Munca umana ca mijloc economic

Numim munca intrebuintarea ca mijloc a functiilor si manifestarilor fiziologice ale vietii umane. Exercitarea potentialitatilor energiei umane si a proceselor vitale pe care omul a carui viata se manifesta prin ele nu le intrebuinteaza pentru atingerea unor scopuri externe, diferite de simpla desfasurare a acestor procese si de rolul fiziologic pe care il joaca ele in evolutia biologica a propriei sale economii vitale, nu este munca; este doar viata. Omul munceste utilizandu-si forta si priceperea ca mijloace pentru indepartarea neplacerilor si substituind exploatarea deliberata a energiei sale vitale simplei curgeri spontane si lipsite de griji a facultatilor si tensiunilor sale nervoase. Munca este un mijloc, nu un scop in sine.

Fiecare individ dispune numai de o cantitate limitata de energie pe care o poate cheltui, iar fiecare unitate de munca nu poate produce decat un efect limitat. Altminteri munca umana ar fi disponibila din abundenta; ea n-ar fi limitata si nu ar fi considerata un mijloc pentru indepartarea neplacerilor, care sa fie economisit ca atare.

Intr-o lume in care munca ar fi economisita doar datorita dosponibilitatii sale intr-o cantitate insuficienta pentru atingerea tuturor telurilor pentru care poate fi utilizata ca mijloc, oferta de munca disponibila ar fi egala cu intreaga cantitate de munca pe care o pot depune toti oamenii, laolalta. Intr-o astfel de lume toti ar fi dornici sa munceasca, pana la epuizarea completa a capacitatii momentane de lucru fiecaruia. Timpul care n-ar fi necesar pentru recreerea si restaurarea capacitatii de munca epuizate in prealabil ar fi, in intregime, dedicat muncii. Orice non-utilizare a deplinei capacitati de munca ar fi socotita o pierdere. Prin depunerea unei cantitati mai mari de munca omul si-ar spori propria bunastare. Neutilizarea unei parti a potentialului disponibil de munca ar fi considerata o scadere a bunastarii, necompensata de nici o alta crestere a acesteia. Ideea de lene ar fi necunoscuta. Nimeni n-ar gandi: pot sa fac asta; dar nu merita; nu renteaza; prefer agrementul. Cu totii si-ar considera intreaga capacitate de a munci ca pe un stoc de factori de productie, pe care ar fi dornici sa-l utilizeze complet. Chiar si posibilitatea celei mai marunte cresteri a bunastarii ar fi considerata suficienta ca incitativ pentru a munci mai mult, daca se intampla ca in momentul respectiv cantitatea respectiva de munca sa nu poata fi folosita mai profitabil. [p.132]

In lumea noastra reala, lucrurile stau altfel. Depunerea de munca este considerata neplacuta. A nu munci este o stare considerata mai placuta decat a munci. Agrementul este, ceteris paribus, preferat muncii. Oamenii nu muncesc decat cand considera valoarea produsului muncii superioara scaderii de satisfactie produse de reducerea agrementului. Prestarea de munca implica dezutilitate (disutility).

Psihologia si fiziologia pot incerca sa explice acest fapt. Nu este necesar ca praxeologia sa cerceteze daca stradaniile lor sunt sau nu incununate de succes. Pentru praxeologie, faptul ca oamenii sunt dornici sa se bucure de agrement si, de aceea, privesc propria lor capacitate de a produce efecte cu alte sentimente decat pe cea a factorilor materiali de productie, este un dat. Atunci cand ia in consideratie cheltuirea propriei sale munci, omul nu cerceteaza doar daca nu exista nici un obiectiv mai dezirabil pentru utilizarea cantitatii respective de munca, ci si daca n-ar fi mai dezirabil sa se abtina de la orice cheltuiala suplimentara de munca. Putem formula acest lucru si denumind obtinerea agrementului un obiectiv al activitatii deliberate, sau un bun economic de ordinul intai. Daca intrebuintam aceasta terminologie, oarecum sofisticata, trebuie sa privim agrementul ca pe orice alt bun economic, din perspectiva utilitatii marginale. Trebuie sa conchidem ca prima unitate de agrement satisface o dorinta resimtita mai intens decat a doua, a doua o dorinta resimtita mai intens decat a treia, s.a.m.d. Rasturnand aceasta propozitie, deducem ca dezutilitatea muncii, resimtita de muncitor, creste mai mult decat proportional cu cantitatea de munca depusa.

