CONSIDERATII GENERALE PRIVIND CULTURA FLORII-SOARELUI

1.1 Originea si genetica florii-soarelui

Speciile de floarea-soarelui isi au originea, in cea mai mare parte, pe continentul american. Este unanim cunoscut ca centrul de origine al speciilor cultivate de floarea-soarelui este America de Nord (Mexicul), avand ca ancestor specia Helianthus lenticularis.

Floarea-soarelui este o planta dicotiledonata, apartinand familiei Compositae, genul Heliantus.

Genul Heliantus contine peste 60 de specii anuale si perene, din care cultivate sunt numai speciile: H. annus si H. tuberosus.

In prezent se admite ca trecerea de la formele salbatice la cele cultivate s-a produs in urmatorul sens: H. annuus lenticularis → H. annuus annuus → H. annuus macrocarpus.

H. annuus macrocarpus este considerata forma din care au derivat toate cultivarele actuale de floarea-soarelui. H. tuberosus (topinamburul), specie ce se hibrideaza relativ usor cu H. annuus, este un autoallopoliploid (2n = 102), cu 34 cromozomi de tip H. annuus si alti 68 cromozomi de la alta specie inrudita, neidentificata inca.

Ultima clasificare a speciilor si subspeciilor de floarea-soarelui a fost facuta in 1982 de catre ROGERS si colaboratorii (citat de Bonea, 2007), astfel :

sectia Annui (Helianthus) rezultata din contopirea sectiei Helianthus cu Agrestes si care cuprinde 12 specii diploide anuale cu 13 subspecii;

sectia Divaricati, care cuprinde 31 specii perene, cu exceptia speciei H. porteri care este anuala;

sectia Ciliares care cuprinde 6 specii perene.

Setul de baza de cromozomi, specific genului Helianthus, este x = 17, la nivelul genului existand o serie poliploida:

- specii diploide, 2x = 34: H. annuus, H. debilis, H. argophyllus, H. gighanteus, H. grosseratus, H. mollis, H. maximiliani;

- specii tetraploide, 4x = 68: H. divaricatus, H tomentosus;

- specii hexaploide, 6x = 102; H macrophillus, H. tuberosus.

In afara speciilor H. annuus, H. debilis, H. argophyllus care sunt specii anuale, toate celelalte sunt specii perene si, odata cu cresterea ploidiei, se accentueaza caracteristica de transformare a unor organe vegetative subterane in tuberculi.

1.1.1 Determinismul genetic al unor caractere la floarea-soarelui

Floarea-soarelui prezinta o variabilitate genetica mare. In prima generatie hibrida se realizeaza un comportament genetic specific fiecarui caracter (tabel 1).

Cunoscand modul de comportare, dominant, recesiv, specific unui caracter, pozitia partenerilor in hibridare se face conform unor prognoze. Spre exemplu, cunoscandu-se manifestarea recesiva a caracterului tulpina neramificata, fata de caracterul tulpina ramificata (dominanta), formele ramificate nu pot fi utilizate ca forme paterne, desi sub aspectul esalonarii infloritului ar fi ideale, deoarece in acest caz generatia F1 va prezenta caracterul ramificat.

Cercetarile efectuate in acest domeniu au demonstrat ca exista unele genotipuri, la care caracterul ramificat se manifesta recesiv. Aceasta situatie, relativ rara, a permis obtinerea unor hibrizi de floarea-soarelui, in care forma paterna prezinta caracterul tulpina ramificata cu multe calatidii, simultan cu capacitatea de restaurare a fertilitatii polenului.

Tabelul 1

Comportarea ereditara a unor caractere ale florii soarelui in generatia F1

Rezistenta la rasele fiziologice de Plasmopara helianthi, au un determinism genetic monofactorial. Acest lucru a permis incorporarea genelor dominante de rezistenta la Plasmopara  simbolizate Pl₁, Pl₂ in cultivarele de floarea-soarelui europene.

Genotipurile Pl₁, Pl₂ sunt rezistente la toate rasele europene de Plasmopara. Pe continentul american a aparut, insa, o noua rasa fiziologica de Plasmopara, denumita Red River, virulenta chiar pe genotipurile Pl₁, Pl₂. Ulterior, s-a reusit identificarea unei alte gene Pl₃, capabila de protectia genotipurilor sensibile la Red River. Incorporarea acestei gene in genotipurile Pl₁ Pl₂, Pl₃ asigura protectia impotriva tuturor raselor de Plasmopara helianti cunoscute.

