Teoria banilor, la clasici si la Keynes

Definirea pozitiei de teoretician a lui Keynes ca "disident" fata de clasici trece si prin viziunea fata de conditia monedei - sinonima cu banii. Reperul clasic se numeste de astadata teoria cantitativa (a banilor/monedei). Aceasta pretinde ca nivelul preturilor (P) din economie se face direct dependent de nivelul masei monetare (M). Binecunoscuta formula:

MV = PT

unde M este masa monetara, V viteza de rotatie a banilor, P nivelul preturilor si respectiv T volumul tranzactiilor, este de facto forma numita implicita a modelului matematic al acestei teorii - ne-corelata cu enuntul teroriei. Rearanjarea egalitatii reuseste formularea, dimpotriva, explicita, a modelului, adaptata la acelasi enunt:

P(M) = (V/T) x M

ceea ce, fara doar si poate, aduce o relatie relativ complicata (asa cum era ea in faza implicita) la cel mai simplu tip de ecuatie, cea lineara simpla (fara termen liber): y(x) = ax.

Analiza: Informatii despre procesul de evaluare - selectare a ofertelor de proiect Proiect: Continutul finantelor firmei: functia financiara a firmei

Este una dintre "marile" teorii din economie - mare, pentru numeroasele interventii in dezbatere si pentru nivelul inalat al dezbaterii. Pana la un moment dat, Keynes se dovedea contributor la aceasta teorie, in calitate de "clasic". Critica si contributia esentiala a lui Keynes are loc din doua puncte de vedere.

Mai intai, direct pe model, inlocuieste volumul tranzactiilor (T) cu nivelul productiei totale (Q), respectiv chiar cel al venitului national (Y):

P(M) = (V/Y) x M

Aici autorul incearca o alta procedura decat a fi presupus raportul V/T=k (constant), dupa ideea unora dintre clasici ca marimile de la numaratorul si numitorul raportului ar evolua in proportie similara, lasand loc constantei raportului - opinie, de altfel, incalcand un principiu matematic elementar. El cauta, dimpotriva, conditiile in care numaratorul si numitorul ar putea fi deopotriva constante - or, aceasta se intampla (i) pe termene scurte si (ii) pentru maxima ocupare a fortei de munca ("full employment"). Drept urmare, Keynes contribuie la teoria cantitativa identificand cu mai multa claritate restrictiile de valabilitate a formulei de baza - in rest, dezvoltarile teoriei se indeparteaza usor de aceasta (CASETA VI.9).

Contributia esentiala a lui Keynes la teoria asupra monedei porneste abia de aici: autorul considera ca aceasta parte a teoriei - legata de masa monetara (M) - apartine ofertei - masa monetara se identifica ofertei de moneda - pe o piata cu oferta si cerere - singura piata pe care tocmai clasicii nu a vazut-o, piata monetara (ANEXA 2).

Vizavi de oferta de moneda (masa monetara), cererea de moneda (L se compune, dupa criteriul comportamentului, din:

moneda de tranzactie (Lt) - care se raporteaza la economia reala, in sensul in care reprezinta cererea de moneda pentru tranzactiile de pe piata bunurilor si serviciilor. Aceasta este zona vazuta si de clasici - cei care considerau moneda un "lubrefiant" al economiei reale - cu deosebirea ca acestia refuzau dualitatea cerere-oferta;

moneda de precautie (Lp) - reprezentand rezerva luata de agentii economici pentru contracararea viitoarelor cresteri de preturi - nu difera calitativ (esential) de moneda de tranzactie si indica un comportament absolut similar;

insfarsit, moneda de speculatie (Ls) - reprezinta, dupa expresia autorului, cererea de moneda "pentru ea-insasi", fiind vorba aici de parasirea economiei reale si tranzactiilor de pe piata principala, pentru o alta piata, considerata una paralela, a titlurilor de valoare. Atat cererea, cat si oferta de titluri de valoare exprima deopotriva cerere de bani: (i) mai multi - cumpararea titlului de valoare, purtator de dobanda la termen, pentru a fi re-transformat in moneda efectiva ulterior; (ii) efectiv si acum - vanzarea titlului de valoare.

