Natura in educatie

NATURA IN EDUCATIE

Itard, in cartea lui clasica Des premiers developpments dujeune sauvage de l'Aveyron (Primii pasi in dezvoltarea tanarului salbatic din Aveyron), descrie amanuntit drama unei educatii extraordinare, menita sa imprastie intunericul in mintea unui idiot si sa salveze un om care se gasea in stare de salbaticie.

Salbaticul din Aveyron era un copil care a crescut parasit, in mediul naturii. Dupa ce a fost lasat in padure de catre asasinii care credeau ca l-au omorat, copilul a trait mai multi ani cu mijloace naturale, prin paduri, intr-o stare de libertate si goliciune. Pana la urma, a fost descoperit de niste vanatori si adus in lumea civilizata, la Paris. Cicatricele cu care ii era brazdat corpul lui mic erau dovada luptelor cu fiarele salbatice si a cazaturilor de la inaltime.

Copilul a fost gasit mut si asa a ramas dupa aceea.

Mintea sa, diagnosticata de Pinel, era aceea a unui idiot; s-a dovedit incapabila sa asimileze o educatie intelectuala.

Cu toate acestea, pedagogia stiintifica datoreaza acestui copil primele sale progrese. Itard, medic specializat in tratamentul surdomutilor, avand studii de filozofie, a intreprins educatia lui prin metode care fusesera partial incercate pentru redarea auzului unor indivizi aproape surzi. El a fost de parere ca inferioritatea micului salbatic s-ar datora lipsei de educatie, mai degraba decat unor carente organice. Cum era adept al principiilor lui Helvétius: "Omul nu inseamna nimic fara opera omului", credea ca educatia poate totul. El respingea principul pedagogic enuntat de Rousseau inainte de Revolutia franceza: "Tout est bien sortant des mains de l'Auteur des choses, tou dégénère dans les mains de l'homme" ("Tot ce iese din mainile Creatorului lumii este bun, totul degenereaza in mainile omului"); pe scurt, opera educatiei este daunatoare si aduce prejudicii omului.

Micul salbatic, dupa prima impresie a lui Itard, a dovedit experimental, prin insusirile sale, adevarul primei afirmatii. Cand insa, ajutat de catre Pinel, Itard si-a dat seama ca are de-a face cu un idiot, teoriile sale filozofice l-au condus spre cel mai admirabil tratament de incercare in pedagogia experimentala.

Itard a impartit educatia acestui copil in doua parti. In prima parte a incercat sa-l introduca in relatiile vietii sociale comune; in ceea de-a doua, a incercat o educatie intelectuala a idiotului. Copilul, ducandu-si viata intr-o singuratate inspaimantatoare, isi gasise fericirea in ea; fusese asimilat ca parte a naturii in care e desfata; ploaia, zapada, furtuna, intinderea nemarginita fusesera privelistile sale, tovarasii sai, dragostea sa. Viata civilizata inseamna renuntare la toate acestea, dar ea aduce cu sine o cucerire care usureaza progresul uman. In paginile lui Itard, este descrisa in culori vii opera morala pe care salbaticul a fost calauzit spre civilizatie, care implica inmultirea nevoilor copilului, inconjurat de ingrijiri iubitoare. Iata un exemplu de rabdare admirabila de care a dat dovada Itard, ca observator al manifestarilor spontane ale elevului sau. Acest exemplu poate sa dea, cu siguranta, educatorilor care trebuie sa se pregateasca sa utilizeze metodele experimentale o idee despre rabdarea si abnegatia care se cer pentru observarea fenomenelor.

"Cand, spre exemplu, era observat in camera sa, il vedeai cum se leagana cu o trista monotonie, cu privirea atintita mereu dincolo de fereastra, daca soarele se ivea dintr-o data printre nori si inunda cerul cu lumina lui, copilul izbucnea in ras, aproape convulsiv, de bucurie. Uneori, momentele de bucurie cedau locul unei uri frenetice; el isi rasucea bratele, isi ducea la ochi pumnii stransi, scrasnea din dinti si devenea primejdios pentru tot ce era in jurul sau.

Intr-o dimineata, cand zapada cadea din belsug, in timp ce se afla inca in pat, trezindu-se, scoase un strigat de bucurie, sari din pat si fugi la fereastra, apoi la usa; in sfarsit, navali, gol, in gradina. Acolo, dand frau liber bucuriei sale, cu tipete ascutite, incepu sa fuga, se tavali prin zapada, stranse cativa bulgari de zapada si ii inghiti cu o lacomie de necrezut.

