteric sau, uneori, astral. Este posibil chiar ca aceste fiinte, cel mai adesea inaccesibile vederii umane obisnuite, sa nu se perceapa, unele pe altele, tot din cauza nivelelor lor de vibratie diferite'.

XX

Dar Erla a vazut elfi inca de cind era copil si atunci era convinsa ca acesta este un lucru obisnuit. 'Pina la 6-7 ani, copiii vad mai multe decit adultii. Cred ca foarte multi dintre ei au tovarasi de joaca invizibili, dar nu realizeaza ca sint elfi'.

O fetita de 9 ani, Audur Gudmundsdottir, povesteste cu convingere cum se joaca ea cu elfii, care au cam jumatate din inaltimea ei. Intr-o zi a cazut cind se zbenguia pe afara, iar o femeie-elfa i-a deschis usa casei ei, aflata intr-o piatra mai mare, si i-a dat sa manince o prajitura in forma spiralata si sa bea un suc de banane mai deosebit. Audur isi descrie cu inseufletire prietenii despre care spune ca sint foarte discreti, ies doar noaptea si niciodata in timpul zilei. Mama ei, careia fetita i-a adus ca dovada o cheie de la casuta elfilor, un mic obiect metalic cu crestaturi, nu exclude posibilitatea ca povestirile micutei sa fie adevarate. Si marturii ca acestea poti intilni la tot pasul in Islanda. In ultimii ani inginerii constructori au fost de mai multe ori nevoiti sa refaca planurile aurostrazilor numai pentru a ocoli locuintele elfilor. De asemenea, edilii primului mall au avut grija sa monteze cablurile electrice si alte instalatii subterane cit mai departe de presupusele salasuri ale gnomilor si elfilor. Cuplurile care planuiesc sa-si ridice o casa apeleaza si ele la persoane cu perceptii extrasenzoriale, pentru a se asigura ca locul nu este deja ocupat In Islanda acestea nu sint privite ca excentricitati, ci ca simple precautii.
Alaturi de noi traiesc nenumarate creaturi nevazute, care folosesc ca porti de trecere in lu9mea lor eterica pietre si stinci mai mari din lumea noastra fizica, spune Brynjolfur Snorrason, fermierul clarvazator specializat in indicarea zonelor locuite de poporul ascuns (huldu folk).
El este adeseori consultat de antreprenorii de constructii, care nu vor sa intre in conflict cu micutii lor vecini supranaturali. Poate este o tara mai deosebita, spune Arni Bjornsson, seful departamentului de studii etnologice de la Muzeul national al Islandei. Chiar si cei mai sceptici ingineri, care sustin ca nu cred in superstitii, prefera sa ocoleasca movilele si pietrele despre care clarvazatorii spun ca sint locuite de elfi, decit sa le distruga si sa riste astfel sa-i supere pe cei nevazuti. La inceputul anului 1999, de exemplu, Agentia pentru Constructia Drumurilor din Islanda a trebuit sa modifice proiectul initial al unei sosele ce pornea de la Reykjavik, dupa ce a avut loc un protest al locuitorilor zonei, pentru ca traseul ar fi deranjat locuinta unor elfi de sub o stinca.
Cita vreme oamenii sint convinsi de realitatea lumilor subtile si a elfilor, noi cautam sa respectam credintele tuturor, a spus Viktor Ingolfsson, un oficial de la Administratia drumurilor publice. daca aceasta presupune sa ocolim o piatra a elfilor, ne acomodam la aceasta cerinta.
Constructorii de drumuri tin cont de aceste indicatii ale clarvazatorilor si datorita faptului ca s-au convins de mai multe ori de efectele nefaste pe care le are incalcarea lor. Sint binecunoscute cazurile de defectare a masinilor si echipamentelor de constructii sau de imbolnavire subita a celor care au mutat in mod brutal pietre ale elfilor.
Pentru cei mai multi oameni, poporul ascuns este plin de blindete, explica Magnus Skarphedinsson, profesor la Scoala de Studii Elfice si expert in elfi. Dar, daca sint agresati, este posibil sa se petreaca lucruri mai putin placute. Fie ca proiectul va costa foarte mult, fie ca unii muncitori se imbolnavesc. Asa ca e recomandabil sa nu-i superi pe elfi.

XXI

Fosta presedinta a Islandei (in perioada 1980-1996), Vigdis Finnbogadottir, nu exclude nici ea prezenta fiintelor subtile pe harta invizibila a tarii sale. Cu multa diplomatie, ea aduce un argment imbatabil: Nu am vazut elfi si nici fiinte invizibile. Nu am intilnit inca o fantoma, desi am auzit adesea vorbindu-se despre ele. Acest gen de credinta nu mai exista in Franta sau in Spania, pentru ca acestea sint tari catolice.

