Educatia in familie - nici o pedagogie nu poate inlocui bunul simt si ratiunea

Nici o pedagogie nu poate inlocui bunul simt si ratiunea. Viata familiala trebuie organizata de parinti. Greselile de comportare ale parintilor fata de copil duc la conflicte repetate, transformand copilul in tiranul casei.

Educatia se poate considera ca a dat gres daca nu se stabileste o legatura psihica solida intre parinti si copil, insotita de respect si incredere reciproca. Desigur ca orice copil are dreptul sa aiba pretentii diferite fata de parinti, dupa cum si acestia sunt indreptatiti sa doreasca satisfactii de la propriul copil.

In educarea unui copil se pot face multe greseli, iar cele mai multe sunt facute dintr-o dragoste prost inteleasa si din necunoasterea propriului copil, vom incerca sa discutam despre cateva dintre acestea, dar nu trebuie uitat niciodata ca un parinte bun se va stradui sa-si cunoasca cat mai bine copilul, ceea ce nu e usor, dar si sa-l inteleaga si sa incerce sa se puna in locul lui intr-o situatie sau alta si mai ales sa-si aminteasca cum a fost el cand era copil.

1. EGOISMUL este dragostea exagerata de sine. Egoistul raporteaza totul la sine si el duce in mod inevitabil la izolarea individului in sanul grupului in care traieste si din nefericire, in cazuri extreme, la sinucidere, ca urmare a faptului ca un egoist are mari dificultati in a gasi un sens existentei sale, fiind prea putin stimulat de colectivitate.

Trebuie subliniat ca egoismul nu este ceva innascut, permanent si nemodificabil; nici un copil nu este egoist, altruist sau ipocrit din nastere. Egoismul este de cele mai multe ori un rezultat al rasfatului..

Cand un copil are inclinatii spre egoism, parintii trebuie sa fie atenti, trebuie sa-l educe in directia respectului pentru oameni. Pentru a realiza acest lucru parintii trebuie sa renunte la comportarea gresita de a considera copilul ca soarele familiei, obligand pe toti membrii acesteia sa se invarteasca ca niste planete in jurul acestuia.

Copilul trebuie invatat ca in lume nu exista numai el, ci sa considere ca mai exista si alti oameni pe lume, tot atat de merituosi ca si el.

Parintii care se straduiesc ca propriul copil sa aiba in viata doar satisfactia unui trai imbelsugat si o viata comoda va avea deceptii. La un moment dat copilul nu se va putea descurca singur, asa cum se intampla cu un om care-si pierde vederea. A pune copilul sa traiasca in confort exceptional, in lux, cu distractii numeroase, in respect fata de toanele lui, inseamna a pregati terenul egoismului. Este in interesul copilului sa fie crescut in conditiile unei vieti normale, cu obligatiile, renuntarile si greutatile ei.

Unui copil nu trebuie sa i se exalteze amorul propriu, prin laudarea exagerata, chiar daca are numeroase calitati, el trebuie sa stie ca sunt altii care au si mai multe calitati. A considera ca tot ce face si tot ce spune copilul este admirabil si foarte spiritual duce la faptul ca se va considera supranormal dotat.

Parintii nu trebuie sa uite ca viata armonioasa a unui om nu se poate desfasura corect decat daca traieste intr-un mediu social prielnic, asa ca pe langa calitati fizice si psihice trebuie sa aiba si calitati sociale, care la egoist sunt mai mult sau mai putin absente.

2. RASFATAREA este un factor negativ in dezvoltarea copilului, desi se confunda de multe ori cu alintarea, exista insa deosebiri intre ele: oricarui copil ii place sa fie alintat. Daca alintarea este exagerata, trecandu-se peste masura normalului se ajunge la faza anormala de rasfat. Sa nu uitam ca rasfatul si egoismul copilului sunt frati gemeni.

Oare parintii care isi rasfata copilul si-au pus vreodata problema daca in viitor viata il poate rasfata asa cum l-au rasfatat ei in copilarie?

Este adevarat ca parintii au obligatia de a crea in familie o atmosfera de bucurie si voie buna, dar aceasta se poate obtine fara manifestari de alintare excesiva. Este mai bine ca parintii sa manifeste in fata copiilor o purtare calda, dragastoasa dar moderata.

