Dispozitii procedurale specifice privind autorizatiile integrate de mediu

Din perspectiva transpunerii prevederilor directivelor comunitare in materie, Ordonanta de urgenta nr. 152/2005 a stabilit unele dispozitii specifice privind accesul la justitie in legatura cu procedura de emitere a autorizatiei integrate de mediu.

Astfel, potrivit art. 34 din acest act normativ, orice persoana care face parte din publicul interesat si care are un interes legitim sau se considera lezata intr-un drept al sau, precum si orice organizatie neguvernamentala se poate adresa instantei de contencios administrativ competente pentru a contesta, din punct de vedere procedural sau substantial, deciziile, actele sau omisiunile care fac obiectul participarii publicului, prevazute de ordonanta, cu respectarea prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Este vorba, asadar, de decizii, acte sau omisiuni privind participarea publicului la procedurile de emitere a autorizatiei integrate de mediu pentru instalatii noi, pentru orice modificare substantiala in exploatarea instalatiei si revizuirea sau actualizarea conditiilor unei astfel de autorizatii, potrivit prevederilor anexei nr. 4 a Ordonantei de urgenta nr. 152/2005 si care pot fi contestate inaintea instantelor de contencios administrativ, ca acte administrative de sine statatoare, inainte de decizia de emitere, revizuire sau actualizare a autorizatiilor integrate de mediu.

Si aceasta cu atat mai mult cu cat procedura speciala de instrumentare a solicitarii are caracter principal in raport cu decizia luata (de respingere sau emitere a autorizatiei, in sens larg).

Dupa luarea deciziei de emitere/revizuire a autorizatiei integrate de mediu sau de respingere a unei asemenea cereri, respectivele decizii, acte ori omisiuni prealabile nu mai pot fi contestate decat odata cu si prin intermediul autorizatiilor respective. Spre a complini oarecum lipsa aferenta din reglementarea-cadru, in art. 35 alin. (1) din Ordonanta de urgenta nr. 152/2005 s-a prevazut obligativitatea indeplinirii procedurii administrative prealabile, prin solicitarea ,,autoritatii publice centrale pentru protectia mediului, in termen de 30 de zile de la data aducerii la cunostinta publicului a deciziei de emitere sau respingere a autorizatiei integrate de mediu, revocarea, in tot sau in parte, a deciziilor sau a actelor contestate ori ducerea la indeplinire a actelor sau actiunilor considerate a fi fost omise si care fac obiectul participarii publicului”.

Caracterul incomplet si aparent necorelat, in raport cu prevederile articolului precedent al acestui text, presupune cateva explicatii. De la inceput se cuvine precizat faptul ca prevederile legale privind accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziei si accesul la justitie in materie de mediu, ca expresie a dreptului fundamental la mediu sanatos, au un caracter imperativ si prioritar in raport cu celelalte cerinte legale, ceea ce presupune indeplinirea prealabila si cu precadere a exigentelor lor. Aceasta inseamna ca, orice contestare administrativa si/sau judiciara a actelor aferente participarii publicului la decizie trebuie solutionate cu celeritate si, daca e posibil, inainte de luarea deciziei finale vizand solicitarea autorizarii integrate de mediu.

Concluzii

Regimul juridic al actelor de reglementare privind mediul se caracterizeaza printr-o serie de reguli specifice, care decurg din statutul lor ambivalent-administrativ, ca natura primara si de protectie a mediului, ca finalitate definitorie –, precum si printr-o anumita uniformizare a reglementarilor aferente – nationale, comunitare si internationale.

Astfel, actele de reglementare (avizele, acordurile sau autorizatiile de mediu) sunt acte tehnico-juridice, emise de autoritatile pentru protectia mediului. Calificarea legala si analiza intelesului lor arata ca, sub aspectul continutului, acestea cuprind preponderent conditii, parametrii si norme tehnice, sanctionate juridico-administrativ. Dintr-o asemenea perspectiva, ele nu reprezinta insa o simpla preluare si transcriere oficial-statala a datelor tehnico-stiintifice respective; dimpotriva, acestea se transpun in figuri juridice specifice si dobandesc autonomia aferenta acestora.

