Viata de grup sl dezvoltarea sociala a copilului

VIATA DE GRUP Sl DEZVOLTAREA SOCIALA A COPILULUI


Importanta trebuintei de asociere si atractia exercitata de activitatile colective, la nivelul de fata, par bine dovedite de o constatare facuta de Froyland-Nielsen [24] in cursul cercetarilor asupra comportamentului copiilor luati in grup: intre cinci ani si jumatate si sase ani si jumatate, 70% din copii activeaza inca izolat, interactiunile neavand decat caracterul ocazional despre care am vorbit; intre sase ani si jumatate si sapte ani si jumatate, dimpotriva, toti subiectii din grup lucreaza condusi de ideea asocierii. Copiii ar tinde spontan sa se grupeze si ar exprima dorinta de a se juca sau de a lucra impreuna, mai ales in cursul celui de al saptelea an.
Partenerii de grup nu mai apar, dupa toate aparentele, ca o amenintare de amestec sau de frustrare in ochii copilului cu un eu ; dimpotriva, s-ar parea ca ei constituie o ocazie de valorizare si afirmare pentru un eu devenit mai consistent dar care, nemai-confundandu-se cu adultul, a devenit constient de putinatatea lui si de limitele restranse ale mijloacelor de care dispune. Copilul a inteles acum ca nu este decat un copil, iar anturajul adult si supraeul il ajuta dealtfel sa se convinga de acest lucru; el isi da perfect seama ca nu este centrul universului si ca lumea adulta sta in fata lui cu usile inchise; masoara mai bine distanta care il separa de adultul caruia i s-a supus. Renuntand prin urmare la aceste contacte, de aici inainte mai putin necesare intaririi sentimentului sau de siguranta, copilul se refugiaza printre cei de o seama cu el, in mijlocul carora gaseste mult mai numeroase ocazii de a se arata mare si de a fi acceptat ca atare. Daca dorinta care il insufleteste este tot aceea de a fi mare, asa cum subliniaza Chateau [11], realizarea ei este impiedicata de prezenta adulta cu tot ceea ce comporta ea; pentru motivul aratat, aceasta nazuinta se va exprima acum mai bine in mijlocul grupului. Apelul la grup ar avea deci un caracter oarecum compensator; singura cale de a nu fi ,,cel mic' este de a te asocia cu ceilalti copii, de a cauta sa-i domini, de a cauta impreuna cu ei sa imiti pe cei care intrec in varsta aceasta lume a copiilor. Studii diverse au confirmat aceasta dubla evolutie care se contura chiar de la sfarsitul etapei precedente: pe de o parte se semnaleaza o tendinta crescanda de a fi independent fata de adult, copilul dorind tot mai mult sa actioneze prin sine, sa se "descurce' singur, excluzand chiar din cercul activitatii lui pe adult; pe de alta parte se manifesta tendinta inversa, spre dependenta sociala, copilul cautand sa atraga atentia celor de o seama cu el prin tachinerie si exibitionism, incercand sa se faca interesant in fel si chip, incercand sa se impuna in fata lor.
A cauta in cooperare un refugiu sau o valorizare nu inseamna a realiza efectiv si durabil aceasta cooperare. De aceea, am fi indreptatiti a considera ca aceasta prima "varsta a grupului' este numai varsta cand "se instaleaza" colaborarea, varsta primelor incercari mai mult sau mai putin fructuoase, doar stadiul urmator, care incepe cu varsta de aproximativ noua ani, fiind acela al grupului efectiv constituit. Problema a carei solutie trebuie sa o gaseasca copiii este in adevar foarte complicata si ea nu poate fi rezolvata dintr-o data; pentru fiecare partener este efectiv vorba, nici mai mult, nici mai putin, decat de a-si asigura afirmarea de sine si valorizarea pe care o cauta; or, pentru aceasta el are nevoie de ceilalti si nu poate sa-i respinga, dar acesti "ceilalti' au exact aceea dorinta si cauta si ei, la randul lor, sa se afirme. Va trebui deci sa se gaseasca o organizare a acestor tendinte contradictorii, sa se asigure fiecaruia satisfacerea dorintei, pastrand coeziunea grupului, necesara fiecaruia; aceasta este tentativa pe care o vedem conturandu-se dupa varsta de sase ani intr-unul din jocurile colective cele mai elementare, faimosul si clasicul joc ,,de-a pisica', in care organizarea este in acelasi timp si spatiala, in complementaritatea pe care o asigura "diviziunea muncii' (cel care "face pe pisica' cei pe care el trebuie sa-i fugareasca), si temporala, in reciprocitatea lui "fiecare la randul sau' (fugaritul care este atins devine imediat urmaritor). Noelting [51] a aratat ca in situatiile