Androsterilitatea, respectiv androfertilitatea si restaurarea fertilitatii polenului au aceleasi mecanisme genetice ca la porumb. Genotipurile Srfrf sunt total androsterile, genotipurile Nrfrf sunt total androfertile, dar nerestauratoare, genotipurile NRfRf, NRff sunt total androfertile si restauratoare de fertilitate.

Surse de rezistenta pentru majoritatea bolilor si daunatorilor sunt prezente, in general, in specia Heliantus tuberosus si in speciile salbatice: Helianthus macrophylus, H. tomentosus, H. rigidus, H ruderalis, etc.

Pozitia calatidiilor si marimea acestora sunt determinate ereditar. Consangvinizarea repetata permite separarea liniilor homozigote (uniforme), privind marimea si pozitia calatidiilor,  in raport cu tulpina.

Pot fi separate: genotipuri cu tulpina subtire, cu varful curbat si calatidii in pozitie orizontala (candelabru) si genotipuri cu tulpina groasa, cu varful erect si calatidii in pozitie aproape verticala (erect).

Genotipurile cu tulpina groasa si calatidiu erect isi transmit dominant aceste caracteristici in F1, astfel de genotipuri prezentand avantajele: rezistenta la putrezirea calatidiului, rezistenta la scuturare si protectie naturala mai buna la atacul pasarilor granivore.

1.2. Importanta economica a florii-soarelui

Floarea-soarelui (Helianthus annuus L.), este o planta uleioasa de mare importanta economica si alimentara.

Prin continutul semintelor in substante grase (33-56 %) si calitatea deosebita a uleiului rezultat in extractie, planta reprezinta una dintre principalele surse de grasimi vegetale, utilizate in alimentatia omenirii, respectiv cea mai importanta sursa de ulei pentru Romania.

Ca sursa de ulei vegetal, pe plan mondial, floarea-soarelui ocupa locul al patrulea, dupa soia, palmier si rapita.

Valoarea alimentara ridicata a uleiului de floarea-soarelui, se datoreaza continutului bogat in acizi grasi nesaturati, reprezentati preponderent de acidul linoleic (44-75 %) si acidul oleic (14-43 %), cat si prezentei reduse a acidului linilenic (0,2 %), componente care-i confera stabilitate si capacitate indelungata de pastrare, superioare altor uleiuri vegetale.

Functia nutritiva a uleiului de floarea-soarelui este sporita de prezenta unor provitamine a vitaminelor liposolubile A, D, E, fosfatidelor ca si a vitaminelor B4, B8 , K. Uleiul mai contine steroli (aproximativ 0,04 %) si tocoferoli (fractiune antioxidanta a uleiului vegetal, cca. 0,07%).

Capacitatea energetica (8,8 calorii/g ulei) si gradul de asimilare ridicat, situeaza uleiul de floarea-soarelui aproape de nivelul nutritiv al untului (VRANCEANU si colab., 1974).

Uleiul rafinat de floarea-soarelui se foloseste, in principal, in alimentatie, in industraia margarinei si a conservelor. Uleiul de floarea-soarelui este excelent pentru alimentatie, avand fluiditate, culoare, gust si miros placute. Produsul este folosit si in industrie pentru producerea lacurilor speciale si a rasinilor, precum si in pictura.

Rezidurile rezultate in urma procesului de rafinare, se folosesc la fabricarea sapunurilor, la obtinerea cerurilor, fosfatidelor, lecitinei si tocoferolilor. Fosfatidele si lecitina extrase din uleiul de floarea-soarelui, sunt utilizate in industria alimentara, panificatie, patiserie, in prepararea ciocolatei si a mezelurilor.

Turtele rezultate in urma procesului de extractie a uleiului (aproximativ 300 kg/t samanta), constituie o sursa valoroasa de proteine pentru rumegatoare, iepuri, porci si pasari (VRANCEANU si colab., 1974). Turtele contin proteina bruta (intre 33,7 si 47,8 %) si aminoacizi esentiali, cu valori apropiate cu cele de la soia (HERA si colab., 1989), exceptie facand lizina, care se gaseste in cantitati mai mici. Valoarea enegetica a turtelor este corelata cu gradul de decorticare a semintelor .

Semintele mai putin bogate in ulei, se folosesc direct in consum, intregi sau decorticate, cat si pentru halva.

Tulpinile pot fi folosite ca sursa de caldura (local), pentru fabricarea placilor antifonice sau obtinerea carbonatului de calciu.

Floarea-soarelui mai este apreciata ca planta furajera, fiind cultivata mai ales pentru siloz.