Ele se emit (elibereaza) dupa proceduri speciale, bine reglementate, care poarta o tripla amprenta particulara: a tehnicitatii (presupunand evaluarea impactului asupra mediului si luarea in considerare a rezultatelor sale in decizie), a democratiei de mediu (asigurarea informarii, consultarii si participarii publicului la luarea deciziei) si a justitiei de mediu (garantarea accesului publicului la justitie, rolul procesual important acordat organizatiilor neguvernamentale si regimul special de reparare a prejudiciului ecologic).

In sfarsit, efectele juridice ale actelor de reglementare sunt diferite, in raport cu categoria de apartenenta.

Instrumente economico-fiscale

Asa cum remarca un specialist, nu este posibil (si nici de dorit) sa se puna un jandarm in spatele fiecarei persoane, care sa vegheze la respectarea legii, iar apoi nu trebuie ignorat faptul ca acest supraveghetor public poate fi purtatorul unui interes personal, mai mult sau mai putin puternic, dar care sa afecteze aplicarea normelor legale de protectie a mediului.

In fata unei asemenea situatii, legislatiile nationale si practica diferitelor state, precum si reglementarile internationale si comunitare au experimentat si au aplicat o serie de parghii economice si fiscale, precum taxele pentru emisii ori anumite produse, subventii, fonduri specializate, redevente administrative, cote de emisie negociabile, marca ecologica etc., menite sa modifice atitudinea persoanelor fizice si juridice fata de mediu.

Mijloacele pot sa fie incitative (ori stimulative) sau disuasive (penalizatoare) si pot sa vizeze includerea in pretul unui produs a contravalorii daunelor ecologice cu acelasi titlu, precum costul materiilor prime ori al productiei. Pentru dreptul mediului, ele intereseaza nu numai din perspectiva strict economica, ci si in masura in care au fost reglementate juridic.

1. Taxele

Sunt folosite frecvent pentru penalizarea produselor ori activitatilor care aduc atingere mediului. Adeseori, atunci cand nu se vrea interzicerea unui produs, ci numai limitarea utilizarii sale, acest din urma obiectiv se poate realiza pe calea instituirii unor taxe suplimentare, care sa-i amplifice costul. Este o metoda preferata, de regula, politicilor de cote ori contingentari, considerate drept foarte birocratice.

In raport cu scopul direct urmarit, taxele pot sa se prezinte in urmatoarele ipostaze:

taxe percepute dupa cantitatea ori calitatea substantelor poluante eliberate in mediu;

taxe percepute pe produsele care sunt poluante, fie in timpul fabricarii acestora, fie in timpul utilizarii lor; de asemenea, pot fi taxate produsele devenite invechite, pentru care a fost introdus un sistem de eliminare;

diferentierea taxelor pentru a favoriza un produs relativ curat prin introducerea unei taxe pentru un produs echivalent, care este poluant; diferentierea permite practicarea de preturi mai avantajoase pentru produsele curate;

redevente utilizate pentru acoperirea cheltuielilor colectivitatii, de pilda pentru tratarea deseurilor;

taxe administrative platite pentru diverse servicii administrative, precum inregistrarea produselor chimice ori pentru aplicarea anumitor reglementari.

