PARTICULARITATILE PROCEDURII IN FATA INSTANTELOR JURISDICTIONALE

SecTiunea I

PROCEDURA ORDINARA

Procedura in fata Curtii de Justitie cuprinde mai multe faze, care sunt:

1.Faza scrisa

2.Faza orala

3.Deliberarea si hotararea

Faza scrisa - Cuprinde comunicarea adresata partilor si institutiilor Comunitatii ale caror decizii sunt in discutie, a cererilor de chemare in judecata, expunerii cazului, apararilor si observatiilor, a raspunsurilor, precum si a tuturor documentelor si a actelor justificative in sprijinul cererii sau a copiilor certificate pentru conformitate.

Curtea este sesizata printr-o plangere adresata grefierului. Ea va cuprinde numele, domiciliul reclamantului, calitatea semnatarului, aratarea partii sau a partilor impotriva carora este indreptata plangerea, obiectul litigiului, o expunere sumara a motivelor invocate pe care se bazeaza cererea.

Plangerea trebuie introdusa in anumite termene peremptorii, care variaza dupa obiectul cauzei de la o luna la cinci ani si care sunt expres prevazute in textul tratatelor:

o luna pentru actiunea in anulare art. 33, alin. 3 si art. 38, alin. 2 CECO

doua luni pentru actiunea in anulare (art. 173, alin. final CE, si art.146, alin. final EURATOM)

trei luni pentru actiunile apartinand personalului Comunitatilor contra institutiilor comunitare (Regulamentul personalului, art.91, alin 3) cinci ani pentru actiunile in raspundere necontractuala a Comunitatilor (art. 43, Statutul Curtii).

Acestor termene de recurs li se adauga " termenele de distanta ", calculate in functie de sediul Curtii.1

Termenul de prescriptie incepe sa curga incepand cu ziua imediat urmatoare notificarii sau publicarii, din a cincisprezecea zi de la data publicarii ei in Jurnalul Oficial al Comunitatilor. Daca termenul se sfarseste intr-o zi libera sau intr-o zi de sarbatoare legala2, el se va prelungi pana la finele primei zile lucratoare urmatoare.

Termenul curge de asemenea si pe perioada vacantei judecatoresti, neputand fi, in principiu, suspendat decat in caz de forta majora sau cazuri fortuit.

Limba oficiala in care se redacteaza plangerea va fi una din limbile oficiale ale Comunitatilor. Daca se iveste un litigiu intre Comunitate sau una din institutiile sale si unul dintre statele membre sau o persoana fizica ori juridica apartinand acestuia, limba oficiala este limba nationala a statului respectiv. In litigiile dintre statele membre, limba oficiala este cea a reclamantului.

Plangerea se depune la grefier, care are obligatia sa o trimita celeilalte parti cu toate documentele anexate, aratandu-se si termenul in care trebuie depus memoriul in intampinare. Termenul in care trebuie depusa intampinarea este de o luna. Paratul in intampinare va mentiona3 numele si domiciliul, argumentele invocate in fapt si drept, concluzii, probele propuse. Intampinarea este trimisa tot prin intermediul grefierului, reclamantul putand sa prezinte un memoriu in replica, contra caruia paratul poate prezenta un alt memoriu in duplica.

Cercetarea prealabila a cauzei se face de catre judecatorul raportor, cu participarea avocatului general, partile avand posibilitatea sa asiste. In cadrul acestei anchete pot fi citti si audiati martori1. Citarea poate fi facuta de catre Curte, fie din oficiu, fie la cererea partilor sau avocatului general. Cererea unei parti de audiere a unui martor trebuie sa precizeze faptele in legatura cu care ar trebui ascultat si motivele care ii justifica audierea. Daca martorul citat cu respectarea formelor de procedura nu se prezinta Curtea il poate supune unei sanctiuni pecuniare de 5000 ECU iar urmatoarea citare va fi trimisa martorului pe propria lui cheltuiala. Aceiasi sanctiune i se poate impune cand, fara motiv, martorul refuza sa depuna marturie, sa depuna juramantul sau sa faca o declaratie solemna care se substitue acestuia.

De asemenea, in cadrul anchetei pot fi desemnati si audiati experti2. Ordonanta prin care se numeste expertul trebuie sa cuprinda sarcina acestuia si termenul in care trebuie sa prezinte raportul. Expertul se afla sub controlul judecatorului raportor, care poate asista la operatiunile de expertiza si este informat despre activitatea expertului. La cererea expertului se pot audia martori.

Expertul sau martorul poate fi recuzat in termen de doua saptamani de la desemnare sau citare. Recuzarea trebuie sa cuprinda motivele si probele propuse.

Partilor li se poate acorda de catre Curte un termen in care sa depuna observatii scrise cu privire la ancheta si la rezultatele ei.

Faza orala - Dupa inchiderea anchetei sau dupa deschiderea procedurii orale fara ancheta si daca nu s-a cerut amanarea examinarii cauzei, fie de catre presedinte, fie de catre una din parti1 presedintele Curtii stabileste data la care cauza urmeaza sa fie dezbatuta.

Dezbaterile se deschid si sunt conduse de catre presedinte. Faza orala incepe prin citirea raportului de catre judecatorul raportor.

