Conceptul de invatare si conceptul de management

Conceptul de invatare si conceptul de management

Pentru intelegerea sintagmelor cheie ale acestei lucrari este necesara definirea termenilor care le compun si anume invatare si management.

Intru-cat invatarea este un termen foarte complex este normal sa existe o mare varietate de definitii acordate intelegerii acesteia. Managementul, un termen relativ nou, este un proces folosit nu doar de cei care se numesc manageri ci, din ce in ce mai profesional, este folosit intr-o arie diversa incluzand educatia, ingineria, medicina si chiar artele.

Toate organismele sunt inzestrate inca de la nastere cu insusirea de a reactiona la un asamblu de modificari ale mediului, dispunand de un anumit numar de modalitati de reactie la stimuli externi. Fiinta umana este un sistem deschis de autoreglare, aflandu-se in permanenta interactiune cu ambianta naturala si sociala, cu lucrurile, cu oamenii, cu sinele insasi.

In acceptiunea ei cea mai larga, invatarea reprezinta dobandirea de catre subiect a unei achizitii, a unei experiente in sfera comportamentului, a unei noi forme de comportare, ca urmare a repetarii situatiilor sau exersarii. Invatarea specific umana, in sensul larg reprezinta insusirea experientei sociale, in forme generalizate; in sens restrans particular din perspectiva psihologica, invatarea rerprezinta orice noua achizitie a organismului ca urmare a interiorizarii informatiilor externe, achizitie care are ca efect o schimbare in comportament, iar din perspectiva pedagogica ea este procesul de asimilare a cunostintelor si de formare a priceperilor si deprinderilor.

Prin invatare subiectul uman dobandeste noi comportamente. Incepand cu deprinderile si priceperile si terminand cu cunostintele si operatiile intelectuale, toate se dobandesc prin activitatea de invatare. A.N. Leontiev definea invatarea ca fiind "procesul dobandirii experientei intelectuale de comportare", intelegand prin aceasta asimilarea de informatii si, mai mult decat atat, formarea gandirii, a sferei afective, a vointei, deci formarea sistemului de personalitate.

O scurta incursiune in istoria diferitelor teorii ale invatarii arata complexitatea acestui proces, care a fost abordat in mod diferit de-a lungul timpului de catre oamenii de stiinta si nici astazi invatarea nu este un subiect lipsit de controverse.

Primele teorii aparute ale invatarii au fost cele  ale lui I.P. Pavlov, E. Thorndike si Watson, care cautau explicarea invatarii prin prisma teoriilor asociationiste ale lui H. Spencer si H. Taine (Ausubel, Robinson - Invatarea in scoala, 1981). Pavlov definea invatarea intr-un mod simplist, ca pe o substituire de stimuli, realizata intern prin formarea temporara a unor legaturi intre diferiti centri nervosi; considera drept factori principali ai invatarii intaririle aplicate subiectului, imitatia si curiozitatea lui. Thorndike a formulat "legea efectului": invatarea este o succesiune de incercari si erori, din care subiectul retine incercarile soldate cu succese si respinge caile ce au dus la esec. Invatarea, in conceptia lui Thorndike, este o substituire de reactii, avand la baza formarea de conexiuni in creier, de unde si numele de "conexionism". Watson a fost adeptul unei psihologii strict obiective, pe baza observatiei comportamentului (behaviorism). Dupa Watson, invatarea era o succesiune de reflexe conditionate. Aceste teorii asociationiste au fost infirmate de experientele ulterioare, care au dovedit ca, pana si in cele mai simple forme ale ei, invatarea antreneaza intreaga viata psihica: procesele de cunoastere, afectivitatea, priceperile motorii, vointa.

O alta teorie a invatarii se desprinde din teoria psihogenezei operatiilor intelectuale, datorata lui J. Piaget. Acesta a demonstrat pe baza observatiilor facute asupra intelectului copiilor de diferite varste, ca actiunile mintale, operatiile mentale se nasc prin interiorizarea actiunilor reale. "Epistemologia genetica" fondata de Piaget a influentat in mod pozitiv psihologia contemporana si studiile asupra invatamantului.

