Caracteristicile definitorii ale invelisului geografic - varietatea geocomponentala

Complexitatea-o notiune "remodelata".

Caracteristici "generale" si "specifice". Neindoielnic, invelisul geografic constituie (cel putin pana in prezent) o megastructura unicat in spatiul accesibil cunoasterii umane.

Trasaturile ce confera originalitate acestui veritabil "fruct" planetar (cum plastic il numea Al. Rosu, 1987), rezultat prin interferenta energiilor stocate in miezul teluric cu cele provenite provenite din cosmos, sunt numeroase. Unele, sunt de factura universala, (generala) fiind definitorii pentru cele mai diverse procese si fenomene de pe Terra (indiferent de natura si de scara lor). Altele, prezinta o certa specificitate rezultata din anumite conjuncturi de interactiune a cauzelor de ordin general (astronomice, geofizice, fizico-chimice etc.) cu cele de ordin geografic (dispunerea usctatului si a apei, altitudinea, localizarea etc.).

Complexitatea, proprietate fundamentala a materiei. Caracteristicile definitorii ale invelisului geografic, atat cele generale cat si cele specifice, sunt expresia unei proprietati fundamentale a materiei, desemnata prin notiunea de "complexitate". Complexitatea este o proprietate generica ce defineste nenumarate ipostaze structurale, morfologice, functionale si fizionomice ale realitatii obiective. Intrucat exista "pretutindeni si in totul", chiar si in structurile catalologate drept "simple", complexitatea este un concept greu de definit. Practic, orice portiune a realitatii este complexa dar, fiecare . "in felul ei".

Complexitatea - sursa cauzala profunda. Multa vreme, complexitatea era considerata o notiune ireductibila, vaga, metaforica si deci nelucrativa sub aspect stiintific. Insa, relativ recent, complexitatea a devenit un concept fundamental al teoriilor despre dinamica si evolutia sistemelor (sau chiar "obiect" al unui vast domeniu denumit "Stiinta complexitatii"). Spectaculoasa relansare a conceptului se explica prin acceptarea ideii de "complexitate reductibila" la proprietati. In noua ipostaza, complexitatea reprezinta o ierarhie cauzala de procese, fenomene si proprietati ale acestora (ele insele, "complexe") ce determina, prin interactiunile lor, atributele esentiale ale existentei materiei: structurarea, miscarea, comportamentul (starea, functionarea, "trairea") ordinea si devenirea. Roluri "cheie" in ierarhia cauzala geografica trebuie atribuite urmatoarelor proprietati/fenomene: "eterogenitate" (iregularitate, varietate etc), "transfer" si "conversie" energetica (circuitul materiei), "unitate" (coevolutie), "functionalitate", "sinergetism", "(auto)organizare", "dezvoltare" (evolutie) s.a.

Trasaturi generale ale invelisului geografic

Nivelul geografic de organizare al materiei confirma, printr-o serie elocventa de trasaturi generale, validitatea conceptului actual de complexitate si utilitatea sa in investigarea implicatiilor multiple pe care le au proprietatile sale asociative asupra structurii, morfologiei, fizionomiei, dinamicii si evolutiei geografice. Se cuvin a fi subliniate urmatoarele trasaturi:

(1) Varietatea geocomponentala. Trasatura conferita de marea diversitate a geocomponentilor care structureaza invelisul geografic. Fiecare categorie geocomponentala comporta, la randul sau, apreciabile diferentieri tipologice (de ex. mineralele, rocile, formele de relief, unitatile regionale, asezarile omenesti, activitatile economice etc.).

(2) Variabilitatea "starilor" geocompo-nentale. Permanenta variabilitatii starilor geocomponentale in spatiu si timp, este o caracteristica ce o "dubleaza" pe cea anterioara. Pe langa faptul ca nu exista doi componenti identici, in invelisul geografic nu exista nici componenti imuabili; geocomponentii poseda proprietati structurale, morfologice si functionale prin care isi ajusteaza necontenit starea interna, individual, dupa propriul cronos, reciproc si colectiv, totul intr-un camp energetic fluctuant; de aici, deriva .

(3) posibilitatile practic nelimitate de combinare intre geocomponenti avand drept rezultat, prin intermediul proceselor de structurare si integrare dintre acestia .

