Bucurestii-Capitala - aparitia si evolutia Bucurestilor in sec. XIV-XV

Motto:

’’Subiectul pe care sunt chemat sa-l tratez astazi inaintea d-voastra, “Bucurestii-Capitala”, este atat de vast si de elastic, incat trebuie sa va marturisesc ca nu stiu cum sa incep si unde sa sfarsesc!’’

(C. Agretoianu, Bucurestii de azi si de maine, Atelierele “Adevarul”, S.A., Bucuresti, p. 7)

INTRODUCERE

1.1. De ce ati ales aceasta tema?

1.2. Ce v-ati propus sa demonstrati?

1.3. Cum v-ati propus sa structurati lucrarea?

2. CUPRINS

2.1. Cadrul geografic

Istoria unui oras incepe prin descrierea spatiului in care s-a desfasurat viata sociala, a amplasamentului acestuia in cadrul geografic, a apelor care il strabat, a climei si a bogatiei solului si subsolului.

Bucurestiul s-a constituit si s-a dezvoltat pe un ses intins cu panta lina de la nord-vest spre sud-est si strabatut de doua cursuri de apa: Dambovita si Colentina.

Aria bucuresteana nu a dus lipsa de apa. Dambovita, artera hidrografica a teritoriului municipiului Bucuresti, pe care-l strabate pe cca. 25 km., a indeplinit si continua sa indeplineasca numeroase functii in intreg procesul de dezvoltare a acestuia. Dar a constituit si o problema sub raportul fenomenelor hidrologice care ii erau caracteristice la traversarea orasului: inmlastinari, inundatii, etc. Neajunsurile create din acest punct de vedere au impus o serie de amenajari astfel incat, in prezent, intregul sau curs inferior este regularizat.

O mare parte din bucuresteni beau apa Dambovitei. O carau sacagii cu sacalele, strigand: ”apa de vanzare, aaap,”sau numai “aaap”, si mai sonor “ooop” si o limpezeau gospodarii cu piatra acra. Mai tarziu, cei avuti o filtrau prin filtre de piatra poroasa. Apa era buna, ba chiar ii mersese vestea ca are gust bun, ca e “usoara si sanatoasa”, cum spune Del Chiaro, secretarul italian al lui Brancoveanu, ca e “dulce” la baut. Bucurestenii ziceau: ”Dambovita, apa dulce, cin’ te bea nu se mai duce” si aceasta zicala a fost cunoscuta de multi dintre strainii care au trecut prin localitate.

Bucurestiul, pana in prima jumatate a veacului al XIX-lea, a fost presarat de numeroase balti si lacuri. Ele se datorau, pe de o parte celor doua cursuri de apa, Dambovita si Colentina, care in meandrele lor pe luncile respective, formau adevarate oglinzi de apa, si pe de alta parte izvoarelor, ploilor, topirii zapezii etc.

Desigur, toate aceste lacuri, balti, si helesteie, dadeau o nota pitoreasca orasului. Ele potoleau intr-o oarecare masura arsita verii si contribuiau la aprovizionarea cu peste a populatiei. Prezentau insa si mari inconveniente: erau adevarate focare de paludism, tantarii roiau pretutindeni. Apoi, in timpul caldurilor, apa in multe din ele scadea, ”nu se mai putea primeni nimeni”, iar prin descompunerea materiilor organice incepea sa miroasa. Calatorii straini care au traversat orasul povestesc despre acest inconvenient, adaugand ca din cauza baltilor, aerul, in timpul verii, era nesanatos.

Astazi, cele mai multe balti si lacuri legate de lunca Dambovitei, si nu numai acestea, au disparut. Unele au inceput sa sece spre sfarsitul epocii fanariote, altele au disparut in urma lucrarilor edilitare de asanare din perioada Regulamentului Organic si, in sfarsit, canalizarea Dambovitei, adancirea albiei ei si, deci, imposibilitatea de a se mai alimenta cu apa, lacurile si baltile din lunca.

Asezarea Bucurestilor departe de Marea Neagra, fara adapostul muntelui, a dat climatului sau un caracter continental cu veri, in general, foarte calduroase si cu ierni friguroase.

Clima este, si poate fi si mai mult influentata, de prezenta apei si a vegetatiei. Cartierele de nord ale orasului, din apropierea parcurilor si lacurilor, au in timpul verii o temperatura mai scazuta cu cateva grade. Clima nu este prea favorabila locuitorilor, variatiile considerabile de temperatura avand repercursiuni atat asupra sanatatii cat si asupra ritmului de munca al acestora. Asa cum a spus si geograful Vintila Mihaiescu:” clima[este] cel mai mare dusman al Bucurestilor”.

In ceea ce priveste vegetatia, Bucurestii s-au aflat in plina zona paduroasa; codrul venea in unele locuri pana in marginea orasului. Viile alcatuiau o adevarata cununa si patrundeau in multe locuri si in interiorul lui. Ele au dat o nota specifica vechii capitale si au contribuit puternic la viata economica a ei si chiar la un anume mod al existentei populatiei.

2.2. Aparitia si evolutia Bucurestilor in sec. XIV-XV

Traditia, consemnata de un calator strain in anul 1761, leaga infiintarea Bucurestiului de numele lui Bucur, pe care l-ar fi purtat, conform diferitelor legende, un vlastar domnesc, pescar, haiduc, sau pastor.

Un lucru este cert: numele lui Bucur este de origine traco-geto-daca. Este posibil ca inca din secolele IX-XI, satul descendentilor lui Bucur sa se fi aflat in fruntea asezarilor din bazinul mijlociu al Argesului. Etapa hotaratoare in procesul de urbanizare este secolul al XV-lea. Asezarile existente in aceasta zona au cunoscut o puternica dezvoltare economica, favorizata la randul ei, de importante drumuri comerciale, cum erau cele ce legau orasele subcarpatice sau transilvanene cu Giurgiu si de acolo cu Orientul, ori arterele de comunicatie spre Craiova si Mehedinti sau spre Braila, Focsani si, de aici, pana la Suceava sau Iasi.

Cercetarile efectuate in vetrele unor foste sate de pe actualul teritoriu bucurestean au permis scoaterea la iveala a numeroase unelte de fier, vase smaltuite, obiecte de podoaba realizate in ateliere specializate, ce atesta prezenta, de foarte timpuriu, a mestesugurilor in aria bucuresteana.

Vatra originala a Bucurestilor s-a aflat in jurul Curtii Vechi, a vechii resedinte domnesti, pe malul stang al Dambovitei.

Actul de nastere al orasului Bucuresti este considerat a fi hrisovul scris de Vlad Tepes la 20 septembrie 1459 prin care acesta da unor mici feudali din Mehedinti actul de intarire pentru posesiunile lor din Ponor.

Este prima mentiune scrisa, cunoscuta pana in prezent. Orasul Bucuresti devine resedinta a Tarii Romanesti in contextul luptei pentru mentinerea independentei, ce angaja la acel mijloc de veac XV, intregul popor roman, condus de mari voievozi: Iancu de Hunedoara, Vlad Tepes, Stefan cel Mare.

Din secolul al XV-lea si pana in anii epocii moderne, in pofida marilor calamitati naturale, orasul a cunoscut o continua dezvoltare economica. Acest fapt a permis sa devina cel mai important oras al Tarii Romanesti si unul dintre principalele centre urbane din sud-estul Europei.

2.3. Cateva aspecte semnificative ale istoriei urbei pana la 1918

Nucleul orasului s-a format in sec. al XIV (posibil 1370-1380), cand este atestata prima fortareata de la Curtea Veche, construita din piatra de rau cu o suprafata de 160 m˛ si cu rol, printre altele, de aparare impotriva hotilor. Aceasta locatie se gasea la intretaierea a doua drumuri comerciale foarte importante: unul care lega manastirile de la Cozia, Oltenia, Tismana, Strehaia s.a., de Baltile Brailei, mari producatoare de peste. Cel de al doilea drum leaga peninsula Balcanica de Transilvania si Polonia, spre Marea Baltica.

In prima jumatate a sec. al XV-lea, dar mai cu seama in perioada lui Vlad Tepes, capitala Tarii Romanesti, cunoaste un proces de migrari de la munte la campie, devenind o locatie politico-administrativa. Tot in aceasta perioada, mai exact la 20 septembrie 1459, Vlad emite un document, prin care intareste posesiunile unor boieri referitor la mosiile pe care le detineau, ce avea sa devina actul de nastere al Bucurestilor, recunoscut de catre istorici ca fiind prima atestare documentara in care apare numele cetatii Bucuresti. La 1456 avem un al doilea document dat de catre Radu cel Frumos in care orasul Bucuresti e mentionat ca “cetate de scaun”.

Perioada 1465-1659 este cea in care se constata o “pendulare” a capitalei de la Bucuresti la Targoviste. In 1659 Capitala se muta definitiv la Bucuresti.

Dupa perioada lui Vlad Tepes, Curtea Veche cunoaste o considerabila dezvoltare comerciala. Domnul era insotit de familia sa, de curtea sa, asadar de marii dregatori, de subalternii sai imediati si de corpul de oaste care asigura paza domneasca, a curtii si a orasului. Prezenta acestei capetenii si a multimii de oameni ce-l insotea, cu necesitatile lor, insemna, pentru mestesugarii si negustorii orasului, un spor de afaceri, de castig. Atrasi de acest castig ei vin sa se aseze in apropierea Curtii Vechi, isi ridica locuinte si pravalii, dezvolta strazi noi cum ar fi: Selari, Lipscani, etc. Iata ca vechiul oras din vremea lui Tepes, se dezvolta, iau nastere mahalale, apar noi cartiere.

In timpul domniei lui Mircea Ciobanu (1545-1554), Curtea Domneasca ia o si mai mare amploare. Domnitorului i se datoreaza zidirea bisericii domnesti (1558) de la Curtea Veche, biserica pastrata pana astazi, si care este “cel mai vechi lacas in fiinta in forma lui originala din Bucuresti ”.

In secolele XVI - XVIII Bucurestiul, pe masura ce se dezvolta, inglobeaza si satele din imprejurimi: Pantelimon, Crangasi, Balta Alba s.a. Un proces de urbanizare mai aparte s-a desfasurat in zona de nord a orasului, in zona lacurilor Herastrau, Floreasca.

La 1692 se construieste prima artera bucuresteana, Podul Mogosoaiei, Calea Victoriei de astazi, de catre Constantin Brancoveanu.

La inceput de secol al XIX-lea Bucurestiul arata ca un sat mai mare; totusi acest secol este marcant in istoria dezvoltarii urbanistice a Bucurestilor.

La 1847, ca urmare a unui incendiu apare primul Regulament Urbanistic in care se cerea ca toate casele sa fie aliniate la strada.

Bucurestiul era un oras paradoxal, cu colibe aici, palate alaturi, cu vechi si nou, modern si traditional, occidental si oriental. Perioada lui Carol I este perioada in care se face trecerea de la o capitala cu aspect de targ oriental la o capitala europeana. In aceasta perioada se ridica constructii noi (Universitatea, C.E.C., Palatul Postelor, Palatul Regal, Banca Nationala, Palatul Sturdza etc.), se pietruiesc si se asfalteaza strazile, se face regularizarea Dambovitei, se realizeaza aprovizionarea cu apa potabila, se instaleaza primele linii telefonice, transportul se dezvolta–este inlocuit tramvaiul cu cai cu cel electric.

De retinut este faptul ca Bucurestiul a cunoscut un lung si anevoios proces de dezvoltare, importante progrese in modernizarea sa realizandu-se in sec. XIX, XX, fapt ce face din capitala tarii centrul intregii activitati socio-politico-administrative a Romaniei.

2.4. Cum se infatisau Bucurestii la 1918

Sfarsitul razboiului si modificarea statutului Bucurestiului fac ca pretentiile populatiei pentru conditii de viata mai buna sa sporeasca. Acest lucru determina statul roman sa ia o serie de masuri pentru o mai buna administrare a Capitalei. O prima initiativa se manifesta in 1921 cand se reiau actiuni mai vechi care ar fi trebuit sa se finalizeze cu un plan de sistematizare a orasului.

Mai tarziu, potrivit unei legi din 1926, Capitala era organizata in doua subdiviziuni administrative: zona centrala, impartita in patru sectoare (I Galben, II Negru, III Albastru si IV Verde) si periferia ce cuprindea teritoriul de pana la linia forturilor, inclusiv comunele care, conform legii, deveneau suburbii ale orasului: Baneasa, Colentina, Pantelimon, Tunari, Principele Nicolae Seban Voda, Militari, Rosu, Principele Carol.

In pararel, inca din 1928, isi incepe activitatea Comisia de Sistematizare, fondata in 1927, ce urmarea elaborarea unei politici coerente de sistematizare a orasului. Eficacitatea acestei legi a fost insa scazuta in sensul ca, desi nu au existat primari care sa o incalce propriu-zis, totusi desele schimbari de la conducerea Primariei Capitalei au determinat abandonarea unor lucrari, inceperea altora noi si, in general, desfasurarea unei politici administrative inconsecvente, de pe urma careia populatia orasului nu a avut decat de suferit.

2.4.1. Aspecte ale dezvoltarii urbanistice

Orasul, ca tip de asezare umana de o structura deosebit de complexa, constituie forma superioara de organizare spatiala a teritoriului locuit. De-a lungul desfasurarii istoriei sale, care a depasit cinci veacuri, fenomenul urban a fost in Bucuresti obiectul unor continue preocupari si realizari pe plan tehnico-economic, social-organizatoric si estetic. Aceste preocupari au devenit evidente abia in perioada capitalista a dezvoltarii sale si in mod deosebit intre cele doua razboaie mondiale, cand orasul a continuat sa se dezvolte, afirmandu-se tot mai pregnant ca principal centru economic, politic, social si cultural al tarii. Remarcabila dezvoltare a Bucurestilor intre cele doua razboaie mondiale este edificatoare in toate domeniile, fie ca e vorba de cresterea potentialului economic si ponderea sa in ansamblul Romaniei, fie de succesele din domeniul cultural sau demografic, de dezvolarea sa, edilitara si urbanistica.

Complexitatea vietii sociale, progresele tehnice, cerintele sporite ale populatiei au impus reorganizarea orasului pe alte baze in acest context urbanismul capatand o mai mare importanta dupa primul razboi mondial.

In perioada dintre cele doua razboaie mondiale ample lucrari urbanistice, de constructii si edilitare, au fixat o noua infatisare orasului, i-au ameliorat structura, si i-au schimbat in mare parte fizionomia. Aceasta a rezultat nu numai din inlocuirea multora din casele vechi boieresti cu curti si gradini si ridicarea in locul lor a unor impunatoare blocuri moderne, ci si din largirea si crearea unor noi artere, din utilizarea sporita a alimentarii cu apa si electricitate, extinderea pavajelor, canalizarii, spatiilor verzi care, toate la un loc, au schimbat insasi continutul vietii in ansamblu al bucurestenilor.

Cresterea in ritm rapid a populatiei a dus la crearea de noi cartiere si strazi mai ales acolo unde terenul pentru constructii era ieftin–la extinderea teritoriului. Dezvoltarea economica si cresterea rolului administrativ si politic al Bucurestilor au determinat o extindere rapida a suprafetei construite a orasului.

Astfel zona construita, ca de altfel si suprafata ei in ansamblu, a crescut continuu de la 5500 ha in 1912, la 31000 ha, din care suprafata propriu-zisa a orasului, 7800 ha in 1936.

Marirea suprafetei orasului a fost favorizata si de Legea asupra administratiei Municipiului Bucuresti din 1926, prin care comunele din jurul Capitalei au devenit suburbii ale orasului. Acestea erau: Baneasa, Colentina-Fundeni, Pantelimon, Principele Nicolae, Dudesti-Cioplea, Popesti-Leordeni, Serban-Voda, Militari, Rosu, Grivita, Lupeasca .

Cea mai mare dezvoltare a Bucurestilor a avut loc in partea sa nord-vestica, de-a lungul caii ferate Bucuresti-Ploiesti si a celorlalte artere de circulatie prin care se asigurau intense si lesnicioase legaturi cu restul tarii. Legaturile economice cu regiunile agricole din Campia Romana au favorizat extinderea tentaculara a orasului de-a lungul principalelor cai de comunicatie, si anume: Calea Rahovei, Soseaua Giurgiului, Soseaua Oltenitei, Pantelimon, Colentina.

Incepand cu anul 1926 interesul pentru efectuarea unor lucrari edilitare urbanistice creste, el fiind oglindit si in legea deja amintita din 1926. Edificatoare pentru ilustrarea cresterii suprafetei construite este      urmatoarea situatie: in anul 1913 erau 32.860 cladiri, iar in 1930 se regasesc 57.227, deci o crestere cu 24.366 cladiri ( 74,1%).

In aceste conditii, actiunea de sistematizare a orasului devine tot mai evidenta, mai ales dupa 1930.

Desi pentru constructiile, alinierile si sistematizarea Bucurestilor au fost elaborate unele studii si planuri de sistematizare, acestea erau partiale, nu erau incadrate intr-un plan general si nu stabileau cu precizie norme obligatorii pentru edili si cetateni. Astfel, planul intocmit in 1921 avea numeroase erori cadrastale si, din aceasta cauza, nu a putut servi decat ca un plan de orientare[6].

Un pas important il reprezinta Planul director de sistematizare din 1935. Lucrarile incepute in 1928 in cadrul “Comisiei de sistematizare” create pe langa Consiliul Municipal, care avea un numar de membri variind intre 20-28 persoane, au continuat dupa 1934 in cadrul unui “Comitet de lucru”, care a intocmit de fapt planul director de sistematizare .

Cele mai importante lucrari de constructii si sistematizare, asa cum se intampla intr-o societate bazata pe inegalitate sociala, in care proprietatea privata genereaza o dezvoltare anarhica, s-au executat in centru. In aceste conditii contrastul dintre centru si periferie nu numai ca s-a mentinut, dar a luat o amploare si mai mare. Referindu-se la aceasta stare de lucrari, Tudor Arghezi spunea: “In bulevardul Nordic raspund strazile de vilegiatura si ulitele sudului colorat. Langa o stralucita vitrina isi duce zilele, momentele, o lampa cu “gaz” dintr-o casa scunda, ingenunchiata in pamint. O limuzina se incruciseaza la raspantii cu caruta hartanita a unui cal batran, iar din localul de petrecere somptuos, unde serviciul se face in trei limbi europene, consumatorul trece la carciuma cu fumul des din piata . Un cartier aduce aminte de Lucerna, si un de altul mizeria crunta. Asfaltul interupt de piatra de rau, continua un drum pe pamant. Calea Mosilor varsata in Obor e o lume; tramvaiul electric duce intr-alta lume. Industriile vechi se risipesc pe zeci de artere, si pravaliile mici cu trepte in pamant . Pe timpuri, un drum la Cioplea era mai lung decat o calatorie la Sinaia” .

Lucrarile de sistematizare intreprinse in Bucuresti intre cele doua razboaie mondiale, ca si in general toate lucrarile de constructii, desi au determinat importante schimbari in fizionomia orasului, nu au fost la nivelul impus de necesitati, la inaltimea cerintelor unui oras modern in plina dezvoltare. Printre lucrarile asupra carora sistematizarea a functionat mai staruitor, amintim largirea unor strazi, crearea unor noi artere, sistematizarea unor piete si a unor zone din oras, largirea unor spatii verzi, imbunatatirea salubritatii orasului, asanarea lacurilor de la nordul capitalei, construirea unor locuinte tip si delimitarea unor zone pentru constructia de vile, etc .

Modificari, restructurari si unele lucrari de sistematizare s-au efectuat si la principalele piete. Dintre pietele asupra carora s-a concentrat mai mult atentia edililor amintim: Piata Natiunii si Piata Victoriei. In anii 1932-1934 a fost reamenajata piata Universitatii, care a capatat un aspect monumental, fiind una din zonele cele mai importante si moderne ale orasului[10].

Lucrari urbanistice valoroase pot fi considerate sistematizarea zonelor unde s-au construit locuinte ieftine sau cartierele de vile .

Astfel de locuinte s-au construit in parcul Delavrancea–Soseaua Kiseleff, Calea Serban Voda, str. Cazarmii, str.Lanariei, b-dul Filantropiei, Vatra Luminoasa, etc. De asemenea, autoritatile publice, unele intreprinderi industriale si societati de binefacere au construit locuinte “ieftine”, realizandu-se cu acest prilej importante lucrari urbanistice.

Cu toate acestea, activitatea edililor era concentrata cu preponderenta in centru, in timp ce periferia a ramas in urma din punct de vedere edilitar-urbanistic.

Numeroase constructii de locuinte si social-culturale, au influentat mult asupra structurii si infatisarii orasului. Intre cele doua razboaie mondiale si in special in perioada 1930-1940 in Bucuresti s-a construit, in comparatie cu perioadele anterioare, intr-un ritm intens. Avantajele acordate de stat celor ce-si construiau cladiri si chiriile ridicate, datorate cresterii rapide a populatiei, au atras numeroase capitaluri. Acest fenomen a capatat o amploare deosebita in timpul crizei economice, a neincrederii in solvabilitatea statului si in valoarea monedei, multi capitalisti si-au plasat capitalurile in constructii, stimulati fiind de profiturile mari obtinute. Astfel, numarul locuintelor Capitalei – inclusiv comunele subordonate – a crescut de la 70.537 in anul 1930, la 123.717 in 1941 . Cu toate acestea, constructiile de locuinte nu erau suficiente pentru acoperirea necesitatilor, ritmul de constructie ramanand in urma procentului anual de crestere a populatiei.

Pararel cu constructiile de locuinte au fost ridicate valoroase edificii social-culturale, dintre care amintim cladirile ce adapostesc Presedentia Consiliului de Ministri, Palatul C.F.R., Ministerul Metalurgiei, Palatul Telefoanelor, Halele Centrale Obor, cladirea Facultatii de Stiinte Juridice, sala “Aro”, “Scala”. De asemenea, multe din lucrarile edilitare au fost executate fara a se incheia contracte conform dispozitiilor legale in vigoare .

O realizare urbanistica deosebit de valoroasa din aceasta perioada o reprezinta asanarea lacurilor din nordul Capitalei, formate de vechea albie a Colentinei. Concomitent cu aceste lucrari de asanare s-au intreprins si alte lucrari de amenajare si sistematizare a zonei nordice a Capitalei. Desi au existat unele preocupari si initiative si inainte de 1926, se poate afirma ca abia in acel an problema asanarii lacurilor a intrat in preocuparile curente ale autoritatilor. Asanarea lacurilor a fost impusa, in primul rand, de starea lor insalubra, de permanentul pericol al paludismului pe care il favorizau. Dar, in afara acestor cerinte de natura igienica si de estetica urbana, la urgentarea inceperii amenajarii lacurilor de la nordul Capitalei a contribuit legea din 21 aprilie 1912 referitoare la terenurile unde urma a se efectua amenajarea Parcului National . Lucrarile de asanare a lacurilor de la nordul Capitalei au inceput abia la 13 noimebrie 1933, cu amenajarea bazinului de la Buftea, executat in anii 1934-1935.

In ceea ce priveste problema spatiilor verzi intre cele doua razboaie mondiale, datorita felului anarhic in care s-a construit in oras si a parcelarilor, Bucurestiul si-a pierdut in mare parte faima de oras-gradina. Astfel, in 1932, unui locuitor ii revenea o suprafata de 1,2 m.p.de spatii verzi ceea ce insemna foarte putin in comparatie cu alte orase din Europa si America.

In aceasta perioada principalul parc din Capitala a continuat sa fie Cismigiul, care atragea un numeros public. Dar nu toti puteau beneficia de odihna, deoarece pentru un loc de stat pe banca in Cismigiu, Societatea “Odihna”, care avea concesiunea bancilor, precepea o taxa de 2 lei de persoana .

In 1932 s-a inceput amenajarea Parcului National, lucrare pentru care s-au cheltuit importante sume banesti, dar care a ramas intr-un stadiu de improvizatie. De asemenea, a fost cedata Primariei Capitalei gradina botanica, care a fost transformata in parc public.

