Stiluri educationale - stiluri de conducere: autocratic, democratic, indiferent, antrenorat

Diferentele de comportament ale profesorilor pe linia dimensiunilor invocate a condus la definirea si caracterizarea unor stiluri educationale.

Stilul educational este personal si caracteristic pentru fiecare individ. El poate fi o expresie a modurilor de comportament preferate, care revin cu o numita regularitate ( Geisser, 1997 )sau poate fi modul caracteristic in actele de predare cum arata B. M. Smith. D. Potolea (1999 ), ofera o caracterizare unitara a stilului educational "Stilul este asociat comportamentului, se manifesta sub forma unor structuri de influenta si actiune, prezinta o anumita consistenta interna, o stabilitate relativa si apare ca produs a personalizarii principiilor si normelor care definesc activitatea instructiv- educativa. In plan comportamental , stilul educational se exprima in modul de conducere si organizare a clasei, modalitatile de control si sanctiune, planificarea continuturilor, strategiile de instruire folosite, tehnicile motivationale, procedeele de evaluare.

Prin natura sa, procesul educational presupune o relatie de conducere. Profesorul este liderul desemnat, a carui activitate se subsumeaza unor functii de conducere : el planifica, organizeaza, controleaza si apreciaza activitatea elevilor exercita o anumita putere, modeleaza atitudinile si conduitele elevilor si ii determina sa accepte si sa raspunda influentelor lui.

"Daca esti un bun conducator vei avea in vedere trei lucruri:

Conduci oameni, nu masini;

Conduci dupa reguli;

Nu conduci vesnic"

Proverb chinez

Din punctul de vedere al intensitatii exercitarii controlului distingem urmatoarele stiluri de conducere ( C. Stan, 2001)

1. Stilul autocratic (seful)

comunicare unidirectionala;

decizii personale, fara argumentari sau consultarea grupului;

predomina preocuparea pentru acordarea de sanctiuni sau recompense;

2. Stilul democratic (participantul):

ofera grupului alternative si directii de actiune;

promoveaza "pedagogia angajamentului" respectiv posibilitatea angajarii personale in sarcina de lucru;

obiectivele sunt negociate/explicate iar grupul este consultat in vederea identificarii celor mai bune strategii de atingere a acestora;

ofera grupului sprijin si sugestii;

3. Stilul laissez-faire (indiferentul):

-fara initiativa privind directionarea sau sugerarea unui curs alternativ al actiunilor;

-permite grupului sa progreseze si sa se dezvolte de unul singur, fara a interveni sau a asigura suport;

-nu face eforturi si nu ia masuri in directia de a asigura focalizarea grupului asupra sarcinii de lucru;

Un experiment organizat de Ralph White si Ronald Lippitt si de Gibb releva urmatoarele:

1. In grupul cu lider laissez-faire discutia a fost centrata pe membrii grupului, dar ineficienta;

2. In grupul democratic automotivatia, coeziunea si satisfactia membrilor ca urmare a participarii a fost ridicata dar, din punct de vedere cantitativ, munca desfasurata a totalizat mai putine rezultate decat grupul autocratic;

3. Grupul autocratic a fost cel mai productiv din punct de vedere cantitativ;

4. Cantitatea de munca depusa in acest caz a fost mai mare dar motivatia pentru activitate mai redusa;

5. Nivelul de originalitate in activitate a fost mai redus;

6. A existat un nivel mai ridicat de agresivitate exercitata atat in directia liderului cat si a unor membri ai grupului;

7. Mai multa nemultumire manifestata;

8. Mai mult comportament dependent si mai multa docilitate;

9. Mai putine interactiuni si legaturi de prietenie la nivelul grupului;

10. Mai putina focalizare in directia grupului si a intereselor acestuia;

n      Abordarea situationala:

Eseu: Fise de desenat - lumea acvatica Proiect: Evaluare semestriala - toamna - iarna - grupa pregatitoare

porneste de la premisa ca situatii diferite reclama stiluri de conducere diferite;

manifestarea unui anumit stil de conducere necesita luarea in calcul a unor factori ca: natura sarcinii de lucru, climatul social, personalitatea grupului si a membrilor acestuia, marimea grupului si timpul avut la dispozitie pentru a rezolva sarcina;

Este propusa proiectarea situatiei de conducere relativ la doua axe principale:

1. Directivitatea ( comportamentul directiv al liderului consta in stabilirea obiectivelor si a strategiilor de lucru, in repartizarea sarcinilor, in monitorizarea activitatii si in stabilirea strategiilor de evaluare a progresului inregistrat si a limitei de timp pentru atingerea obiectivelor propuse);

