Relatiile parinti - copii - tipurile de interactiune parinti copii

Studiile privind relatiile parinti copii au incercat sa deceleze fundamentate pe teorii psihanalitice sau comportamentaliste anumite criterii in functie de care sa poata fi analizata interactiunea membrilor in familia nucleara.

Tipurile de interactiune parinti copii se pot clasifica in functie de doua mari criterii: relatia autoritate - liberalism ( constrangere - permisivitate) si relatia dragoste- ostilitate ( atasament - respingere) (E. Stanciulescu, 1997).

Observatii asupra familiilor in conditiile naturale de desfasurarea vietii dar si observatii de laborator structurate avand drept obiectiv relatia parinti - copii realizate pe o populatie de parinti cu copii prescolari au aratat ca doua dimensiuni sunt prevalente in comportamentul parintilor si anume dimensiunea controlului sau al cerintelor si a doua este responsivitatea (Baumrind si Black, 1967). Comportamentul parintilor din perspectiva controlului se descrie intr-un interval de reactii de la fixarea unor standarde inalte la care se cere copiilor sa raspunda pana la expectante foarte mici. In consecinta standardelor inalte parintii inhiba si redirectioneaza comportamentul copiilor iar in consecinta expectantelor reduse inhibarea comportamentului sau redirectionarea se petrece foarte rar. A doua dimensiune este responsivitatea sau centrarea pe copil. Unii parinti sunt foarte toleranti cu copii lor si responsivi. Ei se angajeaza frecvent in discutii deschise si comunicarea este bazata pe schimburi reale. Altii sunt distanti si neresponsivi la initiativele sociale ale copiilor. Aceste doua dimensiuni caracterizeaza calitatea si tipul de socializare realizata in familie. Din combinatia controlului si responsivitatii reies 4 tipuri de parinti: autoritari caracterizati de fermitate constanta, autoritari cu solicitarea supunerii neconditionate, permisivi si indiferenti. Parintii autoritari caracterizati de fermitate sunt cei care dezvolta la copii lor bune competente cognitive pe cand celelalte trei par sa nu fie atat de optime din punctul de vedere al dezvoltarii cognitive a copiilor.

Parintii autoritari caracterizati de fermitate fixau expectante foarte inalte copiilor lor dar intareau comportamentele pozitive ale copiilor si penalizau lipsa de obedienta daca era necesar. S-a constatat ca relatia de acest tip cu copii dezvolta la copii nevoia de a raspunde cerintelor parintilor, sunt preponderent intr-o dispozitie pozitiva, sunt increzatori in fortele proprii si dau dovada de autocontrol, reusind cu succes sa-si controleze comportamentele ce conduceau la dezaprobarea parintilor.

Parintii autoritari care solicitau supunere neconditionata sunt solicitanti, cer foarte mult de la copii lor dar ei valorizeaza puternic in primul rand conformismul copiilor si obedienta. Aceasta ii face neresponsivi fata de copii lor ba chiar rejectivi cand copii exprima opinii ce vin in contradictoriu cu ale lor. In consecinta apare lipsa de comunicare intre parinti si copii. Parintii de acest tip recurg la pedeapsa si masuri in forta pentru a infrange vointa copilului. Copii acestor parinti par sa fie anxiosi si nesiguri cand interactioneaza cu grupul de varsta si arata o tendinta de a reactiona ostil cand sunt frustrati. Fetele au aratat o dependenta si o lipsa a interesului de explorare si o lipsa a motivatiei in realizarea de noi achizitii. Baietii au aratat inalta rata a ostilitatii si maniei comportament ce nu a fost gasit la fete.

Parintii permisivi sunt grijulii, comunicativi si toleranti dar ei evita impunerea autoritatii sau impunerea oricarui tip de control. Ei sunt foarte toleranti si permit copiilor sa-si urmeze aproape toate deciziile proprii. Acesti copii sunt cei care merg la culcare atunci cand doresc, urmaresc programele de televiziune fara limite precise, nu sunt obligati sa invete bunele maniere sau sa fie responsabili pentru unele sarcini casnice. Comportamentul acestor copii era mai degraba refractar si exploziv cand erau solicitati pentru o sarcina ce intra in conflict cu dorintele lor curente. Acesti copii au aratat imaturitate, un interes scazut pentru activitatile scolare, dependenta fata de parinti si solicita sprijin permanent din partea parintilor comparativ cu copii ai caror parinti exercita mai mult control asupra lor.

