O noua orientare teoretica asupra circulatiei troposferice globale - Teoria „Leroux” sau a AMP -urilor

Foarte recent (dupa 1993) profesorul Marcel Leroux de la Universitatea Lyon 3, a lansat o noua orientare teoretica asupra circulatiei troposferice globale care a facut ocolul lumii “tulburand” linistea meteorologilor multumiti de multe decenii cu ceea ce Rossby, Palmen, etc. avusesera de spus.

Fara a nega rolul incalzirii diferentiate a suprafetei terestre de catre Soare si implicit a aerului de deasupra acesteia, profesorul Leroux muta centrul de greutate al responsabilitatilor prezente la Ecuatorul - horn termic (a toate declansator) la cei doi Poli, la calotele lor de gheata vesnica si bine inteles, la dinamica aerului cantonat deasupra acestor rezervoare de energie termica negativa.

Figura 1(schema de curs in proiectie polara–emisfera nordica) sustine ideea Leroux si anume: circulatia generala a aerului in straturile inferioare ale atmosferei este o consecinta a radiatiei solare. Distributia inegala a acesteia pe suprafata planetara antreneaza schimburi meridianale de aer care pornesc de la doua surse reci (calotele polare) catre o sursa calda in centrul careia este situat Ecuatorul Meteorologic, acesta fiind de fapt si axa de simetrie a circulatie generale.

	AMP succesivi ce pot ajunge in zona tropicala

Fig.1. Schema pulsatiilor succesive de aer rece polar, sub forma AMP-urilor, care alimenteaza anticiclonii „calzi” de brau tropical

Cu alte cuvinte, dupa Leroux, circulatia aerului in straturile atmosferic inferioare este comandata nu de excedentul termic intertropical ci de catre deficitul termic al calotelor de gheata de la cei doi Poli terestri. Acest deficit angajeaza in sistem asa numitii (de catre Leroux) Anticicloni Mobili polari si le confera rolul principal. Figurile 2 a si b exprima faptul ca acesti AMP revarsa aerul rece polar catre Tropice provocand “en retour”, dislocarea aerului cald din spatiul intertropical, in plan vertical, ascensional precum si orientarea lui spre Poli pe traiectorii marginale celor ale AMP-urilor.

Distributia blocurilor continentale insa, cu relieful lor major-orografic, in special (adeseori de inaltimi aproape egale cu grosimea troposferei latitudinilor medii si inalte - vezi Himalaya si Anzii) impun AMP-urilor individuale anumite traiectorii si nu altele; impun de asemenea si aglutinarea, adica aglomerarea la un moment dat, a unor AMP-uri succesive, la mare distanta in timp si spatiu de locul si de momentul desprinderii lor din anticiclonul de calota polara. si aceasta pentru ca viteza de alunecare a fiecarui AMP catre Tropice a fost diferita.

Asadar, aglutinarea AMP-urilor presupune asocierea prin alipire si nu prin amestec turbulent de masa, a unor nuclee anticiclonale bine definite prin datele lor initiale termice si de dinamica proprie, care date pot fi gasite cu usurinta in urma unei sumare analize aero-sinoptice.

Autorul in discutie sustine ca Anticlonii Mobili polari aglutinati departe de calotele polare, ar determina – prin tropicalizarea treptata a maselor de aer continute – existenta si perpetuarea asa zisilor anticicloni calzi de brau tropicali din teoria anterior expusa.

Tot anticiclonii de aglutinare (AA) de la latitudini tropicale ar fi si cei care asigura permanenta si intensitatea alizeelor sau musonilor (Fig.3 si 4) vanturi pe care adeptii teoriei tricelulare le atribuie functionarii celulei Hadley si nici nu cred ca ele ar putea avea o legatura cu aceste contributii advective tocmai dinspre cercul polar.

Leroux are solutii proprii si in ceea ce priveste modalitatile de intoarcere spre Poli ale aerului tropicalizat pentru ca a stationat deasupra unor zone geografice intens incalzite de Soare.