Cunoscand o diversitate de ipostaze in diferitele tari, aceste taxe urmaresc, de regula, doua obiective principale. Este vorba mai intai despre functia de colectare de fon­duri intr-un scop dat; in acest sens, nivelul taxelor este relativ scazut (de exemplu, taxele asupra produselor petroliere si chimice din SUA, care alimenteaza fondul de resorbtie a descarcarilor periculoase, ori redeventele pentru zgomotul aeronavelor, care servesc la indemnizarea riveranilor, sau taxa parafiscala asupra poluarii atmosferice din Franta). In al doilea rand, taxele sunt chemate sa stimuleze un nou comportament favorabil fata de problemele protectiei mediului. Pentru atingerea acestui scop este necesar ca nivelul taxelor sa fie ridicat si sa apara mai ales ca o penalizare a activitatii negative pentru ocrotirea naturii. Este, de pilda, cazul redeventelor pentru poluarea apelor, percepute in Franta ori Olanda, taxa italiana asupra pungilor de plastic nedegradabile, taxele finlandeza si norvegiana asupra ambalajelor nerefolosibile.

Document online: La Mezza - una regione storica del Medio Oriente che include l'Antico Egitto Proiect: Italia - relieful, natalitatea, sistemul legislativ si Economia

Din perspectiva comunitara, subiectul ecotaxelor trebuie considerat sub doua aspecte: pe de o parte, initiativele luate ori care vor fi intreprinse de catre Comunitatea Europeana insasi, pe de alta parte, regimurile nationale care nu scapa unei discipline comunitare. In privinta primei probleme, Comisia Europeana a propus inca din 1992 o taxa combinata CO-energie; initiativa a intampinat atatea opozitii din partea industriei si a statelor comu­nitare, incat instanta comunitara si-a schimbat in cele din urma strategia, propunand taxarea tuturor produselor energetice si ajustarea catre varf a taxelor existente. Referitor la ecotaxele nationale, se poate constata ca cele mai multe state comunitare au inceput sa se ralieze cerintelor comunitare, tarile din nord fiind in general mai deschise acestor sisteme de incitare decat cele din sud.

O problema ridicata in practica este aceea a posibilitatilor de comensurare si aplicare corecta a taxelor instituite. Asa cum demonstreaza experienta unor tari, intinderea acestora trebuie sa fie usor de masurat, fiind de preferat astfel renuntarea la aplicarea lor, cum a procedat Olanda in 1988, in privinta unei redevente asupra zgomotului industrial (stabilite in 1983).

Ca o concluzie, taxele asupra activitatilor industriale ori produselor poluante constituie astazi un mecanism utilizat curent pentru obtinerea unor efecte favorabile asupra protectiei mediului.

Majoritatea statelor lumii aplica, sub o forma sau alta, taxe eco­logice sau un alt stimulent fiscal in realizarea semnificatiilor principiului „poluatorul plateste“. Documentele ONU si OCDE sunt favorabile unei utilizari cat mai largi a taxelor si sarcinilor fiscale de tip ecologic in general.

2. Politica preturilor

Un important instrument economic de actiune in favoarea protectiei si conservarii mediului il constituie si politica in domeniul preturilor. Frecvent, intrucat preturile produselor nu reflecta costul pentru mediu al productiei ori al emisiilor rezultate in urma folosirii acestora, el ramane sa fie suportat la nivelul intregii societati. Ca atare, politicile in materie, reflectand cerintele in principiul „poluatorul plateste“, pot sa garan­teze luarea in calcul a costului pentru mediu pe care il comporta bunurile si ser­viciile. Este de exemplu cazul in care statul este proprietarul ori controleaza resursele naturale, precum padurile ori rezervele de minereu.

Aceasta formula poate sa se repercuteze mai ales asupra preturilor produselor de baza care provin din tarile in curs de dezvoltare, care ar trebui astfel stabilite si percepute incat sa reflecte corespunzator costurile ascunse legate de protectia mediului, atat la nivel local, cat si la nivel mondial.

3. Imprumuturile (creditele) avantajoase

O alta forma de stimulare economica a actiunilor favorabile mediului o constituie creditele (imprumuturile) cu dobanda redusa ori chiar fara dobanda. Sunt practicate, mai ales cu ajutor guvernamental, pentru constructia si functionarea instalatiilor ecologice si sistemelor de reciclare (Franta). Astfel, o taxa speciala, calculata pe baza cantitatii de dioxid de sulf emise, este aplicata echipamentelor de combustie cu o capacitate mai mare de 50 de megawati ori a caror emisie depaseste 2500 de tone. Sumele primite pe aceasta cale permit sustinerea financiara a achizitionarii echipamentelor antipoluare in asemenea instalatii. In acelasi context, politicile bancilor de acordare a creditelor pot sa includa comportamentul ecologic ca un criteriu tot mai important de evaluare a caracterului serios al unei intreprinderi.