Prin resturile organice ramase dupa recoltare, floarea-soarelui restituie solului cantitati apreciabile de elemente minerale si materie organica, estimate in cazul unei productii de 3500 kg/ha, la 65 kg N, 30 kg P2O5, 300 kg K2O si circa 7 tone substanta uscata, echivalentul a 1200-1500 kg de humus (HERA si colab., 1989).

Floarea-soarelui poate avea si intrebuintari medicinale. Din florile ligulate (care contin quercitrina, anticianina, colina, betaina, xantofila, etc.), se obtine un extract alcoolic care se foloseste in combaterea malariei, iar tinctura in afectiuni pulmonare. Din achene, dat fiind continutul in fitina, lecitina, colesterina, se preparau produse indicate in profolaxia dezenteriei, febrei tifoide si pentru vindecarea ranilor supurate. Uleiul se foloseste (in medicina populara) pentru macerarea plantelor utilizate in tratarea unor rani si arsuri.

Floarea-soarelui este si o excelenta planta melifera. La noi in tara asigura cel mai important cules pentru familiile de albine. La un hectar de floarea-soarelui se pot obtine 30-130 kg de miere (sau 15-40 kg miere/ familia de albine) (dupa CARNU si colab., 1982, citat de MUNTEANU si colab., 2001)

1.3 Suprafete cultivate, productii

Datorita avantajelor sale economice de necontestat, cultura de floarea-soarelui si-a castigat un loc de seama in agricultura mondiala dupa primul razboi mondial.

Uleiul de floarea-soarelui prezinta o importanta deosebita pe langa calitatile sale dietetice si culinare si prin faptul ca detine la ora actuala 10% din productia mondiala de uleiuri vegetale, situandu-se pe locul 4, dupa soia, palmier si rapita (in jurul a 8,5 milioane tone anual).

Asistam astazi la cresterea interesului pentru cultura de floarea-soarelui manifestat de majoritatea tarilor europene, asiatice si a celor de pe continentul american.

Am putea spune pe buna dreptate ca ne gasim in perioada in care floarea-soarelui recucereste noi teritorii, cu precadere in Europa si Asia (tabelul 2,3)

Extinderea culturii de floarea-soarelui pe plan mondial se manifesta prin cresterea suprafetelor cultivate de la 12,3 milioane ha in anii 1980 la peste 15,5 milioane ha la nivelul anilor 1990 si 23,7 milioane ha in 2006.

Productia medie la nivel mondial (tab. 3) la aceeasi suprafata amintita anterior a inregistrat o crestere de la 1170 kg / ha (1979 - 1981) pana la  1149 kg / ha (2001) si 1322 kg / ha in 2006.

Analiza repartizarii suprafetei de floarea-soarelui pe continente evidentiaza ca din totalul mondial, Europa detine cea mai mare suprafata cultivata, crescand progresiv de la 52,0% in 1995 la 55,0 in 2001 si  59,2% in 2006.

Asia urmeaza aceeasi panta ascendenta, de la 20,8% (1995) la 22,5% (2006) din suprafata  totala mondiala.

America inregistreaza o usoara scadere atat a suprafetei cultivate cat si a productiei totale de floarea-soarelui (in perioada 1995 - 2006), insa productia medie pe hectar este cea mai mare la nivel de continente, ramanand aproape constanta (1732 kg / ha in 1995 si 1609 kg / ha  in 2006).

O productie medie destul de buna s-a obtinut si in Europa (1401kg / ha in 2006), depasind productia medie mondiala si apropiindu-se mult de America.

Tabelul 2

Suprafete si productia totala realizate la floarea-soarelui pe glob si in principalele zone de cultura (FAO - 2007)

Tabelul 3

Productii medii realizate la floarea soarelui pe glob si in principalele zone de cultura (FAO 2007)

Tabelul 4

Suprafete cultivate cu floarea-soarelui si productii obtinute in marile tari cultivatoare

Tari mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: Federatia Rusa cu 5,9 milioane ha, Ucraina cu 3,9 milioane ha, Argentina si India cu peste 2 milioane ha, China cu 1 milion ha si Romania cu aproape 1 milion de hectare.

Urmeaza Bulgaria si SUA cu aproximativ 700 mii ha, Franta si Spania cu 600 de mii si Turcia, Ungaria cu peste 500 mii ha.

Federatia Rusa, tara cu cea mai veche traditie in cultura florii-soarelui si principalul exportator de ulei de floarea-soarelui, detine inca suprematia in ceea ce priveste suprafata cultivata si productia totala.

Foarte aproape de productia globala a Rusiei se afla Ucraina (5324 mii tone) care in ultimii ani si-a marit suprafata cultivata cu floarea-soarelui, dar a crescut si productia la ha.