Fig.3. Campul presiunii si vanturile in zona tropicala: alizee si musoni (preluare dupa Leroux M., 1996)

Ciclonii extratropicali realizeaza echilibrul de bilant termic al ansamblului suprafata terestra/atmosfera in cadrul circulatiei aerului in straturile inferioare ale atmosferei.

Fig.4. Circulatia aerului in zona tropicala si pozitia Ecuatorului Meteorologic(EM) la sol si in altitudine

( A – Iarna in emisfera nordica; B - Iarna in emisfera sudica)

Alizeu si/sau muson; EM la inaltime medie;EM la sol

Pentru cei interesati, prezentam mai jos, esenta teoriei Leroux despre circulatia generala a aerului in troposfera asa cum am descifrat-o noi din cursul sau universitar intitulat: “La dynamique du temp et du climat” editura Masson, Paris 1996, FRANCE.

a) vara boreala b) iarna boreala

Fig.5. Circulatia sezoniere a aerului in troposfera, transpusa dupa Leroux

alizee sau musoni aer directionat spre Poli brau

E –jet tropical estic; W – jet vesticanticiclonal

tropical

Fig.6. Circulatia aerului in apropierea suprafetei terestre (schema sintetica)

-dupa Leroux M., 1996-

Daca vrei sa stii mai mult…

Domeniile circulatiei aerului in troposfera inferioara in viziunea Leroux.

DOCUMENT ONLINE: Calculul azimutului cu ajutorul relatiei ctg z DOCUMENT ONLINE: Calculul unghiului la pol cu relatia ctgp

Figura nr.1 sintetizeaza schematic circulatia in troposfera inferioara conform teoriei Leroux.

Este reprezentat relieful terestru deoarece poseda o puternica influenta in troposfera capabila sa delimiteze o unitate de circulatie si/sau sa canalizeze transferuri de aer. Sunt diferentiate formele terestre de tip bariera, de netraversat pentru aerul dens al AMP–urilor (aerul cald nefiind oprit) precum si formele de relief terestru de mai mica importanta ce pot fi traversate de aerul reincalzit sau care determina circulatia. Aceasta influenta trebuie sa depaseasca cu larghete cadrul local: astfel Muntii Gati, mai ales cei Occidentali, in pofida importantei lor in meteorologia indiana nu sunt mentionati pe aceasta harta deoarece nu conditioneaza circulatia de ansamblu peste Oceanul Indian, in timp ce inaltele platouri africane sunt notate gratie rolului lor vizibil in delimitarea spatiilor atmosferice atlantic si indian.

Notiunea de “transport in masa” de catre AMP-uri semnifica at transportul de aer rece (anticiclonic, ce ramane in straturile joase) cat si flux cald deviat “en retour chaud” (de sens ciclonic) dominant ascendent. Pozitiile extreme sezoniere ale Ecuatorului Meteorologic (EM) (mediate intre decembrie si februarie, pe de o parte si intre iulie si septembire, pe de alta) incadreaza zona de alternanta a fluxurilor alizeului si musonului.

Factorul geografic determina domenii de circulatie bine individualizate in straturile joase ale troposferei, domenii care pot eventual sa comunice, “alunecari” ale unui domeniu catre altul producandu-se permanent sau sezonier. Se disting sase domenii mai mult sau mai putin bine compartimentate si/sau extensibile cate trei in fiecare emisfera meteorologica.

A.     Emisfera meteorologica nordica

Inca din bazinul arctic urmarirea traiectoriilor AMP-urilor este problematica datorita prezentei Groenlandei. Se disting, totusi, trei domenii relativ bine delimitate de catre relieful terestru major:

1. Domeniul America de Nord si Centrala – Atlanticul de nord – Europa Occidentala

In acest domeniu AMP-urile au o traiectorie preferential americana si secundar atlantica.