Privita in ansamblu, dezvoltarea Bucurestilor intre cele doua razboaie mondiale, a inregistrat importante progrese in modernizarea centrului, in sistematizarea unor strazi si zone, in deschiderea unor noi artere si in construirea unor valoroase edificii socio-culturale. Dar aceasta dezvoltare a fost contradictorie datorita limitelor si caracterului partial si inconsecvent al urbanizarii de tip capitalist.

2.4.2. Reteaua stradala si salubritatea Capitalei

In paralel cu extinderea spatiului locuibil, reteaua stradala se extinde si se modernizeaza. Odata cu taierea marilor bulevarde se trece si la modificarea tesutului stradal, la aliniere si la sistematizare. Intersectiile nu mai apar ca efect al dimensionarii propriu-zise, in functie de necesitatile de traffic, ci apar ca efect al reutilizarii unor vechi maidane. Era o tentativa de copiere a planului de sistematizare a Parisului, plan pus in practica in timpul lui Napoleon al III-lea (sistemul cruce in centru), dar acest lucru nu s-a reusit in totalitate, Bucurestiul prezentand o tesatura stradala neregulata, drept mostenire turco-fanariota. Se va reusi, totusi, o corelare intre cele doua laturi, fapt ce ii va conferi Capitalei imaginea unui oras situat la granita dintre Orient si Occident.

Aceste lucrari de modernizare vor continua si in perioada de dupa 1900, cand se construiesc pietele I. C. Bratianu si C. A. Rosetti, o parte a soselei Kiseleff (1905), iar in 1907 incepe pavarea cu piatra cubica a Caii Grivitei, Caii Rahovei, Caii Calarasi, strazii Sf. Vineri, etc. Perioada primului razboi mondial a marcat o stagnare a acestor activitati pentru ca sfarsitul acestuia sa determine si reluarea lor, modernizandu-se marile bulevarde si croindu-se altele noi.

Este perioada cand se incearca punerea in aplicare a decretului de sistematizare din 1921 care prevedea organizarea Capitalei in 3 inele concentrice. Bucurestiul a fost din totdeauna deosebit de aglomerat, cu un trafic intens, indeosebi pe bulevardele Bratianu si Calea Victoriei. Calea Victoriei avea un trafic deosebit de aglomerat datorita marii afluente de trecatori si vehicule, dar si pentru ca pe aici, pe partea stanga a pietei (din capatul Caii Victoriei), drumurile duceau la Palatul de Justitie si mai departe spre Patriarhie. De jos in sus si de sus in jos, drumul era al cortegiilor regale. Pe aici trecea regele la 1923 spre Camera pentru a deschide sesiunea Corpurilor legiuitoare, pe aici cobora comisiunea de raspuns la mesaj si cortegiul Sfintilor Episcopi ce mergeau sa primeasca, din mana suveranului, carja pastoreasca. Alaturi de aceste bulevarde mai vechi si mai noi isi fac simtita prezenta si altele cum ar fi bulevardul Marasesti, paralel cu soseaua Kiseleff, sau bulevardul Dr.Kalinderu, viitorul bulevard al Eroilor. Aparitia lor a fost strans legata de noile cartiere ivite in aceste zone.

Daca pentru zonele centrale sau vecine centrului, Primaria manifesta interes in modernizarea retelei stradale, periferia este in general uitata cand se pune tot o astfel de problema. Se pretexteaza in acest sens lipsa fondurilor sau insuficienta acestora. Isi aduceau totusi aminte si de aceasta zona dar doar pentru putin timp, in preajma alegerilor cand si votul acestor cetatenii conta si cand promisiunile nu costau nimic. Nemultumirea locuitorilor din aceste cartiere fata de situatia de mai sus are un puternic ecou in presa vremii care publica numeroase articole pe aceasta tema. Asa se face ca revista “Facla”, in numarul sau din 23 mai 1925, surprindea acea realitate: vara praful de pe soselele Grivita si Filantropia se ridica in nori acoperind tot cartierul. In afara de strazile A.B.C.D., strazi pe care sunt locuinte C.F.R. si care sunt si mai curatele, toate strazile din partea locului sunt la fel ca celelalate de la periferia orasului: nepavate, neiluminate si nealimentate cu apa . O situatie identica era prezenta si cartierul Grand-Regie, unde “muncitorii de la fabrica de tutun si atelierele C.F.R. Grivita sunt obligati ca imediat ce parasesc atelierele [ . ] sa inoate prin noroaie sau sa mearga pe marginea numeroaselor canale pline de mortaciuni si gunoaie” .

Se iau unele masuri, dar acestea sunt insuficiente, Capitala continand sa aiba sute de strazi nepavate care aduceau mari neajunsuri populatiei deoarece “la raspantii si in mijlocul acestor strazi [ . ] se formau strazi in care porcii se scaldau in voie [ . ] in timpul ploios, aceste strazi deveneau impracticabile . Circulatia vehicolelor si oamenilor devenea imposibila [ . ] iesirea in strada se facea cu ajutorul picioroangelor si a sabotilor din lemn” asa cum surprindea un raport de activitate al Primariei sectorului III Albastru, dintr-o perioada chiar mai tarzie (1932).

Aceasta era situatia la periferie in timp ce in centru arterele de circulatie beneficiau de borduri si de pavaje, dupa cum recunostea “Darea de seama asupra activitatii Primariilor”, care mentiona, pentru anul 1920, inexistenta bordurilor, dar existenta unei suprafete de pavaj de 197.517 mp din care 175.507 mp reprezenta suprafata carosabila iar 22.011 mp trotuarele. In anul urmator suprafata bordurilor era de 450 mp, iar cea a pavajului de 226.429 mp, dintre care 208.738 mp carosabil si 19.690 mp trotuar. In total: 40 km strada pavata , suprafata insuficienta insa pentru o populatie in continua crestere ale carei pretentii sunt tot mai mari.

Asfaltate sau nu, aceste strazi ridica Municipalitatii o alta problema: salubrizarea. Mentinerea curateniei pe strazile orasului a beneficiat de atentia autoritatilor inca din secolul al XVIII-lea de cand este mentionata restrictia referitoare la taierea vitelor in oras, pentru ca ulterior sa fie mentionata existenta canalelor pentru scurgerea apei asa cum surprinde Nicolae Filimon, pentru momentul 1813, atunci cand vorbea despre ulitele din centrul orasului care ”erau asternute de scanduri de stejar si aveau dedesupt canaluri de lemn pentru scurgerea apei” . Din 1837 se trece la salubrizarea sistematica a orasului, Primaria luand in antrepriza “ridicarea si transportarea prafului, noroiului si gunoaielor de pe stradele Capitalei precum si udarea in timpul verii” asa cum mentioneaza un document publicat in “Analele Primariei Bucuresti”. Situatia cunoaste o imbunatatire in perioada urmatoare, pentru ca declansarea primului razboi mondial sa stopeze activitatea in acest domeniu, fapt ce determina Primaria sa emita o ordonanta-apel, in august 1916, prin care se arata ca nu se mai poate face o curatenie organizata a orasului, ca inainte, astfel ca se cerea ca ” in fiecare dimineata, curtile, trotuarele si strada pana la mijlocul ei sa fie maturate de fiecare proprietar sau chirias in dreptul locuintei sale” .

Sfarsitul razboiului determina Primaria sa-si reia activitatea in acest domeniu. Se extinde acum suprafata canalelor colectoare, (existau 210 km canale, in timp ce alti 240 km erau total necanalizati) . Dotarea serviciului de salubritate se face cu 30 de camioane pentru gunoi, stropitori autopompe, si se hotareste ca gunoiul de strada sa fie dus la Dambovita-Abator in acest scop, gunoaiele menajere, mai putin cenusa, urmand a fi depozitate pe strada in cutii metalice si colectate de lucratorii de la salubritate. Aceasta depozitare a gunoiului la marginea strazii, nu face decat sa dea acestora aspectul unor imense mormane de gunoaie care alaturi de mizeria lasata de zecile de carute cu alimente, ce poposeau zilnic in Bucuresti, “lasand in urma lor mormane de gunoaie si aducand pe roate si pe copitele cailor, mai ales pe vreme ploioasa, noroiul strazilor marginase” fac ca aspectul orasului sa fie insalubru. Pentru eficientizarea activitatii de curatire a orasului se hotaraste descentralizarea acesteia pe sectoare dar nici aceasta masura nu este suficienta.

Aceasta murdarie a orasului, mai mult sau mai putin intentionata, nu este numai efectul unei activitati ineficiente din partea Primariei ci ea spune foarte mult si despre gradul de civilizatie a populatiei Capitalei. Aspectul insalubru al strazilor, fie ca este vorba, in mai mica masura, de cele din centru, fie ca este vorba, in mai mare masura, de cele de la periferie este efectul unei indiferente pe care bucuresteanul de ieri sau de azi a manifestat-o fata de tot ceea ce il inconjoara, de tot ceea ce este bun public, de lipsa de educatie, asa cum demonstreaza unele obiceiuri surprinse de periodicele timpului; ”Oricui i se poate intampla la orice ora din zi, si aceasta in plin centru, ca, trecand pe trotuar sa se pomeneasca ca deasupra capului i se scutura un covor sau se varsa un lighean cu apa”[26].

Tot ca expresie a ameliorarii salubritatii orasului poate fi considerata si modificarea situatiei cimitirelor. Inca din 1864, apar legi ce prevedeau interdictia construirii de cimitire in oras. Masurile vor fi reluate, dovada faptului ca interdictia nu a fost respectata. Masurile incep sa fie aplicate riguros abia de la inceputul secolului XX, cand se infiinteaza numeroase cimitire, al caror numar se ridica la 21 in 1919[27]. Acestora li se adauga inaugurarea crematoriului din Bucuresti (25 ianuarie 1928) in zona vecina cu cimitirul Bellu, fapt ce starneste puternice proteste din partea Bisericii Ortodoxe Romane care vedea in acesta un model pagan, o grava incalcare a traditiei crestine.

Principala problema in mentinerea salubritatii Bucuresiului o ridica insa Dambovita si salba de lacuri ce margineau orasul in zona de NE, ce reprezentau o continua amenintare la adresa starii de sanatate a populatiei. De aceasta problema, ce trebuie sa stea in atentia autoritatilor, erau perfect constienti edilii Capitalei asa cum dovedeste un articol din 15 ocombrie 1922 in care un reprezentant al Primariei descria astfel Bucurestiul: ”asezat in mijlocul mlastinilor, fara a fi aparat de paduri, bantuit de vanturi care ii aspresc si ii schimba fara tranzitii clima, a avut nefericirea sa fie croit astfel incat face ca, cu tot dinadinsul, toate relele si-au dat mana spre a-l afunda in iadul necurateniei” .

Interesul pentru regularizarea cursului Dambovitei se manifesta inca din a doua jumatate a secolui trecut datorita deselor inundatii pe care aceasta le provoca. Cresterea populatiei si largirea paletei activitatilor acesteia face ca raul sa aiba tot mai mult de suferit, devenind in deceniul al doilea al secolului al XX-lea si in deosebi dupa 1930, un urias canal colector al orasului, imagine surprinsa realist de prozatorul Cezar Petrescu, contemporan cu perioada, care punea in descrierea facuta Dambovitei de personajul principal al romanului sau “Intunecare” o realitate a anului 1925, chiar daca putin exagerata: o Dambovita cu “ apa uleioasa si lanceda [ . ]. Raul balos impotmolea carpe si starvuri. Pe pantele malurilor, unde indraznea sa cada coltul ierbii, cioburi de vase, tinichiele mancate de rugina, bucati de vata si vertebre albe cu gratii de coaste, toate aduceau indata aminte ca daca primavara va fi purces undeva sa plesneasca muguri si sa inverzeasca pajisti, aici e numai o rana purulenta care se deschide la soare”.

Daca Primaria nu a avut fonduri, sau poate nici interes sa vindece acesta “rana purulenta” atunci, spre sfarsitul primului deceniu interbelic, s-a gandit la o solutie: a recurs la un “plasture” care sa o acopere, cel putin in zona centrala, construindu-se in perioada ulterioara un planseu de ciment, sub pretextul fluidizarii circulatiei, planseu finalizat in 1935 intre Calea Victoriei si Calea Serban Voda, pe o distanta de 800 m liniari, urmat de un altul de dimensiuni mai mici (130m) in zona bisericii Sf. Elefterie.

Alaturi de alte probleme ridicate de asanarea Dambovitei, altele erau legate de asanarea lacurilor din jurul Capitalei. Actiunea este anterioara perioadei dar se reia propriu-zis in 1926, cand devine una dintre preocuparile de baza ale Primarei. Incep discutii, se elaboreaza proiecte, se strang colete publice. In perioada 1927-1928 se elaboreaza studii, se incep lucrari de ridicare topografica a vaii Colentina, iar din 1928, odata cu preluarea functiei de primar de catre Dem I. Dobrescu si prin colaborarea acestuia cu ministrul Agriculturii si Domeniilor Ion Mihalache, activitatea se intensifica din 1930 incepand lucrarile propriu-zise de asanare a lacului Snagov urmate abia din 1933 de cele de la Baneasa, Herastrau, Floreasca.

2.4.3. Transportul bucurestean

Sfarsitul primului razboi mondial aduce disparitia unui Bucuresti patriarhal, locul sau fiind luat de un oras modern, supus transformarii, cu o viata cotidiana agitata si o populatie intr-o continua crestere. Cerintele tot mai mari ale acestei populatii, in mare parte activa, foarte implicate in viata orasului, vor determina si largirea paletei mijloacelor de transport aflate la dispozitia locuitorilor. Daca la cumpana secolelor, birja reprezentase mijlocul de transport cel mai des intalnit pe strazile bucurestene, acum importanta acesteia este intr-o continua scadere. Ea devenise necorespunzatoare in noile conditii de trafic, dovedindu-se prea putin necesara unei populatii din ce in ce mai dinamice si mai numeroase. Prin viteza lor scazuta si prin neadaptarea la unele reguli, birjele incep sa fie o prezenta incomoda in peisajul strazilor bucurestene, strazi caracterizate si printr-un trafic aglomerat si foarte putin reglementat.

Din 1711 aparuse in Bucuresti prima societate de taximetre, dar falimentul sau a urmat rapid. Sfarsitul primului razboi mondial aduce repunerea in practica a acestei initiative, astfel ca taxiul nu mai reprezenta in perioada interbelica o noutate in viata Capitalei. Numarul taximetristilor este tot mai numeros, dovada a cererii crescute din partea bucurestenilor, acestia ajungand chiar sa se organizeze intr-o asociatie profesionala, pentru a-si apara interesele, indeosebi prin campanii sustinute impotriva proprietarilor de hoteluri, care puneau la dispozitia clientilor propriile automobile, sau impotriva taximetristilor particulari, asa cum era cazul celor care faceau, cu camionetele, curse spre “Sosea”.

Birjele si automobilele nu puteau satisface necesarul de transport intr-un Bucuresti mai mult “larg” decat “inalt” si care se confrunta cu o crestere demografica deosebita. In noul context, un rol deosebit in peisajul cotidian bucurestean incepe sa-l aiba Societatea de Tramvaie Bucuresti, societate creata inca din 1909 prin intermediul careia Primaria Bucurestiului, ca actionar principal, se angaja sa modernizeze transportul de calatori in Capitala.

Chiar de la intemeiere, Societatea, pentru rapiditatea transportului, a urmarit inlocuirea tramvaiului cu cai cu cel electric, proces anevoios care necesita atat fonduri cat si conditii favorabile de punere in practica. Procesul se va realiza insa treptat, pornindu-se dinspre centru spre periferie. La sfarsitul primului deceniu interbelic, tramvaiul cu cai dispare de pe strazile Capitalei. Acest proces se va desfasura in paralel cu extinderea numarului liniilor in circulatie.

Al doilea deceniu interbelic aduce cu el o continua modernizare a transportului public bucurestean: au fost prelungite noi linii, reparate altele sau reinoite cele construite in perioada 1911-1913.

Disparitia tramvaiului cu cai se afla la concordanta cu cerintele unui oras modern, dar asta nu inseamna ca el nu a fost regretat de catre unii contemporani, fapt surprins de Henri Sthal intr-o lucrare referitoare la Bucuresti, reeditata in 1935, in care mentiona: “Tramvaiul cu cai avea un mare avantaj: se oprea unde vrei tu, ba putea, daca erai ofiter sa trimiti ordonanata sa opreasca tramvaiul pana punea palaria cucoana. Azi avem tramvaie electrice, admirabile ca iuteala . insa ca sa stii, unde este o statie de tramvai, trebuie sa astepti un vehicul electric, sa fugi dupa el si daca il scapi sa tii minte unde s-a oprit. Un alt mijloc ar fi sa intrebi vardistul strazii dar un vardist este o raritate [ . ]. Cand esti in tramvai, vatmanul are gentiletea ca uneori sa anunte cu o voce ragusita statiile principale la care tramvaiul se opreste” .

Conditiile in care se desfasura o calatorie cu tramvaiul a determinat S.C.T.B. sa impuna tarife diferentiate pentru transportul de calatori in Bucurestiul interbelic. Erau vandute atat bilete cat si abonamente la tarife diferite, pentru o cat mai mare accesibilitate a acestui tip de transport. Din 1927, apare o alta diferentiere, introducandu-se criteriul de clasa care reflecta gradul de confort al unei calatorii cu tramvaiul.

Daca initial, a calatori cu tramvaiul putea fi considerat doar un moft, in Bucurestiul interbelic acest mijloc de transport era privit ca indispensabil, el fiind folosit in special de catre categoriile sociale cu venituri relativ modeste (functionari, studenti, lucratori, elevi, pensionari etc.) si mai putin de lumea buna, o realitate surprinsa cu realism de Geo Bogza care o prezenta, mai tarziu astfel: “E primavara. Limuzine luxoase aluneca pe asfalt, lin, ca pe un covor. Intre acestea, un huruit de fierarie, soseste tramvaiul. Suie-te la remorca, patrunde in una din acele cutii pe roate care cu un scartit amarnic este tarata prin tot orasul la urma vagoanelor motor. Suie-te intr-o asemenea remorca atunci cand trece prin forfota stralucitoare din centru! Ajunge un singur pas pentru a patrunde intr-o cu totu alta lume. De cum intri, pe cele doua banci de lemn asezate in lungul vagonului, expresiv ca intr-o expozitie, dai de pasagerii de clasa a II- a ai setebeului. Brutala rupere de contact cu lumea de afara. Nici dinti stralucitori, nici pantofi lustruiti, nici pantaloni cu dunga. Dimpotriva. Pantofii sunt vechi, cu tocuri tocite, scalciti si peticiti. Pantalonii sunt mototoliti si fara forma, cand prea largi, cand prea stransi pe picior. Iar dintii, negri, cariati, ingalbeniti de tutun. Intr-o singura clipa alta lume, atat de brutal, alta lume [ . ] Oameni de toate varstele, dar din acelasi aluat social. Cot la cot sta pensionarul batran, imbracat in pantalon tocit, cu baiatul de pravalie, fara palton, imbracat in haine proaste de bumbac, cu sort verde in fata, mirosind a branza, a masline si a peste sarat. Alaturi de ei cate un taran cu mustati tepoase, cu gatul lung si stramb, incat nodul lui Adam pare un ou mare de, de gasca. Fete imbracate in stamba cu cate un basc vechi pe cap, cu maini umflate si rosii. Acestia sunt pasagerii de clasa a II-a a setebeului. Vagoanele remorci, ca niste carcere pe roate, ii poarta prin centrul orasului, printre palate, limuzune si magazine luxoase. E vorba mai ales de acele remorci din primele tipuri ale tramvaiului, cu doua banci de lemn in lungul lor. Cand sosesc in statie, pasagerii sunt supusi la o grea incercare. Chiar cei care, din economie, aveau intentia sa se suie la clasa a II-a, cand vad remorca de tip vechi, renunta si urca la clasa I. Cei care nu renunta, care tot la remorca se suie, aceia sunt adevaratii pasageri de clasa a II-a, oameni pentru care in adevar un leu este o suma de tinut sema” .

Confortabil sau mai putin confortabil, a calatori mai rapid era o necesitate si va exista chiar situatia in care tramvaiul se va dovedi insuficient pentru a asigura necesarul de transport in acea perioada. Astfel, din necesitatea asigurarii cu mijloace de transport, din 1927, pe strazile Capitalei apar si autobuzele, initial apartinand unor particulari; proprietarii vor obtine din partea Primariei dreptul de libera circulatie in Bucuresti in schimbul unei taxe pe autobuz. Noua situatie provoaca insa nemultumirea S.T.B.-ului atinsa de concurenta si totodata nemultumita de faptul ca, in comparatie cu noii veniti, ea avea si obligatia de a intretine strazile parcurse, de a curata zapada de pe acestea si de a respecta traseele precis fixate de Primarie.

In pararel, cu sesizarile adresate Primariei, Societatea de Tramvaie va lua si alte masuri de pe urma carora a avut de castigat indeosebi calatorul. Se va hotara imbunatatirea propriului parc de tramvaie cat si achizitionarea, inca din 1925, a unor autobuze proprii. La sfarsitul perioadei interbelice, in 1938, erau mentionate ca existand in circulatie 697 autobuze apartinand S.T.B., autobuze de productie externa, traseele parcurse de acestea ajungand de la 141 km.(1939) la 671 km.(1941) . Incepand din 1929 isi fac aparitia troleibuze, bucurestenii putand folosi toate aceste mijloace de transport pe baza biletelor si abonamentelor.

Un moment important in evolutia transportului public bucurestean, in perioada interbelica, l-a reprezentat Legea din 20 aprilie 1935 si Conventia incheiata de Primarie cu S.T.B., conform careia Societatea a obtinut exclusivitatea transportului de a calatori cu mijloace mecanice (tramvaie, autobuze, troleibuze) pe tot cuprinsul orasului, inclusiv in comunele suburbane si imprejurimi[33].

Existau perioade de crestere a fluxului de calatori (ianuarie-mai, august-septembrie), de stagnare (mai-iunie, iulie-august, septembrie-octombrie) sau chiar de scadere (iunie-iulie, octombrie-decembrie). Oscilatiile puteau sa fie si pe perioade mai scurte, chiar la nivelul unei zile cand aglomeratia, pe strazile din centru si in mijloacele de transport, era foarte mare indeosebi la orele pranzului, la primele ore de dimineata, spre apusul soarelui sau in zilele de meciuri de pe stadionul A.N.E.F.

Mijloacele mecanice nu au inlocuit insa definitiv mersul pe jos, practicat indeosebi de catre taranii veniti in Capitala, de negustorii ambulanti dar si de lumea buna, in ultimul caz luand forma promenadelor in centru sau la “Sosea”. Aceste plimbari pe jos puteau insa sa fie suplinite de cele cu trasura, aceasta ramanand inca o placere a zilelor de sarbatoare pentru cei care aveau pasiunea cailor sau nu agreau mirosul de benzina. Combinatie intre traditional si modern, transportul in Bucurestiul interbelic, reflecta spiritul unui oras intre Occident si Orient, oras cu o populatie numeroasa si eterogena, fara traditia unei vieti citadine, acest lucru reflectandu-se si in mentalitatea locuitorilor sai.

2.4.4. Iluminatul public

Aceasta preocupare a fost si cea mai veche dintre activitatile edilitare in Bucuresti. Inca din vremea lui Caragea s-au luat masuri pentru luminarea, pe timp de noapte, a Podului Mogosoaiei, prevazandu-se obligativitatea de a se tine aprins noaptea, la sapte case, un felinar cu undelemn sau untura de peste. Ulterior societatea progreseaza, se descopera noi metode de iluminat public, culminand in 1881 cu descoperirea electricitatii de catre Edison.

