De la natura la arhitectura - rolul traditionalului in arhitectura sustenabila

Vernacularul in secolul 21

Natura ascunde in spatele formelor sale o adevarata scoala. (Frank Lloyd Wright)

ARGUMENT

Prezenta lucrare abordeaza tema folosirii materialelor si formelor naturale – si, in special, a lemnului – in arhitectura, atat in Romania, cat si la nivel mondial, pe fundalul miscarii eco, al evolutiei tehnologiilor sustenabile, dar si al reintoarcerii spre vernacular.  Scopul intocmirii lucrarii este de a crea un punct de pornire atat pentru diploma, a carei tema este realizarea unor unitati de cazare, precum si a unor ateliere de arte si meserii traditionale in statiunea vranceana Lepsa.

Scopul specific al lucrarii este de a identifica elementele caracteristice ale arhitecturii vernaculare locale si, pornind de la acestea, de a elabora un model de convietuire a traditionalului cu localul, a omului cu natura.  

In loc de a aborda subiectul ales din perspectiva conservarii si restaurarii patrimoniului arhitectural, prezenta lucrare isi propune sa evidentieze rolul „terapeutic” al arhitecturii traditionale, mai precis, modul in care aceasta, prin formele si tehnicile sale, poate contribui la crearea unei stari de bine a beneficiarului final si, implicit, la imbunatatirea calitatii vietii acestuia.

Faptul ca formele vernaculare exercita o mare putere de atractie asupra oricarui tip de public, indiferent de statutul social, educational sau profesional nu poate fi negat, iar succesul inregistrat de recenta tendinta a agroturismului reprezinta o dovada puternica in acest sens. Atat raspunsul publicului cat si noua directie sustenabila a arhitecturii internationale par sa incurajeze acel tip de proiecte ce reflecta o stare de echilibru intre natura si mediul construit, contribuind la reinstituirea unui sentiment de habitat, de apartenenta. Si, intr-adevar, proiectele ce combina contemporanul cu vernacularul se adreseaza, in primul rand, factorului uman, instaurand o stare de bine ce nu poate decat sa imbunatateasca atat relatia omului cu natura, cat si relatiile sociale, contribuind, astfel, la inchegarea comunitatilor.

Asa-numita arhitectura sustenabila sau ecologica nu este decat o renegociere a raportului dintre mediul natural si cel construit, care se bazeaza pe o reevaluare a formelor si tehnicilor vernaculare. Insa, acest tip de abordare considera, pe buna dreptate, ca noul reprezinta un factor la fel de important ca traditionalul, ambele fiind necesare pentru o evolutie viitoare a arhitecturii.

Miza acestei viitoare evolutii este una foarte importanta, fiind vorba de reinstituirea comfortului si a unui anume sentiment al bucuriei printr-o arhitectura ce urmareste reconectarea ritmului vietii omului contemporan cu ritmurile naturii.  

CAPITOLUL 1

Traditional inseamna sustenabil

Arhitectura vernaculara nu este altceva decat un rezultat al interactiunii dintre factorii de natura ecologica, economica, materiala si sociala dintr-o anumita regiune. Avand in vedere natura schimbatoare a acestor factori si relatiile de interconditionare existente intre ei, o abordare coerenta a vernacularului trebuie sa se axeze pe modurile de conservare a traditiilor locale in contextul unui mediu uman aflat in continua transformare. In esenta, societatile umane isi negociaza relatia cu mediul natural prin aplicarea unui set de coduri, practici si principii bazate pe cunoasterea stiintifica si pe know-how-ul fiecarei comunitati. Astfel, arhitecturile vernaculare s-au dezvoltat ca o metoda de adaptare la conditiile locale, cele mai imediate dintre acestea fiind climatul si disponibilitatea resurselor.

Prin urmare, o abordare ce combina vernacularul si contemporanul trebuie sa aiba la baza atat pe principii ecologice, cat si pe practici culturale din trecut si prezent. La randul lor, aceste principii si practici isi au originea in oportunitatile si dificultatile intrinseci fiecarei regiuni. Arhitectura regionala vernaculara trebuie sa fie considerata, in consecinta, ca facand parte din mostenirea naturala si culturala a unei anumite regiuni, ca fiind un exemplu de adaptare ce poate oferi lectii valoroase pentru dezvoltarile viitoare.