Aglutinarea anticiclonica (AA) atlantica, identificata de autor drept “aglutinarea azorica” alimenteaza un alizeu maritim care se prelungeste in timpul iernii boreale cu musonul amazonian. Traiectoriile meridianale ale AMP-urilor in timpul iernii (fig.4 A si B) aflate la originea extensiei sezoniere a AA atlantice (zisa “a Bermudelor”) permit alizeului atlantic sa debordeze tocmai peste Pacificul oriental situat la sud de inaltele podisuri mexicane. Intoarcerea principala catre Polul Nord se efectueaza peste Golful Mexic, urmand litoralul oriental al Americii, apoi catre Marea Norvegiei, in principal catre Groenlanda si Scandinavia. “Devierile” se produc spre Europa centrala pe la nord de Alpi, spre Mediterana vestica si spre Africa septentrionala pe la sud de Atlas, dar numai in timpul iernii (aici discontinuitatea alizeelor nu este surprinsa).

2. Domeniul Europa Nordica si Centrala - Asia occidentala - Africa septentrionala – Arabia

In acest domeniu AMP–urile au traiectorii scandinave si ruso–siberiene, mai mult sau mai putin canalizate spre sud catre Alpii scandinavi, lantul Uralilor si inaltele podisuri asiatice.

Aerul dens, canalizat mai intai de catre versantul nordic al Alpilor, muland apoi Carpatii (Ion Bordei N., 1988), se scurge in principal spre Mediterana estica, Africa septentrionala si Arabia si mai ales catre chiuveta Turanului unde se formeaza o AA puternica. Fugile se produc pornind de la AA turaniana la nord de latitudinea 55° N spre Siberia estica, prin pragul Tungariei spre Mongolia si desertul Gobi, spre Marea Oman prin inseuarile iraniene. Iarna racirea continentala, rugozitatea terestra si AMP–rile intretin o AA puternica si de mare stabilitate; acest spatiu atmosferic are extinderi spre vest, in directia Marii Negre si a Mediteranei si spre sud prin platoul iranian, peste vestul Oceanului Indian, alimentand alizeul maritim (Kakasi), apoi musonul malgas. Vara “iesirile” mai slabe si / sau mai calde autorizeaza identificarea musonului atlantic si a celui indian.

3. Domeniul Asia orientala - Pacificul nordic

AMP–urile trec printre Muntii Saian si Iablanovii spre Manciuria primind aporturi de la reminiscentele de AMP–uri ce au traversat desertul Gobi (certificate de un vant galben incarcat cu pulberi de loess). Ele ating de asemenea Pacificul nordic prin Marea Bering.

Intoarcerea catre Pol are loc, in principal, pe de o parte la iesirea din Asia in vecinatatea regiunilor litorale reci in directia Alaskai si pe de alta parte datorita canalizarii de catre versantul vestic al Stancosilor. AMP–urile de traiectorie meridianala, puternice iarna,(aflate la originea dorsalei Filipineze, statistic zisa a Filipinelor ) alimenteaza un alizeu care devine maritim si care intalneste, prin Peninsula Indochina, alizeul boreal al Oceanului Indian si care, ca si el, se transforma in muson, mai ales australian. Alizeul maritim nascut din AA orientala (zisa Hawaieza ) se alatura si el acestei miscari. Evadarile , limitate, se produc de–a curmezisul Stincosilor (prin trei trecatori inguste si inalte) catre campiile americane ce apartin domeniul nord–atlantic.

B. Emisfera meteorologica sudica

Pornind de data aceasta dinspre Antarctica, AMP–urile emisferei sudice diverg in toate directiile si cele trei domenii australe comunicand lesne inainte de intervetia Anzilor care devin rigurosi la nord de lat. 40°S.

1. Domeniul America de Sud orientala - Atlanticul de sud - Africa occidentala si centrala

AMP–urile sunt deviate catre Atlantic si aglutinate de catre Marea Catena muntoasa namibiana (AA zisa a Sfintei Elena

Intoarcerea aerului catre Antarctica are loc in principal prin vestul Americii de Sud. Alizeul maritim (sau muson) acopera in permanenta padurea congoleza si/sau se orienteaza catre estul Americii de Sud. Acest domeniu se mareste considerabil in timpul verii boreale deasupra Africii septentrionale (muson atlantic), peste ocean si peste bazinul amazonian.