In aceasta situatie, inceputul secolului al XX-lea marcheaza o noua etapa in organizarea iluminatului public bucurestean. Prin legea din 1906, Primaria era autorizata sa concesioneze Societatii Generale de Gaz si Electricitate iluminatul Capitalei. Aceasta organizare a fost afectata de razboi, astfel ca in 1920, datorita situatiei nou create, uzinele Primariei au fuzionat cu cele ale Societati de Gaz (Filaret) pentru a satisface necesitatile de confort ale unei populatii intr-o continua crestere. Totusi, masurile sunt insuficiente, asa cum demonstreaza o statistica din revista ”Gospodaria Comunala si Judeteana” din martie 1923, care prezenta totalul de strazi illuminate ca fiind de 2.398 (556.382 km), dintre care 1.876 (296.315 km) strazi erau illuminate cu gaz aerian, 123 (68.580 km) strazi erau iluminate cu petrol, 34 (19.550 km) cu electricitate, 5 (7.500 km) cu electricitate si gaz, iar 870 (175.000km) strazi erau neiluminate .

Insuficienta iluminatului public determina Primaria sa recurga, din 1924, la aducerea energiei electrice de la termocentralele Schitu Golesti si Floresti, iar din 1928-1930 de la hidrocentrala Floresti. Tot din 1924 se iau masuri pentru extinderea retelei de distribuire a energiei electrice in toate cartierele periferice, indeosebi pe strazi, iar din 1926 in cele 12 comune suburbane.Cu toate aceste probleme iluminatul ramane solutionat in mica masura: 78% dintre strazi erau iluminate cu gaz aerian, 1% cu petrol si electricitate iar 15% erau total neiluminate. Situatia se mentine, chiar daca nu in aceeasi proportie, in perioada urmatoare[35].

Electricitatea patrunde si in iluminatul casnic inca de la 1900 dar extinderea este lenta, astfel ca la o data mult mai tarzie statisticile mentioneaza o situatie defavorabila; 56% din locuinte continua sa fie illuminate si in 1937 cu gaz[36].

Prezentarea acestor activitati edilitare a fost necesara pentru a surprinde mediul in care bucuresteanul interbelic isi ducea existenta sa zilnica. Era o perioada de instabilitate economica si politica, de inconsecventa in politica administrativa a Primariei, o perioada in care sporirea confortului cetatenilor depindea nu numai de propriu buget ci si de bugetul comunal. Daca in cazul utilizarii bugetului familial nu se pot da verdicte, in cazul cheltuielilor de la bugetul comunal (pentru activitati edilitare) se pot aduce unele observatii in sensul ca nu se stie cu siguranta daca asa-numita lozinca “N-avem bani!” dezvaluia o realitate sau era doar un paravan dupa care se putea ascunde o proasta administrare a orasului. Oricum, lozinca a fost vehiculata toata perioada interbelica in situatia in care populatia, presa sau chiar functionarii primariei cereau imbunatatirea conditiilor de viata. Aceasta realitate o surprinde gazeta “Edilitatea” in numarul sau din aprilie-mai 1929: “N-avem bani! Si fiindca n’avem bani, n’avem pavaje pe strazi, n’avem lumina, n’avem canale, n’avem nimic din ceea ce ar trebui sa aibe orice oras civilizat mai ales daca e Capitala de stat” .

Poate ca acesta era realitatea in lipsa libertatii de care care orasul ar fi trebuit sa beneficieze pentru a se autoadministra, dar limbajul caragialesc al articolului te indeamna sa crezi contrariul. Indiferent insa de motive, realitatea se prezenta destul de nefavorabil; un oras mai mult larg decat inalt, pentru a carui administrare trebuiau eforturi deosebite si consecvente, cu o inflatie de populatie, un oras insuficient adaptat unei vieti civilizate, asa cum relata in termeni duri un articol din numarul de pe luna martie 1922, al gazetei “Paza Politieneasca.Administrativa.Sociala”: ”Surprinsa de evenimente, cu o inflatie de populatie aproape tripla decat cea normala, cu o societate amorala, din cauza ignorantei locuitorilor sai, administrata adesea de imorali si incapabili, Capitala noastra de acum, e mult inferioara nu numai unui oras similar, ci ei insasi cum am cunoscut-o inainte de razboi.”. Situatia se va inbunatati insa de-a lungul primului deceniu interbelic dar efectele masurilor edilitare de la sfarsitul deceniului al treilea al secolului al XX-lea se vor vedea abia in deceniul patru cand si conditiile de viata ale bucurestenilor se vor imbunatati, atunci fiind perioada cand Bucurestiul isi merita intr-adevar apelativul de “mic Paris”.

2.4.5. Aprovizionarea cu apa

Daca initial Dambovita a reprezentat, pana la jumatatea secolului al XIX-lea, principala sursa de apa a orasului, ulterior importanta sa este intr-o continua scadere datorita poluarii. Astfel, alaturi de pitorestii sacagii, simbol al Bucurestiului din secolul trecut, ce alimentau cu apa din Dambovita orasul, se extinde tot mai mult reteaua cismelelor publice ce se mai alimentau si ele cu apa din Dambovita (prin instalatia de la Bacu-Arcuda pusa in functiune in 1885) cat si din izvoare subterane din afara orasului. In 1901 si 1907 inginerul Elie Radu realizeaza statiile de pompare de la Bragadiru si Ulmi.

Sporirea cantitatii de apa spre oras, determina administratia sa ia masuri pentru o mai buna aprovizionare a populatiei, in 1908 adoptandu-se si un regulament ce prevedea obligativitatea introducerii apei si a canalizarii in toate locuintele din sectorul I si II daca aveau conducte publice pe strada; lucrarile de racordare la retea urmau sa fie suportate atat de Primarie cat si de locuitori. Sistemul abonamentelor se extinde ajungand in 1912 sa fie mentionati 2.559 abonati in sectorul I, 1398 in sectorul II si 936 in sectorul III[39].

Inceputul reconstructiei postbelice marcheaza si materializarea initiativelor Primariei de infiintare a unor uzine comunale ce trebuiau sa se ocupe cu ingrijirea orasului. Asa apar, in 1923, U.C.B., uzine ce aveau spre administrare toate instalatiile de apa din Capitala si care, din 1928, vor relua si serviciul de salubrizare. Sporesc posibilitatile de captare si pompare prin modernizarea statiei de la Arcuda si infiintarea unor statii noi. Cantitatea de apa mai mare pompata spre oras face ca si lungimea conductelor de aprovizionare cu apa sa sporeasca, ajungandu-se ca, in perioada 1927-1929, sa fie instalata in Bucuresti 40% din lungimea totala a conductelor de apa mentionate in acea epoca. Reteaua de conducte cunoaste insa o extindere mai mare in deceniul urmator.

Pe ansamblu, sectorul aprovizionarii cu apa a Capitalei a inregistrat cele mai mari progrese dovada faptul ca atat inainte cat si dupa razboi cantitatea de apa consumata era foarte mare. Daca inainte de razboi la 350.000 locuitori se consumau 100.000 mł, dupa razboi s-a consumat 300.000 mł [40]. Aceasta cantitate de apa consumata in Bucurestiul acelei perioade se situa mult peste media cantitatii de apa consumata de marile orase europene ale vremii.

Si acest sector avea insa unele minusuri, multi locuitori ai Capitalei continuand, in lipsa posibilitatilor materiale, sa se alimenteze cu apa carata de sacagi din Dambovita, sa-si sape fantani, chiar daca apa acestora nu era prea buna, sau sa se aglomereze la cismelele de pe strada, in cartierele in care acestea existau. Astfel prezinta situatia o plangere din 1922 adresata Primariei Capitalei in care se arata ca: “in cartierul Filantropia, pentru 10.000 de locuitori exista doar doua cismele”[41] sau ziarul “Dimineata” care mentiona in numarul sau din 5 septembrie 1922 ca in strada Pieptanari “ o singura fantana era destinata a alimenta o populatie de 20.000 de locuitori si pentru aceasta femeile se scoala de dimineata si fac coada la gura cismelei”[42], stiut fiind faptul ca apa nu se distribuie pe timpul noptii.

Chiar daca mentiunile sunt anterioare masurilor din anii 1926-1929, ele reliefeaza totusi situatii ce nu dispar rapid ci se perpetueaza in toata perioada primului deceniu interbelic.

Extinderea retelei de aprovizionare cu apa a exprimat necesitatea crearii unor conditii favorabile pentru mentinerea curateniei, cel putin a locuintelor, daca nu si a strazilor si ridicarea nivelului de trai al populatiei. Astfel, alaturi de extinderea numarului bailor din locuintele particulare, se extinde si sistemul bailor publice. Trecerea in revista a acestora o face recensamantul din 1930 potrivit caruia doar 18% din populatie beneficia de astfel de facilitati, in timp ce marea majoritate nu dispunea de astfel de conditii, fiind nevoita sa utilizeze reteaua bailor publice sau sa improvizeze. Igiena personala depindea, astfel, de posibilitatile materiale ale fiecaruia si de aprovizionarea cu apa. Existau persoane pentru care o baie nu mai era neaparat doar o masura de mentinere a igienei personale, aceasta reprezentand si un moment de odihna, de relaxare, in timp ce altele, daca reuseau sa faca o baie intr-o saptamana. Aceste situatii se vor oglindi si in starea de sanatate a locuitorilor.

2.4.6. Locuintele

Locuintele, sau mai bine zis criza de locuinte, grefata pe cresterea rapida a populatiei, reprezenta principala problema a administratiei bucurestene din primul deceniu interbelic.

Criza de locuinte nu era ceva nou. Inca dinainte de razboi, municipalitatea lua o serie de masuri in sensul rezolvarii problemei locuintelor. Astfel, in 1910, se hotara suprimarea, pentru 20 de ani, a taxelor pentru constructia de locuinte ieftine (intre 2500 si 400 lei) si se hotara crearea unei societati care sa se ocupe cu construirea unor astfel de locuinte. Societatea isi continua activitatea si dupa razboi, reusind sa construiasca noi locuinte, astfel incat, in 1930, este mentionata finalizarea construirii de catre aceasta a 2.830 locuinte (dintre care 1.650 numai cu parter, iar 119 cu parter si etaj). Particularii construiesc si ei case, astfel ca se ajunge ca aceste constructii sa reprezinte mai mult de jumatate din numarul locuintelor construite in aceasta perioada.

Se modernizeaza si se ridica noi edificii in centrul Capitalei, apar noi cartiere spre marginile orasului. Astfel se ridica cartierul C.F.R. , cartierul din zona Cotroceni, etc. In aceleasi zone, alaturi de aceste locuinte ridicate cu sprijinul Municipalitatii, se ridica locuinte si la initiativa particularilor. Nevoia de a obtine cat mai mult spatiu locuibil determina Municipalitatea sa dea in folosinta, prin concesionare, tot terenul disponibil din limitele propriu-zise ale orasului. Alaturi de reutilizarea vechilor maidane, un alt fenomen important il reprezinta astuparea asa-numitelor “gropi” ce fusesera pana nu demult locul de refugiu al hotilor Bucurestilor sau, pe timpul iernii, locul de adapostire al populatiilor de tigani nomazi. Acest proces se finalizeaza prin 1927. Este cazul cunoscutelor gropi ale lui Ouatu sau Cutarida din zona de nord a orasului. Deasupra lor s-au construit locuinte modeste, nu prea inalte, mai toate avand gradinita cu flori si pomi, adesa si cate o bolta de vita. Era zona propriu-zisa de mahala, zona ce se intindea pana la marginile orasului si care facea un contrast atat de puternic cu “centrul” si arhitectura lui moderna.

Trecerea de la zona orasului propriu-zis spre periferie era plastic surprinsa in 1915 de Elena Niculita-Voronca: ”Trecand de pe strada Lizeanu, care este o strada de oras, cu dughene si toate cele trebuitoare, am mers pana la linia de fer inspre Oltenita, iar de aici, dand printr-un loc de gunoi, am dat in strada Maicei Domnului ( . ). Mergand mai departe constatam ca strada a fost candva pietruita. Casele bune treptat se imputineaza: te afli in mahala. Mai mergi cat mai mergi printre case saracacioase si nesimtind cand, deodata, locul se largeste si te afli la tara” .

Aspectul neplacut al acestor mahalale este mentionat inca de dinainte de razboi. Printre ele se numarau Floreasca, Tei, Grand, Ferentari, Balta Alba etc.

Locuintele erau tip vagon, cu una sau doua camere. Amplasarea lor nu tinea seama de nici un plan de sistematizare ci, in zilele de sarbatoare, cand vigilenta autoritatilor nu mai exista, mobilizandu-si rudele sau vecinii, cel care dorea isi ridica o casa, iar atunci cand reprezentantii Primariei apareau in zona faptul era deja consumat. Constructia nu necesita lucrari grele de punere a temeliei, ci se bateau 4 sau 6 pari in pamant,pe acestia se instala o armura de sipci iar intre ele se introducea pamant amestecat cu paie sfaramate. Alteori parii sustineau o impletitura de nuiele care era apoi lipita cu lut, zidurile fiind astfel inaltate se asezau usile si ferestrele iar apoi acoperisul de sindrila sau stuf.

O descriere realista o face ziarul “Dimineata” in numarul sau din 10 decembrie: “ in <Campul Veseliei> e o colectie incurcata de ulite si infundaturi, de case turtite, si bordee abia vizibile, un cartier in care arhitectura este o utopie. Pana in comuna Magurele, si de aici pana la Jilava, omul nu stie alt dusman decat ploile” .

Mai bune sau mai proaste locuintele, se construiesc, iar numarul lor este insuficient fata de nevoile populatiei. In acesta situatie se raspandeste pe scara larga sistemul inchirierilor Din aceasta criza de locuinte stiu sa profite noii intreprinzatori de dupa razboi, fie ca era vorba de cei care construiesc in mahalale si percep preturi mici pentru o locuinta aproape imposibil de locuit, fie ca este vorba de cei care inchiriaza in centru. In centru, cazurile sunt diverse. Unii dintre proprietari isi inchiriaza locuintele si se retrag la tara, daca mai au locuinta, sau prefera sa locuiasca la hotel iar altii inchiriaza doua camere, asa cum se intampla in plin centru, pe bulevardul Elisabeta care era, dupa cum mentiona o revista a vremii: ”un sir intreg de camere mobilate si te miri ce mare a fost numarul femeilor de strada in Bucuresti acum cateva zeci de ani dupa numarul acestor inchirietoare pe care nimeni nu le deranjeaza si nimeni nu indrazneste sa le atinga fiindca, din cand in cand, apare prin fata chiriasilor cate o sapca de reprezentant al autoritatii care vegheaza la apararea prestigiului cucoanei si la incasarea dividentelor” .

Unele dintre aceste garsoniere erau intr-adevar mobilate, cu un dulap, un pat, un birou de scris, o biblioteca, o masa cu sase scaune, un lavoar, dar acestea erau putine ca numar si scumpe, cerandu-se pentru inchirierea lor pana la 8 si chiar 10.00 lei pe luna, altele sunt numai numite “mobilate” fiindca nu au decat “un pat hodorogit, acoperit de adevarate carpe de bucatarie si o perna mizerabila, pentru aceasta cerandu-se ofiterilor, functionarilor neinsurati sume ce variaza intre 300 si 2000 lei pe luna “ asa cum mentioneaza acelasi periodic .

O situatie chiar mai grea o aveau negustorii ambulanti care, veniti din provincie, erau nevoiti sa locuiasca cate 4-10 in camere cu chirie. Din cauza chiriei mari si a departarii de zona comerciala erau navoiti sa schimbe anual locuinta, conditiile fiind uneori chiar mai proaste, unii preferand sa doarma in ganguri, pe maidan sau in curtile oamenilor.

Nu numai ca aceste chirii erau considerate mari in raport cu venitul populatiei si cu conditiile de locuit dar chiriasii erau permanent la dispozitia proprietarului astfel ca autoritatile alarmate de situatie si uneori mobilizate de articole publicate in presa sub nume sonore ca: “balamucul regimului chiriilor”[49] sunt nevoite sa intervina pentru reglementarea situatiei. Astfel, in martie 1921 se elaboreaza un proiect de lege pentru infiintarea oficiilor de inchiriere ce urmau sa execute tranzactiile, sa calculeze chiriile, sa evalueze, sa fixeze taxele pentru chirii si taxele contraventionale atat pentru proprietari cat si pentru chiriasi. Masurile continua, astfel ca, in mai 1921 o ordonanta a Ministerului de Justitie suspenda evacuarile pentru ca in iulie 1921 sa se dea o lege pentru incurajarea constructiilor. Masurile sunt ineficiente, proprietarii sunt nemultumiti, dar nici situatia chiriasilor nu se imbunatateste, ajungandu-se astfel in aprilie 1922 sa se publice noua lege a chiriilor despre care revista “Jurnalul Chiriasilor” spunea ca: “Mai mult sau mai putin vor fi multumiti acum si unii chiriasi si unii proprietari.Dar criza propriu-zisa de locuinte tot nu a fost rezolvata”[50].

Aceasta era realitatea, dovada a faptului ca problema locuintelor nu fusese rezolvata, ea continuand sa existe in toata perioada primului deceniu interbelic, ceea ce determina numeroase manifestatii ale chiriasilor sau proprietarilor si unii si altii in asociatii sau determinand gazetele vremii, cum era si “Gazeta Tinerimii” sa publice glume in spiritual romanilor de aface haz de necaz intr-un dialog imaginar intre doi cunoscuti: “-Greu draga cu locuintele.. Eu stau intr-o camera atat de mica incat daca intra soarele trebuie sa ies eu!” .

Spre sfarsitul deceniului se va inregistra o ameliorare a situatiei daca nu din punctul de vedere al locuintelor cu mai multe apartamente cel putin al materialelor din care erau construite. Anuarul statistic al Municipiului Bucuresti pe 1930 prezenta astfel situatia:

- 22.230 cladiri cu un apartament (36,4%);

- 11.012 cladiri cu doua apartamente (24%); - 8.160 cladiri cu trei apartamente (13,9%);

- 4.823 cladiri intre5 si 10 apartamente(11,8%);

- 10.78 cladiri cu peste 10 apartamente (1,8%);

Dintre acestea 12,9% erau din paianta, 7,3% din valatuci, nuiele lut si bordeie, iar 30,8% din caramida, beton si piatra.

Astfel se prezenta situatia ce trebuia sa stea in atentia Comisiei de Sistematizare ce actiona inca din 1928, dar a carei activitate se va manifesta cu precadere in urmatoriul deceniu interbelic cand reuseste sa elaboreze si un plan complex de sistematizare a orasului, (in 1934), si chiar sa-l puna in practica.

Ca si chiriasii ce se puteau imparti in diverse categorii, in functie de venitul pe care il aveau, si proprietarii locuintelor se diferentiau intre ei.Cei foarte bogati aveau o casa cu unul sau doua nivele, cu acoperis din tigla cu scara interioara. Constructia era tot atat de somptuoasa. O astfel de vila, cu parter si etaj, avand, in general, aproximativ 130-150m avea, la parter un interior, cu hol frumos decorat, ce facea legatura cu biroul, cu sufrageria spatioasa si serviciile. Acestea constituiau partea oficiala a locuintei, in timp ce etajul avea doua dormitoare (unul pentru adulti si unul pentru copii) ce aveau terase si grupuri sanitare diferite. Legatura intre parter si etaj se facea atat pe scara principala cat si pe scara de serviciu. Ultima ducea la camera de rezerva de la etaj unde se pastra lenjeria, in pod unde se aflau debaraua sau la subsol unde se aflau camera servitorilor, instalatiile de incalzire, pivnita, spalatoria.

Asfel de locuinte bogate, mai vechi, aveau cabinete de lucru cu birouri si biblioteca bogat ornamentata cu sculpturi, saloane tip Ludovic XIV, Ludovic XV sau Louis Philippe, cu fotolii poleite, cu canapele imbracate in matase, cu draperii estetic aranjate si multime de bibelouri chiar daca tendinta momentului era spre simplitatea interioarelor, cu paturi din bronz, mese din lemn fin sau criastal, a canapelelor tapitate cu plus sau piele[54]. Aceste interioare erau imitate, pe cat posibil, si in asa zisele locuinte ieftine care erau insa mai reduse ca dimensiuni.

La polul celalalt se aflau casele din mahalale, case ce erau complet necorespunzatoare din punct de vedere igienic.Construite in graba ele erau insuficient iluminate si aerisite, unele devenind igrasioase in situatia in care erau construite sub nivelul strazii. Rezistenta lor era scazuta, deteriorarea intervenea repede dar in lipsa altora oamenii continuau sa le locuiasca, considerandu-se fericiti ca au o casa a lor. In aceasta situatie, familiile cu posibilitati materiale reduse, cele ale functionarilor marunti, comerciantilor, birjarilor, meseriasilor sau liber profesionistilor se vad constranse sa sacrifice orice pretentii de confort, ingramadindu-se uneori intr-o singura camera sau in doua,transformand in camere de locuit si bucatariile, daca acestea existau. Aceste locuinte erau mobilate simplu cu un pat, o masa, un scrin, scaune.

Referat: Sistemul circulator la om - inima, vasele de sange Proiect: Ierarhia organizarii biomoleculare

Deoarece alegerea locuintei spune foarte multe despre posibilitatile materiale ale proprietarului sau chiriasului, decorarea interiorului este o oglinda a personalitatii acestuia. Din aceste motive, descrierile de mai sus au incercat sa surprinda, pe scurt, mediul in care bucuresteanul primului deceniu interbelic isi ducea viata de zi cu zi.

2.5. Populatia

2.5.1. Factori care au favorizat cresterea numarului de locuitori

In perioada ce a urmat primului razboi mondial, orasul Bucuresti a cunoscut o dezvoltare puternica, fiind unul dintre cele mai imporatnte centre vietii economice, avand cele mai multe intreprinderi industriale si cele mai puternice institutii financiare, si in consecinta centrul care a concentrat cea mai numeroasa populatie a tarii.

Unul din factorii importanti ai sporirii populatiei o constituie dezvoltarea economica care inregistreaza o continua crestere. Industria a cunoscut un ritm accentuat de dezvoltare, concretizat in refacerea si punerea in functiune a potentialului economic existent si in aparitia unor noi intreprinderi. Acest ritm de dezvoltare s-a realizat si datorita politicii partidelor de guvernamant (pana in anii crizei economice, cand multe intreprinderi au fost nevoite sa-si reduca productia fata de capacitatea de lucru, iar altele sa-si inchida portile).

Un alt factor care a contribuit la cresterea populatiei il reprezinta concentrarea activitatii commerciale, in Bucuresti functionand marile institutii financiare, bancile, birourile trusturilor straine ale societatilor de asigurare si ale intreprinderilor comerciale. Prin numarul mare de intreprinderi bancare, comerciale si industriale, cat si prin faptul ca aici se aflau sediile marilor intreprinderi, multe cu fabrici sau filiale risipite pe intreg cuprinsul tarii, Bucurestii a devenit centrul marilor tranzactii cu o populatie in crestere si pestrita. Numarul firmelor comerciale ajunsese in 1936 la aproape jumatate din totalul firmelor din intreaga tara .

Confirmand cele aratate de K. Marx si Fr. Engels ca “tendinta centralizatoare a industriei nu se opreste aici. Populatia se centralizeaza si ea ca si capitalul” , populatia orasului Bucuresti a crescut in salturi dupa primul razboi mondial. Dupa 1920 populatia a inceput sa creasca vertiginous, mai ales, dupa ce a devanit capitala unui stat cu o intindere si o populatie de doua ori mai mare decat inainte de izbucnirea razboiului si cand a avut loc o concentrare excesiva de intreprinderi si institutii. Intre anii 1921-1925 sporul total al populatiei a fost de 85.854 locuitori, iar totalul populatiei la sfarsitul perioadei fiind de 639.040 cetateni .

La inceputul anului 1930 populatia era de doua ori mai mare decat la sfarsitul anului 1912, cu un spor mediu natural de 16.540 oameni, adica o crestere de 87,12%. In urmatorii 11 ani, adica din 1930-1941 ritmul de crestere a fost mult mai accentuat, cu un spor absolut de 353.496 locuitori. In felul acesta orasul Bucuresti a absorbit o forta de munca egala in numar cu cea absorbita de toate cele 11 orase mari ale tarii si de 2,3 ori mai mare decat orasele Cluj, Iasi, Galati singurele care aveau in 1930 peste 100.000 locuitori .