Romania a mers pe un trend ascendent atat ca suprafata cultivata cat si ca productie totala, dar mai ales a crescut productia medie la ha (de la 1029 kg / ha in 2001 la 1554 kg / ha in 2006).

Cel mai mare randament la unitatea de suprafata il are totusi Franta  urmata de Ungaria si Turcia, iar Romania se afla pe locul sapte, inaintea Federatiei Ruse.

Datele statistice la nivelul anului 2006 (Anuarul Statistic 2008) arata ca in Romania suprafetele cultivate cu floarea-soarelui au crescut de aproape trei ori fata de 1990 (tabelul 5)

Tabelul 5

Suprafete cultivate cu floarea-soarelui si productii obtinute in Romania in perioada 1990 - 2006

Acelasi ritm l-a urmat si productia totala de floarea-soarelui, iar productia medie la hectar o depaseste pe cea din anul 1990 (o productie foarte buna pentru conditiile tarii noastre).

1.4 Dezvoltarea fenologica in relatie cu factorii de mediu

Semintele de floarea-soarelui nu pot germina complet decat dupa o anumita perioada de reapaus (dormanta) care poate dura de la cateva saptamani (ZIMMERMAN si ZIMMER, 1978) la cateva luni (MOURET, 1980) in functie de genotip si gradul de maturizare a achenelor la recoltare, exprimat prin continutul lor in apa.

Faza incoltirii si rasaririi se caracterizeaza prin cerinte specifice fata de temperatura. In functie de temperatura solului la adancimea de semanat si de umiditatea si oxigenul necesar, durata fazei se poate prelungi de la 8 la 25 zile.

Floarea-soarelui are nevoie pentru germinare de o temperatura medie de peste 5°C in decurs de 24 ore. Cresterea semintelor incoltite se intensifica la temperature mai mari, durata in zile necesara rasaririi micsorandu-se pe masura cresterii temperaturii in sol (VRANCEANU, 1974).

Suma temperaturilor efective necesare rasaririi se schimba foarte putin in functie de timpul de semanat si conditiile de germinare, astfel incat aceasta valoare poate constitui un bun indice pentru caracterizarea cerintelor florii-soarelui fata de temperatura.

ANGUS si colab. (1981) au stabilit ca necesarul zilnic de temperatura pentru faza semanat-rasarit este de 66,9°C (suma temperaturilor medii zilnice la adancimea de insamantare), la temperatura de baza de 7,9°C, ceea ce poate permite incadrarea florii-soarelui in grupa de specii subtropicale-tropicale.

Rata germinarii creste exponential in intervalul de temperatura de3-30°C, procentul maxim de germinare situandu-se intre 6 si 23°C.

Germinatia semintelor de floarea-soarelui este dependenta intr-o oarecare masura si de continutul si calitatea uleiului.

CSERESNYES (1979) a observat o germinare mai rapida a semintelor cu continut ridicat de ulei comparativ cu cele cu continut scazut de ulei.

Efectul apei asupra germinatiei si rasaririi a fost studiat atat in experiente de laborator cat si in conditii de camp.

SOMER si colaboratorii (1983) au gasit diferente semnificative intre cultivare in privinta efectului stresului hidric. Germinatia si rasarirea in camp au fost mai sensibile la potential hidric scazut decat germinatia in vase Petri.

Rasarirea poate fi accelerata, intarziata sau poate ramane neafectata de marimea semintelor. Aceste variatii rezulta din interactiunea dintre adancimea de semanat, umiditatea solului si proprietatile pozitive (hipocotil mai lung) si negative (raport suprafata/volum care incetineste imbibatia) ale semintelor mari comparativ cu cele mici (CHOLAKY si colab. 1982; CONNOR si SADRAS, 1992).

Initierea florala marcheaza sfarsitul formarii frunzelor si trecerea de la dezvoltarea vegetativa la dezvoltarea reproductiva.

Parcurgerea acestei faze este controlata in special de fotoperioada si temperatura, dar si de alti factori ca nivelul radiatiei, bioxidul de carbon (CO₂), deficitul hidric si disponibilitatea azotului.

La inceputul dezvoltarii, in faza de formare a frunzelor, fotoperioada (lungimea zilei) actioneaza grabind sau incetinind ritmul dezvoltarii.

Dupa inceperea diferentierii receptaculului, lungimea zilei inceteaza sa functioneze ca factor fotoperiodic, avand mare importanta intensitatea si cantitatea de lumina primita zilnic de plante, care actioneaza ca factor de fotosinteza.