2. Domeniul Africii australe si orientale - Oceanul Indian – Australia

Acest spatiu din Oceanul Indian este relativ modest in iarna boreala in timpul invaziei musonilor malagas si australian, veniti din nord, intinzandu–se totusi peste Africa australa (pana la Marea Catena vestica, prin alizeul continentalizat) si peste cea mai mare parte a Australiei la vest de dorsala orientala (Great Dividing Range). In iarna australa el acopera un spatiu imens extinzandu-se din Oceanul Indian peste Africa orientala, peste Asia meridionala si Pacificul de nord–vest al emisferei sudice, prin musonii indian si chinez.

3. Domeniul Australia orientala - Pacificul de sud - America de Sud occidentala

Este un ompartiment la est de bariera Anzilor care determina formarea puternicei aglutinari anticiclonice zisa “a Pastelui”; acest spatiu foarte vast cunoaste o slaba variatie sezoniera, EM –ul migrand moderat aici. Puternicul alizeu canalizat de Anzi decaleaza in mod cvasi–permanent EM–ul in emisfera nordica, in timpul verii boreale transformandu-se in muson panamez. Mai spre vest si anume in nordul Australiei, o parte a fluxului alizeic este deviat catre nord impreuna cu musonul chinezesc.

Dupa aceasta ordonare a domeniilor anticiclonale, M.Leroux se ferera la principalele trasaturi ale circulatiei in straturile troposferice joase, subliniind ca nu exista hiatus intre zonele temperate si tropicale: transferul Poli–Ecuator si retur realizandu-se fara intrerupere; in fiecare domeniu de circulatie se organizeaza imense “S”–uri care pleaca de la Poli si revin acolo dupa o trecere prin zona tropicala unde sunt cedate caldura si apa continuta.

La mijlocul “S”–ului aerul cald trece inaintea aerului rece sau deasupra acestuia, intr–un mod conflictual, respectiv in timpul migrarii unui AMP. Putem invoca asemanarea intre circulatia aeriana si circulatia oceanica superficiala, a doua fiind in mare parte impulsionata de prima (curenti de deriva), apa calda trecand deasupra celei reci. Curentii marini participa in proportie de 20–25% la schimburile meridianale, restul trei sferturi fiind realizate de catre atmosfera si cu o viteza mult mai mare, comparativ.

In interiorul unui domeniu (dintre cele enumerate anterior), care ocupa o suprfata foarte intinsa si neomogena, apar importante diferente. Astfel, in cadrul aceleiasi unitati de circulatie, in functie de dinamica se disting regiuni: fie de plecare preferentiala a AMP–urilor, fie plasate pe traiectoria acestora, fie situate intr–un flux de intoarcere catre Pol (trecerea AMP–urilor nefiind totusi exclusa).

Asadar, domenii geografice vaste sunt mereu supuse acelorasi conditii (mai ales atunci cand exista bariere orografice puternice); pentru altele exista o alternanta sezoniera a diferitelor fluxuri, ca in cazul zonelor tropicale, intre cele doua pozitii anuale opuse ale EM–ului, unde sufla pe rand cand alizeul, cand musonul; altele se regasesc la jonctiunea dintre doua domenii atmosferice: de pilda Tunisia unde se manifesta factorii dinamici ai bazinelor vest–si respectiv est– mediteranean care tin de doua domenii atmosferice diferite, intalnirea lor fiind uneori brutala, prin inundatii dramatice.

Diversitatea acestor dispuneri nu trebuie totusi sa umbeasca faptul ca in interiorul unui domeniu atmosferic dinamica initiala este aceeasi si anume comandata de AMP–urile care patrund in acest spatiu. Astfel, in interiorul unui domeniu dat, chiar daca exista consecinte diferite, exista o covariatie a parametrilor climatici; un alt domeniu, chiar vecin, se supune propriei sale dinamici, comandata de propriile AMP–uri si conditii geografice.

Circulatia generala a troposferei

(dupa Marcel Leroux, 1999)

a.     Schema troposferica medie.

Complexitatea circulatiei aerului in straturile joase ale troposferei este asociata factorului geografic si celui termic. Influenta acestor factori se atenueaza insa si dispare cu altitudinea. Circulatia devine astfel progresiv mai simpla in timp ce densitatea aerului scade. Asadar, in troposfera medie si inalta nu mai exista decat marii curenti vestici extratropicali si estici tropicali, organizati in jeturi in proximitatea tropopauzei. Fig. 5 a si b, limitata la troposfera, ilustreaza schematic aceasta simplificare progresiva.