2.5.2. Cum s-a realizat cresterea populatiei

2.5.1.2. Migratia neta

Dintre toate aceste surse sporul migratoriu a fost izvorul care a alimentat intr-o proportie destul de mare populatia capitalei. Intre 1916-1945 acest spor a fost de 626.040 cetateni ceea ce a reprezentat cam 88% din sporul general de crestere .

O puternica navala a provincialilor s-a constata dupa anul 1920, cand in decursul a numai 5 ani s-au stabilit aici 75.112 oameni. Numai in 1920 Primaria a inregistrat 6000 cereri de reparatii si constructii .

In a doua jumatate a deceniului al treilea din secolul XX, afluxul migratoriu a crescut (91.666 oameni) fiind legat de dezvoltarea impetoasa a industriei.

Sub influenta crizei mondiale a capitalismului se constata o stagnare a activitatii industriale ceea ce adus la o scadere a sporului migratoriu, insa in perioada 1933-1941 asistam la o redresare a industriei si cresterea productiei concomitent cu crestera masiva a fortei de munca in Bucuresti. In 1938, aici se aflau 18,8% din numarul total al locuitorilor din Romania. Deceniul 1931-1941 se inscrie cu cel mai mare spor migratoriu – 33.700 locuitori ceea ce inseamna ca se stabileau anual in Capitala in medie 30.000 de provinciali (fata de perioada 1900-1912 cu doar 10.000).

Procentul celor veniti in Bucuresti creste practic in fiecare an, acestia provenind atat din mediul urban cat si din cel rural.

2.5.2.2. Excedentul natural

In ceea ce priveste miscarea naturala, orasul a inregistrat o continua scadere a sporului natural. Daca in anii imediat urmatori primului razboi mondial acesta era de 5,46‰, in perioada premergaroare celui de al doiea razboi mondial a scazut la 2,22‰ . In general, procentul cel mare de copii il dadeau meseriasii, functionarii publici si micii negustori, acestia fiind si cei mai numerosi din totalul populatiei Capitalei.

Pe categorii socio-profesionale sporul natural s-a inregistrat astfel :

Pe sectoarele Capitalei natalitatea cea mai mica a inregistrat-o sectorul Galben (I) cu 13,9% , iar cea mai mare, sectorul Albastru (III) cu 31%.

Din totalul nascutilor vii, proportia baietilor fata de cea a fetelor era oarecum mai mare, in medie cam 104-105 baieti la 100 de fete. Pe baza celor trei recensaminte din 1912, 1930 si 1941 se poate vedea urmatoarea situatie referitoare la raportul barbati-femei: in 1912 la o populatie de 341.321 locuitori, numarul barbatilor era de 173.362 comparativ cu 167.959 femei, 50,8%. Recensamantul urmator inregistreaza o usoara scadere a numarului barbatilor, pentru ca in 1941 sa se revina la situatia din 1912, adica 50,03% barbati si 49,7% femei .

In stransa dependenta de natalitate se afla mortalitatea. Cifrele confirma ca natalitatea si mortalitatea sunt in raport direct si ca amandoua sunt in continua scadere ajungand ca in 1930 natalitatea sa fie de 21,44‰ si mortalitatea de 16,53‰,. Cea mai mare mortalitate se intalneste in randul copiilor si batranilor. Din totalul deceselor intre anii 1895-1930 din Capitala, 38,40% erau pana la varsta de 10 ani, 6% intre 10 si 20 de ani, 25,60% intre 20 si 50 ani iar 30% peste 50 ani. In perioada 1926-1936 nascutii morti se ridicau la 555 copii .

Intre cauzele mortalitatii se inscriau:

-conditiile de viata si de munca (in special ale muncitorimii imigrante); muncitorimea a fost supusa unui regim de munca excesiv si prelungit, la care se adaugau conditile grele de locuit si lipsa de asistenta medicala;

-tuberculoza – in 1919 in Bucuresti avem cifra de 5,28‰ mentinandu-se si in anii urmatori cu mici oscilatii ; era afectata in special populatia de la periferieorasului;

-debilitate congenitala;

-cancer.

Numai pe baza sporului natural populatia ar fi crescut foarte putin in unele perioade si ar fi scazut sensibil in anii de criza si de razboaie. Rezulta, deci, ca populatia Bucurestilor a crescut in principal prin excedentul miscarii migratorii a populatiei si mai putin prin sporul natural.

2..5.2.3. Inglobarea comunelor suburbane

Dupa inglobarea comunelor suburbane din jurul Municipiului in 1926, populatia Capitalei a crescut si mai mult. Aceste comune (in numar de 12) se intindeau pe o suprafata de 1.200 ha, cea mai intinsa fiind Grivita impreuna cu satele ei, urmata de comuna Militari cu satele si comuna Serban Voda, in vreme ce Pantelion, Dudesti, Cioplea si Colentina ocupau o suprafata mult mai restransa. Incorporarea acestor comune suburbane Capitalei a dus la sporirea populatiei orasului cu 66.713 locuitori, contribuind astfel la cresterea numarului de locuitori .

Densitatea populatiei, ce se realizeaza prin raportarea totalului populatiei la suprafata asezarii sale, nu este prea mare. Calculata in 1930 la 565.000 de locuitori in oras si cca. 67.000 in comunele suburbane, densitatea ar fi fost deci, de 82 locuitori pe km² in total in oras si 30,5 locuitori pe km² in comunele suburbane. Daca socotim suprafata orasului pana la limita lui legala, pana la limita zonelor construite atunci densitatea era de doar 74 locuitori pe km² in oras .

2.5.3.Structura ocupationala

In ceea ce priveste structura populatiei dupa ocupatie pe baza datelor oficiale publicate in 1930, putem trage urmatoarele concluzii:

- mai mult de un sfert din populatia activa, adica 53% din totalul populatiei lucra in industrie, constituind categoria profesionala cea mai importanta. Dintre acestia 16,4% lucrau pe cont propriu, 59% erau salariati, 11,7% ucenici[69]. Datele nu permit insa sa putem preciza cati dintre cei care lucrau pe cont propriu erau proprietari de fabrici mici sau mijlocii si cati posedau doar simple ateliere mestesugaresti;

- in institutii lucrau 19,3% din populatia activa;

- in sectorul comercial, personele ce lucrau pe cont propriu reprezentau 24,5%, salariatii 3%, ucenicii 7%, servitorii 24,9% etc. , fara sa putem da date precise asupra puterii lor economice.

O categorie care desi nu are o pondere prea mare si nu este specifica populatiei urbane, dar pe care trebuie sa o amintim intrucat a avut un rol deosebit in aprovizionarea pietei Capitalei, este populatia ocupata in agricultura ce reprezenta 3,9% din totalul populatiei active, alcatuind o mare parte din locuitorii comunelor suburbane si se ocupa cu gradinaritul si desfacerea zarzavaturilor pe piete.

2.5.4. Structura etnica

Potrivit recensamantului din 1930 in afara romanilor care reprezentau 77,55% din populatia Capitalei, in Bucuresti mai locuiau: 69.885 evrei (11.9%), 24.052 unguri (3.9%), 14.231 germani (2.12 %), 6.797 tigani (1.4%), 6.347 alte neamuri (1%).

Ca structura etnica aceasta populatie era foarte diversificata. Marea sa majoritate o alcatuiau insa romanii fie ca era vorba de cei nascuti aici fie ca era vorba de cei veniti din alte zone. Asa era cazul moldovenilor (mai putini ca numar), al ardelenilor sau al oltenilor, ultimii alcatuind grupul cel mai numeros al negustorilor ambulanti, cei care erau o prezenta zilnica pe strazile bucurestene: “ducandu-si in cosurile lor de la capetele cobilitei purtate pe umeri, tot soiul de alimente si alte produse pana in colturile cele mai indepartate ale orasului si strigandu-si in chip sonor si pitoresc marfa.”

Acestor romani veniti din diverse zone de la nordul fluviului li se adauga un numar mare de romani al caror aflux spre Bucuresti incepe inca din secolele anterioare, dar se accentueaza in vremea lui Cuza, datorita politicii protectioniste a statului roman, si continua in perioada urmatoare cunoscand un puternic flux in cea interbelica.

Tot ca localnica poate fi mentionata si populatia de tigani, fosti robi pana in secolul al XIX-lea, care dupa eliberare s-au retras spre periferiile orasului, spre Colentina, Tei, Balta Alba, continuandu-si meseriile traditionale pe care pana atunci le practicasera la curtea boiereasca: prelucrarea fierului si a aramei (potcovari, caldarari, spoitori), lautari, “pieptanari”, iar femeile lor vanzand flori si diverse produse alimentare (porumb fiert, “floricele” etc.) sau alcatuind grupul asa-numitelor “chivute” maturatoarele pe care introducerea periilor mecanice nu le-a putut indeparta din activitatea de salubrizare a Capitalei.

Toleranta statului roman si a populatiei in general a permis asezarea aici, inca din evul mediu, si a unor populatii straine, ce s-au grupat ulterior in anumite zone ale orasului si-au construit biserici si scoli convietuind cu localnicii.

Asa este cazul armenilor colonie veche si importanta in Bucuresti, care si-au ridicat aici si o biserica (1911), a evreilor veniti in Bucuresti atat dinspre sud (din Peninsula Balcanica) cat si dinspre nord (Podolia, Polonia) evaluati la inceputul secolului de Fr. Damé la aproximativ 50.000 persoane (la 1904) in situatia in care la acea data orasul avea 296.740 locuitori . Numarul acestora era intr-o continua crestere dovada cele 17 sinagogi pe care le mentioneaza “Planul si ghidul orasului Bucuresti” pe anul 1919 .

Dintre ceilalti locuitori de origine straina, primii in ceea ce priveste numarul sunt maghiarii. La 1899 sunt mentionati in numar de 38.000 “supusi austro-ungari” (deci posibili si romani transilvaneni) . Le urmau in ordine germanii, turcii (fiind mentionat in Bucuresti si un “mecenat” langa Parcul Carol) al caror numar a fost sporit de aducerea unui grup de 70 de familii din partile Mangaliei, alcatuit din tigani mahomedani vorbind turceste sau tatareste si fiind asezati in preajma Cociocului (Filaret).

Rusii au reprezentat si ei un numar considerabil in populatia Capitalei, mai ales din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, urmati de un alt val dupa declansarea revolutiei bolsevice. Dintre acestia s-au ridicat faimosii muscali ce stationau cu trasurile lor elegante in Piata Teatrului, sau pe Bulevard “imbracati in caftane lungi de catifea, vara cu sapca, iarna cu caciuluite de astrahan”, ajunsesera o caracteristica a Bucurestilor relevata de calatorii straini , caracteristica pe care automobilul incepe sa o estompeze.

Lor li se adauga un numar mai redus de italieni, care aveau o scoala, si o biserica; de francezi, a caror cifra se situa in jur de 2000 de persoane, intemeindu-si chiar si un institut propriu; de englezi, redusi si ei ca numar, dar care toti isi construiesc o biserica proprie, sau de polonezi veniti din secolul trecut, populatie despre existenta careia o dovada este si numele unei strazi, si anume strada Polona.

Idiferent de motive, cresterea populatiei Capitalei este un fapt real: de la 382.853, in 1918, se ajunge la 661.195 (cu comunele suburbane), in 1930. Era insa o populatie pestrita, neuniform repartizata in teritoriu, cu traditii si obiceiuri diferite, fapt ce se va reflecta in viata de zi cu zi, in sensul ca aceasta populatie nu va reprezenta un bloc unitar al “orasenilor” asa cum era cazul oraselor ardelene, ci aici interesul particular era pus intotdeauna inainte intereselor publice.

2.6. Viata economica in Bucurestiul interbelic

2.6.1. Comertul bucurestean intre cele doua razboaie mondiale

Devenit Capitala unei tari cu o intindere si o populatie de aproape doua ori mai mare decat inainte de izbucnirea primului razboi mondial, Bucurestiul a devenit si cel mai puternic centru economic din tara.

Concentrand un numar mare de intreprinderi bancare, comerciale si industriale, fiind si sediul unor mari intreprinderi, multe cu filiale risipite pe intreg cuprinsul tarii, el a fost – intre cele doua razboaie mondiale – centrul marilor tranzactii si a celui mai mare schimb comercial.

Dupa incetarea razboiului inflatia a cunoscut limite nemaiitalnite pana atunci. Circulatia concomitenta pe piata romaneasca a mai multor monede, fiecare la curs diferit, care ingreuna la randu-i circulatia marfurilor, cerea imperios o unificare monetara. Efectuata prin legea din 13 august 1920 unificarea monetara nu a reusit sa stavileasca inflatia. Aceasta, impreuna cu alte doua fenomene strans legate intre ele –lipsa acuta de marfuri de consum si specula uriasa ce se facea cu putinele marfuri existente, supuse la vanzari si revanzari succesive – dominau comertul intre anii 1919-1922. Ca urmare a acestor factori preturile bunurilor de consum au crescut si mai mult ajungand in 1919 de 9,3 ori mai mari decat inainte de razboi, in timp ce salariile inregistrasera o sporire de numai 4 ori .

Situatia aceasta mentinuta si in anii urmatori este astfel consemnata intr-o marturie contemporana: “media scumpirii vietii este in 1922 de 14-15 ori mai mare decat in 1916. Minimum de existenta civilizat care era in 1916 pentru un om 250 lei lunar, ajunsese in 1922 la 3000 de lei si chiar mai mult. Ori pentru a avea 3000 lei pe luna trebuia sa fi cel putin director de minister, magistrat sau ofiter superior” .

In Capitala, fata de celelalte orase ale tarii, preturile erau si mai ridicate in special la zarzavaturi si fructe. La aceasta scumpire contribuia, in buna masura, necesitatea de a aduce marfurile de la distanta cu mijloace de transport distruse din pricina razboiului. “Criza economica ce bantuie cu atata furie la noi isi are izvor si in lipsa mijloaceleor de comunicatie. Navigatia pe Dunare intrerupta, caile ferate prost organizate, fac sa stagneze schimbul de marfuri in detrimentul nostru . Scumpirea vietii de la orase se datoreste in mare parte acestui fapt” .

Variatia preturilor de la o piata la alta, alaturi de specula accentuata de comertul improvizat, marea haosul. In acest conditii era necesara interventia statului si a Comunei pentru a face o oarecare ordine. Interventia autoritatilor s-a manifestat prin introducerea preturilor maximale. Este bine stiut ca in capitalism preturile, in general, se fixeaza liber pe piata in jocul cererii si ofertei. Ori prin fixarea preturilor maximale se limita beneficiul comerciantilor in avantajul consumatorilor. Fixarea preturilor maximale nu numai ca nu a stavilit specula ci, dimpotriva, a agravat-o si mai mult, produsele vanzandu-se pe sub mana la la preturi exagerat de ridicate. Punerea in aplicare a acestei masuri a nemultumit intreaga negustorime bucuresteana care a inceput sa faca numeroase demersuri prin Camera de Comert si Industrie pentru a inlocui preturile maximale cu incurajarea concurentei.

Pe de alta parte, Primaria Capitalei, incercand o aprovizionare pe cont propriu, prin organe municipale, a inceput sa vinda diferite produse alimentare in piete[79] infiintand acele burse comunale menite sa organizeze debuseurile, sa suprime intermediarii care scumpeau inutil marfurile, sa stimuleze pe producatori pentru a aproviziona cat mai din belsug orasul si, in sfarsit, sa inregistreze preturile reale rezultate din jocul liberei concurente. Ca punct de plecare si pentru producatori si pentru consumatori, cu ajutorul unei asemenea burse libere, a fost organizat targul carnii de la Abator, cea mai de seama piata de desfacere in care se faceau anual tranzactii de sute de milioane de lei . In acest sens se fixau de catre autoritatile comunale pretul,pentru taierea vitelor precum si lefurile macelarilor ce urmau a fi platite de catre comuna .

Dar eforturile Primariei de a comprima preturile pe calea maximalizarii si imixtiunii in treburile negustoresti prin incercarea aprovizionarii pe cont propriu, n-au dat rezultatele scontate. Produsele au continuat sa se scumpeasca in perioada 1921-1924, mai ales ca Primaria capitalei, in cadrul politicii economice a statului de a redresa situatia prin fortarea fiscalitatii, a infiintat noi taxe pe comert sau le-a marit pe cele deja existente. Asa, de pilda, Gospodaria Comunala a pus taxa de 10 lei pentru fiecare caruta ce intra in Capitala si a marit impozitul pentru trotuare. De asemenea, in 1922 a fost introdus impozitul pe lux si cifra de afaceri pentru toti negustorii, cu completarile din anul 1923 privind exceptarea micilor comercianti si industriasi de la acest impozit .

In ceea ce priveste numarul intreprinderilor comerciale se constata o crestere a lor. Pana in 1924 se inscriu la Tribunalul Ilfov – inclusiv in Capitala- in medie cam 200 de firme comerciale pe luna ceea ce inseamna foarte mult . Situatia isi gaseste explicatie in climatul favorabil afacerilor si imbogatirilor rapide de dupa razboi. “Duzine de noi milionari au rasarit ca ciupercile dupa ploaie – mentiona un ziar contemporan – ceea ce a produs un fenomen de molipsire generala, acea furie nervoasa a tuturor dupa afaceri si invarteala. Multi si-au lepadat ocupatiile anterioare si au intrat ca apucatii de un acces subit in valtoarea afacerilor” .

Dupa 1924 s-a constatat o stabilizare in ceea ce priveste moneda, preturile produselor si in general intreaga activitate de schimb. Nu s-a mai observat aceeasi crestere vertiginoasa a numarului de intreprinderi, ceea ce nu inseamna ca a scazut volumul afacerilor.

Astfel intre anii 1925-1927 statisticile au inregistrat o scadere a numarului de firme inscrise la Tribunalul Ilfov de la 200 la cca. 150-160 pe luna, ceea ce inseamna o scadere anuala de 20% fata de anii precedenti .

Analizat pe ramuri, comertul se prezenta astfel: in 1926 primul loc in ceea ce priveste atat numarul cat si capacitatea il ocupa comertul cu coloniale, reprezentand o proportie de 33% din intreaga activitate comerciala, respective 512 intreprinderi. Concurenta, veniturile mari si imediate pe care le aduceau bacaniile, posibilitatile de aprovizionare cu marfa si consumatia insemnata de asemenea produse , facea ca acest comert sa fie din ce in ce mai infloritor. Urmatorul loc era ocupat de comertul de agentura si comision, 184 firme si abia in al treilea rand urma manufactura cu 169 de firme. Aceste trei categorii: coloniale, agentura-comision,si manufactura erau ramurile comerciale de baza din Capitala, utilizand mai bine de jumatate din intregul comert bucurestean. Urmau apoi restaurantele si bodegile, in mare majoritate birturi economice de cartiere, magazinele de materiale si constructii si lemne, macelariile, magazinele de incaltaminte, cofetariile, ceainariile, cafenelele etc[87].

Capitala concentra in acelasi timp si cele mai infloritoare intreprinderi de credit, proportiile ridicandu-se la 35,5% pentru firme si 45,8% pentru personal[88]. Insa aceasta situatie a fost lovita de criza economica din 1929-1933, cand au fost puternic afectate intreprinderile comerciale de manufactura, bauturi, alimente, imbracaminte si incaltaminte. Criza a lovit mai ales micii comercianti. Chiar cei care au supravietuit crizei economice au avut de suportat fiscalitatea excesiva a organelor financiare ale administratiei Bucurestilor, ce s-a aratat neinduratoare cu contribuabilii mergand chiar pana la sechestrarea lucrurilor casnice si a inventarului de lucru (cantare, tijghele, rafturi, etc.) .

In perioada urmatoare s-a simtit o inviorare din ce in ce mai pronuntata, a productiei si schimbului de marfuri, atingandu-se in Bucuresti punctul culminant intre anii 1935-1939 cand numarul magazinelor a ajuns maxim .

Din registrul comertului de pe langa Camera de Comert si industrie din Bucuresti, rezulta ca in Bucuresti au fost inregistrate de la 1 mai 1931 si pana la 31 decembrie 1938 un numar de 20.376 firme,[91] ceea ce inseamna in medie 2.547 firme inscrise anual, adica o crestere de 62% fata de anul 1926 care inregistreaza doar 1.566 de firme.

In felul acesta, Bucurestiul a continuat sa fie principala piata de desfacere si consum a celor mai diferite articole comerciale. Dupa statisticile contemporane, in orasul nostru se consumau anual 56 milioane kg. de carne, adica o cincime din consumul de carne al intregii tari, cel putin 20.000 de vagoane de legume si zarzavaturi, dintre care aproximativ 10.000 vagoane de cartofi, 600 vagoane de varza, 250 vagoane de pepeni .

In afara de numarul mare de firme, Bucurestiul s-a remarcat si printr-o varietate si buna aprovizionare cu cele mai diverse produse indigene sau de import, a unor magazine. Asa erau, de pilda, magazinele Dragomir Niculescu din Calea Victoriei, Dinischiotu din Piata Sf. Gheorghe, Popp si Bunescu din strada Lipscani, Vulturul de Mare, magazinele universale “Galeriile Lafayette” si “Sora” cu cele mai felurite produse de consum.

In afara de magazine, marfurile mai erau desfacute in piete si hale, in targurile periodice cum era Targul Mosilor ce avea loc odata pe an si in bursele de marfuri organizate prin legea din 1929 pentru vinderea mai ales a cerealelor fainei si oleaginoaselor[93].

Desi in hale si piete avea loc un schimb intens, nu putem spune ca ele se prezentau la nivelul cerut. “Capitala este cel mai mare consumator din tara – scria in acest sens gazeta Municipala- si nu are nici hale nici targ de vite nici piete de sector nici antrepozite frigorifere. Nu are nimic din ceea ce se cere unei mari asezari urbane. Ne lipseste targul de vite care la Viena exista din 1350 si am daramat si bruma de hale care era in mijlocul orasului pentru a pune in loc o creatiune artistica de gust indoielnic” .

In afara de mari negustori, comertul bucurestean mai era intretinut si de cei peste 8000 negustori ambulanti care in urma unei taxe ce varia de la an la an platita Comunei isi desfaceau marfa pe strazi sau in tarabe.

Dupa elaborarea Legii din 1884 care reglementa comertul ambulant, Primaria orasului Bucuresti a fost nevoita sa vina mereu cu masuri si ordonante menite a reglementa acest gen de comert, fie prin circumscrierea lui la un anumit teritoriu fie sub aspect igienic. De asemenea s-a incercat si fixarea marfii ce urma a fi distribuita si in ce fel. In 1925 printr-o ordonanta a Primariei, era ingaduit comertul ambulant numai pentru gaz, fructe, lapte si peste ce trebuiau transportate in cosuri si garnite, fiind desfiintat comertul de maruntisuri, manufactura, sticlarie,pasari, gogosi, zaharicale si inghetata. In acelasi timp a fost desfiintat si comertul ambulant, exercitat in carute sau carucioare trase de animale sau de mana, sub motiv ca impiedica circulatia .Comertul de produse de simigerie in galantare de mana si carucior pe intreg cuprinsul teritoriului municipiului a fost desfiintat in 1940 .

Capitala mai era aprovizionata si de taranii producatori din satele invecinate. Acestia contribuiau la aprovizionarea cu carne si mai ales cu lapte. Dupa datele serviciului veterinar municipal cam 4.500 de laptari si 425 de iaurgii ambulanti satisfaceau in 1939 cerintele orasului[97]. Cartierele marginase care formau in jurul orasului o zona imediata de aprovizionare, satele inconjuratoare, precum si fermele de la Bragadiru, Buftea, Peris etc. furnizau cantitatiile necesare de lapte.