Diferentele, in privinta datei infloririi sau a lungimii anumitor faze de crestere si dezvoltare, sunt deseori atribuite fotoperiodismului, dar uneori sunt afectate mai mult de temperatura decat de fotoperiodism.

Dezvoltarea florii soarelui de la rasarire pana la initierea florala poate fi influentata si de nivelul radiatiei. Astfel, PIETERS (1985 b) a stabilit ca nivelurile ridicate de iradiere accelereaza dezvoltarea in mod constant, de la germinatie la anteza. Aceasta acceleratie este consecinta maririi ratei relative de crestere dependenta de lumina, impreuna cu scaderea proportionala a duratei de crestere.

MARC si GIFFORD (1974) au aratat ca initierea florala a avut loc mai devreme la concentratii ridicate de bioxid de carbon comparative cu aerul normal, fiind posibil un raspuns morfogenetic direct.

Initierea florala este intarziata in conditiile stresului hidric sever (YEGAPPAN si colab. 1980) si a lipsei de azot (HOCKING si STEER, 1989, desi influenta acestor factori este secundara.

Spre deosebire de radiatie, bioxid de carbon, azot si stresul hidric, calitatea luminii are efecte clare morfogenetice asupra initierii florale.

De la initierea florala pana la ultima anteza sunt mai multe subfaze care sunt influentate de interactiunea dintre temperatura si radiatie, durata perioadei respective fiind mai scurta la un nivel ridicat de radiatie pentru temperaturi medii zilnice mai mici de 21°C si mai lunga la un nivel scazut de radiatie pentru temperaturi mai mari de 24°C.

Rata dezvoltarii in perioada de la aparitia butonului floral pana la prima anteza poate fi redusa datorita deficitului hidric din sol (ANDERSON si colab. 1978).

In faza de la ultima anteza la maturitatea fiziologica, proportia si durata umplerii semintelor sunt conditionate de genotip si de conditiile de mediu.

Regimul termic al capitulului si al semintelor afecteaza durata umplerii achenelor si deci productia.

Pentru determinarea maturitatii fiziologice la floarea-soarelui sunt mai multe metode si ipoteze, insa, in prezent, singura tehnica exacta este determinarea momentului cand greutatea semintelor uscate este constanta (CONNOR si SADRAS, 1992).

Maturitatea fiziologica este grabita direct prin cresterea temperaturii si indirect de catre factorii care reduc perioada de umplere a semintelor, accentuand imbatranirea frunzelor, ca seceta (ANDERSON si colab. 1978) si stresul cauzat de densitati mari ale plantelor (BAYLIS si DICKS, 1983).

Pierderea azotului din frunzele care imbatranesc poate afecta durata suprafetei foliare in aceasta perioada, afectand deci data maturitatii fiziologice (CONNOR si SADRAS, 1992).

Interactiunea radiatie x temperatura influenteaza puternic maturitatea fiziologica. La temperaturi scazute, de 15°C, RAWSON si colab. (1984) au remarcat o micsorare a fazei de la anteza la maturitatea fiziologica de la 60 zile, in conditii de radiatie scazuta, la 49 zile, la niveluri ridicate de radiatie.

1.5 Cerinte fata de temperatura

Floarea-soarelui este o planta iubitoare de caldura. In functie de durata perioadei de vegetatie, la hibrizii cultivati in tara noastra suma temperaturilor medii zilnice active (unitati termice) este de 1600-2000°C (chiar pana la 2800°C la unii hibrizi) insumand temperaturile medii zilnice mai mari de 5°C necesare pentru parcurgerea ciclului ontogenetic (semanat-recoltare).

Semintele de floarea-soarelui germineaza la temperaturi de 4-5°C, dar o rasarire rapida si uniforma se realizeaza daca insamantarea se face atunci cand in sol, la adancimea de incorporare a semintelor se mentin timp de 2-3 zile temperaturi de 6-7°C (chiar 8°C).

La hibrizii la care continutul in grasimi al semintelor este ridicat, daca se incorporeaza si se mentin in sol la temperaturi de sub 4°C, exista riscul rancezirii acizilor grasi si pierderii in mare parte a germinatiei.

Dupa rasarire, in faza formarii primelor 4-5 frunze adevarate, floarea-soarelui suporta ingheturi de scurta durata de 6-8°C. Ingheturile de primavara de lunga durata produc vatamari varfului de crestere al plantelor provocand anumite anomalii de crestere printre care si ramificarea tulpinilor (VRANCEANU, 1974). Temperaturile scazute sunt cu atat mai daunatoare cu cat plantele sunt mai avansate in vegetatie.