(4) exceptionala diversificare spatio-temporala a formelor concrete de materializare teritoriala ale invelisului geografic: peisaje, regiuni, domenii, zone etc.; potentialul combinatoriu al geocomponentilor si conlucrarea dintre starile lor determina ca invelisul geografic fie diferit, de la un loc la altul, de la un moment de timp la altul; aceasta trasatura semnifica .

(5) Omniprezenta eterogenitatii structurale si morfologice ca factor de schimbare (devenire). Diversitatea geocomponentala si permanenta redefinire a starilor prin interactiuni sunt, concomitent, "produsul" si "sursa" eterogenitatilor morfologice, structurale, procesuale si fenomenologice din invelisul geografic. Ele reprezinta sursa cauzalitatii geografice si se exprima, la randul lor, prin relatii de contrarietate, determinate de diferentele antagoniste de potential sau stare (de ex. cald-rece, umed-uscat, rezistent-moale, inalt-scund, solubil-insolubil; dens-rar; bogatie, dezvoltare, excedent-saracie, subdezvoltare, deficit etc.) si relatii de complementaritate, neantagoniste sau de sustinere reciproca (de ex. intre munte-deal-campie, resurse-economie, oras-sat etc.) sau antagoniste (de ex. prada-pradator, transport-poluare, pasunat-eroziune,  etc.).

(6) Circuitul materiei (flux-transfer-conversie). In oricare dintre ipostazele mai sus amintite, actualizarea eterogenitatilor potentiale (adica transformarea lor din "conditie" in "actiune") implica transfer de substanta, energie si informatie, necesar pentru compensarea diferentelor de potential (sau "miscare"). Orice "compensare" nu este decat o ajustare temporara intrucat, odata realizata, devine neconforma in raport cu propriul sau mediu, deci "eterogenitate" si implicit factor de transfer. Circuitul materiei consta intr-un ansamblu vast si divers de fluxuri interconectate care se vehiculeaza, fie in cadrul aceluiasi component (de ex. curentii atmosferici, curentii oceanici, fluviali, lanturile trofice,

curentii demografici migratorii, "curentii" de tranport etc.), fie intre doi sau mai multi geocomponenti (de ex. circuitele hidrice, litogenetice, pedogenetice, biogeochimice, fluxuri de materii prime si produse finite etc.). Circuitele se diferentiaza considerabil sub aspectul structurii spatio-temporale (dupa extensiune: globale, regionale, locale; dupa durata: permanente, temporare, intermitente, ritmice etc.; dupa morfologie: areale, liniare, convergente, divergente s.a.), structurii functionale (de compensare, de autoreglare s.a.) a continutului (difuze, concentrate, obiective, subiective etc.) s.a. Circuitele existente intre geocomponenti nu pot fi reduse la simpla functie de compensare a disparitatilor intrucat, prin transfer dintr-un mediu intr-altul, fluxurile inregistreaza fenomene de conversie energetica, de restructurare a substantei si de redefinire informationala. Astfel, circuitele materiale prefigureaza unitatea structurala si functionala a ansamblului "interconectat".

(7) Unitatea exprima stransa solidaritate (interdependenta) a partilor ce alcatuiesc un spatiu relational, astfel incat, modificarea unui singur component se transmite unuia sau mai multor geocomponenti si chiar ansamblului pe care il edifica. "Schimbarea" implica deci, de obicei, o "reactie colectiva" . Unitatea comporta ipostaze multiple: materiala, structurala, procesuala, dinamica, functionala, evolutiva s.a. Din perspectiva complexitatii, aceasta proprietate este mai bine exprimata prin conceptul de "coevolutie".

(8) Coevolutia este procesul evolutiv de transformare corelativa a componentilor  condus de interactiunile dintre acestia ("fiecare" prin sine si prin "toti" ceilalti, pe scurt, coevolutie). Preluat din biologie, conceptul a fost largit pentru a desemna procesul global de evolutie specific tuturor sistemelor complexe in care exista sustinere reciproca intre componenti, interactiuni, a caror existenta fac nerelevanta studierea fenomenului la nivel individual (P. Ehrlich, P. Raven, 1964). Coevolutia implica deci o viziune radical deosebita fata de conceptul clasic de evolutie a carui trasatura principala ramane raportarea stadiilor succesive (parcurse de fenomen prin adaptarea la mediu) la una si aceeasi coordonata: timpul.