2. Suportivitatea (comunicare bi-directionala, preocupare pentru cunoasterea in detaliu a fiecaruia dintre componentii grupului si a problemelor intampinate de catre acestia, valorizarea permanenta a performantelor inregistrate, sprijin constant atat cu privire la integrarea in grup cat si in ceea ce priveste depasirea obstacolelor intervenite);

a atitudinile si con Stilul directiv:

cuplu de forte inalt directive si redus suportive;

comunicare axata pe atingerea obiectivelor;

oferta larga de instructiuni si indicatii;

monitorizare atenta a activitatii membrilor grupului;

preocupare constanta pentru respectarea termenelor de timp;

Stilul de antrenorat

cuplu de forte inalt directiv si inalt suportiv;

comunicarea urmareste atat atingerea obiectivelor cat si satisfacerea trebuintelor socio-emotionale ale subordonatilor;

liderul si subordonatii sunt conectati la o tensiune ridicata de implicare in sarcina;

este urmarita asigurarea unui climat optim de lucru;

Stilul suportiv:

cuplu de forte inalt suportiv dar redus directiv;

comunicare bazata preponderent pe empatie;

preocupare constanta pentru feed-back in ideea de a oferi subordonatilor raspunsuri si reactii adecvate;

-disponibilitate pentru ascultare, pentru dezvoltarea personala si profesionala a membrilor grupului;

Stilul de delegare:

-cuplu de forte de tipul suportivitate redusa si directivitate redusa;

-responsabilitate realizarii sarcinilor dar si a asigurarii unui climat de lucru optim este transferata aproape integral subordonatilor;

comunicare este limitata atat din punct de vedere cantitativ cat si calitativ;

Teoria schimbului lider-membru (LMX - Leader-Member Exchange)

Relatia de conducere este compusa dintr-o serie de relatii ierarhice intre lider si fiecare dintre componentii grupului, fiecare dintre aceste relatii fiind speciala si posedand caracteristici unice;

Diadele verticale in teoria LMX (cf. Northouse, P.)

L L L L

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Sa Sb Sc Sz

Se instituie astfel doua tipuri de relationari: relationari out-group si relationari in-group;

Relationarea de tip out-group este cea bazata pe comunicarea formala si implica acele relationari ce deriva strict din obligatiile din contractul de angajare si acele roluri ce decurg clar din fisa postului;

Relationarea de tip in-group include relationari fundamentate pe negocierea responsabilitatilor de rol in conditiile existentei increderii, respectului si simpatiei reciproce;

-in functie de cat de bine lucreaza cu liderul sau liderul cu ei, subordonatii exerseaza atat roluri in-group cat si out-group;

-subordonatii care se implica mai mult in negocierea responsabilitatilor in cadrul grupului devin parte a in-group-ului si vor primi mai multa informatie si incredere, vor fi mai implicati si mai comunicativi, dobandind astfel mai multa influenta decat cei din out-group;

n      o buna comunicare intre lider si membrii grupului produce o largire a in-group-ului deoarece schimburile inalt calitative dintre lider si grup produc atitudini pozitive fata de activitate, angajament mai ridicat dar si mai multa atentie si suport din partea liderului;

Fata de profesor se constituie un ansamblu de asteptari de rol, care vizeaza atat comportamentul sau in calitate de membru al institutiei scolare, cat si comp

ortamentul pedagogic.Din modul specific de combinare a factorilor de rol cu trasaturile de personalitate ale profesorului,au fost derivate trei stiluri comportamentale:

* stilul normativ este cel care maximalizeaza rolul si expectatiile de rol in favoarea caracteristiciilor de personalitate: este un stil bazat pe sarcina, care urmareste eficacitatea si performanta in realizarea scopurilor institutionalizale iar problemele elevilor trec pe plan secundar;

* stilul personal maximalizeaza caracteristicile de personalitate; autoritatea este descentralizata, relatia cu elevii este mai flexibila, mai putin directiva,sanctiunile au un caracter intrinsec, intrucat profesorul este este orientat spre membrii grupului;

* stilul tranzactional este un intermediar intre stilurile anterioare, care permite sa se puna accent fie pe aspectele institutionale, fie pe cele personale, fara a le minimaliza pe unele in favoarea altora ;fiecare individ identificandu-se cu scopurile institutiei scolare.

Se pune atunci intrebarea: care e stilul optim in conditiile date ? In literatura de specilitate, se considera ca stilurile educationale ar trebui ordonate de-a lungul unui continuum cu trei puncte :

a) profesorul care detine integral controlul invatarii,

este dominator- stil centrat pe profesor

b) profesorul le permite elevilor sa participe la decizii privind organizarea si conducerea invatarii - stil centrat pe elev

c) profesorul nu are nici un impact aupra grupului, nu asigura nici o structura de invatare

In alegerea stilului educational, varsta elevilor este o variabila importanta.

Alegerea variantei optime presupune , din partea profesorului , un ansamblu de competente referitoare la: analiza corecta a situatiei, imaginarea mai multor alternative de actiune, anticiparea consecintelor. Toate acestea dau, de fapt, masura competentei pedagogice a profesorului.