Teoria genetic-cognitiva a lui J. Bruner a fost fondata pe baza operei lui Piaget. Datorita lui Bruner exista posibilitatea cunoasterii lumii astfel:

- modalitatea activa, realizata prin manipularea libera a obiectelor si prin exersare, indispensabile in formarea priceperilor si deprinderilor, dar si in achizitionarea primelor cunostinte. Aceasta modalitate este caracteristica primilor ani ai vietii;

- modalitatea iconica bazata pe imagini mai ales vizuale, fara manipulare efectiva (caracteristica varstei intre 5 si 7 ani);

- modalitatea simbolica, definita prin  simboluri, cuvinte sau alte semne conventionale, care inlocuiesc imaginile, permitand aparitia conceptelor, a notiunilor.

In cadrul invatarii, se remarca preponderenta succesiva a proceselor psihice: primei modalitati de cunoastere ii corespunde cunoasterea data de senzatii si perceptii, celei de-a doua modalitati ii corespunde cunoasterea data de reprezentari si imaginatie, apoi, intr-o ultima faza, este implicat procesul superior al gandirii, al abstractizarii.

Teoria lui Bruner evidentiaza atat aspectele pozitive cat si cele negative ale invatarii scolare: pe de o parte, scoaterea invatamantului din contextul "actiunii imediate" si transformarea invatarii intr-o activitate independenta, cu un scop bine determinat, faciliteaza distingerea esentialului de neesential si elaborarea de idei complexe. Dezavantajul ar fi riscul aparitiei formalismului si ruperii de realitate. De aceea, se pune accentul pe o invatare cu scop formativ a elevului.

Termenul de management ( din vechiul cuvant francez "ménegement" - arta de a conduce, a directiona; din latinescul "mana agree" - a conduce cu mana) caracterizeaza procesul de a conduce si directiona toata sau o parte a unei organizatii, deseori o afacere prin dezvoltarea si manipularea resurselor umane, financiare, materiale, intelectuale sau intangibile.

Peterson si Plowman apreciaza ca managementul "este totalitatea metodelor cu ajutorul carora se determina, se clarifica si se realizeaza scopurile si sarcinile unui anumit colectiv". Karl Hegel defineste managementul ca pe o disciplina care conduce la rezolvarea unor obiective prestabilite, utilizand in modul cel mai eficient potentialul uman si material (in I. Jinga- Managementul invatamantului). Ivanchevich, Donnelly si Gibson afirma ca desi nu pot defini exact managementul "el este un proces care implica anumite functii si activitati pe care managerul trebuie sa le indeplineasca. El se foloseste de anumite principii in conducere care sunt general acceptate si care ghideaza gandirea si actiunile sale". Aceeasi autori considera managementul si ca o disciplina de studiu, deci ca un anumit ansamblu de cunostinte care pot fi invatate impreuna cu modalitatile practice de aplicare in activitati de conducere. (in I. Jinga- Managementul invatamantului).

Mary Parker Follett a definit la inceputul secolului XX managementul ca fiind "arta de a rezolva lucrurile prin intermediul oamenilor".

Ne putem gandi la functionalitatea managementului ca actiunea de a masura o cantitate si de a ajusta unele planuri initiale si ca actiunea de a-si atinge fiecare obiectivele intentionate. Din aceasta perspectiva managementul are cinci functii: planificare, organizare, conducere, coordonare si control.

Managementul este procesul de conducere, de formare a unei viziuni strategice, de stabilire a obiectivelor, de construire a unei strategii, de implementare si executare a strategiei.

Teoriile managementului pot fi impartite in doua categorii; una este partea care se concentreaza mai ales pe eficienta si o alta este cea care se concentreaza mai ales pe eficacitate. Eficienta inseamna sa faci lucrurile bine, eliminarea a ceea ce este inutil si optimizarea proceselor. Eficacitatea inseamna sa faci ceea ce trebuie. Stilul unui bun manager este folosirea amandurora in acelasi timp. Nu are rost sa fii eficient, daca ceea ce faci nu va fi ceea ce iti doresti.