(9) Functionalitatea este proprietatea sistemica rezultata prin integrarea relationala a mai multor geocomponenti ce interactioneaza prin intermediul unor circuite functionale bine definite. Relatiile functionale, stabilite intre elementele structurale, confera ansamblului rezultat un comportament relativ stabil si coerent, susceptibil atat de ajustari adaptative (autoreglare), in raport cu fluctuatiile interne ale mediului, cat si de amplificare si innoire a complexitatii sale (prin coevolutie si sinergetism). Functionalitatea "imbraca" si ea cele mai diferite ipostaze: structuri locale (versanti, interfluvii, valcele, lacuri, asezari omenesti etc.), regionale (ansambluri orografice, sisteme fluviale, sisteme de asezari, complexe teritoriale) sau unitati teritoriale de macroscala (domenii, zone etc.); fiecare poseda valente functionale proprii, relativ bine definite dar, ele insele, circumscrise si "contopite" in unitatea functionala de referinta: invelisul geografic, el insusi, produs si factor al functionarii "organismului" planetar;

(10) Sinergetismul (H. Haken, 1977) apare ca fenomen/proprietate "efect" survenit prin coevolutia elementelor in cadrul unui ansamblu (sistem) complex. Sinergia reprezinta "efectul global, neliniar, de cooperare si/sau competitie al partilor aflate in interactiune cu mediul pentru realizarea caracteristicilor intregului" (P. Constantinescu, 1990). Mai simplu spus, sinergia este aportul energetic suplimentar dintr-un sistem oarecare generat prin conlucrarea eficienta a componentilor. Sinergia este rezultatul valorificarii optimale a energiei disponibile intr-un sistem prin (auto)organizarea sa intr-o matrice informationala inedita*. Sinergia se refera la efectele combinate ale tuturor componentilor si poate fi diferentiata ca "eufunctionala" (sinergie pozitiva), disfunctionala (sinergie negativa) sau neutra, valoarea depinzand de context. Prin coevolutie si sinergetism apar noi proprietati si componenti care depasesc posibilitatile insumate ale partilor considerate separat. Parafrazand cunoscuta sintagma aristotelica ("intregul este mai mult decat suma partilor sale"), am putea spune: "intregul" ramane si devine mereu un "alt intreg", ceea ce inseamna cu mult mai mult decat suma partilor sale. Formarea climatelor, retelei hidrografice, solurilor, biocenozelor, asezarilor omenesti, regiunilor geografice etc. contin, fiecare in parte, numeroase acumulari evolutive de factura sinergetica.

(11) (auto)Organizarea reprezinta ansamblul proceselor de individualizare, transformare si trecere a structurilor, prin coevolutie si sinergetism, pe trepte de complexitate crescanda. Procesele respective presupun asocieri, inglobari, grupari de componenti si stari, dar si delimitari, fragmentari, ramificari (bifurcatii) etc. sau, pe scurt, "interactiuni", diferentiate, la randul lor, prin natura relatiilor existente intre componenti: conditionare, influenta, dependenta. Medierea acestei "constelatii" de procese, fenomene, stari si relatii se realizeaza prin instalarea unei "ordini intrinseci" a complexitatii (natural generata, voita sau impusa), guvernata de principii organizatorice: dimensionare, succesiune, agregare, ierarhizare, selectie, polarizare, divizare, interferenta etc., fara a le omite pe cele impuse de scop, necesitate, posibilitate, alegere s.a. Ele confera realitatii o noua "fiziologie", ea insasi, purtatoare de semnificatii organizatorice.

"Constructia" are doua cai: 1. naturala, spontana; 2. constienta, rationala. Sub aspectul semnificatiilor, notiunea are sens dual indus de necesitatea distinctiei intre ordonarea spontana, necesara si corelata a proceselor si fenomenelor "naturale" (autoorganizare) si ordinea indusa spatiului printr-un "program" constient si rational (pe cat posibil) de previziune, decizie si actiune umana ("organizare"). Autoorganizarea, in sens restrictiv, este specifica componentilor exclusiv naturali, abiotici si biotici si mai este numita "structurare naturala" sau "organizare naturala" Organizarea (spatiala) presupune implicarea obiectiva a gandirii umane (creative, prospective) si actiunii constiente de transformare a teritoriului. Inerent, intervin si variabile subiective, precum interesele, dorintele, sentimentele, mentalitatile s.a., care diversifica procesul de organizare. Organizarea presupune ca actiunile desfasurate efectiv, in cadrul proceselor de amenajare si dezvoltare teritoriala sunt menite sa optimizeze relatiile socio-economice, fara a genera dezechilibre in organizarea naturala a spatiului. Distinctia intre autoorganizare si organizare nu trebuie absolutizata. Impactul antropic major din ultimele decenii, asupra mediului a redus mult din ponderea evolutiilor "pur" naturale. Multe fenomene, aparent naturale, sunt de fapt,  "cvasinaturale" (de ex. numeroase, viituri, alunecari de teren, modificari climatice, peisagistice etc. au la origine cauze antropice, mai mult sau mai putin evidente). In teritoriile initial "organizate", prin introducerea unor structuri necesare ori dorite (urbane, de transport, servicii etc.), evolutiile pe termen lung pot capata amprenta autoorganizarii in sensul ca, odata edificate, respectivele structuri se intretin ele insele prin autoorganizare ("lucrurile" decurg prin ele insele).