Conform art. 58 din Reg. de Proc. al Curtii de Justitie, partile nu pot interveni in dezbateri decat prin agentul, consilierul sau avocatul lor.

In continuarea dezbaterilor, avocatul general isi va exprima opinia oral si motivat. Dupa ce avocatul general a fost ascultat, presedintele declara inchisa procedura orala si anunta ca decizia asupra cauzei va fi luata in camera de deliberare. Daca apar evenimente sau fapte ce nu au fost cunoscute, Curtea poate decide redeschiderea procedurii orale.

Deliberarea si hotararea - Deliberarea este secreta. La ea participa judecatorii care au participat la faza orala. Oricare dintre judecatori poate cere ca problemele ce vor fi ridicate si vor fi supuse la vot sa fie formulate in limba oficiala indicata de el. Hotararea se va lua cu unanimitate de voturi, neadmitandu-se procedura opiniei separate. Ea este pronuntata in sedinta publica, cu convocarea partilor. Hotararea trebuie sa fie semnata de presedinte, de judecatorul raportor, de judecatorii care au luat parte la deliberari si de grefier.

Sectiunea a II-a

EXCEPTII DE LA NORMALA DESFASURARE A PROCEDURII ORDINARE

2.1. Asistenta juridica gratuita

Oricare dintre parti poate sa faca o cerere prin care sa demonstreze ca este in imposibilitate de a suporta, total sau partial cheltuielile de judecata, cerand asistenta juridica gratuita. Cererea este insotita de toate informatiile si in special de un certificat dat de autoritatea competenta in materie, care sa dovedeasca lipsa de mijloace banesti pentru partea in discutie.1 Daca cererea este prezentata anterior actiunii pe care persoana in cauza ar intentiona sa o intenteze, aceasta va cuprinde o expunere sumara a obiectului actiunii. Pentru prezentarea cererii nu este necesara asistenta unui avocat.

Cererea va fi cercetata de catre camera din care face parte judecatorul raportor desemnat de presedinte si hotaraste admiterea totala sau partiala ori refuza beneficiul asistentei juridice gratuite. Ea decide prin ordonanta nemotivata si care nu este supusa  nici unei cai de atac.

Daca se acorda asistenta judiciara, ea poate fi retrasa oricand, daca se constata ca s-au modificat conditiile care au determinat admiterea cererii.

In cazul admiterii cererii de asistenta juridica gratuita, casieria Curtii va avansa sumele necesare, urmand ca prin decizia ce priveste cheltuielile Curtea sa pronunte si varsarea in caseria ei a sumelor avansate de aceasta. Aceste sume sunt recuperabile de catre grefier de la partea obligata sa plateasca cheltuielile de judecata.

2.2. Exceptia sau incidentul

In cazul in care una din parti ridica in fata Curtii o exceptie sau un incident care nu implica dezbateri asupra fondului, partea trebuie sa prezinte cererea printr-un act separat. Cererea trebuie sa cuprinda motivele de fapt si de drept pe care se intemeiaza, precum si documentele care o sustin.

Presedintele fixeaza celeilalte parti un termen pentru a-si expune in scris mijloacele de aparare si concluziile.

Dupa ascultarea avocatului general, Curtea poate da urmatoarele solutii: sa se pronunte asupra cererii sau sa o uneasca cu fondul. Daca se constata ca cererea nu este de competenta Curtii sau este inadmisibila, Curtea decide prin ordonanta motivata, fara a mai continua procedura.

Potrivit art. 92 alin.2 din Regulamentul de procedura, Curtea poate examina oricand din oficiu inadmisibilitatea cererii pe motiv de ordine publica. In aceasta situatie partile vor fi ascultate pentru a-si expune eventualele argumente.

2.3. Absenta paratului

Daca paratul, desi regulat citat, nu raspunde cererii de chemare in judecata reclamantul poate cere Curtii sa i se admita pretentiile. Cererea este notificata paratului, presedintele fixand data deschiderii procedurii orale.

Inainte de a pronunta hotararea in lipsa si dupa ascultarea avocatului general, Curtea examineaza admisibilitatea plangerii si verifica daca formalitatile de procedura au fost indeplinite, iar daca pretentiile reclamantului sunt intemeiate poate dispune chiar masuri de ancheta. Hotararea care sa pronuntat in lipsa paratului este susceptibila de opozitie. Ea se formuleaza in termen de o luna de la comunicarea hotararii.

2.4. Desistarea

Conform Regulamentului de procedura (art. 77 si art. 78) exista doua cazuri de desistare:

partile se inteleg asupra rezolvarii litigiului

renuntarea in scris din partea reclamantului

In primul caz, daca inainte de pronuntarea hotararii, partile cad de acord asupra incetarii litigiului si informeaza Curtea ca renunta la orice pretentie, presedintele dispune scoaterea cauzei de pe rol si decide asupra cheltuielilor. Partea care renunta este condamnata la acoperirea cheltuielilor de judecata, afara de cazul in care desistarea este justificata de atitudinea celeilalte parti. Daca exista un acord al partilor privind cheltuielile, se decide in conformitate cu acest acord. In lipsa concluziilor privind cheltuielile, fiecare parte isi suporta propriile cheltuieli1

Acest caz nu opereaza in ipoteza in care obiectul litigiului il formeaza legalitatea unui act, problema care , fiind de ordine publica, nu poate fi tranzactionata de parti.