4. Asigurarile

Alaturi de instrumentele economice prezentate mai inainte, asigurarile joaca un rol din ce in ce mai important, mai ales pe taramul repararii pagubelor produse mediului prin activitati economice si sociale cu risc ecologic major.

Reglementarile legale si practice vizand acoperirea prin asigurare a sinistrelor cauzate prin poluare variaza de la o tara la alta. In acest timp, regula generala este aceea ca asigurarea nu poate acoperi decat evenimente fortuite. Iata de ce, daca paguba provine de la o poluare cauzata prin acte deliberate ori printr-o omisiune de asigurare, ea nu se va bucura de nicio reparare. De asemenea, politele de asigurare nu acopera, de obicei, decat pagubele care decurg dintr-un eveniment definit ori dintr-un accident; daca dauna se produce gradual, de exemplu printr-o poluare cumulata, asigurarea nu poate acoperi prejudiciul astfel cauzat. De pilda, in Germania asigurarile acopera fara nicio restrictie pagubele corporale rezultate dintr-o deteriorare a mediului, dar exclud daunele cauzate bunurilor care rezulta dintr-o vatamare progresiva. In Olanda, regimul politei de asigurare de ras­pundere generala a fost amendat in sensul excluderii poluarii cauzate printr-o coro­ziune graduala a rezervoarelor si cisternelor subterane. Este exclusa raspunderea privitoare la o deteriorare ecologica numai daca aceasta deteriorare este brusca si neasteptata si nu este efectul direct al unui proces gradual.

In ultima perioada se inregistreaza tendinta formarii de catre companiile de asigurare de „pool“-uri specializate, care accepta asigurarea de noi riscuri de poluare relativ necunoscute, sub controlul legislatiei privind protectia mediului. Totodata, pe aceasta cale se admite din ce in ce mai frecvent extinderea asigurarii si asupra riscului de poluare graduala.

5. Detaxarile si subventiile

Suprimarea taxelor pentru unele produse datorita semnificatiilor lor pentru ocrotirea naturii s-a dovedit o modalitate importanta de promovare a unor obiective ecologice. Astfel, ridicarea taxelor in cazul benzinei fara plumb a permis in multe tari stabilirea unor preturi ale acesteia inferioare celor ale benzinei obisnuite, incurajand astfel utilizarea acestui combustibil curat. In acelasi mod s-a procedat si in privinta bio­carburantilor. De asemenea, o diminuare a fiscalitatii se practica si pentru auto­vehiculele care respecta norme de poluare mai stricte decat cele instituite pe cale legala.

In privinta subventiilor, mentionam cu titlu de exemplu ajutoarele financiare acordate la nivel national pentru epurarea apei si aerului ori cele oferite la nivel comunitar pentru practicile agricole favorabile mediului. Principala forma de realizare a subventiilor este reprezentata de fondurile pentru mediu, create pentru a finanta direct protectia naturii. Subventiile sunt utilizate pentru acordarea de credite sau diminuarea dobanzilor aferente acestora. O forma inedita de incitatie economica este experimentata in Danemarca, respectiv un „bonus ecologic“. Pe aceasta cale se recompenseaza anga­jatii ale caror actiuni permit reducerea consumului de resurse naturale si a poluarii aerului, apei sau solului.

O practica cvasigenerala o reprezinta crearea de fonduri speciale pentru a se finanta direct protectia mediului. Rolul acestora poate fi dublu: pe de o parte, alimen­tarea din surse economico-fiscale incitative sau disuasive pentru activitatile economice si sociale, iar pe de alta parte, din destinatiile sumelor astfel colectate, constand in actiuni directe de ocrotire a naturii. Legi speciale in materie sunt in vigoare in Suedia, Austria, Turcia etc.