Exemple edificatoare de organizare spatiala naturala sunt: tendinta materiei de structurare si substructurare pe invelisuri, nivele si subnivele (de ex. diferentierile verticale ale atmosferei, "orizonturile" pedogenetice s.a), ordonarea ierarhica a geocomponentilor si a complexelor teritoriale (in structuri ierarhice verticale, piramidale, sferice, orizontale, retele etc.), implicit integrarea lor in ansambluri functionale (specifica sistemelor fluviale, orografice, edafice, biotice, peisajelor, regiunilor, zonelor etc), s.a.

Elocvente expresii ale "ordinii naturale" sunt si elementele de specificitate geometrica ale diferitelor structuri geomorfologice (vai, interfluvii, dune de nisip etc.), barice, hidrice etc., formele caracteristice, simetriile, disimetriile si asimetriile acestora, regularitatea distributiei formelor (fractalitatea tarmurilor, meandrelor fluviale, interfluviilor, norilor etc.). Ele "tradeaza" principii autorganizatorice certe care se regasesc, si chiar se amplifica, la structurile si sistemele antropizate rezultate prin "organizare voita" (de ex. sistemele de localizare, ierarhiile urbane, tipologia retelelor de transport, fractalitatea structurilor urbane, ierarhiile mentale, motivationale etc.).

(12) Dezvoltarea emergenta reprezinta practic un "corolar" al  complexitatii edificata prin dialectica diversitatii si unitatii materiale, structurale si functionale a invelisului geografic. Conlucrarea dintre diversele elemente, structuri, stari, functii etc. s-a inscris intr-un proces de durata, derulat pe parcursul a cca. 4,5 miliarde de ani, de mare amploare si cu multiple semnificatii. Ipostaza progresiva de "innoire" a intregului prin emergenta (acumulare sinergica sau integralitate) presupune parcurgerea unor stadii si etape evolutive de complexitate crescanda. Emergenta trebuie inteleasa drept o "clasa particulara de efecte sinergetice ce sintetizeaza "intreguri" noi sub aspect fizic" (Bonner, 1988).

Mil. ani	Era	Perioada	Clima	Flora Fauna Referat: Sistemul circulator la om - inima, vasele de sange Proiect: Ierarhia organizarii biomoleculare	Oro- geneza
	NEOZOIC (70 mil. ani)	CUATERNAR	glaciatie	Aparitia omului (etapa antropica)	Orogeneza alpina	Formarea lanturilor pacifice	Formarea sistemului alpino-hymalaian
		NEOGEN (25 mil.)	aridizare
		PALEOGEN (45 mil.)	Climat subtropical	Dezvoltarea mamiferelor
	MEZOZOIC (155 mil. ani)	CRETACIC (70 mil.)	Clima calda	Aparitia mamiferelor Dezvoltarea pasarilor
		JURASIC (45 mil.)	Clima calda si umeda	Apogeul reptilelor
		TRIASIC (40 mil.)	Clima subdesertica in N si clima umeda in S	Alge calcaroase Plante gimosperme
	PALEOZOIC (345 mil. ani)	PERMIAN (45 mil.)	Glaciatie	Etapa biogena	Orogeneza hercinica
		CARBONIFER (60 mil.)	Clima calda si umeda	Aparitia reptilelor si insectelor Dezvoltarea florei continentale
		DEVONIAN (70 mil.)	Zone de clima (glaciatie in S)	Aparitia pestilor si amfibienilor
		SILURIAN (40 mil.)	Formarea ecranului de O3 si O2	Aparitia florei continentale
		ORDOVICIAN (60 mil.)		Chordate si ostracode marine	Orogeneza caledonica
		CAMBRIAN (70 mil.)	Clima subtropicala	Alge si nevertebrate marine
	PRECAMBRIAN +- 4 mld. ani			Etapa prebiogena (aparitia organismelor cu schelet)