In al doilea caz, daca reclamantul instiinteaza Curtea in scris ca intentioneaza sa renunte la proces, presedintele dispune scoaterea cauzei de pe rol.

2.5. Procedura de urgenta

Poate sa intervina:

In cazul in care se formuleaza o cerere prin care se solicita luarea unor masuri provizorii;

In cazul unei cereri de suspendare, de executare silita a unui act comunitar sau a unei hotarari a Curtii;

In cazul unei cereri de suspendare cu privire la executarea unei act  comunitar atacat prin recurs.

Potrivit art. 83 parag. 1 din Regulamentul de procedura, numai persoana care a atacat un act in fata Curtii poate cere suspendarea executarii acestuia. Celelalte masuri provizorii referitoare la o cauza dedusa Curtii pot fi cerute numai de partile cauzei.

Cererea de suspendare sau de pronuntare a unei masuri provizorii trebuie sa fie prezentata prin act distinct si sa cuprinda obiectul litigiului, motivele care reclama urgenta precum si argumentele de fapt si de drept ce justifica luarea masurii provizorii.1 Ea este comunicata celeilalte parti, careia presedintele ii acorda un termen scurt pentru a-si prezenta observatiile scrise sau orale, dar masura provizorie poate fi dispusa chiar inainte ca cealalta parte sa-si fi prezentat observatiile, cu posibilitatea ulterioara a modificarii ori anularii ei chiar din oficiu. Presedintele poate, de asemenea, sa dispuna daca apreciaza ca este necesara deschiderea unei anchete2

Presedintele poate decide personal  pe cale de ordonanta motivata si nesusceptibila de atac sau poate transmite cererea spre rezolvare Curtii, care hotaraste dupa ascultarea avocatului general.

Ordonanta presedintelui sau a Curtii este comunicata imediat partilor. Ea are un caracter provizoriu si nu afecteaza hotararea Curtii in cauza principala. In cazul in care ordonanta nu stabileste o data de la care masura inceteaza sa mai fie aplicata, aceasta isi inceteaza efectele la pronuntarea  hotararii in cauza principala.

Executarea ordonantei poate fi subordonata constituirii unei cautiuni de catre reclamant, al carei cuantum si modalitati sunt stabilite in functie de circumstantele concrete. De asemenea, la cererea unei parti, ordonanta poate fi modificata sau anulata, daca circumstantele s-au schimbat.

2.6. Tertii intervenienti

Pot interveni in cauzele aflate in fata Curtii statele membre si institutiile comunitare.

Sfera intervenientilor, potrivit art. 37 alin 2 din Statutul Curtii, este largita prin faptul ca orice alte persoane care dovedesc un interes in solutionarea oricarui cauze, vor avea un drept de interventie exceptandu-se cauzele in care partile sunt statele membre ori institutiile comunitare sau statele membre si aceste institutii.

Cererea de interventie trebuie prezentata cel tarziu la sfarsitul unui  termen de trei luni de la publicarea in Jurnalul Oficial al Comunitatilor. Ea trebuie sa cuprinda partile, aratarea cauzei, numele si domiciliul intervenientului, concluziile in sustinerea carora intervenientul cere sa intervina sau respingerea pretentiilor uneia dintre parti in litigiul principal, probele propuse si mijloacele respective, domiciliul ales la sediul Curtii, desemnarea avocatului, precum si celelalte documente ce trebuiesc depuse pentru orice reclamatie.

Inainte de a decide asupra cererii de interventie, presedintele da posibilitatea partilor sa-si prezinte observatiile scrise sau orale. Daca presedintele admite interventia, intervenientului i se comunica toate actele de procedura comunicate partilor, el trebuind sa accepte litigiul in stadiul in care se afla in momentul interventiei. Presedintele fixeaza termenul in care intervenientul urmeaza sa-si expuna in scris argumentele sale, ca si termenul in care partile in litigiu pot sa raspunda, dupa care se reia procesul dupa procedura obisnuita, dar cu participarea si a intervenientului, caruia i se opune hotararea in cauza respectiva.

2.7. Rectificarea erorilor materiale

Erorile materiale pot fi rectificate de catre Curte din oficiu sau la cererea unei parti. Cererea trebuie formulata in termen de cincisprezece zile de la pronuntare

Curtea va delibera in sedinta secreta, dupa ce avocatul general si-a spus opinia. La originalul deciziei rectificate se va anexa ordonanta de rectificare.

2.8. Omisiunea de a hotari

Art. 67 din Regulamentul de procedura prevede situatia in care Curtea poate sa omita sa hotarasca asupra unui capat de cerere sau asupra cheltuielilor. In acest caz, Curtea urmeaza sa fie sesizata de partea nemultumita printr-o plangere, in termen de o luna de la comunicarea hotararii. Plangerea este comunicata celeilalte parti, care isi prezinta observatiile scrise in termenul fixat de presedinte, iar Curtea, dupa ascultarea avocatului general, se va pronunta asupra admisibilitatii si temeiniciei plangerii.