Aici, in aceasta ultima componenta, rezida, de facto inovatia keynesista - economia monetara -- problema care se pune aici este raportarea diferita a componentelor cererii de moneda (L):

L = (Lt + Lp) + Ls

la rata dobanzilor (i), ceea ce urmeaza sa materializeze un comportamentul neomogen fata de rata dobanzilor al intregii cereri (Graficele VI.11).

i (Ls) (Lt+Lp) i

(L)

i1

i2

O M O M1 M2 M3 M

(a) (b)

Graficele VI.11

Comentariu grafic:

In Graficul (a), se observa ca (Lt+Lp) este o curba mai corelata cu rata dobanzilor (i) - mai inclinata - decat este cazul curbei (Ls).

In Graficul (b), curba (L) devine rezultatul coroborarii (compunerii) componentelor din Graficul (a) - o ciudata curba a cererii, vizavi de clasicul grafic cantitate-pret, curba a cererii exprimata aici si vizavi de oferta corespunzatoare (M) --  si capata diferentiere de comportament astfel:

pana la intrunirea pe piata a unei mase monetare M2, pentru masa monetara M1 - mai mica decat M2 si corespunzand unei rate a dobanzilor (i1) variabile dar ridicate - cererea de moneda (L) arata o dependenta sporita fata de rata dobanzii (un grad sporit de corelatie), ceea ce indica predominanta in M1 a monedei de tranzactie;

masa monetara de nivel M2 corespunde ratei dobanzilor la nivel i2, respectiv pragului ratei dobanzilor - de aici incolo, masa monetara creste la M3, dar rata dobanzilor ramane constanta. Ceea ce inseamna ca adaugirea de masa monetara peste nivelul M2 are loc exclusiv pe seama monedei de speculatie.

Observatie: J.M. Keynes ramane singurul teoretician care opineaza asupra unui minim nenul al ratei dobanzilor, in vreme ce explicatia sa in acest sens ramane totusi destul de evaziva, punandu-i in incurcatura chiar si pe discipolii sai de mai tarziu. 

De facto, astfel, cererea de moneda (L) se subimparte in zonele  corespunzatoare masei monetare sub si respectiv deasupra nivelului masei monetare M2: odata mentinuta masa monetara (1) sub nivelul M2, cererea de moneda se mentine sensibila la rata dobanzilor, in vreme ce (2) cresterea masei monetare peste M2 desensibilizeaza complet cererea de moneda de variatia ratei dobanzilor.

Zona excedentului (excesului) de moneda peste nivelul M2 - purtator al ratei minime a dobanzilor -- se numeste, la Keynes, capcana lichiditatii, si se caracterizeaza prin:

scaderea la minimum a vitezei de rotatie a banilor (V minim);

eliminarea motivatiei monetare a investitiilor (I) si respectiv consumului (C), moment in care, iata, economia monetara o influenteaza pe cea reala;

teoria clasica a investitiilor si ratei dobanzilor primeste - in zona keynesista - o ultima lovitura grea: investitiile se lasa tot mai putin influentate de rata dobanzilor;

desensibilizarea fata de rata dobanzilor atinge si randamentele (dobanzile scriptice) individuale ale titlurilor de valoare, pe piata de valori vazuta de autor - in conditii normale ale economiei, titlurile se sconteaza, pana la scadenta, la nivelul ratei dobanzilor existente in economie; capcana lichiditatii readuce valorificarea titlurilor la randamentele individuale, sau practic la refuzul lor la scontare;

si politicile monetare[2] isi pierd eficacitatea, in special daca vorbim despre cele moderne, axate chiar pe rata dobanzilor, fata de cele mai primitive, ale diminuarii creditelor si masei monetare insesi.