Organizatia - necesitatea organizarii activitatii umane

Organizatia - Necesitatea organizarii activitatii umane

Organizatiile constituie o realitate atotcuprinzatoare. Traim dintotdeauna in organizatii. Omenirea exista de la inceputurile sale in interiorul unor forme de organizare. Se poate spune, fara exagerare, ca desprinderea lenta a oamenilor din animalitate este determinata de organizarea legaturilor dintre primele fiinte ganditoare, capabile sa realizeze prin propria lor alte "obiecte" decat cele existente in natura. Pe de alta parte, fiecare om fiinteaza de la inceputul vietii sale, intr-o multitudine de organizatii coexistente sau succesive (familia, scoala, sistemul profesional s.a.m.d.).

Necesitatea organizarii activitatii umane si a construirii organizatiilor izvoraste din imperativul cooperarii umane. Individului, ca entitate izolata, ii sunt accesibile activitati si scopuri extrem de restranse. Capacitatea sa de actiune, forta sa de a raspunde presiunilor mediului exterior sunt limitate. In perioada interbelica, Chaster Barnard, incercand sa sugereze temeiurile aparitiei organizatiilor, imagina o situatie in care un om intentioneaza sa mute o stanca mult prea mare pentru el. Limitele individului in cauza sunt clar exprimate prin enunturi precum: a)"stanca este prea mare pentru om"; b) "omul este prea mic pentru stanca. Atat in raport cu solicitarile mediului exterior cat si in ceea ce priveste propriile sale capacitati, omul, ca individ, izolat, este limitat, depasirea limitelor fiind cu putinta prin actiunea sociala de cooperare.

In organizatii prin cooperare, oamenii pot face impreuna lucruri pe are nu le pot realiza singuri. Conditiile generale ale constituirii (aparitiei) unei organizatii sunt:

a) existenta unor indivizi care consimt sa coopereze pentru realizarea unui scop care este al fiecaruia in parte si al tuturor impreuna;

b) capacitatea indivizilor de a comunica intre ei, de a conlucra efectiv pentru realizarea scopului comun.

Nevoia de cooperare, ca factor esential in geneza organizatiilor are radacini adanci, ce merg spre trasaturile de esenta ale omului, prin care acesta de deosebeste radical de celelalte vietuitoare:

a) Omul este o "fiinta ganditoare", o fiinta inzestrata cu capacitati de cunoastere. Ca homo sapiens, fiinta umana a declansat o neincetata expansiune a cunoasterii asupra realitatii inconjuratoare si asupra ei insisi. Frontierele cunoasterii, extrem de mobile, se largesc in permanenta, iar potenta de cunoastere a omenirii in ansamblu este, in principiu, in permanenta crestere. Omul insa, ca individ izolat, are capacitati restranse, limitate de cunoastere, fapt de impune:

- acumularea unor cunostinte deja existente, rezultat al investigatiilor intreprinse de generatiile anterioare, care, prin insumare, constituie tezaurul cultural al omenirii (sau, in situatii particulare, fondul de cunostinte existente intr-un domeniu al actiunii umane, intr-un domeniu profesional); de altfel, ar fi imposibila si fara sens reluarea, de la inceput a cunoasterii de catre fiecare generatie umana;

- specializarea in cunoastere este atat inevitabila, cat si utila prin rezultatele ei, in acest mod fiind cu putinta aprofundarea rapida a cunoasterii prin actiunea indivizilor care alcatuiesc aceeasi generatie, noile achizitii fiind comunicate, atunci si atat cat este nevoie, intre membrii diverselor comunitati profesionale.

In ambele ipostaze ale omului ca fiinta cunoscatoare, pe verticala generatiilor sau pe orizontala aceleiasi generatii, este vizibila necesitatea cooperarii in cunoastere.

b) Cunoasterea nu a fost niciodata si nu poate fi la modul absolut, un scop in sine. Omul cunoaste pentru a transforma. Omul produce schimbari in natura, in mediul inconjurator pentru a-si inlesni conditiile de viata. Homo sapiens se ingemaneaza cu homo faber. Ca fiinta transformatoare, ca individ care realizeaza si manuieste unelte, care produce "obiecte" noi, omul este supus acelorasi limite ale actiunii izolate si are deschisa aceeasi cale de depasire a limitelor sale:

- organizarea actiunii umane implica si face cu putinta diviziunea muncii, fapt ce presupune realizarea scopului comun mai multor oameni cu eforturi mult mai mici decat daca fiecare dintre ei ar actiona de unul singur;

- simultan, fiecare individ in parte isi poate dezvolta si afirma mai repede si mai clar propria forta de actiune, concentrarea pe un obiectiv particular, obtinut prin diviziunea obiectivului general, favorizand manifestarea unei game largi de actiuni umane; omul se dovedeste mai lesne folositor, inclusiv in proprii sai ochi, prin realizarea intr-un timp relativ scurt a unui obiectiv dat decat daca ar incerca sa realizeze simultan toate obiectivele, desfasurand toate actiunile presupuse de acestea; altfel spus, prin organizare sporeste eficienta actiunii si se micsoreaza timpul de realizare a acesteia. In societatile moderne, eficienta si timpul devin valori tot mai semnificative, dobandirea lor fiind unul din fructele cele mai de pret ale existentei organizatiilor.

Este limpede ca, si sub acest unghi, cooperarea este necesara, in acest caz, in calitate de cooperare in actiune.

c) In cea mai generala expresie a sa omul este o fiinta sociala. Omul, ca entitate, ca individ, traieste si nu poate trai decat impreuna cu semenii sai. Omul este o categorie de relatie. El nu exista decat ca termen intr-o relatie prin care este permanent legat de alti oameni. Societatea, ca trasatura sociala, este formata din multitudinea relatiilor interumane. Din aceasta stare de fapt, decurg consecinte extrem de importante:

- Omul se valorizeaza prin semenii sai; "masura" valorii individului (general-umana, morala, profesionala) este data de catre societate, de catre semeni; chiar propria imagine a omului despre sine insuti este data, in principal si de regula, de imaginea pe care omul o primeste de la "ceilalti" si prin "ceilalti", deci omul se afirma si se construieste ca om impreuna cu semenii, intr-o organizatie, intr-o colectivitate umana;

- Nu in ultimul rand, nevoile umane esentiala (altele decat cele ce privesc cunoasterea si actiunea) sunt satisfacute in si prin formele organizate ale vietii sociale; nevoia de afectiune, de caldura si satisfactie sufleteasca, de comunicare si intelegere reciproca primeste raspuns prin existenta activa a omului in alcatuiri bine inchegate impreuna cu semenii sai; inclusiv satisfactia in munca, multumirea lucrului bine facut, sentimentul datoriei implinite au sens si sunt cu putinta doar in interiorul unor forme de organizare umana. Altfel spus, cooperarea in cunoastere si cooperarea in actiune (ele insele puternic interferente) se impletesc strans cu cooperarea socio-morala si afectiva.

In concluzie, se poate afirma ca temeiul aparitiei si existentei organizatiilor consta atat in caracteristica acestora de a realiza scopurile individuale (ale indivizilor care alcatuiesc organizatia) mai rapid, complet si mai eficient decat prin actiune izolata, cat si in capacitatea lor de a raspunde unor necesitati umane fundamentale.