2.9. Opozitia

Daca una din parti nu a fost prezenta, si in lipsa ei s-a pronuntat o hotarare, poate sa faca opozitie printr-o cerere de anulare a hotararii in termen de o luna de la data comunicarii hotararii.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Dupa comunicarea opozitiei, presedintele fixeaza celeilalte parti un termen pentru a-si prezenta observatiile scrise.

Curtea se pronunta printr-o hotarare nesusceptibila de opozitie.

2.10. Caile extraordinare de recurs

Curte judeca in prim si ultim grad. Caile extraordinare de recurs sunt: opozitia tertului si revizuirea.

Opozitia tertului poate fi formulata de statele membre, institutiile Comunitatii si orice alta persoana fizica sau juridica. Terta opozitie este indreptata impotriva hotararilor pronuntate fara introducerea tertului in cauza, daca aceste hotarari cauzeaza prejudicii.1

Cererea formulata de catre tert trebuie sa cuprinda: hotararea atacata, motivele pentru care hotararea produce prejudicii tertului si motivele pentru care tertul nu a participat la cauza.

Cererea prin care se face opozitie se depune in termen de doua luni de la data publicarii hotararii in Jurnalul Oficial al Comunitatilor.

Hotararea impotriva careia se face opozitie poate fi modificata daca sustinerile tertului opozant sunt acceptate.

Revizuirea poate fi introdusa daca s-a descoperit un fapt ce este decisiv in cauza si care nu era cunoscut atunci cand hotararea a fost pronuntata.2

Cererea de revizuire trebuie facuta in termen de trei luni de la data cand reclamantul a cunoscut faptul ce a dus la introducerea cererii. Ea trebuie sa specifice hotararea atacata, aspectele in legatura cu care hotararea este contestata, sa arate faptele pe care se bazeaza cererea, sa mentioneze mijloacele de proba care justifica existenta faptelor ce au determinat revizuirea si care dovedesc ca termenul in care se poate introduce cererea de revizuire nu a fost incalcat.

Revizuirea incepe prin decizia Curtii cu privire la aparitia faptului nou ce justifica deschiderea revizuirii si declara ca cererea de revizuire este admisibila. Urmeaza apoi judecarea fondului, dupa procedura normala.

2.11. Interpretarea hotararilor

La cererea oricareia dintre parti sau oricarei institutii comunitare, Curtea poate interpreta o hotarare ce prezinta dificultate1. Partea care a cerut interpretarea unei decizii a Curtii trebuie sa manifeste interes in ceea ce priveste solicitarea.

Cererea de interpretare a hotararilor trebuie sa cuprinda hotararea ce se cere a fi lamurita si a pasajelor a caror interpretare este ceruta.

Dupa ce partile isi prezinta opiniile si avocatul general este ascultat, Curtea va decide sub forma unei hotarari.

Sectiunea III

PROCEDURILE SPECIALE

3.1. Recursul functionarilor comunitari2

Litigiile dintre functionarii comunitari si Comunitate se solutioneaza de catre Curtea de Justitie potrivit statutului sau regulamentului aplicabil acestora (art. 179 din Tratatul C.E.E.)

Aceste litigii sunt solutionate dupa procedura obisnuita, dar exista si cateva deosebiri. Astfel, recursurile introduse de un agent sau un functionar al unei institutii comunitare vor fi judecate de acea Camera a Curtii desemnata sa se ocupe de institutia respectiva.3

3.2. Chestiunile prejudiciare

Au un caracter necontencios, ceea ce rezulta si din reglementarea cheltuielilor de judecata, actiunile si procedurile la Curtea de Justitie fiind scutite de taxe. Exceptiile sunt aratate in art. 72 din Regulamentul de procedura al Curtii de Justitie: daca o parte a provocat Curtii anumite cheltuieli ce nu erau necesare, aceasta poate sa impuna partii, dupa ascultarea avocatului general, plata cheltuielilor; atunci cand o parte cere reproducerea sau traducerea anumitor acte, iar grefierul considera aceste activitati excesive, costurile vor fi suportate de partea care face cererea in acest sens.

Sumele datorate martorilor si expertilor, precum si cheltuielile facute de parti cu privire la procedura, adica cheltuielile de deplasare, plata agentului, consilierului sau avocatului sunt considerate cheltuieli recuperabile1

3.3. Procedura recursului contra hotararilor Comitetului de arbitraj al C.E.E.A.

Cererea de recurs impotriva hotararilor Comitetului de arbitraj va cuprinde: numele si domiciliul recurentului; calitatea semnatarului; aratarea deciziei atacate; indicarea partilor; mentionarea faptelor; motivele si concluziile recurentului.2

Grefierul Curtii primeste cererea de recurs si va cere de la Comitetul de arbitraj dosarul cauzei. Curtea va decide sub forma unei hotarari. Daca se va anula decizia Comitetului, Curtea va retrimite dosarul cauzei.

3.4. Procedura micii revizuiri, prevazuta in Tratatul instituind C.E.C.A.

Vizeaza adoptarea la noile conditii a regulilor privind atributiile Inaltei Autoritati si exercitarea acestora. Aceasta este o procedura simplificata ce nu modifica principiile generale ale Tratatului de la Paris si nici raporturile dintre Inalta Autoritate si celelalte organe ale C. E. C. A.