Alte produse alimentare indigene erau aduse cu carutele din satele invecinate. Din datele biroului statistic al aprovizionarii si controlului preturilor, rezulta ca in Bucuresti intrau pe la bariere carute cu asemenea produse din 550 comune rurale aflate in judetele invecinate[98]. Faptul ca se aduceau de la distante mari, folosindu-se bineinteles si alte mijloace de transport, ingreuna aprovizionarea capitalei, chiar in anii de varf, cand tara dispunea de cantitati masive de produse agro-alimentare. Intr-o publicatie a Camerelor de comert si industrie din anul 1938 se arata ca: ”Nu se poate concepe ca in timp ce cantitati masive de produse agricole lancezesc in anumite regiuni, Capitala sa duca lipsa de asemenea articole si ceea ce este mai trist sa le plateasca uneori la preturi exorbitante”. E adevarat ca orasul nostru era socotit cel mai scump oras din tara . Indicele de scumpete calculate ca fiind 100 in 1934 se gasea la o distanta de 16 procente fata de orasul imediat urmator Clujul si la 49 procente de ultimul oras in linie descendenta Dorohoiul .

Din succinta prezentare a evolutiei relatiilor comerciale intre cele doua razboaie mondiale se desprinde concluzia, confirmata de altfel si de materialele documentare din timpul respectiv, ca Bucurestii s-a profilat in continuare ca cel mai puternic centru comercial. In anii de varf ai dezvoltarii Romaniei 1936-1938 Capitala avea anual o activitate comerciala de 13 ori mai mare decat la sate concentrand aproape jumatate din totalul firmelor de comert pe intreaga tara.

2.6.2. Ocupatii. Salarii. Preturi.

Sporirea populatiei Capitalei se explica prin prisma potentialului economic in crestere a orasului, potential ce duce la largirea paletei ocupatiilor, majoritatea populatiei fiind cuprinsa in sfera industriala, comerciala sau bancara.

Interesele comerciantilor sunt lovite insa puternic, la inceputul primului deceniu interbelic de interventia administratiei orasului prin impunerea de preturi maximale la produsele de prima necesitate. Era o masura sa stabilizeze situatia in conditiile in care in care inflatia facea ravagii. Aceasta era conjunctura in care se vota si se incerca punerea in aplicare a decretului impotriva speculei (1919). Stabilizarea monetara din 1920 si reforma financiara propusa de Nicolae Titulescu, in 1921, vor duce la incurajarea micilor comercianti, prin scutiri de taxe pentru veniturile reduse si impozit progresiv pe venit.

Dupa 1923 targurilor deja existente (Vacaresti, Tei) ce asigurau necesarul de articole de imbracaminte sau incaltaminte pentru o populatie ce nu-si putea permite prea mult, li se adauga noi targuri- expozitii, realizandu-se o noua forma de publicitate. Asa era cazul cu Targul Mosilor unde se prezenta o gama larga de produse sau a numeroaselor targuri de automobile organizate in diverse puncte ale orasului.

Gama produselor desfacute de acesti negustori este si ea diferentiata acoperind intregul necesar al populatiei. Se putea spune ca era chiar un surplus dedproduse dar nu si banii suficienti pentru a fi cumparate. Preturile erau si ele differentiate nu numai in functie de calitatea produsului ci si de categoria magazinului de unde acesta era cumparat. Astfel, daca la magazinul “Victoria Shoe Boston” din Calea Victoriei, pretul pantofilor barbatesti varia intre 260 si 150 lei sau a pantofilor de dama intre225 si 180 lei, spre periferie preturile scadeau, la fel si calitatea produsului, ajungand ca o pereche de incaltaminte sa coste cateva zeci de lei daca era noua si chiar mai putin daca bucuresteanul, caruia nu-I permitea buzunarul, se ducea si se targuia cu negustorii evrei din Hala de Vechituri, a lui taica Lazar, de pe Calea Vacaresti.

Un pericol pentru acesti negustori mari sau mici il reprezenta negotul ambulant, ei militand in toata perioada primului deceniu interbelic pentru interzicerea acestuia sub motiv ca negustorii ambulanti platesc taxe derizorii fata de Primarie, in timp ce alte categorii de negustori platesc chirii costisitoare, continuu sporite datorita crizei de locuinte asa cum argumenta un periodic al vremii: “in schimbul unei mici taxe, vanzatorii ambulanti isi depun cosurile lor cu marfa in fata magazinelor, sfidand pe adevaratii negustori care platesc chirii si dari la stat, judet si comuna. Si fara nici un pic de teama, acesti ambulanti ocupa trotuarele inguste impiedicand accesul trecatorilor[ . ] Si acest lucru sa nu credeti ca se intampla doar in cartierul Obor, dar chiar si pe strada Lipscani, dand trecatorilor un aspect de balci oriental.”

Unii dintre acesti negustori care faceau dese reclamatii la adresa ambulantilor, uitau ca ei insisi sau inaintasii lor incepusera tot asa pentru ca abia mai tarziu sa acceada pe scara sociala, totusi nu conteneau sa duca o intensa campanie impotriva acestora reusind, in 1926, sa determine municipalitatea sa dea o lege prin care restrangea paleta de produse pe care acestia aveau dreptul sa le puna in vanzare. Chiar daca li se ingradea libertatea, nu se putea totusi anula prezenta vanzatorilor de produse de simigerie, a celor de mici obiecte de uz casnic, a nelipsitilor olteni cu cosurile lor pline de zarzavat sau a micilor vanzatori de ziare a caror activitate o descrie un articol dintr-o revista a vremii: ” Copiii, intre 6 si 15-16 ani, baieti si fete [ . ] se framanta de-a valma, [pe strada Sarindar] se injura, se bat, imbrancesc trecatorii, murdaresc locul . pana la aparitia editiilor de seara ale ziarelor. Atunci, in lumina de décor a zilei ce se sfarseste, impanzesc strada in goanna nebuna cu strigatele disperate, se zbat in picioarele trecatorilor, irup in Calea Victoriei, si in localurile publice, se intrec, se injura in goanna dupa cativa bani. Sunt vanzatorii de ziare [ . ] factori de cultura, avand temeinic scuza ca nu sunt singurii apostoli analfabeti ai culturii.”

Aceasta era situatia in zona aproximativ centrala a orasului in timp ce la periferie, singurii beneficiari ai mahalalelor erau carciumarii, ziarul “Dimineata” mentionand pentru anul 1925 un numar de 92 de carciumi in “Campul Veseliei” si 150 in tei. Acestia profitand de perioada tulbure, reuseau sa se imbogateasca relative repede si isi manifestau tendinta de a depasi mediul mahalalei, lucru pe care daca nu il reuseau ei o faceau urmasii lor. Acest tip de ascensiune este surprins bazandu-se pe fapte reale, de romanele aparute in acea perioada cum ar fi “Maidanul cu dragoste” al lui G. M. Zamfirescu, “Intunecare” al lui Cezar Petrescu sau mai tarziu de “Groapa” lui E. Barbu.

Alaturandu-se unei alte categorii a mahalalei ce traia si ea dupa reguli proprii – bandele de cutitari sau batausii – negustorii faceau insa o figura aparte. In general proveniti din mediul rural, ei reprezentau singurul grup dinamic al acestei zone Adusi de mici la oras de catre tati, bagati slugi la vreun negustor din Grand, Rahova, Dudesti sau Obor, acesti copii muncesc pentru hrana, , haine, locuinta si, uneori, pentru o suma derizorie. Unii raman la acest stadium toata viata, in schimb altii, mai intreprinzatori si mai avari reusesc sa acceada pe scara sociala, isi cladesc singuri o dugheana cu putinii bani agonisiti, avand marfa proasta dar la preturi acceptabile sau pe credit pentru a-si asigura o clientele permanenta. In aceste conditii aceasta dugheana, la inceput simpla, o poate mari daca se mai si insoara cu o fata bogata ( de obicei a unui alt negustor), cu zestrea nevestei isi face case noi de zid, dar nu-si ingaduie nici acum odihna preferand sa iasa o data pe an la o gradina cu taraf,pentru a-si etala bogatia proaspat acumulata, dar unde nu se simte in largul sau. Fiii sau nepotii, dati la scoala, vor ajunge functionari marunti si se vor muta de la periferie spre centru. Vor purta neaparat guler tare si mansete incercand sa confirme proverbul “haina face pe om”. Stranepotii vor continua sa se imbogateasca si vor parveni in varful piramidei sociale devenind spilcuiti cu imobil propriu in centru, cu servitori; isi vor aglomera titluri si nu se va mai mira nimeni daca isi vor revendica o origine nobila.

Acestia erau cei care, in centru sau spre periferie, stiau intotdeauna sa profite de conjunctura, sa scada sau sa creasca preturile, reusind in final sa obtina ceea ce isi dorisera: libertatea comertului fara ca autoritatile sa se mai amestece.

Aceste preturi vor fi, din punct de vedere al cumparatorului, considerate prea mari fata de venitul general al populatiei, acest lucru fiind des reflectat in presa. A doua jumatate a primului deceniu interbelic adduce o modificare: se tinde tot mai mult la echilibrarea raportului dintre salarii si preturi. Astfel pentru salarii ale cetatenilor ce lucrau in sfera productive, salarii ce variau intre 3335 lei (minimum) si 7800 lei (maximum) in perioada 1925-1926 (la care se mai adauga si sporuri ce puteau ajunge la maximum 20% din salariu), s-a facut un calcul al sumei pe care o necesita intretinerea unei familii. Dupa media preturilor din anul 1926 bugetul lunar de cheltuieli al unei familii a cunoscut o crestere de aproape 450 de ori fata de cel din anul 1914, cand salariul lunar de 200 lei al unui muncitor sau functionar, casatorit si cu un copil, ajungea sa acopere necesarul. Astfel, in 1914 se cheltuiau 67.55 lei pentru alimente in timp ce in 1926 – 3118.71 lei, pentru incalzire erau necesari 26 de lei in 1914 si 976.80 lei in 1926, pentru imbracaminte si incaltaminte se alocau , din bugetul familial, 26 lei in 1914 si 976.80 lei in 1926 iar pentru chirii si diferite cheltuieli 52 lei erau suficienti in 1915 in timp ce in 1926 se alocau 2600 lei. Pe ansamblu, totalul cheltuielilor necesare lunar intretinerii unei familii se cifra la 200 lei in 1914 (exact salariul capului familiei) si la 9128.30 lei in 1926, depasind media salariului.

Situatia se va imbunatatii in perioada urmatoare ajungandu-se la un echilibrare pret-salariu dar aceasta realizare nu ii va bine dispune pe bucuresteni pentru multa vreme deoarece declansarea crizei economice din 1929 va determina o noua rasturnare a situatiei.

2.6.3. Probleme ale somajului

In Bucuresti – principalul centru economic, politic administrative si cultural al tarii – oras a carui populatie depasea in 1930 cifra de 600.000 locuitori – numarul mare al somerilor a fost mai frapant decat in alte orase sau zone industriale.

Proportii deosebite a luat somajul in Bucuresti in perioada crizei economice din anii 1929-1933 ca urmare a restrangerii productiei si activitatii in toate ramurile si sectoarele economice, a inchiderii unor fabrici care au lasat fara lucru sute de muncitori. In aceste conditii Oficiile de plasare, primariile de sectoare, sunt asaltate de tot mai multe cereri de ajutorare, in fata multor fabrici, care si-au inchis portile, cei ramasi fara lucru asteapta zilnic zadarnic, iar in Azilul de noapte numarul celor ce solicita gazduire atinge cifre record.

Cresterea numarului somerilor nu putea lasa indiferenta conducerea statului si comunelor fara sa ia unele masuri si sa intreprinda actiuni care vizau direct sau indirect organizarea asistentei somerilor. Dar masurile preconizate in legatura cu somajul nu aveau la baza o lege care sa cuprinda toate categoriile de someri. Nu exista un consens in legatura cu instituta sau organul care trebuia sa se ocupe de ajutorarea somerilor. Astfel, intr-un regulament pentru ajutorarea somerilor, aflat intr-un dosar cercetat, se spunea ca “in principiu comunele trebuie sa evite preocuparea de asistarea somerilor, aceasta cazand mai mult in sarcina Asociatiei Patronale si a Ministerului Muncii” .

Intr-o circulara a Ministerului Muncii din septembrie 1930, adresata prefecturilor si primariilor urbane, se precizeaza contrariul:”comunele si judetele au in primul rand datoria de a se interesa de locuitorii lor si de ale da ajutorul necesar, conlucrand cu statul care le sprijina in actiunea lor”.

Stabilirea calitatii de somer continea clauze care de la inceput excludeau anumite categorii de oameni ai muncii, ramasi fara lucru de a fi recunoscuti ca someri si de a fi inscrisi, in vederea atribuirii ajutoarelor, la primaria de sector respectiva.

Problemele privind ajutorarea somerilor din Bucuresti, intra in competenta “Comitetului central de prevenirea, combaterea si asistenta somerilor” care functiona pe langa primaria Capitalei; pe langa primariile celor 4 sectoare administrative functionand birouri de somaj sau comitete de somaj.

Desi comitetele locale de ajutorare a somerilor au fost instituite in 1928, prin decizia nr. 50213/24 decembrie, in Bucuresti el a fost infiintat abia spre sfarsitul anului 1930 ca urmare a hotararii luate la conferinta tinuta la Ministerul Muncii la 27 septembrie in care se cerea in mod expres infiintarea de comitete de ajutorare “a celor fara lucru si lipsiti” insa el isi concretizeaza activitatea abia in 1931. Despre acest lucru vorbeste si faptul ca primarul capitalei de atunci, Dem. I. Dobrescu, trimitea in 1931 un consilier comunal la Geneva pentru a se informa asupra acestor probleme la Biroul International al Muncii.

Discutiile purtate in Comitetul central de somaj (discutii legate despre cine trebuie considerat somer, unde se centralizeaza si cine strange cota de 1%, s.a.), problemele analizate ca si hotararile luate sunt edificatoare pentru a ilustra lipsa unui sistem unitar, bazat pe o lege speciala, in problema somajului in general si a ajutorului acordat in special.

Intr-un tabel adresat Ministerului Muncii la 28 februarie 1934 se precizeaza care sunt cele 5 categorii in care erau impartiti somerii, criteriul fiind numarul de membrii ce compuneau familia respectivului somer:

Categoria I necasatoriti

Categoria II casatoriti fara copii

Categoria III casatoriti cu 1-3 copii

Categoria IV casatoriti cu 4-6 copii

Categoria V casatoriti care au de la 7 copii in sus

Din situatia statistica a vremii rezulta ca numarul maxim de someri ajutati, pe intreg municipiul, in perioada 1930-1936, a fost de la 3643 in 1931 la 1477 someri in 1930. Facand o insumare a numarului somerilor ajutati anual rezulta ca in perioada 1931-1936 au fost ajutati 13771 someri dintr-un fond total de 24.669.329.lei.

2.7. Viata sociala

2.7.1.Famailia ca valoare fundamentala. Bucuresteanul in familie

Institutia familiei a reliefat intotdeauna mentalul unei colectivitati. Modificarea conjuncturii istorice a influentat si principiile de constituire si mentinere a unei familii. Din acest punct de vedere, sfarsitul primului razboi mondial, aduce doua probleme majore in fata societatii romanesti: situatia materiala in general proasta a locuitorilor Capitalei si emanciparea femeii. Cele doua aspecte influenteaza direct modul de percepere a casatoriei. Pentru ca prin casatorie se realizeaza actul cel mai important al vietii, se pune problema ca persoanele ce o contacteaza sa fie cat mai capabile. Astfel, chiar daca ea este un angajament liber consimtit, totusi in general, se realizeaza prin nconvenienta, dovada o fac anunturile matrimoniale ale vremii care alaturi de o descriere a persoanei ce dorea sa se casatoreasca face si o trecere in revista a datei si referintelor. Existau chiar reviste speciale pentru anunturi matrimoniale asa cum ar fi “Jurnalul Casatoriilor” (1920) sau “Gazeta Casatoriilor” (1920). Aceste reviste faceau si colete publice pentru a alcatui dote ce urmau sa favorizeze casatorirea orfanelor de razboi. In acest sens s-a intemeiat chiar si o societate de binefacere , Societatea “Principesa Elena” pentru mariajul orfanelor de razboi din Romania. O trecere in revista a acestor anunturi dovedeste ca la acest tip, de contactare a unei casatorii, recurgeau in general persoanele cu venituri medii si mai putin cei saraci care se serveau in continuare de petitoarele cartierelor sau cei din inalta societate care recurgeau in astfel de cazuri la cunostintele de familie. Uneori existau si situatii cand astfel de anunturi, foarte serioase de altfel, prin formulare deveneau comice: ”Vaduva Tanara deces cu frumos imobil si 50.000 numerar plus o mare perspectiva de mostenire sigura in curand circa 300.000 lei doreste mariaj cu un domn de 30-38 ani care ii poate face fericita viata. Oferte pentru < Vaduva Nefericita>” . Argumente pentru avantajul acestui tip de casatorie aduce tot o astfel de revista printr-un articol al sau in care se precizeaza: “traim intr-o epoca prea materialista si oricat am vrea, nu ne putem sustrage de la indatoririle ce o casnicie trebuie sa le aiba in societatea moderna.[ . ]S-au dus vremurile romantismului, cand doua finite care se iubeau puteau sa se avante in lumea larga fara a avea o suma oarecare de bani[ . ] Se fac si astazi casatorii din dragoste, cand ambele parti nu au pretentii materiale, dar dupa o existenta de 5-6 luni din inflacaratul lor amor nu mai ramane decat o slaba amintire pentru ca ambele parti sa se desparta apucand pe drumuri piezise” . Casatoriile din dragoste nu mai sunt astfel de actualitate. Cuvantul “amor” nu mai este vazut in stransa legatura cu relatia de casatorie asa cum se exprima o contemporana: “ A lega notiunea de amor de notiunea de cinste este o perversitate curat barbateasca. Dar a adauga amorului, pe langa cinste notiunea de legal, aceasta se cheama pur si simplu sadism .

Expresie a metodei de contactare a unei astfel de casatorii de convenienta o reprezinta prevederile referitoare la casatorii din Codul Civil unde se mentiona ca o obligativitate varsta de casatorie de la 18 ani in sus pentru fete, chiar daca in cazuri speciale se puteau da si dispense, iar pentru baieti de la 25 de ani in sus. Pana la varsta de 21 ani aveau nevoie de consimtamantul parintilor.

In general, casatoriile se faceau intre persoane cu statut social identic sau aproape identic. Mezaliantele nu erau interzise dar se incerca a se contacta o casatorie “ intre persoane cu principii, idealuri, asemanatoare” pentru ca ea sa reziste, cei doi avand multe lucruri in comun. Casatoria civila o precede pe cea religioasa. Cu acest prilej se incheia contractul de casatorie ce prevedea si dota. Conform Codului Civil, aceasta se afla in administratia si folosinta barbatului, ea nu putea fi constituita si marita in timpul casatoriei. In cazul bunurilor immobile (locuinte), barbatul nu avea drept sa le instraineze nici sa ipotecheze. Celelalte bunuri ale femeii se aflau in administratia si la dispozitia acesteia. Chiar daca era expresia unei decizii liber consimtite, aceasta casatorie civila trebuia sa fie urmata de cea religioasa pentru a nu transforma casatoria intr-un simplu contract. Existau si exceptii in acest sens: in cazul in care cei doi erau de religie diferita era valabila doar casatoria civila sau in cazul in care doua persoane de aceeasi religie nu dorea decat casatorie civila. Totusi, daca unul dintre soti dorea si casatoria religioasa iar celalalt se opunea, primul era liber sa ceara divortul. Asadar, parerea bisericii era destul de mult luata in seama ea fiind si cea care reglementa contactarea unei casatorii intre rude pana la gradul al patrulea.

Casatorii se fac, dar ele nu mai reprezinta o atractie deosebita pentru tineret. Lipsa mijloacelor materiale determina pe multi tineri (functionari, studenti etc.) sa renunte la ideea casatoriei sis a prefere libertatea sub aripa unui protector, daca acest lucru era posibil. Astfel, in privinta dragostei, principiile lor sunt libere nu mai mult cat sa treaca dincolo de limitele morale ale societatii. Si in cazul celor casatoriti si in cazul celor necasatoriti se inregistreaza o explozie de vitalitate, o incercare de indepartare a corsetului impus de o societate conservatoare, o societatea care incepuse sa se transforme si ea. Este o perioada cand sunt mentionate numeroase casatorii nelegitime, numeroase avorturi sau un numar mare de “copii din flori”. Aceasta situatie este favorizata si de faptul ca nu exista o lege ce ar fi permis cautarea tatalui astfel ca acesti copii nelegitimi erau condamnati sa aiba pentru toata viata statutul de bastard, daca tatal nu binevoia sa-I recunoasca. Spre exemplu, o statistica din anul 1928 referitoare la anul precedent mentioneaza numarul copiilor nascuti in Bucuresti pe anul 1927 la 4969 baieti si 4750 fete. Dintre acestia 2.050 sunt nelegitimi, 81 gasiti, doar 35 fiind recunoscuti ulterior, 609 legitimati si 89 adoptati .

Situatia barbatului era avantajata de legislatia vremii atat in cazul sus mentionat cat si in cazul incheierii unei casatorii propriu-zise. Chiar daca in titlul II (Despre Drepturile Romanilor), art. 6 al Constituitiei din 1923 prevedea ca “ Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza egalitatii a celor doua sexe” iar art. 192 al Codului Civil prevedea ca “Sotii isi datoreaza unul altuia credinta, sprijin si ajutor” totusi se considera ca femeia putea capata drepturi civile abia dupa 40 de ani deoarece era incapabila pentru viata publica.

Un astfel de punct de vedere trebuie inteles in conjunctura epocii, o epoca dominata politic de barbate, o epoca a votului universal dar tot pentru barbate. Femeia era considerata imatura si ca atare ea trebuia sa-si asculte sotul in puterea caruia se afla conform legii maritale, ea fiind datoare “ sa-si urmeze sotul oriunde interesul ar cerea” . Se considera ca cea mai buna cariera pentru o femeie era maritisul. Aceasta ar fi trebuit sa insemne de fapt punctul culminant al idealutilor acesteia. Pentru ca acest ideal sa poata fi atins existau diverse mijloace pentru a veni in ajutorul femeii. Acestea faceau ca chiar si o femeie urata sa devina atragatoare asa cum afirma un contemporan:” Nu mai exista femei urate, cel putin in Bucuresti [ . ] fantezia pictorului contemporan si chirurgia, electricitatea, chimia, coaforul, croitorul, industria si mai cu seama pasiunea ferventa a fiecarei femei de a fi frumoasa colaboreaza intim si persistent pentru a crea bibeloul de lux care este femeia moderna” . Daca la aspectul fizic mai mult sau mai putin placut se adauga si o dota rezonabila, casatoria se putea incheia destul de repede.

Aceasta era situatia in prima jumatate a deceniului doi al secolului XX pentru ca, in stransa lagatura cu evolutia societatii, institutia casatoriei incepe sa fie privita din alta perspectiva deoarece si statutul femeii incepuse sa se modifice. Ea are acum o profesie (in general) se implica tot mai mult in viata publica prin intermediul asociatiilor caritabile sau a organizatiilor feministe ce militau pentru drepturi politice egale cu cele ale barbatilor. Aceasta noua situatie este cuprinsa de o revista a vremii care mentiona faptul ca daca mai inainte maritisul reprezenta “ starea finala a carierei” unei femei spre sfarsitul primului deceniu interbelic ea “are de urmat constiincios atributiile ei si ca prifesionista si ca sotie si ca mama”, profesia trebuind sa fie vazuta ca o completare a casniciei sis a nu se excluda un ape alta” .

De convenienta sau din dragoste, cu sau fara consimtamantul parintilor o casatorie in aceasta perioada era precedata de o logodna oficiala, care putea dura cateva luni sau cativa ani. Aceasta putea sa se incheie in mod fericit prin casatorie dar se putea si desface din motive diverse. Atunci cand finalul era fericit se ajunge la incheierea casatoriei civile urmata ulterior si de cea religioasa. Urma apoi asa-zisa “ luna de miere” pe care, inainte de razboi, bucuresteanul care si-o putea permite (si erau numeroase cazurile) o petrecea in strainatate.Acum erau putin cei care mai faceau acest lucru, recurgand la metode mai modeste cum ar fi retragera in singuratate la o mosie sau la o statiune.