La scara sinoptica observatiile arata o succesiune de nuclee de acceleratie deasupra zonelor de intensa activitate convectiva, astfel se detaseaza, pe de o parte, un culoar de viteza mai mult sau mai putin insemnata in fluxul general vestic, numit jetul vestic sau jet polar, si pe de alta parte mai aproape de Tropice, un jet subtropical, nascut din zona tropicala si avand directia sud-vestica in emisfera nordica. Aceasta insoteste patrunderea profunda a unui AMP in zona tropicala care intareste curentul vestic de altitudine. Dar la scara medierilor (in fig.5 a si b) diferentele de viteza a vantului ca si variatiile de directie sunt ca si sterse cu guma si nu apare decat un curent circumpolar uniform emisferic.

Schimburile meridianale urmeaza mai multe cai dar punctul de pornire se afla la Poli: astfel aerul rece este succesiv exportat de catre AMP–uri; acestea sfarsesc prin a forma AA–uri care alimenteaza la randul lor circulatia aerului in zona tropicala (fig.6). Intoarcerea catre Poli are loc pe fata anterioara a AMP–urilor, fluxul cald tranzitand, mai mult sau mai putin amplu, zona tropicala.

Aceste transferuri, in ciuda importantei lor primordiale, nu apar decat imperfect redate intr-o sectiune verticala (fig. 5 b), tinand cont ca ele se realizeaza orizontal si mai ales in straturile troposferice joase, inainte de a se orienta in directia Polilor, deasupra AMP–urilor ( cum s-a prezentat in subcapitolul anterior).

Sectoarele unde circulatia in forma de “S” se intersecteaza devin locurile unor intense schimburi verticale impulsionate de aerul dens al AMP–urilor care, aproape mecanic, obliga aerul cald sa se disloce, inaltandu–se brutal peste cel rece. Aceste intersectari se manifesta in fiecare emisfera prin trei talveguri de altitudine (care corespund acelor trei domenii atmosferice descrise in troposfera joasa). Aceste talveguri in emisfera nordica se formeaza astfel: unul peste estul continentului nord–american, un altul peste estul Asiei si un al treilea ceva mai putin pronuntat, deasupra Europei centrale, adica exact deasupra traseelor clasice de debuseu al AMP–urilor.

In aceste regiuni de transferuri verticale privilegiate sunt observate si acceleratii in jetul vestic, a carui viteza nu este constanta (nu mai mult decat directia); la scara sinoptica apar nuclee de acceleratie asociate timpului perturbat din straturile joase: la scara medie viteza este mai mare iarna, anotimp al transferurilor meridianale si verticale intense.

Pornind de la o AA (aglutinare anticiclonica) sunt posibile doua trasee: fie o intoarcere spre Pol in straturile joase prin partea vestica posterioara a aglutinarii si fata anterioara a unui nou AMP, fie o ascendenta (convergenta) de–a lungul EM–ului (care alimenteaza Jetul Estic Tropical). In inima zonei tropicale ascendenta asociata EM–ului provoaca o crestere de presiune la nivelurile superioare, crestere care impulsioneaza acolo circulatia efilata in directia Polilor. Dar forta geostrofica nu autorizeaza stabilirea de schimburi pe o asemenea distanta, iar legile mecanicii impun curentilor ascendenti ai zonei intertropicale sa coboare destul de repede spre “sol” (Rochas si Javelle, 1993). Iata deci, cum descendenta reinchide celulele lui Hadley catre lat. N si S chiar deasupra AA–urilor intalnite in straturile joase.

Deci, fluxului descendent ii sunt oferite de catre Leroux doua directii: una catre zona tropicala formand stratul superior al unui alizeu care se intoarce spre EM in straturile medii si alta catre zona temperata si polara dar pe deasupra circulatiei polare care se efectueaza in straturile joase, reinchizand astfel un circuit amorsat la Polul Nord (sau Sud, mecanismul fiind acelasi).

b. Variatia sezoniera a circulatiei

Miscarea zenitala a Soarelui provoaca o variatie sezoniera a schimburilor din cadrul troposferei .