3.5.          Procedura de avizare in materie de acorduri incheiate in cadrul Tratatului instituind C. E. E.

Consiliul, Comisia sau un stat membru pot cere Curtii de Justitie sa elaboreze un aviz conform art. 228 din Tratatul de la Roma. Daca avizul este cerut de catre Consiliu, el va fi comunicat Comisiei si Parlamentului European. Daca cererea este solicitata de catre Comisie, ea va fi comunicata Consiliului, Parlamentului European si statelor membre. Daca cererea de aviz este facuta de catre unul din statele membre, ea va fi comunicata Consiliului, Comisiei, Parlamentului European si celorlalte state membre. Institutiile si statele membre carora le-au fost comunicate avizele isi vor prezenta observatiile scrise intr-un termen stabilit de presedinte. Acesta va desemna un judecator raportor dupa depunerea cererii de aviz. Curtea va emite un aviz motivat in Camera de consiliu, dupa ascultarea avocatului general. Avizul va fi semnat de presedinte, de judecatorii care au participat la deliberari si de grefier si va fi comunicat Consiliului, Comisiei, Parlamentului European si statelor membre.

3.6.          Executarea hotararilor Curtii

Hotararile Curtii au forta executorie si sunt susceptibile de executare imediata.

Executarea silita a hotararilor se realizeaza prin autoritatile statelor membre potrivit legislatiei nationale a acestora.

SECTIUNEA IV

PROCEDURA IN CAZUL RECURSULUI

1.     Recursul in anulare

Recursul in anulare este reglementat in art. 33 din Tratatul C.E.C.O., in art.173 din Tratatul C.E.E. si in art. 146 din Tratatul C.E.E.A. El consta in posibilitatea deschisa statelor, organelor comunitare si persoanelor fizice ori juridice de a ataca in fata Curtii un act obligatoriu emis de Consiliu sau de Comisie si de a obtine, in anumite conditii, desfiintarea acestuia. Este, prin urmare, expresia acelei categorii de competente care, apropiindu-se de ceea ce legislatiile nationale inteleg prin controlul constitutionalitatii legilor, face ca instanta de la Luxemburg sa fie asemanata in literatura de specialitate cu o jurisdictie federala. Recursul in anulare urmareste desfiintarea si nu modificarea unui act ilegal.

Prin recursul in anulare pot fi atacate numai actele obligatorii, fie cele care emana de la Comisia executiva, fie de la Consiliul de Ministri. Aceste acte difera insa de la un tratat la altul.

In lumina tratatului de la Paris pot fi atacate prin recurs in anulare numai deciziile si recomandarile1 Inaltei Autoritati. Curtea a apreciat ca natura actului in discutie trebuie stabilita in raport de continutul acestuia si nu pornindu-se de la exprimarea sa formala.

In legatura cu caracterul actului atacabil prin recurs in anulare, Tratatul de la Paris distinge, de asemenea, intre acte obligatorii, decizii si recomandari, cu caracter general si acte obligatorii individuale, fara insa a preciza expres elementele definitorii ale fiecarei categorii. In opinia Curtii are un caracter general o decizie care stabileste reguli de organizare generala "care pot prezenta o importanta identica intr-un numar nedeterminat de cazuri, sunt aplicabile tuturor adresantilor care se gasesc in conditiile prevazute pentru aplicarea lor".1

Potrivit jurisprudentei Curtii o decizie aplicabila totalitatii intreprinderilor si tranzactiilor vizate de regimul pe care il stabileste este o decizie generala. Ea conserva acest caracter chiar daca se aplica pe un teritoriu limitat, cu privire la o asociatie reclamanta grupand totalitatea intreprinderilor vizate.2

Din contra, este individuala o decizie prin care Inalta Autoritate autorizeaza reglementari comerciale si alte acorduri pronuntandu-se astfel "asupra validitatii juridice a unei decizii concrete adoptata de intreprinderi bine individualizate".

Distinctia intre actul obligatoriu general si actul individual are o deosebita importanta cat priveste posibilitatea intreprinderilor de a recurge la un recurs in anulare.

In lumina Tratatelor de la Roma, care contin reglementari identice, pot face obiectul unui recurs in anulare numai actele avand forta obligatorie, emanand de la Consiliu sau Comisie, respectiv regulamentele3 si directivele4 si in anumite situatii deciziile.5

Diferenta dintre regulamente si decizii este important de subliniat, pentru ca numai acestea din urma pot fi atacate de persoanele fizice sau juridice. De aceea, pe cale de jurisprudenta, Curtea a simtit nevoia sa faca o delimitare clara intre aceste doua categorii de acte. In acest sens, Curtea a considerat ca trebuie sa fie considerat ca decizie actul comunitar care vizeaza un numar limitat de destinatari si nu are efect obligatoriu decat fata de acestia. Regulamentul este aplicat nu unor destinatari limitati, desemnati sau identificabili, ci unor categorii avute in vedere in mod abstract si in ansamblul lor.

In ceea ce priveste procedura recursului, conform art.33 din Tratatul C.E.C.O., el trebuie sa fie formulat intr-un termen de o luna de la publicarea actului comunitar de valoare generala sau de la notificare, daca este vorba de un act individual. Practica Curtii este unitara in sensul de a lua in considerare ca moment de incepere a curgerii termenului de recurs, data depunerii la grefa si nu data remiterii la posta.