I. 1. Rolul traditionalului in arhitectura sustenabila

Departe de o viziune fixista asupra sacralitatii trecutului, o abordare contemporana a traditionalului se va axa pe natura dinamica a traditiilor vernaculare, cautand sa arate ca, la inceput de secol 21, ele pot fi transformate si adaptate provocarilor de natura culturala, ecologica si economica ridicate de contextul actual, in acelasi timp avand in vedere si posibilele evolutii din viitor. Termenii „traditie” si „vernacular” se refera nu atat la formele fixe ale trecutului, cat la adaptarea constienta a experientelor din trecut la nevoile prezentului . O asemenea abordare este necesara, ea permitand o importanta schimbare de perspectiva asupra a ceea ce se intelege prin arhitectura vernaculara, insitand nu pe protejarea unor „lumi pe cale de disparitie”, ci pe crearea de noi traditii, care pot interactiona cu cele existente, dand nastere unor noi structuri.

Arhitectura vernaculara nu este atat o “arhitectura fara arhitect”  cat un sistem de reguli care dau nastere unui mediu construit adaptat factorului uman si care poate suporta diverse modificari sau variatiuni, in functie de nevoile utilizatorilor. Prin contrast, asa-numitele lucrari neo-vernaculare din anii `80 ale unor arhitecti ca Frank Gehry, Eric Moss sau Morphosis nu au facut decat sa hiperbolizeze simboluri culturale si sa recontextualizeze anumite forme, oferind perspective personale ale arhitectilor asupra traditionalului, adresate, mai degraba, altor arhitecti. Or, vernacularul inseamna, in contextul actual, utilitate, coeziune sociala si, nu in ultimul rand, respect fata de mediul natural. Mai mult, recentul curent al agroturismului atrage atentia asupra nevoii de prezervare si perpetuare a ceea ce poate fi numit “spiritul locului”. Astfel, folosirea unor anumite forme si materiale este legata strict de o functiune, dar si de spatiul si timpul in care un anumit proiect este dezvoltat. De asemenea, conservarea constructiilor si a spatiului natural nu este suficienta ci, asa cum o demonstreaza recentele initiative de revitalizare si popularizare a mestesugurilor si tehnicilor traditionale, ea trebuie sa fie insotita de actiuni de conservare a stilului de viata local care a dictat o anumita expresie arhitecturala si de o incercare de a atinge un compromis intre traditie si exigentele contemporane.

Unul dintre principalele motive ale recentei intoarceri spre traditional este, fara indoiala, nevoia de a economisi resursele si de a scadea nivelul de poluare. Prin definitie, arhitectura traditionala foloseste surse de energie regenerabile, locale, si este caracterizata de un nivel de confort de baza, insa care poate fi ridicat prin aplicarea de solutii contemporane. O casa traditionala este ventilata natural iar incalzirea se realizeaza prin arderea de diferite materiale, respective transformarea energiei chimice in caldura. De fapt, din multe puncte de vedere, constructiile traditionale sunt eficiente din punct de vedere energetic si reprezinta un model de bune practici pentru arhitectura contemporana. De altfel, multe dintre calitatile prezente in structurile traditionale au inceput deja sa fie folosite ca metode inovatoare in practicile contemporane, si un exemplu in acest sens il constituie folosirea lutului in constructii, dupa ce s-a constatat ca materialul prezinta un grad ridicat de confort termic.

I. 2. Arhitectura vernaculara si biomimetismul

De-a lungul timpului, actul de a construi a fost legat intotdeauna de ideea de adapost si, mai ales, de protectie impotriva fenomenelor naturii. Desi asezarile umane, si, cu precadere, orasele, reprezinta, prin excelenta, medii artificiale, rolul arhitecturii a fost intotdeauna cel de a imita natura in toate formele sale. In lumina noilor studii cu privire la biomimetism in arhitectura, se poate argumenta ca, in contextul natural, conceptul de adaptare reprezinta filtrul de observatie pentru dezvoltarea si evolutia formelor. Acelasi lucru se poate observa si in evolutia formelor arhitecturale, atunci cand acestea sunt luate in consideratie din perspectiva adaptarii la context, fie el natural, construit si/sau cultural. In mod particular, structurile arhitecturale traditionale pot servi drept sursa de informatie pentru elaborarea de tehnici de constructie sustenabile si bine adaptate.