Astfel, intr-o emisfera meteorologica, iarna, deficitul termic polar mareste intensitatea AMP–urilor si a AA–urilor, circulatia in ansamblu este accelerata, atat ca pornire de la Pol, cat si ca intoarcere spre Pol. Traiectoria “mai meridianala” a AMP–urilor decaleaza, catre Tropice, transferurile verticale asociate perturbatiilor care, de asemenea, sunt mai intense; jetul vestic, mai bine alimentat de aceste transferuri accentuate, este si el decalat si atinge viteza maxima (dubla iarna fata de cea atinsa vara), viteza care contribuie ea insasi la actul de a–l decala catre Tropice (indepartandu–l de axa de rotatie). Dinamismul intensificat extinde dimensional emisfera de iarna in detrimentul emisferei de vara.

Aceasta din urma datoreaza deficitului sau termic polar mai mic o slabire a AMP–urilor si a AA–urilor, prin urmare o incetinire a schimburilor si perturbatii mai putin intense; de asemenea, ea cunoaste o deplasare generala catre Pol a traiectoriilor AMP–urilor, AA–urilor si a jetului vestic incetinit.

EM–ul poseda deci doua structuri, o structura inclinata (EMI – Ecuatorul Meteorologic Inclinat) in straturile joase care suprapune un alizeu peste un muson, si o structura verticala (EMV - Ecuatorul Meteorologic Vertical) in straturile medii unde se considera a fi nivelele superioare ale alizeelor nord si sud.

De la un anotimp la altul deplasarea generala este: spre sud in iarna boreala si spre nord in iarna australa. Fig. 5 a si b reprezinta astfel situatiile de tranzitie in decursul carora exista pentru moment un echilibru intre dinamismul celor doua emisfere meteorologice. In iarna australa Terra fiind la afeliu, deficitul termic austral este mai puternic; aceasta rigoare favorizeaza o extindere mai mare a emisferei meteorologice australe, extindere favorizata de catre depresiunile termice boreale.

c. Stratificarea troposferica de tip Leroux in contextul circulatiei generale a aerului in Troposfera

Schemele circulatiei generale prezentate anterior contin ideea ca, la scara sinoptica sau la scara generala, troposfera este stratificata, din cauza unor curenti suprapusi, avand origini diferite si caracteristici mai mult sau mai putin contrastante.

- In zonele polare si temperate stratificarea cu caracter sinoptic este asociata AMP–urilor. Situatia catre 1500m inaltime in Arctica, inversiunea mobila si discontinuitatea de vant, de temperatura si de umezeala se abate progresiv in directia Tropicelor.

- Stratificarea devine permanenta si continua in aglutinarile anticiclonale (la altitudinea medie de 1000 m) ea separand aerul advectat de catre AMP–uri de aerul subsident peste care primul circula. Aceasta inversiune, adaugata caracterului anticiclonal al straturilor joase, este sterilizanta (din punct de vedere al precipitatiilor).

- Zona tropicala are drept caracteristica faptul ca este bine organizata in interiorul centurilor de AA (anticicloni aglutinati) si HTP (braul de mare presiune al Tropicelor). HTP–urile straturilor medii nu au caracteristicile AA–urilor din straturile joase, nici aceeasi viguoare; ele nu reprezinta decat o structura de tip dorsala de anticiclon. Primul element de stratificare tropicala este Inversiunea alizeului (I.al) care prelungeste structura verticala a AA–urilor, iar al doilea este reprezentat prin EMI, aceste doua discontinuitati fiind secatuitoare (din punct de vedere al umezelii).

Acestea sunt elementele de stratificare ce diferentiaza zona temperata in care absenta inversiunii permanente autorizeaza ascendentele (cu conditia ca impulsionarea straturilor joase sa fie viguroasa), de zona tropicala in care structura verticala este determinanta in dezvoltarea si distributia precipitatiilor si a altor fenomene meteorologice.