Se presupunea ca atat satbilitatea materiala cat si cele doua forme sub care se incheia casatoria trebuia sa fie o buna baza de plecare intr-o casnicie durabila. Ideea de divort nu era in general acceptata chiar daca acesta era perfect legal considerandu-se ca aceasta nu trebuia sa rupa casatoria seroiasa ci el desfacea doar “concubinajele legale”. Cel mai des motiv de divort il considera adulterul, dar puteau exista situatii cand el era chiar tolerat cu stirea unuia dintre soti.

2.7.1.2. Copiii si educatia acestora

Principala menire a unei casatorii era considerata integrarea in viata sociala si asigurarea transmiterii experientei la generatia urmatoare, prin copii asa cum mentioneaza si articolul 185 al Codului Civil:” Casatoritii contacteaza impreuna prin singurul fapt al casatoriei indatorirea de a alimenta, a intretine si educa copiii”[119]. Numarul copiilor era in medie de 3-4 si educatia acestora necesita un interes deosebit deoarece “copilul este o fiinta cu caracterul sau particular, cu mentalitate proprie; el este o fiinta in formatie carese dezvolta prin exercitare si imitatie” . Deoarece se stia ca un copil admira “ intotdeauna faptele bune ale adultilor, prima educatie se dadea in casa de catre parinti sau guvernanta. Ei erau obisnuiti (in cazul celor din familiile bune) sa produca impresie buna, deprinzandu-se cu regurile de baza ale codului bunelor maniere. Totusi, mamele sunt sfatuite sa nu-si mai lase copiii pe mana guvernantelor si sa se ocupe personal de acestia. Ea era cea care il invata sa scrie si sa citeasca, sa ia pentru prima data contact cu societatea, revistele vremii intrecandu-se a da sfaturi mamelor despre felul cum trebuie sa-si educe copiii. Alaturi de aceste sfaturi bune, revistele de specialitate surprindeau si greseli privind educatia copiilor: rasfatul, ducerea copiilor la teatru sau cinematograf la spectacole neadaptate varstei lui, plimbarea cu copilul pe strazile supraaglomerate, punerea copilului in contact cu miciile vicii in situatia in care in casa se fumeaza, se joaca carti sau masa este servita in conditii improprii asa cum mentioneaza ”Scoala si familia de maine”: “in cate familii nu sunt oare convorbirile din timpul mesei o adevarata otrava pentru sufletul copilului? La masa tata povesteste adesea cum i-a inselat pe ceilalati pentru a obtine o favoare oarecare, mama critica vecinii, se pun la cale intrigi si calomnii. Si toate acestea uneori deschis, alteori oarecum acoperit; copiii se prefac ca nu sunt atenti si stau cu urechile ciulite iar spiritul lor inregistreaza. Aceste exemple destul de frecvente sunt o dovada ca astfel de greseli in educatie existau. Situatia nu trebuie insa generalizata, aceste greseli pot fi considerate accidentale, neputandu-se sustine faptul ca educatia in familie se facea totdeauna prost sau nu se facea deloc (desi existau si astfel de cazuri). Dimpotriva, educatia in familie reprezenta baza pentru educatia urmatoare, in afara acesteia deoarece educatia in familie nu era singura suficienta. Ea se continua, dupa o anumita varsta in cadrul retelei de invatamant public sau particular. Invatamantul public reglementat pentru prima data prin legea din 1864, sufera modificari ulterioare in perioada interbelica putand fi mentionata legea lui S. Mehedinti din 1918 ce introducea obligativitatea invatamantului de 7 ani, legea Angelescu din 1924 prin care invatamantul primar era cel de 7 ani sau o lege a invatamantului particular din 1925 ce se referea la invatamantul primar si secundar.

Conform acestei legislatii, copiii Bucurestiului interbelic beneficiau de conditii prielnice de instructie in scoli primare, secundare sau la Universitatea Bucuresti. Astfel, in cadrul invatamantului primar, etapele le prezenta; scoala pantru copiii mici (de la 4 la 7 ani – gradinita), scoala primara si scolile speciale pentru copii debili si anormali educabili. In toate aceste tipuri de scoli, ei invatau in limba romana, programele erau commune atat pentru invatamantul public cat si pentru cel particular, scopul fiind dobandirea de cunostinte generale prin studierea religiei, moralei, citirii, scrierii, aritmeticii, istoriei, geografiei, stiintelor naturale sau notiunilor de igiena”

Inscrierea copiilor la aceste scoli se facea intre 1-10 septembrie, parintii fiind obligati sa se prezinte la scoala de circumscriptie pentru inscrierea copiilor sau in anumite cazuri (cand nu doreau sa-si inscrie copilul in reteaua de instructie publica) trebuia sa dea o declaratie din care sa reiasa faptul ca pentru copil a angajat un profesor particular sau l-a inscria la o alta institutie de invatamant particular. Aceste prevederi referitoare la obligativitatea invatamantului primar nu erau in totalitate respectate, nu din cauza relei vointe ci datorita lipsei mijloacelor materiale care sa permita parintilor sa tina copiii la scoala. In aceasta situatie procentul analfabetilor continua sa fie mare atat raportat la totalul populatiei cat si la alte orase din tara. Astfel , recensamantul din 1930 mentiona pentru Bucuresti, dintr-un total al populatiei de la 7 ani in sus de 570.369 persoane, ca fiind stiutoare de carte 82,6 % (466.436 persoane) situatie dezavantajoasa fata de Timisoara sau Brasov unde procentul stiutorilor de carte se ridica la 91,1%, respective 93,9%.

La terminarea ciclului primar, acesti copii dadeau examen de absolvire, iar ulterior se puteau inscrie la alte institutii de invatamant secundar. Aceste scoli normale, doar cu ciclu inferior se numeau gimnazii (c.I-III) iar cele cu ciclu superior - licee (IV-VII). Invatamantul secundar era acelasi, ca programa, pentru fete si baieti dar existau scoli speciale pentru fete si baieti.

Numai pentru baieti, erau liceele Gh. Lazar (pentru fiii celor instariti, ai intelectualilor sau ofiterilor), Sf. Sava, M. Viteazu sau G. Sincai ( cu cele mai mici taxe), ultimul primind si numele de “Scoala Saracilor”. In aceste licee se preda religia, literatura romana, geografia, franceza, matematica, instructia civica, muzica, dansul, educatia fizica. Mai existau pentru baieti si doua scoli comerciale: Scoala Comerciala Superioara (din Bd. Domnitei) si Scoala Inferioara de Comert considerate cea mai severa scoala din Bucuresti. Acestora li se adaugau si doua seminarii teologice: Seminarul Central si Nifon. Pentru fete exista Scoala Centrala din Strada Icoanei, ce acorda si burse dar nu in functie de meritele elevelor ci de serviciile publice ale parintilor, si Externatul “Gloria”. La scoli de fete se predau aceleasi discipline ca si la scolile de baieti cu exceptia faptului ca se punea un accent deosebit pe studierea limbilor straine (franceza, germana)

Dupa terminarea studiilor medii cei care doreau puteau sa opteze pentru inscrierea la una din facultatile Universitatii Bucuresti. Pentru a fi inscris trebuia insa sa parcurga, pentru a se obisnui cu atmosfera universitara, un “an pregatitor” organizat fie de liceul pe care il absolvea fie de facultatea respectiva. Aceasta metoda a anului pregatitor este valabila pana in anul 1928 cand acesta este desfiintata.

Cei inscrisi in cadrul Universitatii Bucuresti, dupa absolvirea studiilor superioare, puteau ocupa diferite functii publice, se implicau in politica sau puteau sa continue activitatea de cercetare cu sprijinul burselor acordate de diferite institutii sau de statul roman.

Astfel se prezenta, in perioada interbelica, reteaua institutiilor de invatamant ce continuau procesul de educare al copiilor inceput de familie. Accesul in aceste institutii publice, sau in cele particulare era liber pentru orice categorie sociala, dar taxele ce se percepeau facea ca inscrierea la una sau alta dintre aceste institutii sa nu se faca numai pe baza optiunilor ci si a posibilitatilor materiale. Tot in functie de posibilitatile materiale, copiii puteau absolvi toate aceste etape de invatamant, puteau sa le absolve doar pe unele sau sa nu stie deloc carte asa cum era cazul copiilor ce proveneau din familii numeroase si cu mijloace materiale reduse.

Pe ansamblu, se poate spune totusi ca acest sistem educational este deosebit de eficace, eficacitatea sa fiind vizibila incepand cu al doilea deceniu interbelic cand primii absolventi ai acestor institutii isi vor aduce contributia la inflorirea economica sau culturala a Bucurestiului interbelic.

2.7.2. Moda la Bucuresti

O latura importanta care dezvaluie mentalul unei colectivitati este si moda. Perioada anterioara razboiului avea ca ideal uman prototipul masculin al burghezului respectabil si cel al femeii mature, impunand astfel o silueta greoaie pe care o imita si tineretul. In general costumul era rigid, cel barbatesc fiind mai usor de purtat totusi decat cel feminine care era deosebit de incomod: rochie prevazute cu corset, cu poalele fustei maturand praful strazilor, cu palarie cu flori si pene intr-un echilibru instabil pe cocul infoiat. Pentru o doamna eleganta era imposibil sa se deplaseze fara trasura, sau sa se aplece. Acest contum era expresia unei lumi lente, cu regulile ei bine stabilite, o lume ce se misca de decenii in acelasi ritm.

Perioada din preajma razboiului, o perioada mai dinamica ce statea in asteptarea schimbarilor aduce si modificari in linia costumului. Liniile drepte incep sa inlocuiasca, in cazul modei feminine, pe cele florale. Se tinde spre crearea unei linii cat mai naturale. Se lanseaza ideea rochie-sac acoperita de o fusta mai scurta si mai larga, poalele incep sa se scurteze; se pastrau insa numeroase accesorii bogat ornamentate: manusi, gentute, umbrele, evantaie.

Costumul barbatesc trebuia sa impuna respect pentru ca era totusi o lume a barbatilor. Haina, ce depindea de situatie, era croita la doua randuri de nasturi, avea guler si mansete de catifea, poale lungi pana la jumatatea coapsei; pentru receptii fracul era obligatoriu. Pantalonul era stramt si pana la glezna. Pe trup se purta multa lenjerie: camasa, flanela de lana. Camasa putea avea plastron tare sau plisat cu guler detasabil, scrobit, incomod cu varfurile in sus si apoi indoite. Cravata era alba pentru seara si neagra pentru zi. Vesta era si ea asortata cu haina dar din material diferit. Pardesiul se folosea pentru diverse ocazii, fie ca era scurt cu maneci raglan (pentru dimineata) sau lung, negru si cu pelerina (pentru seara). Accesoriile obisnuite ale unui astfel de barbat erau: monoclul, cravata, inelele, ceasul de brau. Un astfel de costum sobru impunea o coafura la fel de sobra: par tuns scurt, purtat cu carare, nelipsitii favorite si barba (dupa o anumita varsta).

Si in cazul femeilor si al barbatilor noua moda ce lasa gleznele descoperite facea sa se acorde incaltamintei o atentie deosebita, femeile purtand pantofi ascutiti cu barete sau botine, iar barbatii botine cu varf ascutit acoperite de ghetre gri sau albe[121]. De o atentie deosebita se bucurau costumele sport si cele pentru copii.

Inceputul razboiului marcheaza si inceputul schimbarii radicale din linia modei secolului XX. Costumul barbatesc este influentat in linie de cel militar iar cel feminin de tinuta infirmierelor. Se purta parul fie strans in crestet , fie tuns scurt; doar tinerele fete mai purtau o coada pe spate. Pentru prima data in istorie o femeie eleganta putea sa apara pe strada fara palarie si manusi. Siluetele tind sa devina tubulare fiind preferat costumul fusta – taior.

Razboiul rece aduce, mai mult ca oricand, o crestere a influentei franceze in Romania, ei adaugandu-i-se si cea engleza sau americana. In stransa legatura cu noua conjunctura aceste influente se fac simtite, in domeniul cel mai supus schimbarii: moda.

Moda ce se raspandeste acum este simpla, practica. Idealul de frumusete este total opus celui antebelic, sau din timpul razboiului. Acum se inclina tot mai mult spre artificialitate. Tipul feminin preferat era cel al adolescentei cu corpul baietesc, foarte slaba. Pentru acest lucru se recurgea la solutii extreme: hrana mai putina, folosirea pe scara larga a lamaiei sau otetului in alimentatie, imbracatul subtire sau metode mai bune cum era masajul, gimnastica, dansul. Imaginea de adolescenta era insa modificata de machiajul incarcat, influenta a cinematografiei americane; ochi conturati cu negru, fata pudrata, gura micsorata cu creion rosu.

Acestea erau trasaturi generale europene, trasaturi ce devin in scurta vreme caracteristice si ale Bucurestiului interbelic. Apar si aici numeroase firme ce desfac produse de infrumusetare, firme ce devin foarte cautate datorita produselor lor. Acesta era cazul “Casei Dortheimer” din Calea Victoriei nr. 80, casa care pe langa desfacerea acestor produse facea insa apel la o folosire a acestora in functie de persoana, de gust si nu neaparat de moda: “ sa nu ne lasam niciodata influentate de ceea ce ni se ofera ci sa cautam pe cat posibil a alege ceea ce convine mai bine trupului nostru tinand totodata seama si de cerintele <higienei>” .

Unul dintre cele mai importante atribute ale feminitatii, parul, sufera o modificare aproape radicala dupa razboi; parul taiat scurt ia definitiv locul celui lung deoarece se considera ca parul scurt si drept era admirabil pentru casa si sport, in timp ce pentru seara sau diverse ocazii putea fi usor buclat si se adaugau diverse accesorii (o bentita pe frunte si o pana, o diadema etc.).

Aceasta coafura era aproape definitiv mascata in timpul zilei de o palarie de mici dimensiuni, inspirata de acelasi curent “a la garconne”. Modele diferite (cloche, toca sau bereta) aceste palarii din fetru, catifea sau panglica dadeau capului un aspect de bila. Se mai mentin dar in mica masura si palariile cu boruri largi, asortate vesmintelor de seara.

Silueta era geometrizata, compusa din fragmente tubulare cu contururi drepte. Era preferata rochia-sac sau fusta si bluza dreapta fara talie. Cu talie nemarcata cu cordon pe solduri, scurte pana deasupra genunchiului, cu maneci sau fara, acesta era modelul de rochie adoptat de bucuresteanca interbelica.

Pentru seara, rochiile erau scurte si aveau fuste din voal, din saluri cu colturi de diferite lungimi, garnituri de dantele sau blanuri (iarna) si aveau spatele decoltat.

Spre sfarsitul primilui deceniu interbelic se manifesta tendinte spre linia bluzat dar cordonul predomina, “de la cordonul ingust, discret, pana la centura lata <boyadere> care infasoara soldurile cu nelipsita ei funda la o parte”[123]. Dominante erau nuantele de gri, bej maron dar si culorile pastel sau carourile si dungile, alegerea materialului potrivit fiind dovada bunului gust al purtatoarei. Pentru vremea rece se adaugau taioarele si mantourile fara nasturi, deseori ridicat in fata, formand o linie curba la spate, cu guler larg ce aveau in a doua jumatate a secolului si garnituri din blana; blanurile (hainele din blana) revin si ele la moda.

Rochia pana la genunchi scotea in evidenta picioarele de a caror frumusete elegantele Bucurestiului si cosmeticienii incep sa se ingrijeasca. Se iau masuri pentru a le infrumuseta, prin gimnastica, folosirea produselor cosmetice si a ciorapilor de matase. Incaltamintea beneficia si ea de o atentie deosebita. Erau folosite botinele (pentru vreme frumoasa, iarna sau voiaj), pantoful comod cu talpa din cauciuc pentru sport, pantoful de strada, gen semibotina, cu toc nu prea inalt, de forma aproape ascutita; pentru seara domina pantoful elegant impodobit cu catarame sau strasuri, impletit din rafie sau confectionat din piele de sarpe, antilopa sau crocodil. Acestor componente de baza li se adauga o forma variata de accesorii: manusi, umbrele, posete, funde si foarte putin (sau deloc) evantaiele. Ca bijuterii pot fi mentionate pandantivele din cristal (mai rar) dar indeosebi margelele lungi, adaptate siluetei filiforme.

Infatisarea barbatului sufera si ea modificari radicale: modelul rigid este inlocuit cu un model usor efeminat avand ca exemple tot starurile cinematografului american (ex. Rudolf Valentino). Se purta obrazul ras, eventual mustata Chaplin. Impresia de rigiditate este indepartata de impunerea unei linii lejere in vestimentatie. Aceasta linie lejera este uneori ironizata de revistele vremii asa cum se face intr-un articol publicat in revista “Saison” din 1926, in legatura cu costumele a doi tineri: “ Cu doi ghionti bine aplicati intr-o palarie oarecare, cu o haina de o croita echiovoca si cu niste pseudo-pantaloni usor de confectionat [ . ] ai dreptul sa aspiri la cele mai ispititoare cuceriri de ordin sentimental si mai cu seama la atentia lumii intregi”[124].

Sacoul de azi este scurt, pe talie, marcand silueta; sub acesta se pune o vesta decoltata. Seara, cu diferite ocazii, se purta smockingul cu vesta alba sau frackul. Purtarea ultimului trebuie sa fie insa corelata cu personalitatea purtatorului deoarece “frack-ul este cel mai pretentios vesmant pe care l-a nascocit omul si purtarea lui cere o eleganta innascuta”[125].

O atentie deosebita era acordata camasilor, fie ca erau cele clasice, simple sau cu pliuri pe piept, fie ca erau cele de matase. Daca la jumatatea primului deceniu interbelic ultimele erau vehement comentate si condamnate, revistele de moda precizand ca “un elegant adevarat nu va fi niciodata vazut intr-o camasa moale de matase, aceasta dand impresia de ceva neglijent si cat se poate de dezagreabil”[126]. Spre sfarsitul primului deceniu al treilea al secolului XX, camasa de matase se impune ca si tendinta de revenire la gulerul tare si inalt ce fusese abandonat in folosul unuia mai comod. Cravata cu nod rigid din perioada anterioara este inlocuita cu alta cu un nod mult mai lejer, ce lasa capetele sa falfaie pe piept. Aceasta era inlocuita, in conditii speciale cu papionul simplu, negru.

Schimbarea radicala aliniei sufera paltonul care din stramt si mai scurt, devine larg si lung, acoperind incaltamintea pentru a nu-i deranja pe dansatorii de “ charleston”, dansul la moda atunci. Spre sfarsitul deceniului, acestia vor fi inlocuiti cu cei pana la genunchi, asortati cu camasa si ciorapii cu modele cubiste, ciorapi ce inlocuiesc clasicii ciorapi negri. Tabloul este intregit de incaltaminte: ghete de lac cu postav, sau pantoful de lac gen “bot de rata” ce tinde sa inlocuiasca gheata”[127]. Pentru vreme rece sunt utilizate pardesiele cu linie engleza (dreapta si lejera) la doua randuri de nasturi si cu doua buzunare aplicate si paltoanele simple, pe talie, tot la doua randuri de nasturi, din stofa, simple, imblanite sau doar cu guler din blana.

Ca accesorii continua sa existe bastonul sau umbrela si batistele purtate la buzunar deoarece o batista de olanda “ alba si brodata cu 5-6 dungi inguste, colorate, da un efect unic. O monograma discreta si cat mai geometric lucrata intr-un colt da o nota distincta”[128]. Costumele sport din perioada anterioara continua sa existe, lor adaugandu-li-se altele noi in functie de sporturile ce se practica acum: costume de pilotaj, de tenis.

Sfarsitul primului deceniu interbelic aduce o revenire la gratie si feminitate. Inca din 1929 talia incepe sa fie marcata, fusta se largeste treptat prin clini, rochia de seara devine lunga si ia forma unei lalele de la genunchi in jos. Aceste rochii elegante i se adaugau mantoul de blana si pantofii eleganti cu toc inalt. Si pentru ca impresia de feminitate sa fie completa se revenea la moda parului lung si buclat, a palariilor de diferite forme si dimensiuni dar caracterizate prin gratie.

Costumul barbatesc se mentine cam in aceeasi linie suportand modificari mai ales in ceea ce priveste materialul din care este confectionat,. Modificari propriu-zise se pot inregistra in cazul costumului de zi; apare si se impune devinitiv puloverul, apar primele camasi colorate. Este o alta moda ce reflecta tot mai mult orientarea spre costumele de serie.

Aceasta trecere in revista a modei in perioada interbelica a urmarit sa surprinda schimbarea radicala de mentalitate fata de perioada antebelica, balanta inclinand tot mai mult spre o vestimentatie nu numai eleganta dar si practica. Era vestimentatia pe care Bucurestiul, in schimbare si el, trebuie sa o adopte deoarece locuitorii sai de acum aveau alte prioritati iar costumul nu trebuie sa-i incomodeze, ci sa-I favorizeze. Chiar daca prin felul cum a fost prezentat el pare un costum al varfurilor societatii el insa se raspandeste, prin imitatie si in randul celorlalte categorii sociale, in functie de posibilitatile materiale ale acestora chiar daca unii sunt nevoiti sa il confectioneze in casa si nu la croitori celebri. Nu erau rare nici cazurile in care costumul popular era pastrat ca vestimentatie pentru viata de zi cu zi, fie ca era vorba de cei ce nu isi puteau permite mai mult, fie ca era vorba de insasi Regina Maria sau de Principesa Ileana. Indiferent de felul sau costumul interbelic, chiar daca tinde spre uniformizare, pastreaza aceleasi calitati pe care le-a avut si in trecut: estetica si sociala .

2.7.3. Petrecerea timpului liber

2.7.3.1. Obiceiuri traditionale

Dintotdeauna marile sarbatori religioase au adunat in jurul unei mesei familia si rudele. Ele au reprezentat si reprezinta traditia, legatura cu trecutul. Chiar si in aceasta perioada cand Bucurestiul se schimba, incercand sa se indeparteze de o realitate ce nu i se potriveste, nu se renunta la respectarea acestei traditii. Expresia acesteia continua sa fie practica diverselor obiceiuri legate de marile sarbatori religioase sau de momente cruciale din viata individului: nastere, casatorie, moarte.

Perioada dintre sfarsitul unui an si inceputul altuia este intotdeauna sarbatorita. Inca de la jumatatea lunii decembrie, micii locuitori ai Bucurestiului se pregateau pentru vremea colindatului. Incepeau cu “Buna dimineata la Mos Ajun!”, treceau apoi la Colid, la interpretarea unor fragmente de teatru religios (“Vicleimul”, Irozii”) a Plugusorului sau a Sorcovei. Se interpretau apoi in practica, pe stazile Capitalei in casele cele mai bogate sau mai sarace imediat ce Craciunul se anunta si pana in prima zi a anului nou. La acestea se adauga si un alt obicei practicat insa de adulti, asa cum relata pentru o perioda chiar mai tarziu, col. Popescu-Lumina: “tot in ajunul Sf. Vasile mai intalnim un obicei vechi, cu care alta data umblau doar lautarii tigani si bucatari, domnesti. E vorba de <Vasilica>, capatana de porc asezata pe o tava si impodobita cu flori de hartie, cu verdeata, cu panglici si bani. Colindatul era vechi si in el se pomeneste taierea porcului si de judecarea lui la cer” .