Arhitectura traditionala a evoluat de-a lungul unei durate de timp extreme de indelungate, iar calitatille continute in traditia arhitecturala sunt, in prezent, redescoperite si reinterpretate. Structurile traditionale ce au supravietuit pana in ziua de astazi au rezistat prin buna lor adaptare la factorii de mediu. Prin urmare, cat timp aceste structuri exista, ele pot fi folosite pentru elaborarea de tehnici de constructie sustenabile si bine adaptate. In contextul contemporan, biomimetismul, evolutia formelor arhitecturale in functie de si in raport cu cele naturale poate constitui un filtru important pentru determinarea viitoarei evolutii a tipologiilor de cladiri si a functiunilor acestora.

Principiile biomimetice ce pot fi observate in formele vernaculare pot reprezenta un punct de plecare pentru viitoare proiecte, fie ele noi sau initiative de restaurare sau reconversie a existentului. De exemplu, investigarea tehnicilor de constructie traditionale, adaptate si optimizate pentru a face fata unui anumit mediu natural poate fi o importanta sursa de informare pentru arhitectura contemporana. Mai mult, ea poate oferi solutii pentru recuperarea si imbunatatirea relatiei dintre om, arhitectura si natura, ceea ce implica cresterea calitatii vietii si diversificarea mediului cultural.

Referat: Elemente de proiectare si verificare higrotermica a cladirilor Document online: CERERE pentru emiterea autorizatiei de construire/desfiintare

Influenta arhitecturii traditionale poate fi echivalata cu cea a formelor naturale in sensul ca ea se bazeaza, prin excelenta, pe practici derivate dintr-un contact direct cu natura si, in acelasi timp, asemenea structurilor organice, reprezinta o baza pentru inovatie. Insasi evolutia acestui tip de practici reprezinta un puternic argument in acest sens. Vorbim despre arhitectura si tehnici de constructie traditionale atunci cand se pot discerne anumite tipologii perene existente intr-o anumita regiune.

In mod evident, arhitectura traditionala se bazeaza pe resurse locale, iar tipologiile evolueaza de-a lungul timpului, mai curand prin metode imediate de tipul „incercare si eroare” decat prin proiectare abstracta. Factorii ce determina forma sunt, in primul rand, mediul natural, mai precis spatiul disponibil, materialele si resursele de energie locale si conditiile climatice si, in al doilea rand, contextul socio-cultural, respectiv cunostintele si tehnologiile stapanite de comumitate, nevoile sociale, cultura, in special simbolismul, si regulile societatii in cauza.

In ceea ce priveste propagarea tipologiilor, ea reprezinta nu atat un proces material, cat unul de distributie si transmitere mai departe a informatiei, proces care este independent de tipologia in sine, conform teoriei difuziei. Enuntata pentru prima oara de catre sociologul Everett Rogers in 1962, aceasta teorie defineste difuzia ca procesul prin care o inovatie este comunicata, prin diverse canale, de-a lungul timpului, catre membrii unui anumit sistem social.

Astfel, ceea ce astazi numim arhitectura vernaculara a fost, initial, expresia unei inovatii care, dupa un indelungat proces evolutiv, a devenit traditie. Tipologiile traditionale existente reprezinta o importanta sursa de informatie cu privire la influentele care, de-a lungul timpului, au fost aplicate si pastrate, iar aceste informatii pot fi, in mare parte, decodificate si in ziua de astazi, chiar daca evolutia societatilor din trecut nu poate fi cunoscuta in totalitate, insa produsul final, tipologia supravietuitoare, poate fi investigata. Conceptul de evolutie si adaptare a arhitecturii traditionale este, in sine, un factor de interes, deoarece calitatile inerente tipologiilor traditionale si informatia continuta in acestea pot deveni, cu conditia sa fie investigate atent si prin metode adecvate, o sursa de indicii si solutii pentru practicile contemporane. De altfel, conform teoriei difuziei, cunoasterea unei tipologii arhitecturale este, in mod inevitabil, transmisa in spatiu si timp, dar si transformata, prin adaugiri sau adnotari, intr-un proces asemanator cu evolutia organismelor biologice. Si, intr-adevar, „adnotarile” recente sunt numeroase, atat pe plan national cat si international, multe proiecte contemporane ce imbina traditionalul si contemporanul facand dovada de o intelegere atenta a practicilor trecutului si de o integrare inteligenta si adecvata a acestora in prezent (vezi Capitolul 4, „Studii de caz”).