Potrivit art. 173 din Tratatul C.E.E. si art. 146 din Tratatul C.E.E.A., termenul inauntrul caruia se poate formula recursul in anulare este de doua luni si curge pentru actele generale de la publicarea lor, iar pentru actele individuale de la notificarea lor catre interesat. Tratatele de la Roma retin ca moment al inceperii termenului de recurs si ziua in care interesatul a luat cunostinta de existenta si continutul actului, daca acesta nu I-a fost notificat oficial.

Regulamentul de Procedura al Curtii prevede ca termenul curge in caz de notificare din ziua urmatoare acestei notificari, iar in caz de publicare, cu incepere din a 15-a zi urmatoare publicarii actului atacat in Jurnalul Oficial al Comunitatilor.1

2.     Recursul in carenta

Recursul in carenta consta in posibilitatea pusa la dispozitia statelor, organelor comunitare, precum si intreprinderilor sau chiar particularilor - in anumite situatii strict limitate - de a ataca in fata Curtii de Justitie abstentiunea, refuzul Comisiei sau al Consiliului de Ministri de a decide in materii in care aceste organe comunitare au prin tratate obligatia de a lua o anumita masura. Prin urmare, tacerea, refuzul de a actiona atunci cand dispozitiile tratatelor constitutive prescriu o asemenea actiune, refuz dedus tocmai din aceasta tacere din partea organelor comunitare, poate fi atacat in fata Curtii, prin introducerea unui recurs in carenta.

Ca mijloc de control jurisdictional, recursul in carenta joaca un rol deosebit, garantand exercitarea puterilor comunitare conferite institutiilor prin tratatele constitutive si urmarind sa oblige organul competent sa actioneze.

Recursul in carenta, prin obiectul sau, este diferit de recursul in anulare; acesta din urma vizeaza desfiintarea existentei legale a unui act, in timp ce recursul in carenta obliga institutia competenta sa actioneze.

Procedura care trebuie urmata pentru a se ajunge la introducerea unui recurs in carenta,1 cuprinde doua etape: o etapa preliminara, de punere in intarziere a organului aflat in carenta, si o a doua etapa, constand in procedura contradictorie in fata Curtii si in timpul careia se examineaza legalitatea inactiunii organului comunitar.

In prima etapa, partea interesata trebuie sa ceara organului competent al comunitatii sa puna capat inactivitatii sale. Aceasta cerere reprezinta, de fapt, o punere in intarziere si este de o deosebita importanta pentru desfasurarea ulterioara a procedurii, ea trebuind sa fie clara si precisa si sa avertizeze organul comunitar ca perseverarea in inactivitate va duce la un recurs in carenta. De asemenea, este necesar ca cererea preliminara sa precizeze data de la care curge termenul de doua luni in decursul caruia organul comunitar trebuie sa puna capat tacerii sale. Cererea preliminara trebuie adresata numai organului competent si obligat la o anumita actiune, ea trasand, de altfel, limitele in care viitorul recurs in carenta va putea fi introdus.

Daca la capatul celor doua luni, ce au trecut de la punerea in intarziere, organul in culpa persevereaza in tacerea sa, partea interesata are la dispozitie un nou termen de o luna, in reglementarea data in Tratatul de la Paris, sau de doua luni, in cea data in Tratatul de la Roma, pentru a sesiza Curtea cu un recurs in carenta propriu-zis.

Diferenta de intindere a acestui al doilea termen intre cele doua tratate este greu de explicat; s-ar justifica1 prin caracterul special al materiei reglementate prin Tratatul instituind C.E.C.O., si care, data fiind importanta resurselor energetice pentru economia oricarei tari, impune o celeritate mai mare in rezolvarea tuturor problemelor litigioase si inlaturarea eventualelor perturbari pe care le-ar produce. Curtea arata ca "recursul in carenta nu este de acceptat decat daca, la expirarea termenului de doua luni, organul respectiv nu a luat pozitie"2

Curtea a apreciat ca orice act sau actiune a organului in cauza, chiar fara a imbraca un caracter formal si obligatoriu, trebuie considerat ca fiind o luare de pozitie si deci, ca punand capat carentei.

3.     Recursul in interpretare

Curtea de Justitie are misiunea de a veghea la corecta aplicare a tratatelor constitutive, precum si de a realiza o interpretare unitara a acestor tratate ca si a dreptului comunitar in general. Cu alte cuvinte, instanta de la Luxemburg este abilitata sa interpreteze tratatele instituind cele trei organizatii comunitare, dar si regulamentele, deciziile, directivele, recomandarile adoptate de institutiile comunitare in aplicarea acestor tratate. Aceasta activitate se realizeaza, in special, pe calea contenciosului propriu-zis. Tratatele constitutive prevad insa si posibilitatea realizarii unei activitati de interpretare de catre Curte si cu titlu incidental, prealabil pe calea recursului in interpretare care insa este reglementat diferit in Tratatele de la Roma, fata de Tratatul de la Paris.