Floarea-soarelui este adaptata la oscilatii mari de temperatura comportandu-se normal atat la temperaturi ridicate de 25-30°C cat si la temperaturi mai scazute, de 13-17°C, dar in acest caz intarzie inflorirea si formarea fructelor. In afara de aceasta, insuficienta caldurii din timpul cresterii si dezvoltarii, determina micsorarea continutului de ulei al semintelor.

In intervalul de la rasarire pana la aparitia inflorescentelor plantele se comporta bine si la temperaturi de 14-16 ⁰C, insa in timpul infloririi si formarii achenelor, necesita temperaturi optime de 22-24 ⁰C.

In faza de umplere si formare a semintelor, cele mai potrivite temperaturi sunt de 18-22°C. Temperaturile de peste 25-26°C si umiditatea atmosferica scazuta, in aceasta perioada, chiar in conditii de umiditate suficienta in sol, duc la micsorarea continutului de ulei din seminte, mai ales a acidului linoleic (VRANCEANU, 1974).

Temperaturile ridicate maxime (36-40°C) insotite de o umiditate relativa a aerului ridicata, sunt usor suportate de plantele de floarea-soarelui daca acestea apar inainte de inflorire. Insa in ultimele 10-14 zile de umplere a fructelor, plantele nu sunt capabile sa suporte un astfel de stres, vegetatia practic inceteaza la temperaturi de peste 40°C si umiditate atmosferica de peste 90%, iar continutul de ulei scade cu 4-5% (VRANCEANU, 2000).

Cultura florii-soarelui reuseste bine in zonele in care se realizeaza in intervalul martie-august temperaturi medii de 18-22°C.

1.6 Cerinte fata de umiditate

Floarea-soarelui consuma cantitati insemnate de apa, consumul specific fiind intre 390-765 mm (cele mai mari productii se obtin cu un consum specific de 500-520 mm).

Cerintele florii-soarelui fata de umiditate variaza in functie de fazele de vegetatie astfel:

- de la semanat-rasarire pana la aparitia inflorescentei consuma 20-25% din bilantul total de apa;

- pana la inceputul infloritului consuma 30%;

- de la inflorire pana la maturitate utilizeaza 45-50% din consumul total.

Consumul cel mai mare de apa se inregistreaza incepand cu 10-14 zile inainte de deschiderea inflorescentelor (cand diametrul inflorescentei are circa 1,5 cm) pana la umplerea semintelor. Pentru obtinerea productiilor ridicate aprovizionarea cu apa a solului trebuie asigurata pe aproape intreaga durata a vegetatiei delimitandu-se doua faze critice:

- inceputul formarii inflorescentei - inceputul infloritului, cand plantele consuma numai 20-25% din cantitatea totala de apa;

- inflorit - umplerea semintelor, cand se consuma cea mai mare cantitate de apa.

Totusi floarea-soarelui este una din plantele rezistente la seceta datorita sistemului sau radicular foarte puternic dezvoltat (putand utiliza apa din straturi profunde de pana la 150cm adancime), perozitatii plantelor, inmagazinarii unor cantitati de apa in maduva tulpinii si mai ales datorita faptului ca plantele suporta deshidratarea temporara a tesuturilor (ofilirea frunzelor provocata de seceta). Insa, seceta de lunga durata (in sol, asociata cu uscaciunea aerului) determina importante modificari in cresterea si dezvoltarea plantelor.

Daca seceta survine la inceputul formarii calatidiului, productia de seminte se reduce cu circa 40%, iar daca aceasta apare in faza de formare a semintelor, scade evident continutul de ulei al semintelor (ROBELIN, 1967 citat de VRANCEANU, 1974).

Insa cele mai grave urmari asupra productiei de seminte si de ulei le poate avea seceta care incepe cu 20 zile inainte de inflorire si dureaza pana la sfarsitul infloritului (inca 20 zile).

VRANCEANU (2000) arata ca perioada critica pentru apa la floarea-soarelui este intre formarea inflorescentei si fecundare.

Floarea-soarelui poate evita insa stresul hidric prin precocitate (realizand ciclul vital intr-un timp mai scurt, evitand astfel secetele prelungite din lunile iunie-iulie-august), reducerea transpiratiei (prin micsorarea suprafetei foliare - in conditii severe de deficit hidric, aparut in orice faza de crestere si prin inchiderea stomatelor).

In primele stadii de dezvoltare plantele de floarea-soarelui folosesc eficient rezervele de apa din sol (acumulata din toamna pana in primavara).

De aceea este importanta mentinerea umiditatii solului pana la semanat.