O mare parte din vechile tipologii arhitecturale ce au supravietuit pana in ziua de astazi nu sunt adaptate exigentelor traiului contemporan. Din acest motiv, un demers de „regasire a radacinilor” nu poate fi unul potrivit. Calitatile si informatiile continute in structurile traditionale trebuie sa fie integrate intr-o solutie noua, bine ancorata in context dar, in acelasi timp, independenta. Procesul de transformare care, in mod inevitabil, foloseste principii ce isi au originea in practicile traditionale se aseamana cu principiul biomimetismului. O anumita distantare fata de modelul traditional este conditia fundamentala pentru a se ajunge la gradul de abstractizare necesar pentru dezvoltarea unei solutii cu adevarat contemporane.

CAPITOLUL 2

Natura in arhitectura

Arhitectura traditionala se bazeaza, in mare parte, pe preluarea de forme existente in natura. O perspectiva contemporana trebuie sa aiba in vedere nu numai acest aspect, ci si nevoia de integrare a unor elemente “pentru” natura. Aceasta ultima observatie isi gaseste manifestarea explicita in curentul arhitecturii ecologice si in dezvoltarea si utilizarea de noi tehnici sustenabile.

Pe de alta parte, arhitectura contemporana trebuie sa raspunda presiunii enorme de a oferi structuri indeajuns de sofisticate pentru a satisface exigentele prezentului stil de viata. Contradictia nu este decat una aparenta, deoarece o intoarcere spre modelele oferite de natura si de structurile traditionale nu ar fi echivalenta o regresiune. De fapt, nivelul de cunoastere atins de omul contemporan poate oferi uneltele necesare pentru a decoda informatiile puse la dispozitie de natura si de structurile existente si de a le reinterpreta intr-o noua cheie.  

A pleda pentru o abordare interdisciplinara si integrata a traditionalului in contemporan poate parea o idee redundanta, din moment ce, de-a lungul timpului, discipline din domeniul artelor si stiintelor au avut o influenta de netagaduit asupra arhitecturii, iar produsele si tehnologiile noi au fost integrate in mediul construit. Schimbul de informatii intre discipline este un proces in continua evolutie si un generator constant de inovatie, prin modul in care traduce si adapteaza datele provenite din mai multe domenii. In ziua de astazi, evolutia stiintelor naturii face posibila integrarea noilor date in mediul construit, deschizand, in acelasi timp, o noua perspectiva asupra existentului.

Mediul natural ofera nelimitate surse de inspiratie si modele pentru disciplinele prin excelenta umane ale arhitecturii si designului. Arhitectura sustenabila, ca valorizeaza, de asemenea mostenirea traditionala a unei regiuni este practica, sanatoasa, creeaza o stare de bine si poate gazdui nenumarate activitati.

Ambivalenta naturii. Intre protectie si pericol

De-a lungul timpului, natura a fost perceputa atat ca sursa de adapost, cat si de pericol. Recent, multe voci au criticat faptul ca arhitecturii contemporane ii lipseste sentimentul de adaptare la specificul local, ceea ce implica faptul ca nevoile celor care locuiesc si lucreaza in cladiri nou-construite sunt insuficient luate in considerare.

Atitudinea ambivalenta omului contemporan fata de natura  este influentata, pe de o parte, de cultura actuala si, pe de alta, de istoria supravietuirii societatilor umane in contextul natural. Mult prea familiarizat cu forme si texturi care imita natura, cu materiale reci si dimensiunile colosale ale cladirilor moderne, el tinde sa abordeze natura cu o oarecare circumspectie. Pe de alta parte, in ultimele decenii, nevoia de armonie cu natura a condus la ridicarea de cladiri mai bine integrate in context, precum si la explorarea de noi tehnologii si materiale care sa protejeze natura.

Se poate argumenta ca anxietatea resimtita de omul contemporan fata de natura si fenomenele naturale este vazuta ca izvorand chiar din separarea lui de aceasta. Nemaicunoscand ritmurile naturii, omul este mai dispus sa le perceapa ca fiind adverse.

De asemenea, atasamentul fata de tehnologia avansata creeaza o retinere in ceea ce priveste ideea reapropierii de natura. Prin urmare, renegocierea relatiei dintre om si natura trebuie sa vina dintr-o abordare contemporana, combinata cu o buna cunoastere a traditiilor, acestea din urma fiind percepute nu ca fixate in trecut, ci aflate intr-o evolutie permanenta.