Catolismul este atit de puternic, incit nu mai lasa loc pentru alte credinte. In Evul mediu, islandezii au adaptat catolicismul pentru a se potrivi cu mostenirea lor pagina si au continuat sa spuna povesti despre fiinte supranaturale, elfi si fantome. Existenta elfilor, a fantomelor, a extraterestrilor si a vietii de dupa moarte nu a fost niciodata dovedita. Este la fel ca si in cazul lui Dumnezeu. Nimeni nu a dovedit ca El exista, dar nici contrariul.
Un alt presedinte al Islandei, Olafur Ragnar Grimsson, are si el o explicatie a prezentei poporului ascuns: puternicul sentiment al singuratatii si al izolarii, caracteristic islandezilor. Islandezii au fost intotdeauna putini la numar, de aceea, in timpurile stravechi, ei si-au dublat numarul cu personaje invizibile din legendele cu elfi si zine, a afirmat el intr-un interviu acordat la resedinta prezidentiala de la Bassastadir.
In fiecare tara exista medium-uri, clarvazatori si sustinatori ai fenomenelor paranormale, precum si publicatii de profil, institutii care studiaza acete domenii. Islanda este, insa, tara in care paranormalul si invizibilul se afla la ele acasa. Foarte multe persoane vad si comunica fara nici o greutate cu elfi, cu ingeri sau cu fantome ale persoanelor decedate.
Clarvazatoarea Erla Stefansdottir explica esenta acestui fenomen: oamenii considera ca este absolut firesc sa calatoreacsa dintr-o tara in alta si sa cunoasca alte popoare. Dar li se pare ciudat sa exploreze dimensiunile subtile si diferitele planuri pe care existam ca fiinte.
Structura noastra seamana cu cea a cepei, este stratificata. Invelisurile devin tot mai subtiri pe masura ce te apropii de nucleu. Iar omul devine din ce in ce mai frumos, cu cit il cunosti mai in profunzime. Intii vedem corpul fizic si aura sa, culorile emotiilor si atitudinea sociala. Aceste straturi formeaza personalitatea in spatele careia se ascunde sufletul. Iar dincolo de suflet se afla cea mai intima structura a omului, Sinele, izvorul memoriei. Acesta este nucleul fiintei umane, acea particica din Soarele Divin. Daca toate aceste elemente sint conectate, noi atingem perfectiunea si devenim una cu Dumnezeu. devenim mai luminosi decit cea mai stralucitoare lumina electrica.
Creaturi fantastice din mitologia germana, elfii au supravietuit in folclorul nord-european. Se considera ca, la origine, erau o raza de zei ai naturii si ai fertilitatii. Sint infatisati ca femei si barbati tinei, de inaltime mica, foarte frumosi. Salasluiesc in paduri, in alte locuri din natura, sub pamint, in izvoare sau piriuri. Ei traiesc mai mult in comparatie cu oamenii, nu imbatrinesc niciodata si au puteri magice.

XXII

In mitoligia scandinava sint cunoscuti elfii luminosi care traiesc in al treilea cer, cei intunecati, si elfii negri. Acestia din urma sint fierari priceputi, iar, in mitologia germana, sint confundati cu piticii.

Un exemplu de astfel de elfi cunoscatori ai artei transmutarii si a prelucrarii metalelor sint nibelungii.
Elfii din mitologia scandinava au supravietuit in special in varianta unor femei stralucitor de frumoase, care vietuiesc in padure, conduse de un rege-elf. Se spune ca pot fi vazute noaptea, dansind prin poieni. Dansurile elfilor lasa in iarba urme circulare, care sint adeseori asimilate cu cercurile din lanuri. Daca un om priveste dansul lor, timpul se comprima atit de mult incit anii devin ore. Acest fenomen se reflecta si in lucrarea Stapinul inelelor, a lui Tolkien, atunci cind personajele plecate in cautarea inelului ajung in Regatul Elfilor, Lothlorien, si constata ca acolo timpul se scurge mult mai incet decit in lumea fizica. De altfel, personajele elfi ale lui Tolkien sint inspirate din mitologia scandinava si celtica.
Marturii
Brynjolfur Snorrason:'Cind eram copil, obisnuiam sa ma joc cu elfi si cu spiritele celor trecuti Dincolo. Eram diferit de cei de virsta mea, asa ca nu prea vorbeam despre asta. Si copiii mei se simt grozav impreuna cu fiintele invizibile. Unul dintre ei se joaca mereu cu fratiorul lui geaman care a murit. Ii pot vedea clar pe amindoi. Toti cei 6 copii ai mei sint clarvazatori. Legat de asta, cred ca atitudinea parintilor este decisiva: daca le spui copiilor ca nu exista clarviziune, aceasta aptitudine nu se va mai dezvolta. Mi se intimpla uneori sa confund lumea aceasta cu cealalta. Asa ca, pentru orice eventualitate, ca oamenii sa nu creada ca sint nebun, sotia mea imi interzice sa vorbesc in public cu entitatile invizibile. Unele dintre ele arata ca oamenii, altele sint doar forme colorate'. Joga Johannsdottir: 'Aveam 11 ani pe atunci, ma aflam pe deal, cind am vazut o femeie disparind intr-o piatra. Era normal proportionata, dar nu mai inalta decit un copil de 6 ani. N-am incercat niciodata sa conving pe nimeni ca ceea ce am vazut este real'. Gudrun G. Bergmann: 'Potrivit medium-urilor, una dintre aceste doua pietre reprezinta o biserica a fiintelor nevazute, iar cealalta este o biblioteca. Aici locuiesc creaturi stravechi. Vara trecuta meditam in fata stincii-biblioteca. Am vazut o fiinta de-o schioapa iesind din piatra. Arata ca personajul Yoda din Razboiul Stelelor, cu un cap mare, care este simbolul intelepciunii. El este pastratorul cunoasterii din piatra. Secretul Islandei se afla in natura, o imensa carte pe care trebuie s-o descifram'. Quod erat demonstrandum!