1.7 Cerinte fata de lumina

Floarea-soarelui este considerata o planta cu cerinte ridicate fata de lumina, pretentii mai mari manifestandu-se de la inceputul diferentierii receptaculului in continuare, cand plantele devin sensibile la intensitatea luminii. Heliotropismul se manifesta de la rasarire pana la inflorire, faza in care frunzele si calatidiul se intorc cu "fata" spre est dimineata si catre vest seara. Cu o zi inainte de desfacerea florilor ligulate miscarea fototropica inceteaza, majoritatea inflorescentelor ramanand indreptate catre est (VRANCEANU, 2000).

Fenomenul de heliotropism, foarte accentuat la floarea-soarelui, constituie un element esential ce atesta cerintele mari ale acesteia fata de lumina si intensitatea ei.

Hibrizii reactioneaza foarte diferit la durata fotoperioadei: unii sunt tipici de zi scurta, altii sunt tipici de zi lunga, iar unele biotipuri sunt forme timpurii de zi scurta si forme mai tardive de zi lunga. Chiar daca unele forme de floarea-soarelui se comporta ca plante de zi lunga pana la diferentierea receptaculului, in fazele urmatoare toti hibrizii se comporta ca forme de zi scurta.

In conditii de zi lunga si temperatura ridicata plantele au o crestere luxurianta in detrimentul fructificarii.

Umbrirea plantelor tinere provoaca alungirea tulpinilor si micsorarea suprafetei foliare.

Continutul de ulei in seminte nu se coreleaza cu reactia fotoperiodica a biotipurilor, dar este influentat de intensitatea si calitatea luminii.

POGORLETKII (1968) citat de VRANCEANU, (1974) a ajuns la concluzia ca durata stralucirii soarelui de la semanat pana la formarea a doua perechi de frunze se coreleaza cu procentul de ulei.

Cele mai mari valori ale randamentului fotosintetic diurn se realizeaza la floarea-soarelui in conditii de temperatura ridicata, lumina suficienta si umiditate optima in sol si aer.

Rolul principal in procesul de fotosinteza il detin cele 10 frunze mijlocii de pe tulpina deoarece acestea au cantitatea cea mai mare de clorofila A si durata de viata cea mai lunga. Frunzele de la baza imbatranesc repede si se ingalbenesc, iar cele superioare folosesc in mare masura, ca si semintele, substantele nutritive elaborate de frunzele din mijlocul tuplinii.

S-a constatat o corelatie semnificativ pozitiva intre greutatea fructelor si suprafata frunzelor a cincea, a saptea si a opta (FENOVOVA, 1968 citat de VRANCEANU, 1974).

Desimea plantelor conditioneaza atat captarea energiei solare cat si coeficientul de penetrabilitate a radiatiei in profilele verticale ale lanului de floarea-soarelui.

1.8 Cerinte fata de sol

Floarea-soarelui valorifica soluri variate, dar cele mai ridicate productii se obtin pe solurile profunde, lutoase si luto-nisipoase fara hardpan, mediu aerate, cu o mare capacitate de inmagazinare a apei, bogate in humus si elemente nutritive, bine drenate, cu pH=6,4 - 7,2.

Nu se preteaza pe solurile nisipoase , argiloase, reci, compacte sau cu exces de umiditate.

Dintre solurile zonale sunt favorabile: cernoziomurile, solurile brune, brun-roscate, aluviunile cu strat profound, fertile, bine aprovizionate in calciu.

Nu valorifica solurile saraturate, nici pe cele erodate, situate pe pante. Torusi, prin folosirea judicioasa a ingrasamintelor organice si minerale si prin irigare se pot obtine productii ridicate de floarea-soarelui pe nisipurile ameliorate din stanga Jiului si productii economice pe soluri podzolice si pe vertisoluri (BALTEANU, 1993).

1.9 Zonarea culturii florii soarelui

Cercetari efectuate in tara in anii 1980 privind studiul si proiectarea agroecosistemelor imbinand zonarea ecologica cu organizarea administrativ-teritoriala a tarii au condus la stabilirea a sase zone de cultura, in cadrul fiecarei zone delimitandu-se agroecosistemele in care floarea-soarelui hibrida se poate cultiva cu succes (HERA si colab., 1989; BALTEANU, 1993).

Pentru exprimarea potentialului de productie al soiurilor si hibrizilor de floarea-soarelui este necesar ca in fiecare zona sau agroecosistem sa se cultive genotipuri care valorifica superior resursele naturale si antropice.

In stabilirea structurii hibrizilor trebuie sa se aiba in vedere comportarea acestora fata de factorii limitativi ai capacitatii de productie si calitatii acesteia, in special fata de fenomenele meteorologice negative si atacul de boli.