Arhitectura traditionala este explicita in ceea ce priveste apropierea de naturii, atat la nivel de forma cat si de structura. Nu este vorba, insa, aici de trimiteri la natura, deoarece natura in sine era incorporata in constructie. Materialele erau locale si, prin urmare, bine cunoscute si intelese de constructor: lemnul era taiat, trestia era culeasa, iar lutul era ars pentru fabricarea caramizilor.

Prin contrast, in cazul arhitecturii contemporane, este foarte greu pentru un trecator care priveste, de exemplu, o cladire de birouri, sa identifice materialele din care aceasta este construita, deoarece arhitectura contemporana mizeaza, in mare parte, pe imitatie. Compusii chimici sunt folositi pentru a imita aspectul materialelor naturale si, astfel, cel putin la nivel de forma, orice trimitere la mediul natural nu poate fi decat una simbolica.

Se poate argumenta ca o ruptura majora intre mediul construit si peisaj s-a produs in perioada Modernismului. Atunci, cladirile au devenit construct cultural prin excelenta, “antiteza naturii”[2]. Prin forma si functiune, cladirile moderniste exprima nevoia de control, tendinta omului de a ordona si a institui sisteme „total indiferente fata de functionarea mediului natural” . Practicile curente, unde traditionalul si contemporanul stau alaturi isi au originea in miscarea ecologica a anilor 1960, care, la randul sau, s-a opus modernismului. Rare sunt proiectele actuale ce urmeaza canonul modernist, vazand peisajul ca pe un simplu fundal pentru opera arhitectului.

In prezent, insa, paradoxul in ceea ce priveste raportarea la natura izvoraste din faptul ca, in ciuda eforturilor de protejare a naturii si peisajului, omul contemporan inca pastreaza o anumita distanta fata de acestea, preferand sa nu se implice.

2.2. Lemnul – prezenta constanta a naturii in mediul construit

Folosit ca material de constructie inca din cele mai vechi timpuri, lemnul a revenit in atentia arhitectilor in ultimele decenii, devenind unul dintre cele mai folosite materiale de constructie, in contextul miscarii sustenabile. Material extrem de versatil, prezentand nenumarate proprietati functionale si estetice, lemnul, mai precis, modalitatile de prelucrare ale acestuia, contribuie si la crearea si mentinerea unui specific local.

In structurile traditionale, lemnul nu era prelucrat, ci era taiat si folosit ca atare si, ca dovada, numeroase case vechi din regiunile rurale exhiba nodurile din lemnul folosit si textura naturala a acestuia, netratata si purtand semnele degradarii survenite de-a lungul timpului.

CAPITOLUL 3

Factorul uman

3.1 Locuinte si adaposturi

In societatile traditionale, construirea unui adapost sau a unei locuinte reprezenta un act ritualic, o negociere a spatiului ocupat de om in contextul imensitatii naturii si al fortei fenomenelor naturale, iar viata omului se desfasura in armonie cu ritmurile naturii. Omul contemporan se afla, de asemenea, intr-o constanta cautare a unui adapost fata de elementele naturii, fie ca este vorba de o locuinta sau de unitati de cazare.

Ritualurile contemporane, insa, se leaga mai degraba de ajustarile create in vederea comfortului, fie el personal sau al altora. Oricare ar fi forma sau intentia din spatele lor, gesturile ritualice legate de locuire sau gazduire creeaza un sentiment de conexiune cu un anumit loc, intr-un anumit moment, sentiment care, de altfel, reprezinta o motivatie, mai mult sau mai putin evidenta, a intoarcerii spre vernacular.

Conform concluziilor atinse cu ocazia Primei Conferinte Internationale cu privire la armonizarea dintre arhitectura si natura , nevoia de a atinge o stare de echilibru intre o cladire si contextul natural al acesteia a generat o serie de strategii integratoare de mai multe tipuri : strategia metafizica, unde cladirea devine o metafora pentru natura; strategia spatiala, ce se axeaza pe relatii, raporturi si referinte intre cladire si formele naturale, incercand sa creeze o conexiune intre cele doua entitati si strategia fizica, ce se axeaza pe materialele si tehnologiile avute la dispozitie pentru oferirea de solutii sustenabile