In aceasta atmosfera sarbatoreasca se fac pregatiri, se merge la cumparaturi se impodobeste bradul de Craciun . Cu acest prilej, revistele vremii publica retete, sfaturi sau fac reclame pentru diversele magazine ce asigura produsele necesare in astfel de situatii. Erau astfel recomandate firmele de bijuterii (“Th. Rodinov” sau “Fr. Roller” din Bd. Elisabeta respective str. Carol), cofetariile ce desfaceau cozonaci, bomboane, prajituri, torturi (ex. “Th. Dumitrescu” din str. Academiei) sau firmele “Matt”, “Rhein” din str. Putu cu apa rece sau str. Carol Davilla ce desfaceau diverse sortimente de bauturi” .

Se putea spune ca, in preajma Craciunului, Capitala avea infatisarea unui imens furnicar de oameni care se misca nervos de-a lungul pravaliilor, strazilor, inundate de vanzatori ambulanti, de automobile, de copii care isi tarasc mamele in preajma vitrinelor de marfuri si bunatati ispititoare.

Slujba de Craciun este momentul pentru care familia regala se deplaseaza de la Palat la Mitropolie, prilej de traversare a centrului Capitalei, dar prilej care nu mai ofera un spectacol deosebit la care trecatorii sa se inghesuie sa asiste deoarece: “Cortegiul de atunci se zvonste acum numai prin raportul escortei care chiar in rarele ierni cand cade ceva pe zapada, biruie cu greu asfaltul carpit si ninvelit cu nisip al Caii Victoriei, pe marginea careia putini se mai incumeta de teama stropilor de apa si de noroi ce tasnesc de sub talpile de cauciuc ale tevilor de la automobile” .

Sirul sarbatorilor ce vestesc nasterea Domnului si inceputul unui An Nou este incheiat de Botezul Domnului (Boboteaza) cand preotul mergea din casa in casa cu Botezul, iar tinerii, in merisorul verde primit de la preot, puneau un gand de viitor. Momentul culmina cu slujba in aer liber pe care o oficia Mitropolitul, pe malul Dambovitei, in vazul bucurestenilor mari sau mici. Urma apoi singura sarbatoare de dinaintea celei a invierii Domnului: Lasatul secului, ce marca inceputul Postului Mare era si el un moment de sarbatoare, de reuniuni familiale.

Sarbatoarea Invierii Domnului era urmata de alte sarbatori traditionale ce reprezentau o impletire a religiei cu ritualurile pagane legate de venirea primaverii. Aceste zile de veselie culminau cu sarbatoarea Mosilor in Targul Mosilor. Aceasta marca inceputurile verii si reprezenta pentru bucuresteni un prilej de distractie, de cumparaturi. Era un balci in adevaratul sens al cuvantului, un balci ce atragea nu numai pe locuitorii Capitalei ci si persoane venite din diferite colturi ale tarii. Vanzarea produselor alimentare, a celor de uz casnic, a celor de imbracamnte se impletea cu muzica tarafurilor tiganesti, cu mirosul de mititei sau cu reprezentatiile in aer liber ale actorilor sau circarilor ambulanti.

Aceste obiceiuri legate de sarbatorile religioase sau de momente importante ale vietii cunosc, in Bucurestiul interbelic, o diversitate de manifestari avand in vedere caracterul religios pestrit al populatiei.

2.7.3.2. Sportul

Sportul a castigat din ce in ce mai mult teren in viata bucurestenilor facand si el dovada ca aceasta era o societate din ce in ce mai dinamica. Bucuresteanul, bogat sau mai putin bogat, capabil sau mai putin capabil sa faca sport, este din ce in ce mai mult atras de acesta, fie ca este vorba de golf, tenis, fotbal, ciclism, atletism etc.

Apar acum societati sportive al caror numar este intr-o continua crestere. Unele au mai multe sectii cum sunt: “Venus (fotbal, atletism), A.S.C.F.R.(tenis, box, baschet), Tenis Club Roman (tenis, rugby, atletism, natatie), A.S.P.T.T. (rugby, natatie) etc. ,altele au doar cate o sectie cum sunt Crissoveloni, Mociornita, Vointa pentru fotbal, Cercul Militar, sau Tenis Club Euforia pentru tenis, Nautic Club pentru natatie etc. Se manifesta interes si pentru gimnastica si dans sportiv astfel ca apar sali de sport si terenuri speciale cum ar fi A.N.E.F., Sala Liceului Lazar; acestora li se adauga Sala de Scrima a Cercului Militar, Sali de box: sala C.F.R., bazine de inot: Bazinul Lido, Bazinul Malmaison, standul Moara-Ciurel sau patinoare: “ Oteteleseanu (cu gheata artificiala), Cismigiul (iarna) sau Motor –Club Roman. Sunt doar cateva dintre dotarile de care bucuresteanul interbelic beneficia.

Intre aceste sporturi, individuale sau de echipa, un loc aparte il ocupa cursele, fie ca era vorba de simple curse de ciclism sau motociclism, fie ca era vorba cursele hipice. De fapt ultima era categoria care se impunea tot mai mult, ea tinzand sa devina o afacere si nu un sport asa cum recunoaste chiar o revista a vietii hipice: ”Lumea framantata de preocuparile zilnice, nu se mai poate ocupa propriu-zis de sport. Pe cei mai multi ii intereseaza efectul-pariul- cauza, adica sportul neexistand decat in pura teorie” . Ca acest tip de curse era in voga o dovedeste si faptul ca, in 1923, alaturi de hipodromul de la Baneasa mai apare si altul in Bucuresti – cel de la Floreasca construit dupa planurile arhitectului I. Constandache. La aceasta extindere se adauga si faptul ca, participarea la curse a unor cai valorosi cum ar fi cei apartinand grajdurilor Marghiloman sau Gr. Filipescu, ii determina pe bucuresteni sa participe la pariuri, astfel ca doar pentru anul 1925 sunt mentionate 280 de curse plate la Baneasa si 228 la Floreasca. Pe aceste curse se faceau pariuri cuprinse intre 10 lei si peste 50 lei. Pentru a se vedea cat de mult participau bucurestenii sau oaspetii la aceste curse nu trebuie decat sa se urmareasca o statistica a pariurilor pe anul 1925. Astfel, cote mai mici de 16 lei s-au pariat la Baneasa, pe 52 de curse, iar la Floreasca pe 55 de curse, cote cuprinse intre 22 si 35 de lei s-au pariat pe 64 de curse de la Baneasa si 55 de curse de la Floreasca iar pariuri ce au depasit 35 de lei s-au facut pentru 10 curse de la Baneasa si 130 de la Floresca. Dupa cum se observa pariurile mai mici de 35 de lei erau cele care predominau.

Fie ca era o forma de petrecere a timpului liber, fie ca era o forma de castig, sportul capata o extindere, o tot mai mare simpatie din partea bucurestenilor. El va face ca bucuresteanul ce se intalneste la un colt de strada cu un necunoscut sa aiba si un alt subiect de discutie in afara de vreme si politica, asa cum mentiona un gazetar: “Asistam de o bucata de vreme la un obicei curios. Oamenii in toata firea, cu judecata asezata, se intalnesc, in coltul strazii si se incing in discutii aprinse asupra jocurilor sportive” .

2.7.3.3. Viata mondena a Capitalei

Viata mondena a bucurestenilor primului deceniu interbelic avea o varietate de manifestari in functie de gustul, de banii si gradul de cultura al acestora. Asa cum se intampla intotodeauna, dupa perioade lungi de macel, asa cum a fost si primul razboi mondial, urmeaza o perioada de goana dupa senzatii noi ca un fel de razbunare pentru anii de restrictii. “Era o atmosfera ciudata de cautare, de indoieli de apasare pentru unii, de goana dupa bani pentru altii”[135].

O zi obisnuita din viata unui bucurestean putea fi petrecuta la serviciu si in mijlocul familiei. In cazul femeilor pentru care timpul era mai mult se incerca ca el sa fie acoperit prin jocuri de carti, ghicitul in carti sau cafea, primirea si intoarcerea vizitelor, servitul ceaiului. Daca se plictiseau puteau pleca la o scurta plibare pe Bulevard sau pe Calea Victoriei in jos, in trasura sau cu automobilul, avand drept scop vazitarea magazinelor si eventualele cumparaturi. Dimineata, la promenada pe Calea Victoriei, femei sau barbate, grupuri-grupuri discutau subiectul revistei de la “Carabus”, cumparaturile din ajun, accidental de automobile petrecut cu o zi inainte in vazul tuturor, barometrul politic si meteorologic al ultimelor 24 de ore si alte asemenea subiecte. Acestea erau insa banale pentru o populatie in cautare de senzatii tari.

Asadar, din noiembrie, odata cu frigul ce se instala si care ii impiedica pe bucuresteni sa iasa mai mult in strada, incepea si sezonul dansului. Mai intai asa-numitele ceaiuri, apoi serate si sezatori urmate de dans si in cele din urma balurile de toate categoriile, de la petrecerile de mahala la fastuasele baluri date de Societatea de doamne din Inalta Societate[136]. Era o perioada cand pretexte pentru distractie puteau fi gasite in orice: strangerea de fonduri pentru orfani, vaduve de razboi, pentru tuberculosi etc.

Astfel se putea organiza o serata sau un dineu. Pentru acest prilej gazda trebuia sa aiba un talent deosebit deoarece: ”Ea compune manifestul, calculeaza numarul invitatilor, prepara masa, si micile cartonase care vor aseza cat mai aproape pe cei ce se simpatizeaza, cat mai departe pe cei care nu se inteleg. Gazda vrea ca totul sa fie cat mai agreabil; pune flori in vaze, bomboane si tigarete in cupe, inchiriaza, pentru a face atmosfera, artisti (dansatori, orchestra, pianisti etc.)[137].

Balul reprezenta un moment deosebit in viata unei tinere, moment de care isi aminteste totusi cu placere dupa trecerea anilor: “Privind la cartonasul albastru ce-l am in mana, imi vin in minte croitoresele, modistele, cismarii si negustorii de maruntisuri pe la care trebuie sa treci inaintea balului [ . ] Apoi stiti ce urmeaza. Semnaturile se ingramadesc pe cartonas, bataile inimii se intetesc si in urechi nu ai decat acorduri[138].

Acum este epoca cand charlestonul se impune si in viata mondena a Capitalei, fie ca se dansa la ceaiuri, fie ca se populariza prin cluburile de dans cum ar fi Clubul Amatorilor de Dans din Bucuresti infiintat in 1925 si cunoscut sub numele de A.B.C. Unora acest nou dans la placea, pe altii insa ii face sa il priveasca cu ironie, asa cum facea un contemporan: “Cu toate barfelile mele, dansuri importante de acolo de unde vin si bananele sunt un rau necesar; dezvolta muschi picioarelor, mentin silueta, silesc la o cat mai regulata imbaiere a . pacientilor deoarece [ . ] ambitia generala e de a curata cat mai bine parchetul salii. Perechi perechi, inlantuiti, dansatorii isi sucesc picioarele, isi trosnesc inchieieturile, dau ochii peste cap apoi cu o miscare furisata isi sterg ghetele de ciorap. Acestea sunt figurile de baza ale Charlestonului” .

Venirea primaverii reprezinta si o explozie de vitalitate. Bucuresteanul este tentat sa-si petreaca tot mai mult timp in aer liber fie ca este vorba de plimbarea pe Bulevard sau de la Sosea sau de orele numeroase petrecute in gradinile publice cum ar fi Cismigiul, Parcul Carol etc. Este perioada cand gradini si terase sunt luate cu asalt deoarece aici “ se bea, se mananca bine si se canta la ureche” fie ca era vorba de Bufetul de la Sosea unde programul dureaza pana in zori de zi, tenorul Constantin Nicolaescu delectandu-si oaspetii, fie ca era vorba de terasa Flora, tot de la Sosea, unde se receptau emisiuni radio ale posturilor straine sau de alte terase cu nume de rezonanta cum ar fi “Leul si carnatul” unde exista o orchestra nationala.

Acestora li se adaugau altele care incepusera sa se diferentieze in functie de categoria clientilor lor. Asa era gradina Chauteaubriand, loc de intalnire al aristocratiei si diplomatilor, “Gambrinus” unde se intalneau artistii si ministrii liberali, “Riviera” (Carpati) restaurant ce avea reputatia celui mai curat restaurant din Capitala. Aici era locul unde renumitul Zavaidoc ii delecta pe bucuresteni cu cantecele sale ce vor deveni faimoase si peste hotare. Locuri predilecte ale artistilor si scriitorilor erau terasele Oteteleseanu si cafeneaua Capsa. Terasa Oteteleseanu reprezenta deja un loc cu renume in istoria Bucurestilor. Acum insa, datorita conjuncturii economice, activitatea terasei intra in declin, ea disparand definitiv la finele primului deceniu interbelic, pe locul sau ridicandu-se in 1931 modernul Palat al Telefoanelor. Era un loc despre ale carui obiceiuri isi amintea cu nostalgie Nichifor Crainic in memoriile sale, atunci cand relata despre un ritual specific de aici: prepararea svartului cu rom. El nota: ”Ritualul imi placea, dar mai cu seama vapaia albastruie. Ea licarea si pe mesele din vecinatate, inconjurate de chipuri pe care le ghiceam din fofografii sau caricaturi: scriitori, pictori, actori. Svartul cu rom era bautura preferata de artistii vremii pe cand in cafenelele Parisului acesta era absintul. Cand il beai te simteai oleaca poet, sau pictor sau actor, chiar daca nu erai, asa cum se intampla cu anumiti amatori care frecventau mesele galagioase ale gloriei” .

La randul sau, Capsa reprezentase locul unde lumea buna se aduna inaunte de razboi. Acum este lovita si ea de criza materiala si de concurenta pe care micile terase, mai ieftine i-o face. Terasa se inchide insa cafeneaua sa devine locul de intalnire al poetilor si literatilor, locul unde se discuta mult, dar se consuma putin , declinul sau accentuandu-se, in 1938 disparand si ea.

Tot in centru, pe str. Sarindar, functiona si terasa-restaurant Mura zis Modern, unde se intalnea elita-bucuresteana asa cum mentiona un periodic al vremii: “Voiti sa vedeti elita Bucurestiului cum mananca si bea bine. Duceti-va la restaurantul Mura, zis Modern din strada Sarindar, unde veti vedea chiar si pe Mihalache, Burileanu de la Banca, pe Goga si pe Dan Mosoiu langa oala cu sarmale” .

Sfarsitul primului deceniu interbelic aduce si o revenire a modei sarbatorilor campenesti, atat de raspandite in perioada antebelica. Un loc predilect pentru petrecerea unei zilei in mijlocul naturii il constituia zona de padure din preajma Capitalei. Astfel era cazul Padurii Pantelimon, care devenise un loc foarte frecventat dupa ce, in 1926, se construise soseaua ce lega Bucurestiul de satul Pantelimon. Aici “zeci de familii isi petreceau duminicile si sarbatorile in jurul gramofonului, in jurul cratitelor cu mancare adusa de acasa, in jurul vreunui tambalagiu, animator neobosit al interminabilelor hore si sarbe” .

Atunci cand caldurile vremii deveneau de nesuportat, bucuresteanul pleca in vacanta la munte (Sinaia, Predeal, Sovata, Herculane, Paltinis) sau la mare (Eforie, Mamaia, Techirghiol, Balcic). Spre sfarsitul deceniului vilegiatura nu mai era la indemna bucuresteanului cu venit mediu, acestuia ramanandu-i doar plimbarile in padurile din jurul orasului, din Cismigiu, la pavilionul cu ape minerale, sau promenade, de seara si duminica, de la Sosea. Dar “nici Soseaua nu mai are farmecul ei pentru ca, automobilele inmultindu-se ca furnicile, fabrica mirosuri permanente de benzina si ulei iar soferii plictisiti se distreaza tipand intr-una din clacsoane si goarne infernale. Apoi, omul cand osteneste nu mai poate avea odihna pentru ca <Societatea de Odihna> care exploateaza scaunele de pe aleile de pietoni a scumpit taxele spre a dovedi cetateanului ca si vilegiatura la sosea nu mai poate fi atat de ieftina pe cat se crede” era o realitate a sfarsitului de deceniu trei al secolului XX, pe care bucuresteanul o percepe cu tristete.

Un nou punct de atractie pentru bucuresteanul doritor sa paraseasca in timpul zilei orasul torid era strandul de la Sosea, strand ce dispunea de 2000 de cabine, de aparate de gimnastica, de bazin de inot pentru copii. Plaja strandului devenise un loc de intalnire al bucurestenilor, locul unde se face plaja, se discuta, se asculta emisiuni radio emise special pentru clientii sai de postul de radio al strandului. Infiintarea acestuia atrage pe bucurestenii de orice conditie sociala dar sunt si unii care isi manifesta dezacordul preferand sa faca mai bine o baie in Dambovita chiar daca conditiile nu sunt aceleasi dar “unde nu ai trambulina, de unde sa-ti poti intalni consoarta sau fiica in bratele vreunui peste scapat din stramtorile Caii Victoriei” .

In aceasta situatie, bucursteanul prefera sa plateasca dar si sa vada ceva. Se recurge astfel la o solutie folositoare indiferent de anotimp: se merge la spectacol, fie ca este vorba de opera, de teatru dramatic sau de revista, de varieteu sau de cinematograf.

Opera traversa o perioada de criza datorita unor conditii materiale insuficiente. Totusi acum sunt prezentate pe scena operei din Bucuresti lucrari valoroase apartinand lui Wagner, Rossini, Puccini etc. La teatru, se mergea ca si la opera din pasiune sau din snobism si acesta fiind locul ce se constituia intr-o vitrina perfecta pentru etalarea bijuteriilor, blanurilor doamnelor din inalta societate sau a celor pe care banul le ajuta sa acceada. Era perioada cand la Teatrul National se prezenta “Viforul” lui Barbu Stefanescu-Delavrancea. Principala atractie o reprezenta insa echipa Constantin Tanase a teatrului de revista Carabus. Subiectele pieselor puse in scena in fiecare seara atrageau numerosi locuitori ai Capitalei in sala de la Carabus. Erau piese ce prezentau cu o ironie biciuitoare realitatile Bucurestiului de atunci.

O atractie, mai redusa insa, o prezenta si spectacolele Circului Sidoli prin trupele sale de acrobati la bascule sau la trapez sau numerele de jonglerie.

Opereta pierde din ce in ce mai mult teren, bucurestenii indepartandu-se de aceasta indeosebi dupa moartea marelui tenor Leonard (1928) cel care in ultimii ani ai vietii animase scena de la Alhambra. Locul operetei il ia cinematograful cu figurile sale legendare: Ramon Navarro, Rudolf Valentino, Gloria Swanson, Francesca Bertini, tot atatea vedete pe care tinerii bucuresteni incearca sa le imite in vestimentatie, coafura sau comportament. Filmele mute americane predomina chiar daca apar si primele filme romasnesti cum ar fi “Manasse”(1926). Cinematograful are din ce in ce mai multi aderenti, reteaua de cinematografe ajungand sa numere cateva zeci de sali de la cinematografele mai modeste de cartier la cinematografele elegante din centru cum ar fi Clasic, Boulevard, Palace, Select, Scala. Spectacolel lor, ce incepeau seara, la ora 21 atrageau din ce in ce mai multi clienti pentru ca nici preturile nu erau prea ridicate (de la cativa zeci de bani la cativa zeci de lei – in functie de locul ocupat), iar filmele prezenate incercau sa-l faca pe bucurestean sa uite de grijile zilnice. Erau prezentate, in general, filme de dragoste cum ar fi “Noaptea de amor”-(Cinema Odeon), Doamna fara voal”-(Cinema Scala), etc. .

Spectacolele de cabaret si variete castiga si ele teren. Era o metoda mai usoara de supravietuire a artei romanesti deoarece dupa 8 sau 10 zile programul deja era considerat uzat, clientii se plictiseau iar consumatia reprezenta singura sursa de venit. Aceste cabarete, ca si cazinourile devin puncte de atractie pentru viata de noapte a Capitalei. Fie ca sunt situate in Pasajul Roman, pe Bulevardul Elisabeta sau pe Strada Sarindar, acestea ofereau un spectacol total diferia fata de viata de zi a Capitalei, dar identic cu viata de noapte a altor orase europene, indeosebi cele franceze. Era prezenta aceeasi goana bolnavicioasa dupa senzatii tari, “aceeasi draceasca intrecere de inventiuni pentru excitarea nervilor amortiti cu aceleasi invariabile cocote blonde, brune, exotice sau nationale. Dar Sos. Kiseleff cu mititeii si lautarii sai mai coloreaza cu nota locala, industria vicioasa, uniforma, cosmopolita a petrecerilor de noapte” unde provincialul vine sa-si cheltuie banii iar bucuresteanul sa-si alunge plictiseala.

Aceasta viata de noapte atrage dupa sine o explozie a fenomenului prostitutiei, fenomen caruia unii dintre contemporani se opuneau iar altii il considerau un rau necesar. Daca mai inainte ele (cocotele) frecventau doar anumite locuri ale Capitalei, acum “strazile toate din centru si cele de la periferie sunt batatorite de cum se intuneca de pasari nocturne. [ . ] Nu exista trotuar al Capitalei, cafenea sau restaurant in care sa nu se incuibeze legiuni intregi de femei pierdute” .

Dupa aceasta trecere in revista se observa ca si petrecerea timpului liber in Capitala se facea in functie de gusturi si posibilitatile materiale ale fiecaruia.

2.8. Viata culturala

2.8.1. Aspecte ale invatamantului superior

Invatamantul superior bucurestean, ca parte integranta a vietii culturale a Capitalei, a fost influentat in mod firesc de conditiile social-economice si evenimentele politice care au marcat etape definitorii in evolutia sa.

Incepand cu anul 1964 crearea “Academiei domnesti care pune bazele invatamantului superior bucurestean, acesta a cunoscut o dezvoltare ascendenta.

In 1931 se alcatuieste de catre reprezentantii Senatelor Universitare, impreuna cu decanul Facultatii de drept din Oradea – un proiect de lege ce intra in vigoare in 1932. Legea Iorga sau „Legea autonomiei universitare a fost cea mai insemnata legiuire din perioada interbelica. Ea urmarea sa deschida o noua etapa in istoria invatamantului, prin intarirea autonomiei universitare si prin efortul de a scoate universitatea romaneasca de sub puterea influentelor si oportunitatilor politice in ceea ce priveste organizarea si administrarea invatamantului .

Autonomia universitara ingradea ministerului posibilitatea de a numi profesori dintre partizanii politici ai unui partid sau altul prin Legea Iorga universitatile devin nu numai “ asezaminte de invatamant teoretic si aplicat” dar si importante „institutii de cercetari pentru progresul si raspandirea culturii .

Ca o consecinta a legii din 1932 s-a intarit rolul Senatului Universitar, a Consiliilor universitare si a facultatilor Acestora din urma li se confera dreptul de a recomanda cadre pentru posturile vacante–la concursuri urmana a se prezenta acei candidati care se remarcau prin lucrari deosebite sau activitate stiintifica de valoare. Dupa intrarea legii in vigoare, viata stiintifica din facultati incepe sa joace un rol important. S-a dus lupta impotriva falsilor oameni de stiinta, acele cadre didactice ajunse la catedre prin politica de partid si s-a instituit concursul ca principiu normativ de selectie si incadrare. Aceasta lege care aduce o serie de elemente pozitive in organizarea invatamantului superior a cunoscut mai multe modificari si completari menite sa-i limiteze continutul si sa stirbeasca principiul autonomiei universitare.

Invatamantul universitar a fost intre cele doua razboaie mondiale unul dintre cele mai bine organizate in Europa, fapt remarcat atat de opinia publica din tara cat si de aceea din strainatate.