Fig. 2.4. Schema cronologiei geologice, morfoclimatice s peisagistice

Emergenta etaleaza un traseu evolutiv sinuos si contradictoriu. Dezvoltarea emergenta nu trebuie inteleasa simplist, ca proces liniar cu progresie constanta, aditiva. Dimpotriva, evolutia invelisului geografic a inregistrat atat etape ascendente de evolutie cat si etape de relativa stagnare sau recul si simplificare (de ex. "criza" climatica permiana, insotita de declinul vegetatiei in ariile aride nordice si instalarea glaciatiei, in sud), etape de accelerare evolutiva (de pilda, "exploziile" peisagistice din carbonifer si jurasic), etape de paroxism evolutiv (ciclurile tectonice, glaciare, eustatice, masiva extinctie biogenetica din cretacic s.a., vezi Tabel 1). Indiferent de ritmicitatea, intensitatea si sensul evolutiei este o certitudine faptul ca numai prin coevolutie si sinergetism nivelul teluric de organizare al materiei a dobandit dimensionarea specific terestra iar aceasta, la randul sau, tot pe aceste cai a edificat structurile definitorii ce au impus "nivelul geografic superior" de organizare a materiei (I. Mac, 2000).

Fenomenul de "prag"-expresie esentiala a schimbarii. Un rol esential in acest sens l-au avut procesele si fenomenele sinergetice ce s-au dovedit a fi veritabile "praguri" si "puncte de bifurcatie" care, odata traversate, au schimbat din temelii devenirea Terrei. Asa au fost, de pilda, cataliza polimerica soldata cu aparitia protobiontelor in oceanul primar (proterozoic), formarea ecranului de ozon (silurian), expansiunea florei continentale (devonian), schitarea riftului nord-atlantic (cretacic), aparitia omului (pliocen/cuaternar) si numeroasele sale "revolutii": agricola (neolitica), industriala, demografica, sociale (democratice, totalitare), urbane, atomo-nucleara, cibernetica, genetica (probabil) s.a.

(13) Caracterul de sistem. Trasaturile prezentate mai sus confera invelisului geografic (atat la nivelul ansamblului cat la cel ale "partilor") calitatea de (geo)sistem. Modul in care ele selectate si analizate reprezinta actualizari, ale unor puncte de vedere traditionale, realizate prin prisma teoriei sistemice. Au fost retinute doar trasaturile cele mai generale intrucat aplicarea sistemicii la problematica invelisului geografic necesita o baza conceptuala mult mai larga ce va fi abordata in capitolului 5.

2.3.3. Trasaturi specifice ale invelisului geografic

Studiul trasaturilor generale este premisa de pornire in cercetarea oricarui fenomen dar, pe parcurs, devine evident ca diferentele dintre fapte devin, cel putin, la fel de importante ca si proprietatile lor comune. In functie de circumstantele concrete in care se manifesta proprietatile si fenomenele generale rezulta elementele de "specificitate" ale invelisului geografic. Cele mai reprezentative trasaturi specifice ale invelisului geografic sunt urmatoarele:

(1)Zonalitatea exprima tendinta legica de diferentiere spatiala latitudinala a obiectelor proceselor si fenomenelor geografice determinata de diminuarea progresiva, dinspre Ecuator spre poli, a energiei radiante datorita formei sferice a Pamantului in corelatie cu alti factori (miscarea de rotatie si inclinatia axei terestre). Diferentierea calorica a suprafetei terestre determina, la randul sau, diferentierea reliefului baric (ciclonilor si anticiclonilor), a evaporatiei si umiditatii la sol si in atmosfera, sistemelor de vanturi si, ca efect global, diferentierea zonelor climatice (calda, temperate, reci). Zonalitatea climatica se rasfrange, la randul ei, asupra proceselor ce determina zonalitatea biogeografica, a proceselor hidrice, morfogenetice si pedogenetice. Prin integrarea lor spatio-temporala rezulta zonele geografice, adica unitati teritoriale desfasurate latitudinal succesiv (in ordinea binecunoscuta) si relativ simetric (in raport cu Ecuatorul). Fiecare zona are o "incarcatura" geografica complexa dar relativ omogena si specifica. Efectele zonalitatii se transmit si componentilor socio-economici, dar intr-o maniera voalata sau chiar discreta. Sunt mai evidente in cazul zonalitatii culturilor agricole, a tipologiei arhitecturale traditionale s.a. Zonalitatea se manifesta in interfata maximei interferente a geosferelor (nivelul suprafetei terestre) lipsind in atmosfera inalta, respectiv in profunzimea litosferei si oceanului planetar.