Pe de alta parte, praxeologia nu are a se ocupa de intrebarea daca dezutilitatea muncii creste sau nu proportional, sau mai mult decat proportional, cu cresterea cantitatii de munca depuse. (Intrebarea daca aceasta problema are sau nu vreo importanta pentru fiziologie si psihologie, si daca aceste stiinte sunt sau nu in masura sa o elucideze, poate fi lasata in suspensie.) In orice caz, muncitorul abandoneaza lucrul la momentul in care inceteaza de a mai considera utilitatea continuarii lucrului ca fiind o compensatie suficienta pentru dezutilitatea cheltuielii suplimentare de munca. Formuland aceasta judecata, el pune in cumpana, daca lasam de o parte descresterea satisfactiei rezultate produsa de cresterea oboselii, fiecare interval al timpului de lucru, cu aceeasi cantitate de produs ca si cele obtinute in intervalele precedente. Dar utilitatea unitatilor de produs descreste pe masura ce munca avanseaza, odata cu cresterea cantitatii totale a produsului obtinut. Produsele precedentelor unitati de timp de lucru au fost intrebuintate pentru satisfacerea de nevoi mai importante decat produsele muncii desfasurate ulterior. Satisfacerea acestor nevoi mai putin importante poate sa nu fie considerata o recompensa suficienta pentru continuarea lucrului, desi ele [p.133] sunt comparate cu aceleasi cantitati de output fizic.

Pentru cercetarea praxeologica este asadar irelevant daca dezutilitatea muncii este sau nu proportionala cu volumul total de munca cheltuit, sau daca creste mai repede decat timpul de munca cheltuit. In orice caz, propensiunea de a cheltui partile inca neutilizate din potentialul total de munca descreste, daca alti factori nu se modifica, odata cu cresterea numarului partilor deja cheltuite. Daca aceasta descrestere a inclinarii spre lucru se produce mai mult sau mai putin accelerat, este intotdeauna o intrebare ce tine de datele economice, nu de principii categoriale.

Dezutilitatea atribuita muncii explica de ce, in decursul istoriei, concomitent cu cresterea progresiva a productivitatii fizice a muncii, prilejuite de inovatiile tehnologice si de un volum mai abundent de capital, s-a manifestat, in general, o tendinta de reducere a orelor de munca. Printre avantajele de care se bucura omul civilizat, in mai mare masura decat stramosii sai mai putin civilizati, se numara si acela de a dispune de mai mult timp pentru agrement. In acest sens, putem raspunde intrebarii, formulate adesea de filozofi si filantropi, daca progresul economic l-a facut pe om mai fericit. Daca productivitatea muncii ar fi mai scazuta decat in actuala lume capitalista, atunci omul ar fi nevoit fie sa trudeasca mai mult, fie sa renunte la multe facilitati. Stabilind acest fapt, economistul nu afirma ca singura cale de atingere a fericirii este de a te bucura de mai mult confort material, de a trai in lux, sau de a dispune de mai mult timp pentru agrement. El constata pur si simplu adevarul ca oamenii sunt, in mai mare masura, apti sa-si procure lucrurile de care considera ei ca au nevoie.

Propozitia praxeologica fundamentala, ca oamenii prefera ceea ce ii satisface mai mult decat ceea ce ii satisface mai putin si ca ei evalueaza lucrurile pe baza utilitatii acestora, nu se cere corectata sau complementata de vreo asertiune suplimentara, privitoare la dezutilitatea muncii. Aceste propozitii implica deja afirmatia ca munca este preferata agrementului numai in masura in care rezultatul muncii este mai intens dorit decat placerea agrementului.