Dar senzatiile lui nu se manifestau intotdeauna cu aceeasi vioiciune zgomotoasa atunci cand era miscat de spectacol marete ale naturii. Trebuie sa mentionam ca, in anumite cazuri, aceste manifestari luau o forma calma, de nostalgie si de tristete. Astfel, cand vremea rea ne alunga pe toti din gradina, salbaticul din Aveyron alegea tocmai acest moment ca sa se duca acolo. Avea obiceiul sa dea de mai multe ori ocol gradinii, apoi se aseza pe marginea fantanii.

Am petrecut ore intregi, cu o placere intensa, privindu-l in pozitia sa, observand cum fata lui, lipsita de expresie si incruntata de grimase, capata, pe nesimtite, o expresie de tristete si de melancolie, ca si cand isi amintea ceva, in timp ce ochii lui priveau fix suprafata apei, in care arunca din cand in cand frunze moarte.

In serile frumoase, cu luna plina, cand o raza de argint patrundea in odaia lui, aproape intotdeauna se trezea si se ducea la fereastra. O mare parte din noapte ramanea acolo, nemiscat, cu capul intins inainte, cu ochii atintiti spre peisajul luminat de luna, cufundat intr-un fel de contemplatie extatica, intrerupta, dupa lungi intervale de imobilitate si tacere, de o respiratie lunga, ca un suspin, care se topea intr-un vaiet.

In alte capitole ale cartii sale, Itard povesteste cum baiatul nu era in stare sa umble ordonat, putea numai sa fuga, si cum el, Itard, obisnuia la inceput sa fuga in urma lui, cand il insotea la plimbare pe strazile Parisului, mai degraba decat sa-l opreasca in mod violent din fuga sa.

Introducerea treptata si foarte delicata a micului salbatic in obiceiurile vietii sociale, modul cum educatorul sau s-a adaptat la inceput elevului sau, mai curand decat invers, atractia care se nastea pentru o viata noua, care trebuia sa-l cucereasca pe baiat prin farmecul sau, si nu sa i se impuna cu duritate, prin oprimare si suferinta, toate acestea constituie un ansamblu de principii educationale pretioase, care pot fi generalizate si aplicate in intreaga educatie a copiilor mici. Cred ca nu exista o carte in care sa ni se arate  un contrast atat de elocvent intre viata naturala si cea sociala si care sa dovedeasca atat de limpede ca viata sociala consta in renuntari si restrictii. Este de ajuns sa ne gandim ca fuga trebuia incetinita pana la ritmul mersului obisnuit, iar strigatul galagios, temperat la modulatiile vocii cu care se vorbeste in mod obisnuit.

In timpul nostru si in mediul civilizat al societatii noastre, copii traiesc insa departe de natura si au putine prilejuri de a intra in contact intim cu ea sau de a avea o experienta directa asupra ei.

Pentru multa vreme, influenta naturii asupra educatiei copilului a fost considerata numai ca un factor moral. Ceea ce cata era dezvoltarea unor sentimente speciale, trezite de lucruri minunate din natura: florile, plantele, animalele, privelistile, vanturile, lumina.

Mai tarziu, s-a incercat sa se indrepte activitatea copilului spre natura, initiindu-l in cultivarea asa-ziselor "loturi educative". Dar conceptul de a trai in natura, este cea mai recenta cucerire a educatiei. De fapt, copilul are nevoie de a trai in mod natural, nu numai de a cunoaste natura. Faptul cel mai important consta tocmai in a-l elibera pe copil, pe cat se poate, de legaturile care il izoleaza in viata artificiala creata de convietuirea citadina. Astazi insa, sub forma de igiena infantila, incepe sa se dea atentie acelei parti a educatiei fizice care consta in a-i pune pe copii in contact ceva ai direct cu aerul liber, in gradinile publice, si in a-i expune pentru catva timp influentei apei si soarelui, pe malul marii.