Sensuri restranse ale notiunii "zona".Asadar, sensul clasic, traditional, al notiunii de "zona geografica", este cel aferent procesului de diferentiere geografica latitudinala. Uneori, termenul este substituit cu cel de "etaj" (climatic, de vegetatie, peisagistic etc.), fapt evident neadecvat intrucat cauzele etajarii sunt diferite de cele ale zonalitatii. Se mai utilizeaza, cu sens restrans (predilect functional) in geografia regionala si umana: zona de amenajare, zona protejata, zona critica, zona industriala, rezidentiala, de recreere, etc., subordonate "regiunii", unitatea integratoare. 

(2) Azonalitatea este procesul legic de perturbare a zonalitatii, determinat de catre factorii "azonali", constand in deformarea sau perturbarea simetriei si omogenitatii zonelor geografice latitudinale. Principalii factori azonali, ce actioneaza la scara globala si regionala, sunt fortele tectonice si ajustarile morfo-structurale pe care le impun scoartei: dispunerea si dimensionarea uscatului in raport cu masele oceanice; sistemele orografice si efectele impuse prin altitudine, orientare, fragmentare s.a. Ei determina ingustarea, ingrosarea sau abaterea zonelor latitudinale, eterogenizarea lor prin inglobarea actiunilor exercitate de componentii azonali locali (de exemplu, morfogeneza de factura "petrografica" si "structurala", excesul de umiditate, saruri, carbonati etc. in pedogeneza., efectele inversiunilor de temperatura in peisaj s.a.) sau chiar inlocuirea zonalitatii latitudinale cu cea meridiana (exemplul clasic, elocvent, al partii vestice a Americii de Nord).

(3) Etajarea altitudinala (peisagistica)-desemneaza o alta forma de diferentiere spatiala a faptelor geografice determinata de relieful uscatului care, prin altitudinea sa, plaseaza suprafata uscatului in nivele succesive ale troposferei caracterizate prin diferentieri nete ale temperaturii, presiunii atmosferice, umiditatii insolatiei si dinamicii curentilor de aer. Premisa principala a etajarii este scaderea temperaturii pe verticala, mult mai rapid decat are loc la nivelul marii dinspre Ecuator spre poli. Diferentierile termice si climatice se transmit apoi celorlalti componenti si factori ai peisajului geografic: scurgere, vegetatie, fauna, solificare, morfogeneza etc.

Etajele altitudinale-analogii ale zonelor latitudinale. Intre zonele latitudinale si etajele altitudinale exista asemanari neindoielnice si este exclus sa nu existe din moment ce ambele au drept cauza variatia regimului caldurii, indiferent de sursa ei. Exista insa si diferente destul de mari legate mai ales de ritmicitatea si de spectrul etajarii. Astfel, ritmicitatea anuala a geocomponentilor din ariile montane se accentueaza, tot mai mult, dinspre Ecuator spre poli, in timp ce cea diurna se reduce treptat, la poli suprapunandu-se celei anuale. De asemenea, succesiunea etajelor nu repeta intocmai succesiunea zonelor latitudinale. Pe Kilimandjaro se trece de la savanele de tip subecuatorial la etajul glaciar, fara sa apara etajele corespunzatoare desertului, stepei, taigalei si tundrei. Etajele de vegetatie sunt caracterizate prin asociatii biopedogeografice diferite de cele ale zonelor. "Lungimea" spectrului de etajare depinde de altitudine precum si de caracteristicile climatice ale zonei in care se situeaza unitatea muntoasa. In dispunerea etajelor intervin si diferentieri locale, determinate de expozitia versantului, particularitatile substratului, morfodinamica etc. Prin urmare, desi prezinta asemanari cu "zonele" latitudinale, "etajele" sunt doar analogii ale acestora. De aceea, termenii etaj/etajare sunt de preferat pentru desemnarea diferitelor forme de diferentiere altitudinala (peisagistica, climatica, biopedogeografica etc.). 