de munca in comun (activitate de constructie) regasim la acest stadiu aceeasi "cautare a reciprocitatii si a imbinarii activitatilor' pe care am vazut-o aparand chiar in legatura cu colectivizarea jocului simbolic. Acesta este modul in care apare regula jocului, acord - pe care nu-1 putem numi tacit ! - asupra drepturilor fiecaruia, pentru ca fiecare are nevoie de ceilalti, si totodata control pe care fiecare, afirmandu-si drepturile, il exercita asupra partenerilor pentru ca acestia sa nu le depaseasca pe ale lor. Regula jocului si organizarea activitatii colective sunt deci rezultate ale compromisului ce trebuie realizat intre nevoia de afirmare individuala si aceea de conservare a grupului, care numai el permite aceasta afirmare. Nu este vorba totusi de generatie spontana; pe de o parte, cei mici invata jocurile si activitatile de la cei mai mari, pe care ei ii privesc cu admiratie; pe de alta parte, noi am vazut ca primele incercari de organizare apar la nivelul precedent si am putea, impreuna cu Chateau, sa atribuim regulii numai origini individuale, de felul maniilor si riturilor primei varste. Sa mai subliniem ca in afara de acord si control reciproc, organizarea colectiva implica si intelegerea din partea fiecaruia a activitatii celorlalti, si ca complementaritatea nu pretinde imitatie sau identificare, ci adaptare la comportamentul partenerului, deci diferentiere. Vedem cat de stransa solidaritate exista in aceasta punere in relatie a punctelor de vedere si a perspectivelor individuale, intre aspectul intelectual si aspectul social.
In orice caz, aparitia, de la sase ani inainte, a jocurilor colective si organizate dovedeste cu prisosinta ca o colaborare a devenit posibila, cel putin in conditii bine determinate si mai ales cu ajutorul "modelelor' oferite de adulti, pe care copiii ii pot observa pe strada sau in curtea de recreatie. Ca aceasta colaborare este inca anevoioasa, aceasta o dovedeste multimea conflictelor si controverselor. Adesea, cei mai mici, imitand un joc de copii mari, nu inteleg bine regulile si le aplica fara noima sau le incalca involuntar; adesea, afirmarea de sine prea energica perturbeaza organizarea colectiva folosind calea tachineriilor si a dezordinii; de multe ori, dorinta de a invinge partenerii, se impune pe deasupra oricarui alt considerent, determinand copilul sa incalce egocentric regulile stabilite, asupra carora este atent totusi pentru ca ele sa nu fie incalcate de parteneri. Controlul reciproc despre care am vorbit intervine de fiecare data dand loc la contestatii si altercatii la care copilul, cel putin pana la opt ani, va reactiona de cele mai multe ori printr-o retragere imbufnata: "Daca-i asa, atunci nu ma mai joc !' Cel ce se exclude in felul acesta din joc pare ca spera sa impiedice prin plecarea lui activitatea grupului si sa-i faca pe ceilalti sa simta ce mare nevoie au de dansul, insa procedand astfel se frustreaza singur intr-un mod intolerabil, fiindca demisionarul are in aceeasi masura nevoie de ceilalti. De aceea, peste putin timp el isi reia de cele mai multe ori locul, chiar supunandu-se rigorii verdictului partenerilor sai. Caci dupa fiecare cearta grupul se formeaza din nou si incearca alte experiente, impreuna cu cei bosumflati sau fara ei, fiindca, asa cum noteaza Cousinet [12], "esential este ca jocul sa dainuie' si nu intereseaza cu cine. Pana la noua ani, intr-adevar, compozitia grupului ramane fluctuanta, fiindca partenerii sunt deocamdata numai elemente necesare activitatii copilului si afirmarii lui, si nu persoane pe deplin individualizate. Discriminarile perso

De aceea trebuie sa notam ca copilul nu are catusi de putin posibilitatea de a-si alege partenerii; in etapele precedente, ei ii sunt practic impusi de catre adult, dupa relatiile sociale ale acestuia; mai tarziu ii sunt impusi de organizarea scolara si prin repartizarea mai mult sau mai putin arbitrara in clase sau in grupe de lucru. Numerosi factori exteriori copilului sunt deci preponderenti si se poate spune ca el se intovaraseste cu cei pe care ii gaseste, in aceeasi clasa, in acelasi imobil sau acelasi cartier, fara sa faca o selectie adevarata intemeiata pe afinitati personale. De aceea primul grup de copii nu are coeziune si este in mod necesar putin stabil si putin organizat. Camaraderiile copiilor, oricat ar fi ele de trainice, pastreaza