In lumina Tratatului de la Paris, art. 41 prevede: "Curtea este singura competenta sa statueze, cu titlu prejudiciar (prealabil) asupra validitatii deliberarilor Inaltei Autoritati si ale Consiliului, in cazul in care un litigiu adus in fata unui tribunal national ar pune in cauza aceasta validitate"

In lumina acestei dispozitii apare evident ca:1

instantei de la Luxemburg nu I s-a atribuit nici o competenta cu privire la interpretarea actelor comunitare cu titlu prejudiciar in ipoteza in care o problema de interpretare s-ar ridica in fata unui tribunal national;

instantele nationale nu au nici un fel de competenta cu privire la aprecierea validitatii actelor C.E.C.O.;

aprecierea de validitate se refera numai la deliberarile Inaltei Autoritati si ale Consiliului, adica la deciziile generale sau individuale, precum si la recomandari

ori de cate ori, in fata tribunalelor nationale, de orice grad ar fi ele, este dedus un litigiu care pune in cauza validitatea deliberarii Inaltei Autoritati sau ale Consiliului, acestea sunt obligate sa suspende cauza si sa se adreseze pe calea recursului in interpretare Curtii de la Luxemburg pentru ca instanta comunitara sa statueze asupra validitatii actului in discutie.

Desi art. 31 C.E.C.O. prevede ca instanta comunitara asigura respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea tratatului si regulamentelor de executare, in lumina art. 41 din Tratatul C.E.C.O. nu este exclus ca jurisdictiile nationale, pe cale incidentala, sa poata face si ele interpretarea unor dispozitii ale actului de la Paris. Aceasta ipoteza a facut ca doctrina sa exprime critici serioase la adresa formularii din art.41. S-a conchis in sensul obligatiei tuturor tribunalelor nationale de a se abtine sa aprecieze validitatea actelor comunitare, de a cere o asemenea apreciere Curtii si de a se supune deciziei acesteia in solutionarea cauzei date.

In lumina Tratatelor de la Roma, conform art.177 "Curtea de Justitie este competenta pentru a hotari cu titlu prejudiciar ":

asupra interpretarii prezentului Tratat;

asupra validitatii si interpretarii actelor luate de institutiile comunitatii;

asupra interpretarii statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, daca aceste statute o prevad.

In lumina acestui text, Curtea de Justitie este competenta se interpreteze dreptul comunitar, precum si sa aprecieze validitatea actelor comunitare.

Potrivit art.20 din Protocolul asupra Statutului Curtii de Justitie a C.E.E. si art.21 din Protocolul asupra Statutului Curtii de Justitie a C.E.E.A., judecatorul1

national care deschide un recurs in interpretare, suspenda procesul pendinte si comunica hotararea sa Curtii care o notifica prin grefier partilor in cauza, statelor membre si Comisiilor, precum si Consiliului daca actul in discutie emana de la acesta.

Intr-un termen de 2 luni de la comunicare, partile, statele membre, Comisia si, daca a fost anuntat, Consiliul, au dreptul sa depune la Curte memorii sau observatii scrise.

Dupa depunerea acestor considerente scrise sau daca cei interesati declara ca renunta sa prezinte asemenea considerente ori in tacerea celor care au primit notificarea se urmeaza procedura obisnuita prevazuta de art.44 si urmatoarele din Reg. de Proc.

4.     Recursurile in plina jurisdictie

Recursul in plina jurisdictie da posibilitate instantei de la Luxemburg sa aprecieze toate elementele de fapt si de drept ale cauzei deduse in fata sa, modificand acea hotarare a organului comunitar ce a fost pusa in discutie, in sensul de a stabili o alta solutie obligatorie pentru parti.

4.1.          Recursul in responsabilitate

Cele trei Comunitati europene, avand in temeiul tratatelor constitutive personalitate juridica, pot produce prin activitatea ce o desfasoara, in aceasta calitate, pagube care trebuie reparate, antrenandu-se astfel raspunderea lor civila.

Dispozitiile tratatelor au in vedere atat raspunderea delictuala a Comunitatilor, directa sau indirecta, cat si raspunderea lor antrenata ca urmare a neindeplinirii obligatiilor contractuale. Persoanele interesate pot obtine in anumite conditii repararea pagubelor astfel cauzate, pe calea unui recurs in fata Curtii de la Luxemburg.

4.2.          Recursul in constatarea neindeplinirii de catre state a obligatiilor decurgand din tratatele constitutive

Prin Tratatele de la Paris si Roma statele membre au inteles sa confere executivelor comunitare, Inalta Autoritate si Comisiile C.E.E. si C.E.E.A., misiunea de a veghea la aplicarea acestor tratate, misiune in virtutea careia organele evocate trebuie sa urmareasca modul si masura in care statele semnatare isi indeplinesc obligatiile decurgand din actele constitutive ale celor trei Comunitati.

Conform acestor competente, organul executiv are posibilitatea sa constate, pe cale de decizie, ca un stat membru nu si-a indeplinit o obligatie derivand din tratatele constitutive, decizie ce poate fi atacata de acest stat, in fata Curtii, care, in urma unui contencios in plina jurisdictie, urmeaza a se pronunta asupra masurilor hotarate de organul executiv, confirmandu-le, modificandu-le sau anulandu-le.