La nivel comunitar se inscriu in aceasta categorie ajutoarele pentru investitii, cele destinate sa faciliteze adaptarea la noi norme ecologice, ajutoarele pentru activitatile de informare, formare si asistenta etc. Referitor la instrumentele comunitare disponibile in vederea finantarii proiectelor de mediu, cele mai semnificative sunt fondurile structurale si programul Life.

6. Bursele de poluare

Destul de controversat pana in prezent, acest sistem a fost experimentat pentru inceput mai ales in SUA, in privinta apei si aerului.

Chicago Board of Trade (cea mai mare bursa americana de materii prime) a inventat o piata a drepturilor de a polua; societatile americane pot, pe aceasta piata, sa cumpere asemenea drepturi, care le permit sa satisfaca exigentele de depoluare, fara a investi ele insele in procesele de depoluare. Drepturile de a polua vor fi vandute de catre producatorii care si-au ameliorat propria situatie, in sensul degajarii de la „valoarea ecologica adaugata“, pe care o pot ceda la alti exploatanti mai poluanti.

Principiul consta concret in urmatoarele: o uzina poate epura mai mult decat i se cere si permite astfel alteia de a epura mai putin, desigur contra unei anumite plati. Se vand astfel creante de poluare. In SUA s-au format chiar curtieri pentru a intermedia si a facilita asemenea tranzactii. Bine conceput si corect aplicat, sistemul poate constitui o sursa importanta de economii.

Ca atare unele uzine, pentru care costul epurarii este scazut, pot sa-si permita o serie de economii transferate altor intreprinderi pentru care costul ar fi, dimpotriva, considerabil. In plan juridic, Clean Air Act din SUA, din 1990, a consacrat acest sistem.

Sistemul se doreste introdus si la nivel international, in domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de sera prin „permisele de emisie“ negociabile, un stat putand vinde altuia dreptul sau de „a polua“ si chiar sa se imprumute de la sine, in sensul de a raporta depasirile de emisie in viitor asupra generatiilor urmatoare (borrowing). Principalul obstacol in realizarea unei „piete mondiale“ a permiselor de emisie va consta in modul de efectuare a controlului, de impunere, in caz de nerespectare, a obiectivelor propuse.

Exemplul mecanismului intern din SUA in materia emisiilor de SO₂ nu este pertinent aici, intrucat, in caz de depasire a „drepturilor de poluare“, autoritatile natio­nale pot aplica sanctiuni contraventionale sau chiar penale. Or, dreptul international public este lipsit de forta de constrangere necesara aplicarii dispozitiilor sale. S-ar putea totusi replica faptul ca preconizata piata – a permiselor de poluare contra bani – beneficiaza de securitate juridica prin posibilitatea de identificare a obiectului insusi al contractului. Numai ca suntem departe de a dispune de un sistem fiabil de masurare a emisiilor si deci de a aprecia eventuala frauda asupra bunului vandut, si enumerarea inconvenientelor ar putea continua.

Un sistem relativ asemanator a fost experimentat la nivel european in Germania, sub forma „autorizarilor transferabile“, sistem denumit „bula de poluare“. Aceasta ar repre­zenta cantitatea totala a poluarii admisibile intr-o zona, asa cum a fost fixata de catre autoritati. Fiecare intreprindere trebuie sa obtina din partea autoritatilor locale o autorizatie de emisie in interiorul acestor limite. Astfel, unitatile economice care investesc in procedeele si tehnologiile de reducere a poluarii pot schimba ori vinde autorizarile lor altor intreprinderi situate in aceeasi zona, dar mai putin eficiente in privinta protectiei mediului.