Pozitia unica pe care o ocupa factorul munca in lumea noastra se datoreaza caracterului sau nonspecific. Toti factorii de productie primari daruiti de natura -- i.e., toate acele lucruri si forte naturale pe care omul le poate intrebuinta pentru a-si spori bunastarea - au puteri si virtuti specifice. Exista teluri pentru a caror atingere ei sunt mai potriviti, teluri pentru care sunt mai putin potriviti si teluri pentru care nu sunt deloc potriviti. Dar munca umana este atat potrivita cat si indispensabila pentru desfasurarea tuturor proceselor si modalitatilor de productie imaginabile.

Este, desigur, nepermis sa analizam munca umana ca atare in [p.134] general. A nu vedea ca oamenii si capacitatile lor de munca sunt diferite este o eroare fundamentala. Munca pe care o poate depune un anumit individ este mai potrivita pentru anumite teluri, mai putin potrivita pentru alte teluri si total nepotrivita pentru altele. Una din deficientele economiei clasice este ca nu a tinut suficient seama de acest fapt si nu l-a luat in calcul in constructia teoriei valorii, a preturilor si a ratelor salariale. Oamenii nu economisesc munca in general, ci tipurile de munca specifice disponibile. Salariile nu se platesc pentru munca depusa, ci pentru rezultatele muncii, care difera substantial, calitativ si cantitativ. Producerea fiecarui produs particular necesita intrebuintarea de muncitori capabili sa presteze tipul particular de munca de care e nevoie. Incercarea de a justifica nesocotirea acestui aspect, facand trimitere la presupusul fapt ca cea mai mare parte a cererii si ofertei de munca se refera la munca comuna necalificata, pe care o poate depune orice om sanatos, si ca munca calificata, depusa de persoane cu anumite inzestrari innascute si care dispun de o pregatire speciala, este in general o exceptie, este absurda. Nu este necesar sa cercetam daca lucrurile au stat astfel in trecutul indepartat, sau daca chiar si la triburile primitive inegalitatea capacitatilor innascute si dobandite era principalul factor care intervenea in economisirea muncii. Cand analizam situatia popoarelor civilizate este inadmisibil sa nesocotim diferentele de calitate dintre muncile depuse. Munca pe care sunt capabili sa o depuna diversi oameni difera, deoarece oamenii s-au nascut inegali si deoarece calificarile si experienta pe care acestia le dobandesc in cursul vietii le diferentiaza si mai mult capacitatile.

Referitor la caracterul nespecific al muncii umane, cu siguranta nu dorim sa afirmam ca toata munca umana este de aceeasi calitate. Ceea ce dorim insa sa stabilim este ca diferentele existente intre tipurile de munca necesare pentru producerea diverselor bunuri sunt mai mari decat diferentele intre capacitatile innascute ale oamenilor. (Insistand asupra acestui aspect, nu ne referim la performantele creatoare ale geniului; munca geniului este in afara orbitei actiunii umane obisnuite si se aseamana cu un dar gratuit al destinului, care ii este acordat omenirii peste noapte. [6] De asemenea, nu tinem seama de barierele institutionale care interzic anumitor grupuri de persoane accesul la anumite ocupatii si la pregatirea necesara pentru a le desfasura.) Calitatile innascute ale diversilor indivizi nu fractureaza uniformitatea zoologica si omogenitatea speciei om, in asa masura incat sa imparta oferta de munca in parti separate. Astfel oferta potentiala de munca disponibila pentru [p.135] desfasurarea fiecarui tip special de munca depaseste cererea efectiva pentru astfel de munca. Oferta fiecarui tip de munca specializata ar putea fi augmentata, prin retragerea de muncitori din alte ramuri si pregatirea lor adecvata. Cantitatea de satisfacere a nevoilor nu este permanent limitata de raritatea persoanelor capabile sa desfasoare activitati speciale, in nici o ramura. O lipsa de specialisti nu se poate manifesta decat pe termen scurt. Pe termen lung ea poate fi indepartata, prin formarea unor persoane care dispun de abilitatile innascute necesare.