Circulatia zonala zisa “a lui Walker”: mit sau realitate

in comentariul lui Marcel Leroux

Circulatia meridianala prezentata in fig.5 trebuie sa fie oare sa fie completata pentru zona tropicala printr–o schema de circulatie zonala, comportand celule inchise In straturile troposferice joase factorii geografici comanda oare o circulatie rand pe rand meridianala si zonala. Dimpotriva, la nivelurile superioare si, din ce in ce mai ferm, cu altitudinea, circulatia este remarcabil de zonala (fig. 7).

Fig.7. Circulatia generala a aerului in troposfera (in plan si in profil vertical)

De altfel, datorita rotatiei Pamantului o circulatie absolut meridianala nici nu este posibila, in schimb in orice deplasare o componenta zonala este inevitabila. Cu toate acestea ar putea exista circulatii celulare strict zonal dispuse de–a lungul Ecuatorului

Bjernkes (1969) a banuit ca ipoteza ar fi valabila pentru zona Pacificului. Considerata ca o componenta a Oscilatiei Australe (Walker, 1923–1924 ) aceasta circulatie presupusa a fost desemnata ca celula a lui Walker , cu descendenta peste estul Pacificului si ascendenta peste Indonezia, cu „easterlies” (vanturi de est) in troposfera joasa si cu „westerlies” (vanturi de vest in troposfera inalta. Flohn (1971) si altii dupa el, au extins conceptul la centura intertropicala. Patru celule (depinzand de fantezia autorilor) au fost imaginate de-a lungul Ecuatorului si anume: celula pacifica, atlantica, congoleza si indiana. Apoi aceste celule au fost extinse destul de departe Ecuator, aproximativ in domeniul latitudinilor tropicale.

Prin simpilficare progresiva relatia presupusa a devenit, citez: “ascendentele se situeaza deasupra regiunilor celor mai calde, iar descendentele deasupra celor mai reci” (Fontaine, 1991). Sa subliniem ca este vorba de regiuni oceanice, vecine cu Ecuatorul unde diferentele de temperatura sunt ca si inexistente, calificativele de “cald” si mai ales de “rece” avand doar o semnificatie foarte limitata…

Dar, “o controversa considerabila subzista”, dupa cum subliniaza Hastenrath (1991): aceasta “relatie” presupusa deasupra oceanelor tropicale, care pare sa fie un nou avatar al ipotezei “ape reci/lipsa de ploi”, dar “ape calde/ploi” contine propria ei negare: daca descendenta troposferica ar fi fost intensificata peste estul oceanelor, atunci aici ar fi trebuit sa intalnim (sub efectul compresiunii) temperaturile cele mai ridicate, adica exact inversul realitatii observate si al ipoteticei relatii avansate.

Daca diferentele relativ mici de temperatura ar fi fost intr–adevar capabile sa provoace astfel de miscari in toata troposfera (pana la punctul de a rasturna sensul circulatiei) ce s–ar fi intamplat atunci deasupra continentelor si in special deasupra Saharei In realitate chiar si in timpul verii atunci cand temperatura la sol “bate” spre 50°C, structura tropicala (chiar daca apare modificata in straturile joase de catre generarea unei depresiuni termice) nu este radical transformata, si cu siguranta nu este deloc inversata.

Aceasta formulare a unei ipoteze niciodata demonstrate este de departe prea simplista, atata timp cat comportamentul termic al oceanului este incapabil sa provoace miscarile verticale troposferice presupuse si atata timp cat ipoteza este neverificata nici macar in analize, dar in fapte, adica in campul vantului la altitudine .

Conform acestei scheme, Africa ar fi interesata de doua celule:

1.        celula de deasupra bazinului Congo, cu descendenta (deci cu lipsa de ploi) la vest (deasupra Gabonului sau a zonei Camerun– Nigeria, sau in cel mai rau caz a Liberiei) si cu ascendenta (deci cu ploi) deasupra rift–ului occidental (la frontiera Zair–Uganda),

2.        ramura descendenta (fara ploi) a celulei indiene deasupra Africii orientale (Kenya). S-ar presupune astfel un deficit pluviometric al litoralului occidental african care, in fapt, este foarte plouat (in jurul Golfului Biafra se inregistreaza cel mai ridicat total al Africii) sau mai la vest deasupra regiunilor litorale liberiene.