Desigur ca dramuirea sentimentelor nu este usoara, mai ales cand e vorba de un copil nascut dupa multe sacrificii si indelung timp dorit, dar este periculos sa se pastreze mereu o pozitie afectiva exagerata. Parintii care isi iubesc cu adevarat copilul se vor gandi la ce e mai bine pentru acesta, la omul care va deveni copilul lor, nu la ce simt ei.

Prea multe desmierdari verbale, prea desele sarutari, exagerarea cantatului la patul copilului mic, leganatul, strica linistea si somnul copilului. Cu timpul copilul isi transforma aceste mici exercitii psihice intr-o stare de neliniste si plans fara rost, din care nu se potoleste decat cu desmierdari.

Analiza: Probleme de integrare a copiilor cu cerinte educative speciale Referat: Carticica anotimpurilor

Copilul rasfatat devine pretentios nu numai in interpretarea celor ce i se spun, ci si la modul cum i se vorbeste: nimeni nu are voie sa-i faca observatie pe ton mai ridicat, caci plange imediat; la culcare vrea sa-i cante numai cineva anume din familie si exemplele pot fi numeroase, iar dandu-i-se satisfactie la toate toanele, el ajunge treptat tiranul familiei.

Rasfatatul, cu de la sine putere, isi ia permisiunea multor acte, nepermise altora de varsta lui.. Parintii pot remedia defectul rasfatului inainte ca acesta sa se transforme in egoism. Daca nu crestem copilul intr-o atmosfera de adoratie, rasgaiala, lipsa de respect pentru ceilalti oameni, daca il indrumam sa se comporte delicat si cu respect cu persoanele din jurul sau vom avea un copil plin de calitati si care ne va aduce mari satisfactii.

3. MINCIUNA.Copilul mic face cu greu distinctia intre real si imaginar, el altereaza adevarul, dar nu minte. Cand el fabuleaza sau infrumuseteaza realitatea el o transforma in sensul trebuintelor sale. Adevarata minciuna este o conduita de eschivare, in general destinata sa evita o mustrare. De multe ori, in mod inconstient, parintii invata copilul sa minta, prin promisiuni zilnice care nu sunt indeplinite si prin multe alte atitudini ale adultilor.

Mintirea copilului de 3 ani este fara importanta serioasa, insa trebuie evitata. Manifestarile copilului mic sunt subconstiente, fiind dominate de imitarea celor vazute si auzite in familie. Copilul devine o copie a celor auzite la parinti si a sistemului lor educativ.

Dupa varsta de 3 ani copilul care minte, face asa ceva ca sa evite o pedeapsa, deci o face de frica. Asa minciuna devine un reflex de aparare. Daca i se vorbeste frumos si i se explica ca trebuie sa fie mai atent ca sa nu greseasca el va evita sa denatureza adevarul.

A crede ca un copil se poate dezvolta psihic bine intr-o atmosfera de minciuna, se presupune ca parintii il cred naiv, prost, surd sau orb. Pe masura ce se dezvolta psihic, el vrea sa stie tot si e de preferat ca parintii sa ii explice in mod onest, pe intelesul lui si nu sa ambaleze realitatea in minciuni.

Rolul parintilor este de a face pe copil, inca de mic, sa capete interes pentru adevar prin povestiri morale. Chiar daca este vorba de un copil care nu este un mincinos veritabil, ci de unul care cauta sa fie interesant deformand adevarul, iar parintii stiu ca minte si se fac ca nu inteleg pentru a produce placere copilului, este o ingaduinta nesenatoasa, care nu duce la nimic bun.

4. INCAPATANAREA. Un copil e etichetat ca fiind incapatanat, daca persista cu indarjire intr-o atitudine negativa fata de o obligatie impusa de adulti. Ea este o straduinta nerationala intr-o comportare negativa. Sa nu se confunde incapatanarea cu ambitia. Ambitia este un sentiment constructiv, care poate deveni creator.

Incapatanarea e un defect, nu o calitate. Ea incepe sa se dezvolte cam de la varsta de 2 ani. Copilul refuza repetat sa manance ce-i dau parintii, vrea sa doarma in patul mamei, se opune prin plansete sa faca baie, nu vrea sa se imbrace decat asa cum vrea el, etc.