3.2 Negocierea unei noi relatii cu natura. Agroturismul

Agroturismul, miscare ce a cunoscut o dezvoltare impresionanta in ultimii ani, mai ales in cadrul tarilor Uniunii Europene, reprezinta un factor major in redefinirea relatiei dintre om si natura. Avand in vedere cele discutate in subcapitolele anterioare, referitor la ambivalenta relatiei dintre omul contemporan si natura, agroturismul poate reprezenta o baza pentru renegocierea acestei relatii si pentru elaborarea de noi forme de coexistenta om-natura in viitor. Mai mult decat simpla recuperare sau integrare a unor forme arhitecturale vernaculare in limbajul contemporan, el poate insemna si recuperarea unor traditii, nu doar intr-un sens informativ, ci si in sensul implicarii turistilor in lumea artelor mestesugaresti locale, prin intermediul atelierelor. Astfel, prin stabilirea unor contacte repetate, de durata scurta, cu mediile traditionale, agroturisimul poate contribui la reechilibrarea relatiei dintre om si natura, la un nou act de imblanzire a acesteia.

Desi, la prima vedere, doar un trend cultural, agroturismul “functioneaza” si la nivele mai adanci, contribuind la recuperarea acelui sentiment de convietuire cu natura care trebuie sa fi caracterizat, pe vremuri, structurile traditionale. In cadrul unor asemenea structuri, ocupantul avea, chiar si in interior, senzatia ca se afla in mijlocul naturii, casa in sine constituind un element mediator.

CAPITOLUL 4

Studii de caz

4.1 Studii de caz din Romania

4.1.1 Pensiune ATRA Doftana; Proiect: arh. Bogdan Babici

4.1.2 Casa de vacanta Draguseni; Proiect: Fernando Klabin, Elena Klabin – exemplu de recuperare si reabilitare a unei structuri traditionale pe baza de lemn, unitati de cazare ce combina formele traditionale si confortul contemporan.

4.2 Studii de caz din strainatate

4.2.1 Norwegian Wild Reindeer Centre Pavilion, Hjerkinn, Norvegia; Proiect: Snøhetta – structura ce valorizeaza peisajul natural, folosind materiale locale (si, in special, lemnul), prelucrate dupa tehnici traditionale.

4.2.2 Shima Kitchen, Tonosyotyo, Japonia; Proiect: Architects Atelier RYO ABE – proiect de renovare in urma caruia o casa parasita dintr-un sat de pe insula Teshima (Japonia) a fost transformata intr-un centru artistic, cu restaurant. De altfel, Japonia ofera nenumarate exemple de folosire a materialelor si tehnicilor traditionale pentru obtinerea unor structuri aflate in echilibru cu natura.

CONCLUZII

Nevoia de adapost, precum si necesitatea din ce in ce mai stringenta de reconectare cu natura, de atingere a unui nou tip de echilibru intre aceasta si om, subliniaza importanta reintoarcerii spre formele si ritualurile vernacularului, tocmai pentru a redefini modul de viata al omului contemporan. Exemplele prezentate in Capitolul 4: Studii de caz demonstreaza faptul ca acest lucru este posibil si constituie o baza pentru proiecte viitoare. Mai mult, ele arata ca, in ziua de astazi, traditiile si formele vernaculare nu se leaga atat de un anumit loc, ci devin fluide, dinamice, in contextul globalizarii si al liberei circulatii a informatiei. Departe de a marca sfarsitul traditiilor, acest lucru inseamna, de fapt, o redefinire a acestora, ele putand fi, acum, percepute, ca o „baza de date” continand idei si practici ce pot fi cu usurinta integrate intr-o viziune contemporana.

BIBLIOGRAFIE:

• Lindsay ASQUITH, Marcel VELLINGA - Vernacular Architecture in the Twenty-First Century, Taylor & Francis, 2006
• G. BROADBENT, C.A. BREBBIA (ed.) – Eco Architecture. Harmonisation Between Architecture and Nature, WIT Press, 2006
• Christopher DAY – Places of the Soul. Architecture and Environmental Design as a Healing Art, 2004
• Petra GRUBER – Biomimetics in Architecture, Springer Wien, 2011
• Susannah HAGAN - Taking Shape. A new contract between architecture and nature, Architectural Press, 2001
• Kingston Wm. HEATH – Vernacular Architecture and Regional Design. Cultural Process and Environmental Response, Architectural Press, 2009
• Ralph L. KNOWLES – Ritual House. Drawing on Nature’s Rhythms for Architecture and Urban Design, Island Press, 2006
• Colectia revistei Igloo Habitat & Arhitectura