Imbracamintea mai simpla si mai putin impovarata, incaltarea cu sandale sau umbletul descult sunt si ele incercari timide ale unor eliberari de constrangeri excesive, care inlantuite, fara sa fie nevoie, pe copii de asa-zisa viata civilizata. Daca ne gandim totusi in ce masura copii debili, tuberculosi sau rahitici sunt supusi unor conditii de viata naturala in sanatoriile moderne, pentru ca experienta a dovedit ca unicul mijloc la care se poate recurge spre a-i vindeca este acela de a-i face sa doarma in aer liber si sa traiasca la soare, este limpede ca, cu atat mai mult, copii normali si vigurosi pot nu numai sa reziste, ci sa devina inca mai vigurosi daca sunt expusi mai mult decat se obisnuieste elementelor naturale. Mai exista insa prea multe prejudecati in aceasta privinta, pentru ca am devenit cu totii prizonieri  de bunavoie si am sfarsit prin a indragi inchisoarea noastra si a o transmite fiilor nostri. Natura s-a restrans incetul cu incetul , in conceptia noastra, la floricelele care lancezesc si la animalele domestice folositoare pentru hrana noastra, pentru muncile noastre sau pentru apararea noastra. Cu aceasta si sufletul nostru s-a chircit: s-a adaptat ca sa accepte contraste si contradictii, sa confunde pana si placerea de a vedea animale cu faptul de a tine pe langa noi niste biete dobitoace destinate sa fie ucise spre a ne hrani sau cu faptul de a contempla cantecul si frumusetea pasarilor inchise in colivii stramte, cu un fel de nebuloasa "dragoste de natura". Oare nu exista si prejudecata ca, aducand putin nisip de la mare intr-o ladita, se da un imens ajutor copilului ? Mai mult, foarte adesea se considera ca malul marii este educativ pentru ca acolo se gaseste nisip, ca in ladita. In felul acesta, prin confuzia creata de un prizonierat secular, se ajunge la cele mai absurde conceptii.

Intr-adevar, cei mai multi se tem de natura. Le este frica de aer, de soare, ca de niste dusmani de moarte. Unii se tem de bezna noptii ca de un sarpe ascuns printre ierburi. Ne temem de ploaie aproape ca de foc. Daca astazi sfaturile igienei il indeamna pe omul civilizat, pe acest intemnitat multumit de situatia lui, sa se duca in natura libera, el o face cu timiditate, cu cea mai circumspecta precautie. Sa dormi sub cerul liber, sa te expui vanturilor, ploilor, sa sfidezi soarele, sa te arunci in apa sunt lucruri despre care se poate vorbi intamplator, dar nu sa le pui in practica.

Cine nu se grabeste sa inchida usa de teama curentului ? Cine nu inchide fereastra inainte de a se culca, mai ales iarna sau cand ploua? Aproape nimeni nu se indoieste ca plimbarile foarte lungi pe camp, chiar si pe soare sau pe ploaie, recurgand la adaposturi ocazionale, constituie un efort mare, un risc. Trebuie sa te obisnuiesti, se zice, dar nimeni nu trece la fapte. Cum sa te obisnuiesti atunci? Poate ca ar trebui obisnuiti copii mici. Pana si englezii, promotorii sporturilor, ii exclud pe cei mici de la contactul cu natura si de la incercarea oboselii: buna guvernanta ii cara, chiar dupa ce au crescut, in carucioare, la umbra, cand e vreme frumoasa si nu-i lasa nici sa umble mult, nici sa se miste spontan. Sportul, acolo unde a aparut, s-a nascut ca lupta, in toata regula, a tinerilor mai robusti si mai curajosi; aceiasi care sunt chemati sub arme pentru a lupta cu inamicul.

Ar fi prematur sa spunem: scoateti din lant copii, sprijiniti-le tendintele; ei alearga pe afara cand ploua, se descalta cand gasesc baltoace cu apa, si cand iarba de pe pajiste este umeda de roua, ei o calca cu picioarele goale; se odihnesc linistiti cand un pom ii invita sa se culce la umbra lui; striga si rad cand soarele ii desteapta dimineata, asa cu desteapta orice faptura vie care isi imparte ziua intre veghe si somn. Noi insa, dimpotriva, ne intrebam cu ingrijorare cum sa prelungim somnul copilului si dupa ce s-a ivit zorile, cum sa-l invatam sa nu se descalte si sa nu alerge pe pajisti. Cand, in urma restrictiilor impuse de noi, copilul decazut si iritat din cauza claustrarii ucide insecte sau mici si nevinovate animale, faptul ni se pare "natural"; si nu ne dam seama ca sufletul acea s-a instrainat de  natura. Ceea ce le cerem copiilor nostri este ca ei sa se obisnuiasca cu inchisoarea si sa nu e incomodeze.