Evolutia invatamantului superior de dupa primul razboi mondial a inregistrat modificari nu numai in privinta organizarii, ci si in structura, caracterul si orientarea sa. Imediat dupa razboi, ca urmare a unor conditii obiective, printre care amintim realizarea reformei agrare si acordarea votului universal, s-a produs o ridicare materiala si morala a unor paturi sociale si in primul rand a taranimii. Aceasta a determinat o crestere vertiginoasa a numarului celor ce se indreptau spre scoala secundara si universitate. Una dintre cauzele principale ale cresterii numarului elevilor si studentilor a fost desigur si cresterea populatiei tarii de la 15.541.424 in 1920, la 19.078.770 in 1935[152]. In afara de aceasta exodul spre scoala a avut si cauze de ordin national mai ales in provinciile in care populatia romaneasca fusese tinuta departe de cultura in general si de cultura nationala in special. In aceeasi ordine de idei mai trebuia amintit inca un alt factor nu mai putin insemnat. Statul a sprijinit cu fonduri dezvoltarea invatamantului, avand o mare nevoie de cadre care urmau sa satisfaca necesitatea creierii unui aparat economic si administrativ romanesc in provinciile noi si reorganizarea aparatului existent in conformitate cu stadiul capitalist de dezvoltare a tarii.

Universitatea din Bucuresti cea care participa cu cel mai ridicat procent nu numai la totalul general al studentilor, fiind cuprins intre ˝-⅔ din numarul total, dar reprezentand si cea mai ridicata ratie progresiva de crestere. In opt ani de la 1921 pana la 1929 cand a atins cifra record, Universitatea din Bucuresti a trecut de la 8.911 la 20.598 de studenti, adica a crescut cu 138%” .

Universitatea si institutele de invatamant superior din Bucuresti sunt cele mai populate, avand in 1921 – 8.911 studenti, in 1924 – 13.228 studenti, in 1926 – 18.407 studenti, iar dupa 1927 peste 20.000 de studenti. Urmeaza apoi o descrestere populatia studenteasca osciland intre 16.593 in 1930 -31 18.070 in 1931-32 in 1932-33; 18.237 in 1933-34 si 17.753 in 1934-35.[154]

Din datele statistice rezulta si numarul destul de mare de licentiati ai Universitatii si ai celorlalte institutii de invatamant superior din Bucuresti, desi numai o parte din cei inscrisi terminau o facultate. Facultatea de Litere a dat in 1927 1928 – 578 de licentiati, iar in 1933 – 725 de licentiati, deci in medie 28 din numarul celor inscrisi. Din anul 1921 pana in 1935 Politehnica din Bucuresti a dat 1.446 de ingineri, iar Academia de Inalte Studii Comerciale 2.436 licentiati in cei 15 ani de dupa razboi[155].

Trebuie facuta distinctia intre orientarea tineretului studios indeosebi spre facultati cu caracter teoretic si caracterul teoretic al invatamantului universitar bucurestean din aceasta perioada, determinat in mare parte de lipsa unei baze materiale satisfacatoare care sa corespunda nevoilor de spatiu mereu dorite. Astfel, imediat dupa primul razboi mondial, Universitatea bucuresteana precum si celelalte „scoli” superioare s-au vazut in situatia de a face fata cu acelasi local, inzestrare si personal unui numar de trei ori sau chiar de sase ori mai mare de studenti decat puteau cuprinde.

Pentru a „rezista” la studii, studentimea saraca era silita sa-si caute de lucru. „Calauza” studentului din 1936- 1937 anunta ca Oficiul universitar din Bucuresti are o sectie speciala in cadrul careia functioneaza un serviciu care se ocupa cu gasirea de posturi pentru studentii “meritosi si lipsiti de mijloace .

Soarta “studentilor functionari a preocupat mult presa vremii, indeosebi pe cea democrata, militand pentru un orar redus de lucru al functionarilor care urmau invatamantul superior. Gazduirea si hranirea unui mare numar de studenti a fost de asemenea o problema greu de rezolvat in conditile lipsei unor fonduri materiale suficiente destinate pentru aceasta.

Cele dintai camine si cantine au fost intemeiate de Ministerul de Instructie Publica, iar apoi de catre Asociatiile de asistenta si chiar de catre particulari. Judetele si comunele au dus o lupta de concurenta pentru infiintarea cantinelor si caminelor rezervate resortantilor. Dar multe din aceste camine si cantine au devenit improprii din cauza lipsei de fonduri pentru intretinerea lor. In Bucuresti, la dispozitia celor aproximativ 18.000 studenti ai Universitatii, statul intretinea 4 camine: ”caminul Cantacuzino cu o capacitate de 230 de locuri, caminul Facultatii de medicina veterinara cu 80 de locuri, caminul de pe str. Sfintii Voievozi cu 140 locuri si caminul de studente de pe str. Sf. Stefan cu 88 de locuri. Reiese ca doar 2,9 din studentii Universitatii se puteau adaposti in camine .

Din listele cu adrese ale acestor camine publicate in Calauza studentului 1935-1936 reiese ca in acel an erau la dispozitia studentilor provinciali care studiau in Bucuresti 13 camine de studenti si 5 camine de studente.

In caminele care, nefiind supravegheate de stat, erau la discretia particularilor, existand o situatie de veritabila exploatare, taxele de inscriere si intretinere fiind foarte mari. Este adevarat insa ca au existat si o serie de initiative particulare in sprijinul ajutorarii studentilor saraci, spectacole gratuite pentru studenti, sau spectacole de teatru in beneficiul studentilor. In acest sens Oficiul universitar din Bucuresti avea printre sarcinile sale si impartirea biletelor de teatru acordate gratuit studentilor de catre directiile teatrelor din Capitala.

In anuarele Universitatii se pot urmari pagini intregi cu fonduri destinate studentilor saraci, meritosi, dar din cele 52 de fonduri rezervate burselor au fost acordate studentilor doar veniturile a 8 fonduri, restul veniturilor fiind capitalizate[159].

Cresterea vertiginoasa a numarului de studenti in conditiile de dupa primul razboi mondial, a dus la acea “suprapopulatie universitara , care s-ar fi datorat sporirii excesive a numarului de studenti, pe care la absolvirea facultatii, statul nu-i putea absorbi. De aici numarul important de „someri in haine negre” care veneau sa ingroase numarul somerilor proveniti din industrie, mai ales in perioada crizei economice 1929-1933.

Existenta somajului intelectual aparea paradoxala intr-un stat in care era o nevoie acuta de specialisti. Semnificativ este in sensul acesta un anunt al rectoratului, datand din anul 1931, care atrage atentia asupra faptului ca prin primirea studentilor in facultati statul nu contracteaza nici o obligatie de le da un post dupa ce isi vor fi luat diploma[160]. Mai mult, s-au luat masuri pentru stavilirea afluxului spre invatamantul superior prin Regulamentul examenelor din 1932, care prevedea desfiintarea sesiunilor, examenele dandu-se in bloc, cu exmatricularea studentului cu mai mult de o corijenta. Prin aceasta s-a lovit in primul rand, in studentii functionari care nu-si puteau sustine examenele intr-o singura sesiune din lipsa de timp pentru studiu. In 1932 s-a votat Legea limitarii numarului de studenti, urmata de Legea concentrarii invatamantului farmaceutic la Bucuresti, cu limitarea numarului de studenti din anul I la 50. S-a procedat analog si cu invatamantul tehnic. O alta serie de legi loveau in interesele studentimii. Ca de pilda Legea absolventilor in medicina, care dupa 6 ani de studii, 1 an pentru doctorat si 4 ani de specializare nu dadea drept acestora sa profeseze pe cont propriu Legea avocatilor din 1931, de asemenea fixa 4 ani de studii pentru licenta, obligativitatea doctoratului inca 2 ani si prelungirea stagiului la 3 ani, cu suprimarea dreptului de a angaja procese si de a redacta acte de notariat. Consecinta acestor masuri administrative si legislative a fost scaderea numarului de studenti dupa 1933-1934.

In ciuda unor conditii grele de studiu au existat in scoala romaneasca elemente exceptionale care au adus contributii valoroase la dezvoltarea stiintei romanesti si mondiale.

In perioada interbelica a luat fiinta scoala de matematica romaneasca care s-a impus prin afirmarea pe plan international a celor doi savanti cu renume Spiru Haret si David Emanuel care au fost primii doctori romani in matematici.

Scoala de fizica a fost si ea bine reprezentata in aceasta perioada prin doi profesori savanti ilustri care au pus bazele ei: Dragomir Hurmuzescu si Constantin Miculescu, elevii lui Emanoil Bacalogu.

Progresul scolii de chimie intemeiata de Dr. Constantin I. Istrati a fost asigurat prin activitatea profesorilor Gheorghe Spacu, Leonida Edeleanu, Dan Radulescu, Niculae Danila.

In domeniul istoriei numnele lui Dimitrie Onciul, titularul Catedrei de istorie a romanilor din 1895 pana in 1923, trebuie pus in legatura cu crearea unei serioase scoli de istorie unde s-au format valorosi reprezentanti ai istoriografiei romanesti, ca Vasile Parvan si Constantin Giurescu.

In perioada interbelica, in sectia de filosofie a Facultatii de Litere si Filosofie si-au desfasurat activitatea didactica si stiintifica profesorii savanti Constantin Dumitrescu-Iasi, primul profesor care a predat un curs de sociologie in tara noastra, C. Radulescu-Motru, profesor de psihologie, autor a numeroase lucrari filozofice concepute idealist. Un loc de frunte il ocupa Dimitrie Gusti, creatorul Scolii sociologice de la Bucuresti, initiatorul anchetelor sociologice de la sat si creator al Muzeului satului din Bucuresti. Pe langa o bogata activitate didactica desfasurata intre anii 1910-1948, Dimitrie Gusti a fost si unul dintre profesorii care si-au adus contributia la problemele organizarii invatamantului. El a fost si ministru al invatamantului si a prezentat intreaga sa activitate intr-un amplu volum[161] in care prezinta situatia diferitelor grade de invatamant, propuneri de organizare si interesante conceptii in legatura cu crearea unui invatamant strict legat de necesitatile practice ale vietii.

Prin activitatea acestor renumiti savanti, in perioada interbelica Bucurestiul devine centrul vietii stiintifice cu valoare europeana si internationala. In timp ce profesorii universitatilor noastre tin cursuri in strainatate, fiind alesi membri “honoris cauza” ale multor facultati, o serie de savanti straini vin sa ne viziteze tara avand loc schibmuri de idei cu oamenii de stiinta de la noi. Prestigiul stiintei si invatamantului romanesc peste hotare se datoreaza acestor savanti, care terminand cu succes studiile de la Paris, reuseau sa se faca cunoscuti inca din timpul studiilor, si apoi intorsi in tara publicau lucrari valoroase cunoscute peste hotare.

Toate acestea dovedesc ca in Bucurestii acelor ani se desfasura o viata stiintifica intensa, ca Bucurestiul devenise un sediu de intalniri stiintifice internationale, bucurandu-se de un bine meritat prestigiu in viata stiintifica internationala.

2.8.2. Presa

In difuzarea culturii, contribuind, dealtfel, sub unele raporturi, prin initiativele ce iau si la crearea ei, un rol important au periodicele, de la gazetele zilnice pana la revistele de specialitate, casele de editura si diferitele asociatii si societati culturale, incepand cu cercurile stiintifice, literare si artistice si ispravind cu ateneele populare.

In ceea ce priveste presa, perioada dintre cele doua razboaie mondiale inseamna, in Bucuresti, un rastimp de ampla dezvoltare. Vechile ‘foi” isi sporesc tirajul; apar altele noi, conduse prea adesea, de gazetari cu talent, dar fara tinta, cu stiinta dar fara convingeri, adevarati condotieri ai cuvantului, inchiriindu-si pana grupurilor de interese sau curentelor politice, interne si externe, care-i platesc. Reportajul politic si senzational constituie o caracteristica a acestei prese. Cuvantul, intemeiat de inginerul T. Enacovici, ajunge sub directia confetentiarului de logica Nae Ionescu, stipendiatul puternicului trust german ” I. G. Farben Industrie”, un oficios al gruparii gardiste, de extrema dreapta, afiliata hitlerismului. Curentul, creatia pamfletarului Pamfil Seicaru, sustine fascismul italian tot gardiste sunt si revistele Randuiala si Axa.

Mult interes trezeau unele gazete noi neinregimentate, dar cu simpatii de stanga, precum Lupta si Facla. Apar in acest rastimp si ziare de format mic, cu pret redus–Tempo e primul din aceasta categorie.

In anii 1935-1938 se publica in Bucuresti nu mai putin de 49 de gazete, dintre care 30 cotidiene, 17 saptamanale si 2 de doua sau trei ori pe saptamana, fara sa punem la socoteala insa saptamanalele enciclopedice sau “bazar” de ganul Vremeasi Realitatea ilustrata. Lipseste insa un mare cotidian, bine informat si cinstit scris, pus exclusive in slujba colectivitatii nationale si a progresului social. In ceea ce priveste periodicele realizate, adica revistele, buletinele, anuarele consecrate unei singure ramuri, numarul lor, in acelasi rastimp, este impresionant: 287 dupa un calcul aproximativ, cifra fiind in orice caz sub realitate. Un singur exemplu in domeniul cercetarilor istorice apar la Bucuresti, in rastimpul amintit, paisprezece periodice, incepand cu Memoriile Sectiunii istorice a Academiei, Revista istorica si Revista istorica romana si ispravind cu Arhiva romaneasca, Istros, Balcanica.

Numarul editurilor creste. In locul „Minervei” ia nastere, prin contopirea si cu alte case, „Cartea romaneasca” se editeaza opere literare, biblioteci de popularizare si un Dictionar enciclopedic al limbii romane. “Cugetarea” lui Georgescu–Delafras tipareste traduceri din scriitori de mare circulatie, o biblioteca a clasicilor romani, manuale didactice, si o Enciclopedie intr-un singur volum. In timp ce Pavel Suru continua sa editeze opera de N. Iorga, iar Casa Scoalelor are o activitate relativ redusa din lipsa de mijloace, “Nationala-Ciornei” tipareste opere literare si stiintifice, “Forum”–romane in special din lumea anglo-saxona, iar cotidianele Universul si Adevarul – lucrari de caracter memorialistic, istoric si literar. O mentiune speciala merita “Cultura nationala”, care pune in circulatie lucrari alese din domeniul literaturii universale si romane si mai ales Fundatia pentru literatura si arta, care intr-un timp scurt face sa apara, sub conducerea lui Al. Rosetti, o serie intreaga de lucrari, stimuland creatia literara si stiintifica a vremii.

2.8.3. Teatru

Intre cele doua razboaie mondiale, dramaturgia dobandeste deschideri spre o problematica de vaste intinderi, cu aportul unor actori remarcabili: Victor Eftimiu – in basmul dramatic, drama istorica, marile mituri ale antichitatii, comedia satirica Mihai Sorbul – in drama sociala cu puternice accente politice Victor Ion Popa – in comedia lirica, a vietii oamenilor simpli Mihail Sebastian – in comedia sociala Camil Petrescu – in drama de idei, filozofica si ideologica Lucian Blaga - in interpretarea dramatica a mitului autohton Gheorghe Ciprian – in comedia si umorul negru. Viata teatrala se diversifica si ia amploare. In ianuarie 1923, apare revista “Teatrul”. Se inmultesc institutiile teatrale bucurestene: (Teatrul Mic – 1922, condus de Elvira Popescu si Ion Iancovescu Teatrul Fantazio – 1926, condus de Ion Iancovescu Teatrul intim – 1928 Teatrul “Maria Ventura” – devenit in 1936 Teatrul Comedia; Teatrul “Munca si voie buna” – 1938; Teatrul Nostru – 1941 s.a.

Merita mentionata nu doar inmultirea teatrelor, ci si de inflorirea, in aceasta epoca, a unui gen nou revista sau teatrul de estrada, ale carui spectacole montate de C. Tanase la “Carabus”, gradina de vara de pe strada Academiei, de Nicu Vladoianu la “Alhambra”, in dosul Postei, fac sa se descreteasca multe frunti si satisfac , prin criticile lor spuse in gluma de insisi Tanase, de Stroe, de Vasilache, pe bucuresteni, mari amatori de opozitie, intotdeauna dispusi sa “combata” stapanirea.

Numeroase trupe de teatru vin din strainatate si prezinta spectacole in Capitala, in timp ce actorii bucuresteni incep sa fie cunoscuti, la randul lor, peste hotare. Este cazul Elvirei Popescu, Marioarei Ventura, Alicei Cocea si al lui Yonnel, inca o dovada a capacitatii artistice romanesti.

Teatrele isi invita spectatorii prin mari afise ispititoare, pe care numele vedetelor sunt trecute cu rosu. Intre cele doua razboaie mondiale viata si scena sunt mai aproape ca oricand: fiecare scriitor, fie el poet, prozator sau critic, se simte ispitit sa compuna piese, sa scrie cronica dramatica, ssu fie director de teatru, presedinte al societatii autorilor dramatici, membru al consiliului de administratie ori in Comitetul de lectura al acesteia. Scriitori sunt prieteni cu regizorii si actorii, scriu roluri pentru cate o artista anume, asa cu croitorii fac o haina pentru un trup anume, productia de serie fiind de neconceput la “ casele mari”

Spectacolele incep intre orele opt si noua seara si dureaza pana pe la miezul noptii. Apoi, atat actorii cat si o parte din spectatori se duc la restautantul cel mai apropiat ca sa-si incheie seara. Cateva zile mai tarziu reviste ca “ Rampa” sau ” Comedie” publica primele ecouri de la spectacol si acestea nu trebuie sa coincida neaparat cu reactia salii.

Duminica, joia si in zilele de sarbatoare se joaca si matinee. Pentru piesele de success, se pot retine bilete, fara majorari de pret, la Magazinul Feder, din Calea Victoriei nr.44. Pe langa pretul biletului, trebuie adaugat si micul pour-boir care se da, obligatoriu, la garderopa. Fiecare dupa cat il lasa inima si potofelul. Din pacate, spectatorul nu este inca format, constata cronocarii: se rade tare la replici care cer un zambet fin si se adoarme la altele, care cer aplauze entuziaste. Concluzia este ca publicul trebuia educat, nu flatat, fiind inca incult, incompetent, ridicol. Ideea nu este interbelica; toti dramaturgii se plang de acelasi obstacol.

Teatrul este o pasiune (pentru sentimentali) si o afacere (pentru pragmatici), scriitorul caruia i se monteaza o piesa obtine glorie imediata si bani. Asa nepriceputi cum sunt, spectatorii raman totusi multi si fideli, teatrele particulare pot trai de pe urma lor chiar daca trebuie sa faca destule concesii “eroice” gustului dominant al epocii, si chiar daca actritele trebuie sa-si procure singure rochii pentru spectacol.

Este totusi perioada in care lumea pare teatru si teatrul viata si in care te poti inchipui in Bucuresti, fara efort si fara metafora, ‘’ca la teatru” privitor sau privit, regizor sau regizat.

2.8.4. Muzica

Intre cele doua razboaie mondiale, viata muzicala se intensifica prin etatizarea Operei Romane de la Bucuresti, prin organizarea orchestrei “Filarmonica”, sub conducerea lui George Enescu, prin crearea orchestrei simfonice Radio. Prin prodigioasele sale calitati de compositor, violinist, pianist, dirijor, pedagog, George Enescu contribuie la consacrarea pe plan universal a valorii si originalitatii artei muzicale a poporului roman. Creatia sa reprezinta un punct culminant, neatins de muzica romaneasca anterioara lui. Enescu si-a dovedit forta talentului si originalitatea in genuri diferite: suita, sonata, simfonie, ansamblu de camera, lied, opera. Poema Romana si Rapsodiile, in care prelucreaza in mod stralucit cantecul si jocul popular romanesc, au devennit celebre in intreaga lume. Alte lucrari marcheaza, de asemenea, etape imporatnte in afirmarea scolii muzicale romanesti moderne: Sonata a III –a pentru pian si vioara ”in caracter popular romanesc”, Suita “Impresii din copilarie” pentru vioara si pian, Suita a III-a ”Sateasca” cvartetele, simfonia de camera. Aceste lucrari pun in lumina solutii originale pe planul gandirii estetice si al elaborarii componistice. Opera Oedip, reprezentata astazi pe marile scene lirice ale lumii, s-a afirmat prin originalitatea si profundul mesaj umanist in care razbat trasaturi esentiale ale sensibilitatii poporului roman, ca una din cele mai de seama creatii lirice ale secolului al XX-lea.

Ateneul face, de unul singur, concurenta tuturor cinematografelor din Bucuresti si, daca vrei sa prinzi un bilet la concertele importante, trebuie sa ti-l cumperi cu mult timp inainte, mai ales cand pe afis apare si Enescu.

Lumea muzicii instrumentale ori vocale, toate micile ei intamplari, anecdotele, grijile, succesele si esecurile ei sunt bine cunoscute de marele public. Solisti celebri dar si oricare anonim din orchestra, evenimente din viata marilor interpreti de de opera, dar si oricare marunta intamplare din culise starnesc curiozitatea generala.

Muzicienii sunt personaje cu adevarat publice. Revistele literare dau, pe langa cronica muzicala, o multime de stiri din viata salilor de concert. Ca publicul Ateneului nu este intotdeauna la inaltimea muzicii pe care o asculta are curajul sa o spuna in 1929 si Mihail Sebastian, intr-un articol despre dialogul publicului cu scena, din Cuvantul, in care autorul se revolta impotriva spectatorului din salile timpului. Intamplarea se petrecuse cu ceva timp in urma . Programul anunta o bucata de Enescu, urmata de un cvartet de Beethoven. Printr-o modificare de ultim moment, ordine a fost schimbata si s-a cantat intai Beethoven ceea ce nu impiedicat o sala intreaga populata cu smochinguri si rochii decoltate, o sala de melomani si stalpi mondeni sa ceara revenirea la rampa a autorului.

Pentru prima data, Bucurestii au, in mod permanent, o opera si o orchestra filarmonica, ambele creatii romanesti. Spectacolele cele dintai, in localul fostului Teatru Lyric din Piata Valter Maracineanu, spectacole in care se releva artisti de talia lui Gheorghe Florescu, NIculescu-Basu, Stefanescu Goanga, concertele celei de a doua, la Ateneu, unde publicul asculta capodoperele muzicii universale, bagheta tinand-o un George Georgescu, Inel Perlea, Alfred Alessandrescu si, uneori, insusi George Enescu, contribuie mult la formarea culturii muzicale bucurestene.

2.8.5. Arta

In arta, manifestatea principala e tot pictura, ca si in epoca precedenta. Tonitza e in fruntea stralucitei si variatei grupe de maestri care cuprinde pe Petrascu, Pallady, Stefan Popescu, Bunescu Iser, Ressu Steriade, Darascu, Teodorescu- Sion. Talente noi se ridica Demian, Lucian Grigorescu, Ciucurencu, si atati altii, unii franti de boala si mizerie inainte de a-si fi dat deplina masura.

Infiintarea unor noi societati artistice (“Tinerimea artistica”, “Arta”, “Asociatia Artistica”, “Arta romana”, “Grupul celor patru”, “Grupul plastic”, “Grupul plastic Criterion” s.a.) reflecta diversele crezuri si tendinte artistice, complexitatea si spiritul de emulatie ale miscarii artistice din prima parte a secolului XX.

Numeroase expozitii la Ateneu, la sala „Dalles arata publicului bucurestean originalitatea si varietatea picturii romanesti contemporane.

O mare amploare ia grafica politica de critica si atitudine sociala, avand un rol insemnat in dezvaluirea tarelor societatii burghezo-mosieresti, demascarea elementelor reactionare interne si ale fascismului european.

Alaturi de pictura, inregistram opere de valoare si in sculptura. Astfel, dupa Ion Georgescu, se remarca doua mari personalitati, Dimitrie Paciurea si Constantin Brancusi urmati de Gheorghe Anghel, Cornel Medrea, Romulus Ladea, Oscar han, artisti prin care se formeaza o autentica scoala de sculptura romaneasca ce va da roade sporite in epoca marilor realizari ale culturii romanesti. Unele din ele, ca statuile lui Kogalniceanu si Brancoveanu de O. Han, Monumentul ostasilor francezi si acela al Centaurului de I. Jalea, bustul lui Delavrancea de C. Medrea impodobesc pietele si gradinile orasului.

Artele plastice din perioada interbelica marcheaza un salt calitativ in definirea personalitatii artistice romanesti, cu largi deschideri in afirmarea ei pe plan european si universal.