Etapele ameliorarii plantelor

Etapele ameliorarii plantelor

Etapa ameliorarii empirice

Etapa ameliorarii stiintifice

Etapa ameliorarii empirice dateaza de la inceputul luarii in cultura a unor specii pana spre inceputul secolului 18 si pana la descoperirea sexelor la plante cand pe baza selectiei facute de om si completata cu selectia naturala s-au obtinut populatii locale, soiuri locale pentru mai multe specii.

Acestea au fost purtate dintr-un areal in altul odata cu popoarele migratoare fiind imbunatatite nestiintific si asigurand necesarul de hrana pentru populatiile care le utilizau.

Plantele existente in momentul de fata s-au format in anumite areale de pe glob acolo unde au gasit conditii optime de crestere si dezvoltare, acestea fiind numite centre de origine.

Ca urmare a evolutiei, a actiunii omului, exista la ora actuala anumite areale pe glob unde o anumita specie este mai bine dezvoltata si are mai multe "rude apropiate", varietati, convarietati, specii, subspecii care formeaza asa numitele centre genice.

Centrele de origine sunt reprezentate de acele areale de pe glob unde s-au format pentru prima data unele specii de plante.

Centrele genice reprezinta acele suprafete unde se gaseste cea mai mare diversitate de forme, cea mai mare frecventa a genelor pentru o anumita specie.

In ceea ce priveste centrele de origine, majoritatea cercetatorilor mentioneaza existenta a 12 centre si care sunt urmatoarele:

Centrul 1 situat in centrul Chinei si partea sa vestica unde-si au originea dintre plantele horticole: Brassica rapa, Allium fistulosum, Malus baccata, Malus spectabilis, Malus asiatica, Pirus serotina, Prunus triflora.

Centrul 2 situat in partea centrala si sud vestica a Indiei: Phaseolus aureus, Brassica nigra, Cicer arietinum.

Centrul 3 situat in nord vestul Indiei, Asia mijlocie: Vicia faba, Spinacia oleracea, Phaseolus aureus, Allium cepa, Prunus armeniaca.

Centrul 4 situat in Asia mica, Iran: Petroselinum hortense, Cerasus avium, Cerasus vulgaris.

Centrul 5 situat in Bazinul mediteranean: Petroselinum sativum, Prunus domestica, Vitis vinifera, Allium cepa, Asparagus officinalis.

Centrul 6 situat in Absinia, Somalia, Etiopia: Pisum sativum, Lens esculenta.

Centrul 7 situat in America Centrala, Mexic: Phaseolus vulgaris, Phaseolus multiflorus, Lycopersicum cerasiforme, Capsicum anuum, Capsicum pubescens.

Centrul 8 situat in Peru, Ecuador, Bolivia: Phaseolus vulgaris, Phaseolus lunatus, Lycopersicum esculentum.

Centrul 9 situat in Canada, Nordul Americii.

Centrul 10 situat in Australia.

Centrul 11 situat in Europa Centrala.

Centrul 12 situat in Sudan, Nigeria, Africa de sud.

Etapa ameliorarii stiintifice a inceput odata cu secolul 19 si a fost marcata de crearea in mod deliberat, prin metode stiintifice, unele forme noi cu capacitate mare de productie.

In cadrul acestor forme s-a procedat la o selectie riguroasa dar o data cu dezvoltarea geneticii, variabilitatea existenta in cadrul materialului nu a mai fost suficienta si din acest motiv a trebuit sa se mareasca aceasta variabilitate.

Odata cu dezvoltarea stiintelor biologice s-au gasit metode pentru imbunatatirea variabilitatii si anume hibridarea, cosangvinizarea, poliploidizarea, toate urmate de selectie in cadrul materialului.

In tarile dezvoltate acolo unde speciile cultivate gaseau conditii optime de crestere si dezvoltare, s-au creat asa numitele scoli de ameriorare pentru speciile respective.

In viticultura, perioada ameliorarii stiintifice incepe dupa aparitia filoxerei prin cautarea si gasirea metodelor de rezolvare a rezistentei la acest daunator, astfel s-au facut hibridari intre vitele europene si cele americane, s-au creat soiuri de portaltoi care prezinta rezistenta la filoxera.