Zona 1 de cultura cuprinde terenurile amenajate pentru irigat din Campia Romana, Podisul Dobrogea precum si terenurile irigate sau neirigate din Campia de Vest. In aceasta zona predomina solurile cernoziomice profunde cu textura lutoasa si fertilitate ridicata, cerintele plantei pentru temperatura fiind asigurate in optim (1600-1950°C), ca suma a teperaturilor efective mai mari de 7°C in perioada aprilie-august, iar precipitatiile sunt uneori satisfacatoare (350-600mm).

In Campia de Vest floarea-soarelui beneficiaza de un regim de precipitatii mai favorabil si pe suprafete mari de aportul apei freatice.

Factorii limitativi sunt legati de compactarea secundara si saraturarea solurilor, excesul de apa pe terenurile depresionare, perioadele de arsita care survin in fazele de inflorit si umplere a semintelor, incidenta frecventa a atacului de Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb al capitulelor si tulpinilor) si Phomopsis helianthi (patarea bruna a tulpinilor), iar in partea sud-estica a zonei parazitarea florii-soarelui de catre lupoaie (Orobanche cumana).

Aceasta zona ocupa 45-50% din suprafata cultivata cu floarea-soarelui in Romania.

Hibrizii semitardivi sunt bine adaptati conditiilor pedoclimatice din aceasta zona.

Zona 2 se extinde in Lunca Dunarii de-a lungul malului stang sud-estic al acestui fluviu, unde insusirile solurilor aluvionale si microclimatul specific ofera conditii favorabile culturii florii-soarelui.

Factorii limitativi sunt reprezentati de deficitul de apa, cu exceptia unor terenuri cu aport freatic si arsitele din partea a doua a verii.

Suprafetele cultivate in Lunca Dunarii nu depasesc 10% din suprafata totala cultivata in Romania.

Hibrizii semitardivi sunt cel mai bine adaptati acestei zone.

Zona 3 este situata in partea nordica a Campiei Romane si a Podisului Dobrogei, in cea mai mare parte pe soluri brun-roscate si cernoziomuri depasind 1700°C, dar perioadele de seceta sunt destul de frecvente, zona fiind apreciata ca mijlociu de favorabila.

In aceasta zona se cultiva 15-20% din suprafata totala a florii-soarelui, hibrzii semitimpurii fiind cei mai potriviti acestor conditii pedoclimatice.

Zona 4 se extinde in partea nord-vestica a Campiei Romane, in Campia Gavanu-Burdea, Campia Leu-Rotunda si Campia Plenita. Este favorabila din punct de vedere termic (suma temperaturilor active peste 1700°C) cu precipitatii anuale de peste 500mm.

Zona este mijlociu de favorabila pentru cultura florii-soarelui datorita prezentei vertisolurilor si a solurilor brun-roscate.

Factorii limitativi sunt textura grea, eroziunea, aprovizionarea insuficienta cu humus, fosfor si potasiu si deficitul sau excesul temporar de umiditate. Suprafata cultivata reprezinta doar 4-5% din arealul florii-soarelui, hibrizii semitimpurii fiind cei mai indicati pentru aceasta zona.

Zona 5 este situata in centrul si nord-estul Moldovei, in Podisul Barladului si Campia Jijiei precum si in Campia Transilvaniei aflandu-se la limita inferioara de favorabilitate pentru floarea-soarelui.

Solurile predominante sunt cernoziomurile, cernoziomurile erodate, solurile cenusii si solurile brun-luvice.

Factorii limitativi sunt: gradul avansat de eroziune a solurilor, deficitul de apa in perioada de vegetatie in Moldova si excesul de umiditate si temperaturile mai scazute in Transilvania.

Floarea-soarelui este afectata in aceasta zona de putregaiul alb si putregaiul cenusiu, fapt care impune cultura hibrizilor toleranti si timpurii.

Suma temperaturilor active este in jur de 1500°C, iar regimul precipitatiilor este cuprins intre 450-500mm in Moldova si 550-600mm in Campia Transilvaniei.

Suprafata cultivata nu depaseste 12% in Moldova si 2% in Campia Transilvaniei.

Zona 6 este zona cea mai putin favorabila, fiind situata pe Podisul Moldovenesc, pe Piemonturile Vestice si pe Piemontul Getic sudic, unde se intalnesc soluri compacte, sarace si acide cum sunt cele brun-luvice si luvosolurile albice, iar clima este destul de umeda si racoroasa.

Se recomanda cultivarea hibrizilor timpurii.