Energia musculara a copiilor, chiar atunci cand ei au o varsta foarte frageda, este mai mare decat credeam; insa pentru a o dezvalui, este nevoie de natura libera.

La oras copilul, dupa o mica plimbare, ne spune ca a obosit, si  de aceea, noi credem ca este lipsit de putere. Slabiciunea lui este insa cauzata de artificialitatea ambiantei; de plictiseala, de imbracamintea nepotrivita, de chinul pe care-l indura picioarele lui mici in stranse ghete de piele, de infatisarea deprimanta a persoanelor care umbla in jurul lui, tacute, indiferente, fara un suras. Atractia pentru o imbracaminte la moda, care poate fi admirata, sau pentru un club la care sa se duca apartine unei lumi care pentru el nu exista. El este legat cu lantul. Este cuprins de apatie si asteapta sa fie tras.

Cand insa copii sunt in mijlocul naturii, atunci arata ce pot. Chiar sub doi ani, copii normali, daca au o constitutie robusta si sunt bine hraniti, pot parcurge pe jos kilometri.

Imi aduc aminte de un copil de sase ani care disparuse ore intregi: el s-a urcat pe un deal, gandindu-se ca daca ar putea sa ajunga in varful lui, ar vedea locurile aflate de cealalta parte a culmii. Nu era obosit, era dezamagit ca n-a gasit ce cauta. Am cunoscut odata o pereche de tineri cu un copil care abia implinise doi ani. Parintii vrand sa mearga la o plaja foarte indepartata, s-au gandit sa-l duca in brate cu schimbul; dar oboseala era prea mare. S-a intamplat ca micutul a facut cu entuziasm tot drumul singur si a repetat plimbarea in fiecare zi. In loc sa-l poarte in brate, parintii faceau sacrificiul de a merge mai incet si de a se opri cand se oprea copilul ca sa culeaga o floare sau cand, descoperind frumusetea unui magarus care pastea iarba pe o pajiste, se aseza jos, serios si ganditor, spre a tine tovarasie pentru cateva clipe acelei fiinte umile si privilegiate. In loc sa-si duca copilul in brate, parintii au rezolvat problema, mergand in urma copilului.

Numai poetii simt farmecul unui firicel de apa ivit printre pietre, asa cum il simte copilul mic, care se entuziazmeaza si rade si ar vrea sa se opreasca, sa-l atinga cu mana, ca pentru a-l mangaia. Nimeni, pe cat stiu eu, in afara de Sf. Francisc, n-a admirat o insecta modesta sau parfumul unui fir de iarba, fara nimic atragator in sine, ca unii dintre acesti micuti.

Luati, va rog, in brate un copil care inca nu stie sa vorbeasca si care nu a inceput sa umble, si duceti-l pe un drum de tara, de unde se deschide o panorama impresionanta, grandioasa; tineti-l in asa fel incat sa stea cu spatele la priveliste. Veti vedea ca face eforturi pentru a se intoarce sa urmareasca spectacolul. Opriti-va cu el! El se va bucura de frumusetea aceea, chiar atunci cand inca nu poate sa se ridice in picioare si cand limba lui nu poate rosti rugamintea de a ne opri. Da, am putea sa spunem parafrazand: el nu traieste numai cu lapte.

I-ati vazut vreodata pe copii seriosi, preocupati langa o pasarica moarta, cazuta din cuib, apoi alergand in toate partile, povestind, intreband, agitandu-se, cu o sincera parere de rau? Ei bine, sunt aceiasi copii care, in perioada imediat urmatoare de degradare, ajung sa vaneze cuiburi.

Sentimentul naturii se dezvolta prin exercitiu, ca orice alta insusire; el nu este, de buna seama, transmis de noi prin descrieri sau indemnuri adresate cu pedanterie unor copii inerti si plictisiti, inchisi intre ziduri si obisnuiti sa vada ori sa simta ca cruzimea fata de animale este o necesitate in viata. Ceea ce il impresioneaza sunt experientele; moartea primului porumbel ucis intentiona de cineva din familie este o rana in inima tuturor copiilor. Datoria noastra fata de copii consta mai de graba in indreptarea raului decat in lectii. Trebuie sa vindecam ranile inconstiente, bolile spirituale sadite pretimpuriu in acesti fii delicati ai prizonierilor mediului artificializat.