In domeniul pomiculturii, ameliorarea stiintifica incepe in secolul 18 prin obtinerea primelor soiuri de mar in Rusia prin hibridare libera.

In secolul 19 incepe aplicarea hibridarilor dirijate pentru mar, par, cires obtinandu-se soiuri care si in acest moment exista in colectii.

In Romania ameliorarea plantelor a inregistrat aceleasi etape ca si in celelalte tari, etapa empirica ajungand pana in anul 1900 iar etapa stiintifica fiind marcata de activitatea lui Vlad Carnu Munteanu, primul profesor de ameliorare la scoala centrala de agricultura Herastrau.

Inceputurile ameliorarii stiintifice s-au lovit de cateva probleme deosebite dintre care mentionam: imposibilitatea folosirii tuturor formelor de germoplasma care desi erau bogate nu au fost evaluate, variabilitatea existenta in cadrul germoplasmei tinea mai mult de adaptabilitatea la conditiile de mediu si mai putin de productivitate si calitate,

absenta surselor de gene din strainatate care sa conditioneze caractere si insusiri importante cum ar fi rezistenta la factorii de mediu, rezistenta la actiunea agentilor fitopatogeni, lipsa unor amelioratori consacrati si a informatiei stiintifice adecvate pentru fiecare specie in parte, controversa intre scoala mendeleana, scoala vestica si scoala estica dominata de Miciurin care nu acceptau teoriile ereditatii, existenta genelor, samd; lipsa unei strategii, lipsa unei idei clare privind crearea de material biologic nou.

Activitatea de cercetare a inceput sa se dezvolte odata cu infiintarea I.C.A.R. in anul 1929 in cadrul caruia functiona o sectie de ameliorare a plantelor cu laboratoare de cercetare in diferite zone pedoclimatice din tara.

In anul 1937 in cadrul I.C.A.R. ia fiinta o sectie de horticultura care la randul ei infiinteaza statiuni de cercetare in diferite zone pedoclimatice ale tarii.

In anul 1957 are loc o noua reorganizare a cercetarii infiintandu-se institutul de cercetari pentru cereale si plante tehnice Fundulea, institutul de cercetari pentru cultura cartofului cu sediul la Brasov, institutul de cercetari horti-viticole.

In anul 1962 intreaga activitate de cercetare este trecuta sub jurisdictia academiei de stiinte agricole si silvice.

In anul 1967 academia infiinteaza institutul de cercetari pentru viticultura si vinificatie de la Valea Calugareasca, institutul de cercetari pentru pomicultura de la Maracineni - Pitesti, institutul de cercetari pentru legumicultura si floricultura de la Vidra - Ilfov.

Fiecare din acestea isi formeaza o retea de statiuni de cercetare pentru diferite specii de plante, astazi numele acestor institutii, statiuni de cercetare este schimbat:

I.C.C.P. Fundulea devine institutul national de cercetare dezvoltare pentru agricultura;

I.C.P. devine institutul de cercetare dezvoltare pentru pomicultura.

Aceste institutii au statiuni la Blaj, Odobesti, Murfatlar, Greaca, Bechet, Dragasani, Minis, Valea Calugareasca precum si unele laboratoare in Iasi, Cluj, Bucuresti.

Institutul pentru pomicultura are statiuni la Bistrita, Voinesti, Falticeni, Maracineni si laboratoare la Iasi, Cluj, Oradea, Targu Jiu.

Institutul pentru legumicultura are statiuni la Isalnita, Buzau, Bacau.

Obiectivele ameliorarii plantelor

Definitie: totalitatea caracterelor si insusirilor pe care trebuie sa le intruneasca materialul biologic creat, soiuri sau hibrizi pentru a raspunde parametrilor de productivitate si calitate constituie obiective de ameliorare.

Pentru a fi realizate aceste obiective este nevoie sa se cunoasca baza genetica a materialului initial, valoarea ameliorativa a surselor de germoplasma si factorii care conditioneaza alegerea acestor obiective.