Lucrare: scrisoare de intentie si cresterea vanzarilor Lucrare: Notiunea de calitate

Munca este cel mai rar dintre toate mijloacele primare de productie, deoarece este nespecifica, in sensul acesta restrans, si deoarece toate tipurile de productie implica prestare de munca. Astfel, raritatea celorlalte mijloace primare de productie - i.e., a mijloacelor non-umane de productie furnizate de natura -- devine, pentru omul care actioneaza, o raritate a acelor mijloace materiale primare de productie a caror utilizare necesita cel mai redus volum de munca cheltuita. [7] Oferta de munca disponibila este cea care determina in ce masura poate fi exploatat factorul natural, in fiecare din varietatile sale, pentru satisfacerea de nevoi.

Daca oferta de munca pe care oamenii sunt capabili si dispusi sa o depuna creste, productia creste de asemenea. Munca nu poate ramane nefolosita, ca fiind inutila pentru imbunatatirea in continuare a felului cum sunt satisfacute nevoile. Omul autarhic izolat are intotdeauna prilejul sa-si amelioreze situatia, depunand mai multa munca. Pe piata mainii de lucru, intr-o societate de piata, exista cumparatori pentru orice volum de munca oferit. Abundenta si excedentele nu pot exista decat pe anumite segmente ale pietii mainii de lucru; ele induc indepartarea muncii catre alte segmente si dezvoltarea productiei in alte ramuri ale sistemului economic. Pe de alta parte, o crestere a cantitatii de pamant disponibil - daca nu intervin alte modificari - ar putea determina o crestere a productiei numai daca pamantul suplimentar este mai fertil decat pamantul marginal cultivat in prealabil. [8] Acelasi lucru este valabil si pentru echipamentele materiale acumulate in vederea productiei viitoare. Capacitatea bunurilor de capital de a furniza servicii depinde, de asemenea, de oferta de munca disponibila. Ar fi o risipa sa se utilizeze capacitatea facilitatilor existente, daca munca necesara ar putea fi intrebuintata pentru satisfacerea unor nevoi mai urgente.

Factorii complementari de productie nu pot fi utilizati decat in masura permisa de disponibilitatea celui mai rar dintre ei. Sa presupunem ca productia unei unitati de p necesita cheltuirea [p.136] a 7 unitati de a si 3 unitati de b si ca nici a nici b nu pot fi utilizate pentru a produce altceva decat p. Daca dispunem de 49 a si 2.000 b, atunci putem produce cel mult 7 p. Stocul disponibil de a determina masura in care este utilizat b. Doar a este considerat un bun economic. Oamenii nu sunt dispusi sa achite anumite preturi decat pentru a. Intregul pret al lui p este alocat pentru 7 unitati de a. Pe de alta parte, b nu este un bun economic si lui nu-i este alocat nici un pret. Exista cantitati de b care raman nefolosite.

Putem incerca sa ne imaginam o lume in care toti factorii materiali de productie sunt atat de complet folositi incat nu exista nici o modalitate de a intrebuinta toti oamenii, sau de a intrebuinta toti oamenii in masura in care sunt ei dispusi sa munceasca. Intr-o astfel de lume, munca este abundenta. O crestere a ofertei de munca nu poate aduce nici un fel de spor al volumului total al productiei. Daca presupunem ca toti oamenii au aceeasi capacitate si aplicatie la lucru si daca lasam deoparte dezutilitatea muncii, intr-o asemenea lume munca n-ar fi un bun economic. Daca lumea acesta ar fi o comunitate socialista, atunci o crestere a populatiei ar insemna o crestere a numarului de consumatori neproductivi. Daca ar fi o societate de piata, ratele salariale oferite n-ar ajunge pentru a impiedica inanitia. Cei ce cauta de lucru ar fi gata sa munceasca pentru orice salarii, oricat de mici, chiar daca ar fi insuficiente pentru prezervarea vietii lor. Ei ar fi bucurosi sa amane temporar moartea prin inanitie.