(4) Ritmicitatea geografica este procesul de diferentiere temporala a faptelor geografice. Dimensionarea si diferentierea procesului este impusa de durata specifica a intervalelor in care variatia fluxurilor energetice determina modificari in structura si comportamentul geocomponentilor. La baza ritmicitatii geografice stau miscarile Pamantului, in relatie cu alti factori de ordin astronomic (dinamica solara) sau endogeodinamic ("pulsatiile" telurice).

Tipologia este in relatie cu principalele cauze: ritmicitatea diurna, determinata de miscarea de rotatie (cu numeroasele modificari, ce decurg din variatiile temperaturii, presiunii atmosferice, luminozitatii etc. asupra evaporatiei, condensarii, scurgerii, alterarii chimice, bioritmicitatii, activitatilor socio-economice s.a.m.d.); ritmicitatea anuala (sezoniera)-determinata de miscarea de revolutie si inclinatia axei polilor-insotita de alternarea anotimpurilor, modificarea regimurilor hidrice, proceselor de meteorizatie, fizionomiei peisajelor etc.; ritmicitatea multianuala-determinata de periodicitatea activitatii solare, avand efecte de perturbare climatica, tehnologica, metabolica s.a. Toate acestea poseda propriul "cronos".

Ritmurile" geografice se schimba in timp. Pe langa tipurile amintite, in invelisul geografic se manifesta si fenomene repetitive persistente, dar inegale ca durata, separate prin perioade lungi de extinctie (acalmie). Pentru desemnarea acestora se preteaza mai bine termenii de "ciclu" respectiv "ciclicitate": de ex. ciclurile orogenetice, climatice, glaciare, eustatice s.a. Fenomenele ritmice nu se repeta identic la scara timpului intrucat, in manifestarea lor concreta, survine dialectica necesitate-intamplare. Astfel, trecerea de la un anotimp la altul este o necesitate; valorile zilnice ale temperaturii, precipitatiilor, nebulozitatii etc. sunt intotdeauna diferite de la un an la altul, deci  "intamplatoare". Rezulta ca "necesitatea" este suma "intamplarilor" integrate in timp, iar intamplarea insasi este o . necesitate

(5) Individualizarea teritoriala (implicit diferentierea) este procesul (auto)organizarii geocomponentilor in unitati teritoriale cu trasaturi specifice, relativ stabile in spatiu si timp: peisaje, domenii, regiuni, zone etc. Interactiunile complexe dintre geocomponenti implica atat procese de combinare, conlucrare, intrepatrundere, fuziune, asociere etc, cat si procese de competitie, subordonare, segregare, disociere etc. Drept urmare, pe masura ce unitatile teritoriale se individualizeaza ca structuri specifice de sine statatoare, in aceeasi masura, ele se diferentiaza si in raport cu unitatile limitrofe. Individualitatea fiecarei unitati este data de tipul geocomponentilor, de conditiile si de gradul lor de participare in diverse combinatii s.a. Diferentierile spatiale intre unitati sunt dependente atat modul de schimbare a caracteristicilor individuale (treptat, net, rapid, lent etc.) cat si de scara la care sunt analizate (de exemplu, teritoriul urban privit la scara mica apare clar delimitat si relativ omogen; la scara mare (si reala) evidentiaza discontinuitati, fasiii de tranzitie si diferentieri structurale: nucleu central, zone functionale, aria suburbana, periurbana s.a.). 

(6) Asimetria si simetria geografica sunt proprietati spatiale fundamentale cu profunde semnificatii pentru ordinea si interactiunile din campul geografic. Ele se manifesta pe toate nivelurile organizatorice si, de multe ori, seria argumentarii unor fenomene porneste tocmai de la aceste proprietati. Dintre asimetriile majore de ordin global se remarca: inegala repartitie pe suprafata globului terestru (510 mil km˛) a uscatului (148 mil km˛) si apei (362 mil km˛); asimetria emisferelor: uscatul reprezinta 39% din suprafata emisferei nordice pe cand, in emisfera sudica, ponderea uscatului se restrange la 19%; asimetria polara: in timp ce in jurul polului nord se extinde un ocean de cca. 15 mil. km˛, in jurul polului sud se afla un continent de peste 12 mil km˛.  Aceste asimetrii (eterogenitati) au importante implicatii de ordin climatic, hidric, peisagistic etc. Intre simetriile globale se inscriu bipolaritatea climatica, glaciara, biogeografica s.a.