Parintii indiferenti sunt cei ce dezvolta un comportament indiferent combinat cu unul rejectiv. Parintii indiferenti sunt slab atasati de rolul lor parental. Deseori acesti parinti sunt coplesiti de multe probleme zilnice si in viata lor sunt multipli factori de stres motiv pentru care ei au timp si energie redusa pentru a o imparti cu copii lor. Ca rezultat ei fac fata cerintelor de parinte prin tinerea copilului la distanta si sunt orientati spre a evita orice inconvenient. Ei pot sa raspunda cerintelor imediate ale copiilor pentru hrana si obiecte usor accesibile dar atunci cand ar fi necesar un efort ce implica scopuri pe termen lung cum ar fi stabilirea si intarirea regulilor cu privire la temele pentru acasa sau stabilirea standardelor comportamentului social acceptabil, parintii indiferenti sunt neconvingatori in incercarea lor de a face copii sa se conformeze cerintelor ( Maccoby si Martin 1983). In extrema, acest comportament parental poate ajunge la parametrii neglijarii in special atunci cand se manifesta de timpuriu in viata copilului poate conduce la tulburari in foarte multe aspecte ale dezvoltarii.

In concluzie, cercetarile lui Baumrind prezinta un argument serios impotriva permisivitatii care era informal cea mai extinsa practica in perioada in care functionau recomandarile doctorului Benjamin Spock. Cercetarea aceasta sugereaza ca pledarea pentru permisivitate este bazata pe un numar de false presupuneri. Aceste presupuneri se refera la faptul ca antrenamentul pentru controlul sfincterelor (antrenamentul pentru folosirea toaletei), urecheala sau alte forme de pedeapsa sunt fara indoiala rele si dragostea neconditionata este buna. Cercetarile lui Baumrind arata ca pedeapsa este eficienta si nu creeaza o ruptura in legaturile de atasament intre parinti si copii ci aceasta este o corectie justificata aplicata de un parinte iubitor. Dragostea neconditionata este probabil sa conduca spre o dezvoltare a unui comportament egoist si neplacut tot aici se arata ca nu sunt date suficiente care sa sustina credinta ca elemente de cresterea copilului cum ar fi antrenamentul pentru folosirea toaletei sau insistarea pentru un program regulat al meselor sunt nerecomandabile.

Pe cealalta axa, respectiv dragoste - ostilitate ( atasament - respingere) putem identifica mai multe dimensiuni de analiza: gradul de angajare a printilor in activitatile copiilor; sprijinul acordat copiilor, timpul alocat pentru educatie, receptivitate la problemele tinerei generatii, starile emotionale raportate la nevoile copiilor (E. Vrasmas, 1999).

Dragostea sau ostilitatea fata de copil poate fi asimilata acceptarii sau respingerii copilului. Acestea sunt alte doua importante criterii de analiza a raporturilor parinti copii. Neacceptarea copilului conduce la dezvoltarea unor comportamente agresive la copil, copilul este necomunicativ, este singuratic, starile emotionale sunt fragile.

Copilul acceptat este caracterizat de un nivel inalt al aspiratiilor, de abilitatea de a infrunta dificultatile, are putere de concentrare si focalizare pe activitate si demonstreaza autonomie in organizarea activitatilor ( P.Osterrieth, 1976).

Un studiu cunoscut asupra relatiilor parinti - copii realizat de Sears ( Sears, Maccoby, Lewin 1957) incearca sa puna in evidenta si sa ofere predictii asupra influentei stilului parental asupra dezvoltarii ulterioare a copilului. Au fost intervievate 379 de mame ale unor copii prescolari. In urma interviurilor au fost izolate mai bine de 100 de practici de cresterea copiilor. Nu au fost puse in evidenta corelatii inalte intre practicile de crestere si comportamentul copiilor. In 1978 Mc Clelland si colaboratorii sai au reluat studiile lui Sears selectand 78 de subiecti din studiul original al lui Sears, subiecti care erau copii la momentul primului studiu si care acum aveau peste 30 de ani. Acesti subiecti au fost intervievati in profunzime si 47 dintre ei au fost testati in conditii clinice. Concluzia lui McClelland infirma ipoteze precum cum ca durata alaptarii, antrenamentul pentru control sfincteral, strictetea programului de activitate al copilului sau oricare alt lucru de acest fel sunt relevante pentru dezvoltarea comportamentului ulterior ca adult al copilului. Pe de alta parte tot acest studiu a aratat ca cea mai importanta "variabila" legata de cresterea copiilor este dragostea aratata acestora. Studii interculturale realizate de Kagan (1978) incercand sa arate daca dragostea parintilor pentru copii este o variabila esentiala pentru practicile de crestere si ingrijirea copilului a ajuns la concluzia ca istoria relatiilor parinti - copii pe de o parte, si practicile de ingrijire tipice pentru culturi diferite de pe mapamond pe de alta parte, nu arata cu certitudine ca dragostea aratata copilului este cea care face diferenta. El face insa diferenta intre idea dragostei neconditionate oferite copilului si dragostea intrinseca ca si baza a comportamentului parental. Dragostea neconditionata , cea oferita fara repere, concluzioneaza el, poate ajunge sa-si piarda intelesul . Ea nu ofera copilului o idee ferma cu privire la comportamentele corecte si dezirabile social .

Concluzia este ca atasamentul pentru copil este o variabila importanta si determina in mare masura parintele sa adecveze corect practicile de crestere oricare ar fi acelea.