Este inutil sa insistam asupra paradoxurilor acestei ipoteze si sa analizam problemele unei asemenea lumi. Lumea noastra este diferita. Munca este mai rara decat factorii de productie materiali. Nu ne ocupam aici de problema populatiei optime. Ne ocupam numai de faptul ca exista factori materiali de productie care raman neutilizati, deoarece munca necesara este ceruta pentru satisfacerea unor nevoi mai urgente. In lumea noastra puterea de munca nu este abundenta ci deficitara, si exista factori materiali de productie neutilizati, i.e. pamant, depozite minerale si chiar fabrici si echipamente.

Aceasta stare de lucruri ar putea fi schimbata printr-o asemenea crestere a cifrelor demografice incat toti factorii materiali necesari pentru productia produselor alimentare indispensabile -- in sens literal - pentru prezervarea vietii umane, sa fie exploatati complet. Dar cata vreme aceasta nu se intampla, lucrurile nu se pot schimba prin imbunatatiri ale metodelor tehnologice de productie. Daca exista inca factori materiali disponibili, a caror utilizare poate spori bunastarea omului, atunci substituirea metodelor de productie mai putin eficiente prin altele mai eficiente nu provoaca abundenta muncii. Dimpotriva, ea sporeste [p.137] productia, deci cantitatea bunurilor de consum. Dispozitivele care "economisesc munca" sporesc oferta. Ele nu produc "somaj tehnologic". [9]

Fiecare produs este rezultatul utilizarii atat a muncii, cat si a factorilor materiali de productie. Omul economiseste atat munca cat si factorii materiali

Munca care gratifica direct si cea care gratifica indirect

De regula, munca isi gratifica autorul numai indirect, anume prin indepartarea neplacerii pe care o produce atingerea scopului. Lucratorul renunta la agrement si suporta dezutilitatea muncii pentru a se bucura fie de produs, fie de ceea ce sunt ceilalti oameni dispusi sa ofere in schimbul produsului. Pentru el, cheltuirea de munca este un mijloc pentru atingerea anumitor scopuri, un pret platit si un cost suportat.

Dar exista cazuri in care prestarea muncii produce imediat gratificarea muncitorului. El obtine satisfactii imediate din munca cheltuita. Profitul e dublu. El consta, pe de o parte, in obtinerea produsului si, pe de alta, in satisfactia pe care i-o furnizeaza muncitorului prestatia insasi.

Oamenii au rastalmacit in mod grotesc acest lucru, si pe aceasta rastalmacire au cladit planuri fantastice de reforme sociale. Una din principalele dogme ale socialismului este ca munca induce dezutilitate numai in cadrul sistemului capitalist de productie, in vreme ce in socialism este pura delectare. Nu este nevoie sa insistam asupra efuziunilor sarmanului lunatic care a fost Charles Fourier. Dar socialismul "stiintific" marxist nu difera de utopisti in acest punct. Unii dintre adeptii sai cei mai proeminenti, Friedrich Engels si Karl Kautsky, declara explicit ca efectul de capetenie al regimului socialist va fi transformarea muncii dintr-o durere intr-o placere. [10]

Faptul ca activitatile care produc gratificare imediata si sunt, de aceea, surse directe de placere si satisfactie, difera in mod esential de munca si lucru, este adesea ignorat. Diferentele acestea nu pot fi trecute cu vederea, decat de o analiza foarte superficiala a faptelor relevante. Vaslitul intr-o luntre Duminica, pe lacurile din parcurile publice, cum se obisnuieste pentru recreere, nu poate fi comparat cu vaslitul echipajului unui vas, sau al sclavilor de pe o galera, decat din punctul de vedere al hidromecanicii. Daca este interpretat ca un mijloc pentru atingerea unor scopuri, el este la fel de diferit ca si fredonarea unei arii de catre un hoinar, de interpretarea aceleiasi arii de un cantaret la opera. Vaslasul de Duminica cel lipsit de griji si hoinarul cantaret obtin gratificari directe din activitatile lor, dar nu si indirecte. Asadar, ce fac ei nu este munca, nu este utilizarea functiilor lor fiziologice pentru atingerea unor scopuri diferite de simpla exersare a acestor [p.138] functii. Este doar placere. Este un scop in sine; o fac numai de dragul de a o face, si aceasta nu le aduce nici un fel de servicii suplimentare. Nefiind munca, aceste activitati nu pot fi numite munca direct gratificatoare. [11]