In plan international, singurul instrument de protectie a mediului a fost prevazut prin Protocolul de la Kyoto (1997) aferent Conventiei-cadru privind schimbarile climatice si este reprezentat de sistemul „permiselor negociabile“, o aplicatie la un alt nivel a burselor de poluare. Conform acestuia, fiecarui stat i se recunoaste un drept de a polua prin gaze cu efect de sera, dar in limitele unui plafon care este o cota-parte din plafonul global. Statul care este capabil sa-si reduca emisiile sub limitele maxime admise este autorizat sa vanda alocatiile de poluare neutilizate statelor care nu vor (ca o alegere economica) ori nu o pot face (din cauza dificultatilor ecologice) in scopul mentinerii plafonului global.

7. Sistemele de consignatie

Este un mecanism de piata tot mai frecvent utilizat si urmareste consignarea obligatorie a recipientelor pentru a incuraja returnarea ori reciclarea lor.

Practicat de mai mult timp in privinta ambalajelor din sticla, sistemul de consignatie, prin reutilizarea acestora si rambursarea cheltuielilor, a fost extins in unele state si pentru sticlele din plastic, si in Germania este preconizat pentru un larg evantai de ambalaje (pentru bauturi, detergenti, vopsele si lacuri etc.). Un sistem de depozitare a autovehiculelor scoase din uz este utilizat in Norvegia inca din anul 1978, in scopul de a evita raspandirea necontrolata a deseurilor.

Tot un fel de consignatie este si procedeul conform caruia taxa platita pentru uleiuri ori refrigeratoare la momentul cumpararii este returnata in momentul reciclarii lor. In sfarsit, este de remarcat si ideea constituirii unei cautiuni de catre exploatantii carierelor de nisip sau de piatra, cautiune rambursata dupa repunerea in starea initiala a locului.

O situatie speciala s-a inregistrat in Danemarca, unde un decret promulgat in 1984 limita importul si vanzarea bauturilor al caror ambalaj nu era aprobat si instaura un sistem de consignatie. Printr-o hotarare din 20 septembrie 1988, Curtea Europeana de Justitie a estimat totusi ca reglementarea daneza era disproportionata in raport cu obiectivul stabilit. Preocuparile de protectie a mediului trebuie sa fie echilibrate in raport cu principiul liberei concurente si al liberei circulatii a bunurilor in interiorul Pietei Comune. In prezent, dintr-o asemenea perspectiva, statele membre ale Uniunii Europene trebuie sa obtina, in virtutea art. 92 si 93 ale Tratatului de la Roma, autorizatia Comisiei Europene pentru diferitele forme de ajutorare si incurajare a investitiilor tehnologice vizand protejarea mediului.

8. Marca verde (eco-label)

In tarile occidentale, ca expresie a viziunii in plina afirmare conform careia important este a descoperi si a preveni problemele ecologice inainte ca acestea sa se manifeste, in loc de a reactiona prin mijloace care ar putea fi costisitoare, se acorda o insemnatate crescanda etichetei (marcii) ecologice. Eticheta ecologica reprezinta un instrument ecologic de promovare a produselor favorabile mediului, facand apel la preocuparile publicului si la prudenta producatorilor. O atare metoda cere producatorilor sa examineze intregul ciclu al vietii produsului (producere, distribuire, utilizare, eliminare) in scopul de a preveni degradarea mediului in toate stadiile si cu privire la toate sectoarele: aer, apa, sol. Principalul rol al marcii ecologice este acela de a informa consumatorii asupra produselor considerate ca fiind mai putin distructive pentru mediu decat altele similare. Criteriul de calificare il constituie o apreciere globala asupra calitatii ecologice a produsului; sunt excluse etichetarea negativa care atrage atentia asupra pericolelor particulare, dar si informatiile specifice, precum cele referitoare la utilizarea materialelor reciclate.

Sistemul a fost practicat pentru prima data in Germania (prin aparitia marcii „ingerul albastru“ in 1978), s-a extins apoi in Norvegia, Suedia si Finlanda in cadrul Consiliului Nordic, in Austria, Portugalia, Franta s.a.