ceva din acest caracter exterior si fluctuant, oarecum accidental, si prin aceasta se deosebesc de prieteniile mult mai intime si mai personale care vor inflori la inceputul adolescentei. Un mic exemplu ilustreaza evolutia acestor relatii : in mediile in care copilul are posibilitatea sa-si invite acasa micii camarazi cu ocazia aniversarii, vedem cum, la inceputul scolaritatii, el isi exprima dorinta de a chema toata clasa si chiar pe profesor ; dar cu cat inainteaza in varsta, cu atat grupul de invitati se restrange, pentru a se margini in cele din urma la cativa camarazi, intotdeauna aceiasi, "prietenii intimi', adica cei care formeaza impreuna o "banda' din ce in ce mai stabila si mai inchisa, din care adultul este cu totul exclus ; totusi, banda nu se organizeaza si nu se stabilizeaza decat pe la noua-zece ani, pentru a deveni, cu codul ei secret, cu lozincile, cu semnele ei particulare, adevaratul centru al vietii infantile, si abia mai tarziu inca, pe la unsprezece ani, statornicia prieteniilor va deveni norma, crescand apoi cu regularitate in functie de varsta.
In momentul intrarii in scoala, tot adultul este pivotul grupului de copii. Asa cum subliniaza Hubert [34], actiunea profesorului este primul element de intarire a solidaritatii clasei, care se dizolva intr-o dorinta comuna de conformare la autoritatea profesionala; atitudini cum ar fi cele subliniate de expresii ca "Cel mai bun profesor il avem noi' sau "Doamna noastra este cea mai cumsecade' stau la baza sentimentului de grup. Prestigiul si autoritatea profesorului, mostenitor al atotputerniciei parintilor, domina netagaduit viata colectiva la sase si la sapte ani, asa cum, o dezvaluie un fenomen ca "para' ; la inceputul scolaritatii fiecare copil, este oarecum "de partea profesorului' si doritor de a-l satisface pe acesta ; de aceea este curent si normal sa-i "raportezi', iar copiii nu se dau in laturi sa o faca. "Apelul la alianta cu o putere straina mai tare decat grupul', dupa formula lui Cousinet, este masura clasica de asigurare la care recurge copilul mic, pierdut inca in masa celor de o seama cu el si inca putin socializat; in clasele mici, colegilor nu le trece prin minte sa-i aduca vreo invinuire: "a te avea bine" cu profesorul este un mijloc de a obtine stima. Dar de la opt ani inainte lucrurile nu mai stau asa, si para regreseaza in avantajul lealitatii fata de grup ; "paratorul devine obiectul blamului tuturor, in curand el va intampina chiar riscul de a fi exclus din grup; cel mai des el este dealtfel un copil care prezinta intarzieri pe planul socializarii si tulburari afective. Chiar daca profesorul nu este "inamicul', asa cum ni-1 infatiseaza o imagine clasica si din pacate inca prea adesea realista, de aici inainte nu el constituie polul de atractie pentru copil ; problema cea mare nu mai este aceea de a te conforma vointei profesorului, ci de a fi in intregime acceptat de grup, de catre "camarazi'. Copilul este de aici inainte foarte sensibil la opinia publica, opinia impartasita de cei asemeni lui; el este preocupat de succesul lui social, de popularitatea sa - pe care va sti sa o intretina la nevoie prin mici daruri - cel putin tot atat, daca nu mai mult, cat e preocupat de randamentul sau scolar sau de aprobarea educatorilor.
Aceasta popularitate nu are, fireste, tot atata importanta in ochii parintilor, mai atenti la opinia pe care ceilalti adulti pot sa o aiba despre odrasla lor decat la opinia colegilor acesteia. In mod obisnuit, profesorul nu se arata nici el mai interesat, neglijand astfel - e drept ca oarecum prin forta lucrurilor - aceasta importanta misiune a scolii care este integrarea sociala a copilului printre ei de o seama cu el. Daca putem regreta, alaturi de Cousinet, ca in majoritatea cazurilor, cel putin in invatamantul traditional, socializarea trebuie sa aiba loc aproape clandestin si in afara activitatilor "oficiale' ale scolarului, este necesar sa adaugam ca, din pacate, familiile in sanul carora copilul este antrenat in vederea experientei sociale pe care o constituie scolarizarea sunt foarte rare. Experientele pe care copilul le face cu necesitate in sanul grupului sunt totusi in atare masura capitale pentru dezvoltarea sa, incat este categoric de dorit ca el sa poata stabili raporturi armonioase a cei de varsta lui si ca el sa fie pregatit in acest scop.