Observatorul superficial isi poate imagina uneori ca munca depusa de altii genereaza gratificare imediata, deoarece lui insusi i-ar place sa se delecteze cu un fel de joaca, care ar imita aparent tipul de munca respectiv. Dupa cum copiii se joaca de-a scoala, de-a soldatii sau de-a trenul, tot astfel si adultilor le poate surade cate un joc sau altul. Ei isi imagineaza ca mecanicului de locomotiva trebuie sa-i placa manevrarea si condusul locomotivei sale tot atat cat le-ar place si lor, daca ar avea ocazia sa se joace cu ea. Pe drumul sau grabit catre serviciu, bibliotecarul il invidiaza pe politistul care, dupa cum crede el, este platit sa faca plimbari de agrement prin cartier. Insa politistul il invidiaza pe bibliotecarul care, asezat confortabil in fotoliu, intr-o camera bine incalzita, castiga bani din niste mazgaleli, care nici nu pot fi numite munca serioasa. Insa nu este necesar sa luam in serios opiniile celor care interpreteaza gresit munca altora si o considera doar un mod de a face timpul sa treaca.

Exista, pe de a alta parte, si tipuri de munca imediat gratificatoare. Exista anumite munci care, in conditii speciale, furnizeaza gratificare imediata daca sunt depuse in cantitati mici. Dar aceste cantitati sunt atat de nesemnificative incat nu joaca nici un rol in ansamblul actiunilor umane si al productiei destinate satisfacerii unor dorinte. Lumea noastra se caracterizeaza prin fenomenul dezutilitatii muncii. In schimbul produselor muncii, oamenii ofera o munca ce lor le pricinuieste dezutilitate; pentru ei munca este o sursa indirecta de gratificare.

In masura in care un anumit tip de munca furnizeaza o cantitate limitata de placere si nu de neplacere, gratificarea imediata si nu dezutilitatea muncii, prestarea ei nu implica alocarea vreunor salarii. Dimpotriva, prestatorul, "muncitorul", trebuie sa achizitioneze placerea, platind pentru ea. Vanatoarea a fost si inca mai este pentru multa lume o munca obisnuita, generatoare de dezutilitate. Dar exista persoane pentru care vanatoarea este o pura placere. In Europa, amatorii de vanatoare achizitioneaza de la proprietarul terenurilor de vanatoare dreptul de a impusca un anumit numar de animale, de un anumit tip. Achizitionarea acestui drept este separata de pretul platit pentru vanatul doborat. Daca cele doua achizitii sunt facute simultan, atunci pretul depaseste cu mult preturile care pot fi obtinute pe piata pentru vanatul respectiv. Un caprior negru care inca mai zburda printre stancile ascutite are, deci, o valoare monetara superioara celei pe care o va avea ulterior, cand va fi adus vanat in vale, gata pentru intrebuintarea carnii, pieii si coarnelor sale, in ciuda faptului ca pentru doborarea lui trebuie cheltuite anumite eforturi fizice si materiale. Se poate spune ca unul din serviciile pe care le poate furniza un caprior in viata este de a-i oferi vanatorului placerea de a-l ucide. [p.139]

Geniul creator

Mult deasupra milioanelor care vin si trec se situeaza pionierii, oameni ale caror fapte si idei deschid drumuri noi omenirii. Pentru pionierul de geniu, [12] esenta vietii este creatia. A trai inseamna pentru el a crea.