Este o gresala sa nu se ia o atitudine hotarata fata de un copil incapatanat, in speranta ca atunci cand va deveni mai mare 'o sa-i vina mintea la cap'. Dojenirea pe un ton calm si fara sa fie insotita de amenintari fara rost este eficienta. Daca dojana se repeta la nesfarsit se va naste la copil un sentiment de revolta care se manifesta prin repetarea acceselor de incapatanare.

De asemenea cearta si morala facute unui copil incapatanat nu trebuie sa se desfasoare in public. O criza de incapatanare inceputa in public dureaza mai mult decat una care se produce numai in fata parintilor. E de preferat ca discutia sa se faca mai tarziu, cand criza de incapatanare a trecut si se poate discuta linistit cu copilul.

Cand copilul si-a recunoscut vina si promite ca nu va mai face, parintele trebuie sa se declare multumit. Daca in fata uniu copil negativist pana la incapatanare se folosesc amenintarile violente, tipetele sau bataia nu se va obtine nici un rezultat pozitiv.

Copii trebuie sa fie sfatuiti sa se debaraseze de toane, sa-si domine pornirile suparatoare, sa dea dovada de aceeasi dragoste fata de membrii familiei sale, pe care o primeste si el de la familie. Evident ca si parintii trebuie sa se controleze si sa nu dea copilului exemple de incapatanare.

Parintii trebuie sa stie ca nu toate poftele unui copil incapatanat trebuie satisfacute. Daca familia a hotarat ca trebuie sa mearga intr-un loc sau intr-o directie si copilul intr-alta, ei trebuie sa-si impuna vointa. Dar nu in toate situatiile adultii trebuie sa-si impuna vointa, exista situatii sau locuri care starnesc aversiune copilului sau ii provoaca disconfort, atunci trebuie tinut cont si de ceea ce simte copilul. Se stie ca varsta prescolara este varsta protestului si a negativismului.

Copilul incapatanat vrea sa faca tocmai ce nu este voie. Pentru a se obtine atitudinea dorita parintii trebuia sa foloseasca un ton domol, dar ferm, sa nu cedeze toanelor, cel mai bine e sa ignore accesul de incapatanare si atunci copilul va intelege ca nu este permis sa se comporte cum ii vine chef. Obligatoriu in comportarea parintilor este atitudinea ferma. Cand se spune copilului 'Nu!' trebuie sa fie 'Nu!', iar cand se spune 'Da!' trebuie sa fie 'Da!', oricat de greu ar fi pentru parinte sa-si tina promisiunea, sau cat de induiosat ar fi de rugamintile copilului si de promisiunile sale. I se va explica ca atunci cand comportamentul sau va fi corect i se va indeplini dorinta.

O alta gresala este ca un copil sa fie corupt cu daruri pentru a face ce doresc parintii, caci aceasta gresala va avea repercursiuni in viitor. Copilul va repeta accesele lui de negativism, stiind ca sunt rasplatite.

Constrangerea brutala e o alta gresala. Unele pedepse mici pot fi usturatoare si mult mai eficiente. Daca va fi refuzat sa fie plimbat atunci cand cere sau refuzul de a-l lasa sa se joace cu un amic preferat au valoare educativa, dar trebuie sa i se explice motivul pedepsei. De fapt pedepsele ca si recompensele trebuie mereu explicate, sa i se dea motivatia unui gest, chiar daca parintele crede ca nu intelege ca 'e mic'. Copilul nu trebuie sa fie transformat intr-un executor al ordinelor date de parinti.

Personalitatea lui trebuie sa se dezvolte in mod armonios si cu o stare de independenta logica. Concluzia care se poate trage este aceea ca parintii trebuie sa priveasca mereu in viitor, la ceea ce va deveni copilul lor si sa actioneze in consecinta, caci parintii sunt aceia care traseaza traiectoria vietii copilului si de ei depinde daca aceasta este plina de succese si bucurii pentru toti, sau plina de esecuri si amaraciune, caci viata este asa cum este si fiecare om trebuie sa stie sa se adapteze ei si societatii in care traieste.