Se estimeaza ca in prezent exista circa 4000 de produse etichetate ecologic in aproximativ 70 de categorii.

In cadrul Uniunii Europene a fost adoptat la 20 martie 1992 Regulamentul nr. 880/92 pentru a crea un sistem comunitar de eco-label bazat pe participarea voluntara a fabricilor. Aplicarea sistemului de ecomarca necesita existenta unui organism care sa propuna autoritatii publice competente categoriile de produse susceptibile de etichetare, pe baza principiului ca ecomarca trebuie sa produca o reducere importanta a vatamarilor aduse mediului. Odata categoria de produse selectionata, se trece la examinarea tipurilor si gradelor de daune potentiale pentru mediu pe care acestea le prezinta, criteriile de evaluare fiind fixate in colaborare cu grupurile de experti. Fabricantii sunt tinuti sa prezinte in mod voluntar produsele pentru examinare, sa se angajeze sa respecte conditiile contractuale si sa plateasca o suma determinata pentru utilizarea marcii pe o anumita perioada. Punctul slab consta in faptul ca aceste sisteme sunt foarte dificil de administrat, in principal din cauza nevoii de evaluare globala a ciclului de viata intreg al produsului.

In cadrul revizuirii sistemului de atribuire a marcii ecologice comunitare se au in vedere: extinderea sa la sfera serviciilor, instituirea unui comitet al Uniunii Europene pentru marca ecologica si adoptarea de masuri specifice de aplicare si finantare a noilor obiective.

In sfarsit, marca ecologica poate fi folosita si ca un instrument cu valoare mai ales morala, de prestigiu, de identificare si reliefare a unor elemente naturale exceptionale sau practici ecologice consacrate. Este cazul, de pilda, al initiativei lansate in 1998 de catre World Wide Fund for Nature (WWF), de a crea si a lansa la nivel mondial o marca privind exploatarea ecologica a padurilor.

In aceeasi categorie a mijloacelor de remarca a dimensiunilor ecologice se inscriu si practici precum acordarea si abordarea steagului albastru (Blue Flag) sau ridicarea fanionului negru. Ambele initiative apartin unor organizatii neguvernamentale: prima, Fundatiei de Educatie pentru Mediu, iar a doua Surfrider Fondation Europe si se acorda in urma unor proceduri stricte.

Semnificatiile lor sunt diferite: Blue Flag este semnul unei gestiuni exemplare a problemelor de mediu in cazul plajelor marine sau ale lacurilor, litoralului s.a.; dimpotriva, Steagul negru reprezinta un semnal de alarma in privinta starii ecologico-sa­nitare a unui sit turistic.

Prin Hotararea Guvernului nr. 335/2002 s-au adoptat masuri pentru implementarea in Romania a programului Steagul Albastru – Blue Flag.

In Romania, in urma modificarii Legii nr. 137/1999 prin Ordonanta de urgenta nr. 91/2002, s-a introdus o modalitate de implementare a principiilor elementare si „recu­noasterea produselor cu impact redus asupra mediului prin acordarea etichetei ecologice“ [art. 4 lit. b)].

9. Concluzii

Instrumentele economico-fiscale joaca un rol din ce in ce mai important in promovarea obiectivelor protectiei mediului. Utilizarea acestora presupune insa eva­luarea permanenta a eficientei lor in raport cu scopurile propuse si adoptarea corecti­velor necesare in vederea unei eficacitati cat mai mari. Aceasta din urma reclama in primul rand analiza schimbarilor de comportament la nivelul producatorilor si/ori consumatorilor si a costurilor masurilor luate. Experienta arata ca unele proceduri nu au decat un efect limitat, desi presupun sarcini administrative considerabile, ceea ce le diminueaza semnificativ eficacitatea. In sfarsit, se poate ajunge si la situatia in care eforturile pentru protectia mediului sa genereze chiar o anumita crestere economica.