Analiza consecintelor climatice in Africa tropicala releva, fara cea mai mica indoiala, ca efectele presupuse ale “celulei lui Walker” nu sunt reale, nu sunt niciodata observate in natura nici in vecinatatea Ecuatorului si nici in directia Tropicelor (Leroux, 1993, 1994).

Observatiile arata insa ca in Africa, ca in orice alta parte din cadrul zonei intertropicale, acest concept de circulatie zonala, initial simpla ipoteza, a devenit un mixtum compositum care combina in mod nefericit urmatoarele:

- fapte dispersate in timp si spatiu, petrecute pe rand in vecinatatea Ecuatorului

- relatii nedemonstrate, cum ar fi cele care asociaza apele oceanice reci cu absenta precipitatiilor si/sau apele calde cu prezenta ploilor (a se vedea descendenta si/sau ascendenta deasupra unui mediu oceanic)

- ipoteza existenta a unui brau descendent de celule subtropicale , ipoteza propusa pentru a justifica presiunile mai ridicate ale fetei estice a AA–urilor (care, deci, ar trebui sa fie cele mai calde, sub efectul presupusei compresiuni). In plus, ar trebui ca AA–urile sa fie de o cu totul alta natura, adica descendenta sa atinga realmente suprafata solului. Conceptul de circulatie zonala trebuie deci sa ignore in mod obligatoriu si deliberat stratificarea aerologica tropicala materializata prin inversiunea alizeului.

Deci, Leroux scpune ca nu exista nici un fel de “celule Walker”, adica nu exista circulatie celulara in vecinatatea mai mult sau mai putin imediata a Ecuatorului. Circulatia tropicala in troposfera libera este zonala si continua deasupra complexitatii din straturile joase (fig.5 a si b). Ori, existenta prezumtiva a unor celule Walker ar fragmenta aceasta circulatie zonala (care ar fi pe rand estica si vestica) si atunci praful saharian nu ar fi intalnit survoland Atlanticul si tinzand spre America, JET–ul nu ar mai fi continuu deasupra EMV–urilor (Ecuatorul Meteorologic Vertical – fig.8 a si b) si nici intensificat si dublat vara deasupra Africii prin aporturi venite din Asia.

Realitatile meteorologice au cauze suficient de evidente pentru a fi recunoscute, cu conditia de a recurge la observarea directa a faptelor reale.

Realitatile meteorologice anuleaza conceptul tricelular invocat si ii dau dreptul prof. Leroux sa afirme ca, citam: “acest concept da explicatii in mod simplist si eronat”.

Ultimile concluzii ale lui Marcel Leroux privind circulatia generala a aerului troposferic

Circulatia troposferica generala este consecinta radiatiei, iar vehiculul principal al schimburilor meridianale il constituie AMP–urilor, care actioneaza direct in sensul Poli–Ecuator si indirect in sens invers provocand intoarcerea aerului tropical spre Poli.

Variatiile sezoniere si/sau pe termen mai lung depind de deficitul termic polar.

Straturile troposferice joase, puternic influentate de catre factorul geografic (suprafata subiacenta) mai ales geomorfologic, sunt divizate in “domenii” care se supun unei dinamici comune. Ele au o importanta considerabila deoarece sunt cele care realizeaza partea esentiala a schimburilor prin transferuri orizontale.

Straturile troposferice joase – si nu invers – sunt cele care influenteaza straturile troposferice superioare, contribuind la modelarea reliefului campului lor de presiune (talveguri sinoptice sau statistice) si a campului lor de vant prin transferuri verticale ascendente (cum ar fi jeturi vestice circumpolare si estice tropicale).

Caracteristicile circulatiei evocate anterior sunt esentialmente generalizate pentru a facilita intelegerea problemei. Aceasta prima aproximatie trebuie insa completata si corectata prin analiza perturbatiilor, aceasta din urma fiind de fapt unica pista prin care se manifesta cu adevarat mersul vremii.

	a) b) Fig.8.Pozitia ecuatorului meteorologic vertical EMV ( pe ocean) - a) si a ecuatorului meteorologic inclinat EMI (pe continent)  -b)