Activitatile acestor oameni prodigiosi nu pot fi pe deplin subsumate conceptului praxelologic de munca. Ele nu sunt omologabile muncii deoarece nu reprezinta, in ochii geniului, mijloace, ci scopuri in sine. El traieste pentru a crea si a inventa. Pentru el nu exista agrement, ci doar ragazuri de sterilitate si frustrare temporara. Motivatia sa nu este dorinta de a produce un rezultat, ci actul producerii acestuia. Succesul nu-l gratifica nici direct nici indirect. Nu-l gratifica indirect deoarece semenii sai sunt, in cel mai bun caz, indiferenti fata de el, intampinandu-l cel mai adesea chiar zeflemitor, cu proteste si persecutii. Multe genii si-ar fi putut intrebuinta darurile pentru a-si face viata placuta si plina de bucurii; cei in cauza nici n-au luat in consideratie o astfel de posibilitate, ci au ales fara ezitare calea spinoasa. Geniul urmareste sa realizeze ceea ce considera ca este misiunea sa, chiar daca stie ca astfel se indreapta spre propria sa pierdere.

Geniul nu deriva nici gratificari imediate din activitatile sale creatoare. Creatia este pentru el agonie si turmentare, o neincetata lupta chinuitoare impotriva obstacolelor interne si externe; ea-l consuma si-l zdrobeste. Poetul austriac Grillparzer i-a redat imaginea intr-un poem sensibil, "Adio Gastein". [13] Putem presupune ca scriindu-l el se gandea nu doar la propriile sale dureri si tribulatii, ci si la suferintele mai mari ale unui om cu mult mai mare, Beethoven, a carui soarta semana cu a lui si pe care il intelegea, cu afectiune devotata, apreciere si simpatie, mai bine decat oricare contemporan al sau. Nietzsche se compara pe sine cu o flacara care se consuma si se distruge neincetat pe sine. Asemenea agonii sunt fenomene care nu au nimic in comun cu conotatiile asociate curent notiunilor de munca si lucru, productie si succes, castigare a painii si placeri ale vietii.

Realizarile inovatorului creator, gandurile si teoriile sale, poeziile, picturile si compozitiile sale, nu pot fi clasificate praxeologic ca produse ale muncii. Ele nu sunt rezultatul [p.140] intrebuintarii unei munci, care ar fi putut fi dedicata producerii altor facilitati, "producerii" unei capodopere filozofice, artistice sau literare. Ganditorii, poetii si artistii sunt adesea nepotriviti pentru orice alt fel de munca. In orice caz, timpul si truda pe care le dedica ei activitatilor creatoare nu sunt retrase din utilizari alternative, pentru alte scopuri. Uneori, imprejurarile pot condamna la sterilitate un om care ar fi avut puterea sa produca lucruri nemaiauzite; ele pot sa nu-i ofere nici o alternativa, cu exceptia mortii prin inanitie sau a utilizarii tuturor fortelor sale in lupta pentru simpla supravietuire fizica. Dar daca geniul reuseste sa-si atinga obiectivele, numai el singur plateste "costurile" corespunzatoare. Poate ca Goethe a fost stanjenit in anumite privinte de functiile pe care le-a indeplinit la curtea de la Weimar. Insa este sigur ca el n-ar fi realizat mai mult in activitatile sale oficiale de ministru de stat, director de teatru si administrator de mine, daca nu si-ar fi scris piesele, versurile si romanele.

Mai mult, este imposibil sa se substituie munca altor oameni celei a creatorilor. Daca Dante si Beethoven n-ar fi existat, nimeni n-ar fi putut produce Divina Commedia sau Simfonia a IX-a, dand altor oameni aceste sarcini. Nici societatea nici persoanele individuale nu pot promova substantial geniul si munca sa. Cea mai mare intensitate a "cererii" si cele mai peremptorii ordine ale statului sunt neputincioase. Geniul nu produce la ordin. Oamenii nu pot ameliora conditiile naturale si sociale care fac cu putinta aparitia creatorului si creatia sa. Geniile nu pot fi prasite prin eugenie, formate prin scolarizare, iar activitatile lor nu pot fi organizate. Dar, bineinteles, societatea poate fi organizata astfel incat sa nu se mai gaseasca in ea nici un loc pentru pionieri si inovatiile lor.

Performantele creatoare ale geniului sunt o data ultima pentru praxeologie. Ele apar in istorie ca un dar gratuit al destinului. Ele nu sunt in nici un caz rezultatul productiei, in acceptiunea economica a termenului.