Fiindca, niciodata nu vom starui destul, in grup si numai in grup copilul poate face experienta reciprocitatii si a solidaritatii, atat de esentiala pentru dezvoltarea sa mentala si pentru echilibrul
sau viitor. El invata sa se afirme si sa-si apere drepturile, sau ceea ce considera a fi drepturi, tocmai in cursul inevitabilelor neintelegeri de care am vorbit, iar daca incepe s-o faca prin imbufnari, insulte sau lovituri, el o va face in curand prin discutie.
Dupa ce s-a multumit sa afirme fara sa admita contrazicere SAU recurgand la replica : "Tata mi-a spus', faimoasa pe la varsta sapte sau opt ani, copilul va cauta sa convinga pe cei asemeni 1ui, va cauta argumentele si dovezile care vor castiga adeziunea lor. Prezenta partenerilor si rezistenta acestora la afirmatiile lui orienteaza copilul spre argumentarea si demonstratia mai mult sau mai putin obiectiva, spre cautarea compromisurilor care tin seama de perspectiva adversarului ; ele il constrang sa dea coerenta actelor si cuvintelor sale; orice contradictie va fi, in adevar, subliniata nemilos de camarazi, care sunt tot atat de doritori ca si el sa se valorizeze si sa aiba dreptate.
Dar in grup nu intalnim numai tachinerie si rivalitate; exista si intrajutorarea necesara, sprijinul reciproc, complicitatea, intelegerea in vederea realizarii acelorasi scopuri; exista schimburile materiale, acel "da-mi ca sa-ti dau' care creeaza necesitatea de a coordona punctul de vedere propriu cu punctul de vedere al celuilalt; exista vointa de a intelege pe celalalt facandu-te inteles pe tine. Exista, in sfarsit, impartasirea succeselor, bucuriilor, riscurilor si dificultatilor, care creeaza solidaritate si in acelasi timp valorizare reciproca. Prin ceilalti, copilul este rand pe rand felicitat sau blamat; pentru grup, el este eroul cutarei aventuri cutezatoare sau cel vinovat de cutare esec colectiv; critica celorlalti il aduce necontenit la autocritica; evaluat de ceilalti, el invata sa se evalueze pe sine si sa recunoasca existenta calitatilor partenerilor. Copilul ajunge astfel treptat sa-si dea seama ca puterile, capacitatile si avantajele sunt relative si ca in definitiv ele se echilibreaza : "Eu ma catar cel mai bine in pomi, insa X alearga mai repede ca mine, iar Y este extraordinar la jocul cu mingea'. In felul acesta el devine in aceeasi masura constient de valoarea sa ca si de aceea a altora, in felul acesta accepta egalitatea fundamentala a membrilor grupului, cata vreme inainte nu cunostea decat egocentrismul sau si atotputernicia adultului.
Aceste experiente sociale au importante extinderi pe planul moralei infantile. Morala se restrangea pana atunci, intr-adevar, la supunerea in fata adultului, care reprezenta tot ce este bine si tot ce este virtute, care promulga orice regula si orice lege si inaintea caruia copilul se gasea in pozitia unui infractor. In sanul grupului, lucrurile stau altfel : daca este efectiv controlat de camarazi, acestia nu-i sunt totusi cu nimic superiori, dovada ca si el ii controleaza neincetat. In grup copilul este rand pe rand supus autoritatii si totodata persoana care exercita autoritatea pe temeiul dreptului de control reciproc ; tot mai accentuat, el va exercita si un rol si pe celalalt, in masura in care a contribuit la promulgarea regulilor carora li se supune sau cel putin pe care le-a acceptat de bunavoie, in prealabil acord cu camarazii. Copilul face, prin mare, descoperirea unei forme de obligatie diferita de aceea care are originea in constrangerea adultului, el descopera obligatia ce decurge dintr-un acord intre egali si dintr-o adeziune personala. In felul acesta, asa cum magistral a aratat Piaget in valoroasa carte consacrata unei probleme ca Judecata morala la copil [57], subiectul se orienteaza de la o morala conditionata de respect unilateral si de supunere fata de adult spre o morala conditionata de aspect mutual, de conventie intre egali, morala care nu se va dezvolta totusi pe deplin decat in stadiul urmator, cand grupul va capata intreaga consistenta.