Procedura recursului prevazut in art. 88 alin. 2 C.E.C.O. presupune obligatoriu doua etape, si anume: prima, prealabila, obligatorie si desfasurata, in totalitate, la initiativa si in fata Inaltei Autoritati si, a doua, contenciosul propriu-zis, desfasurata in fata Curtii.

4.3.Recursul impotriva sanctiunilor

Organizarea constrangerii, adica a aplicarii sanctiunilor menite sa asigure in ultima instanta observarea fortata a regulilor comunitare - tratate constitutive sau acte normative emise in baza acestora - cunoaste, in lumina Tratatelor de la Paris si Roma, o distinctie neta dupa cum sanctiunea urmeaza a fi suportata de statele membre sau de persoane fizice sau juridice.

Recursul impotriva sanctiunilor aplicate statelor membre - Daca un stat membru incalca o obligatie prevazuta in Tratatul de la Paris si persista in aceasta incalcare, Inalta Autoritate, in conformitate cu art.88 alin. 3, poate aplica anumita sanctiuni. Potrivit acestui articol, "daca statul nu a procedat la executarea obligatiei sale in termenul fixat de Inalta Autoritate, sau in caz de recurs, daca acesta a fost respins, Inalta Autoritate, poate, cu avizul conform al Consiliului, hotarand cu majoritate de doua treimi:

Sa suspende varsarea sumelor cu care este datoare in contul statului in chestiune, in virtutea prezentului Tratat;

Sa ia sau sa autorizeze celelalte state membre sa ia masurile derogatorii de la dispozitiile art. 4 in vederea corectarii efectelor incalcarii constatate."

Impotriva acestor sanctiuni, conform art. 88 alin. 4, statul in culpa poate formula, in doua luni de la notificare, un recurs in plina jurisdictie referitor la decizia de aplicare a sanctiunii.

Recursul impotriva sanctiunilor date particularilor - Tratatele de la Paris si Roma cuprind numeroase prevederi care permit aplicarea de sanctiuni pecuniare particularilor, persoane fizice si juridice, stabilindu-se, totodata, si mecanismul menit sa asigure, la nevoie, executarea silita a acestor sanctiuni.

CAPITOLUL V

CONCLUZII FINALE

Instituind, initial, Comunitatile europene si, ulterior, Uniunea europeana, statele membre au incredintat o parte a suveranitatii lor unor organisme suprastatale, renuntand la sau transferand o serie de atribute nationale specifice, care nu pot fi redobandite oricum ci doar in conditii de exceptie. De asemenea, aceste atribute nu pot sa fie restituite autoritatilor statelor membre. De aceea, transferul de putere catre institutiile comunitare este considerat a avea o natura ireversibila.1 Aceasta apreciere2 este facuta cu privire la integralitatea si unitatea puterilor acordate pentru ca nu se poate admite ca unul sau mai multe state membre sa renunte intr-o mica masura la atributele in cauza, in timp ce alte state membre sa fie nevoite sa accepte renuntari importante, care astfel ar crea pozitii de subordonare sau de inegalitate.3

Asadar, principiul egalitatii de tratament trebuie sa fie respectat pe deplin. Nici un stat membru nu poate realiza alte avantaje decat cele care pot sa fie obtinute printr-o echitabila impartire a drepturilor si indatoririlor, precum si din corecta aplicare a actelor juridice comunitare. Chiar daca, datorita inactiunii unei autoritati comunitare in aplicarea unei dispozitii legale, s-ar putea deduce ca aceasta nu mai este actuala sau ar deveni prejudiciabila, iar unele reguli nationale diferite sunt pe cale de a se consolida si ar deveni astfel discriminatorii si ele insele prejudiciabile, statele membre nu se pot impotrivi libertatii de actiune discretionara, iar Comunitatea nu-si poate pierde nicidecum autoritatea, desi unele dintre organele sale poarta culpa. Acele reguli nationale nu trebuie sa fie incompatibile fata de oricare dintre principiile comunitare. Principiul solidaritatii comunitare trebuie, de asemenea, sa fie luat in considerare fara a se distinge, pentru a se asigura echilibrul intre partenerii comunitari.

Fundamentul Comunitatilor este constituit, asadar, dintr-o noua ordine juridica, care va trebui sa se impuna pe langa sau in cadrul ordinii juridice nationale din fiecare stat membru. In cadrul acestui context se pune intrebarea daca dreptul comunitar va avea o existenta de sine statatoare, independent de diversele sisteme juridice nationale sau el va trebui sa fie integrat in vreo forma sau alta in aceste sisteme ori intr-un sistem ierarhic mai eficient?

In privinta raporturilor intre dreptul international si dreptul national au fost avansate trei teorii. Primele doua, dualiste, considera dreptul international si dreptul national ca reprezentand ordini juridice separate. Ele vor fi, deci, egale si independente, prin urmare normele dreptului international nu au valoare pentru dreptul intern si invers, si, pentru a fi valabile in ordinea interna, ele trebuie sa se transforme in norme de drept intern, singurele pe care organele statului si instantele sale judecatoresti le aplica, ceea ce ar face posibila modificarea si abrogarea lor printr-o lege interna ulterioara.1 Dar, practica generala a statelor este in sensul ca transformarea dreptului international in drept intern nu se face prin adoptarea de legi interne care sa reproduca normele conventionale ale dreptului international.

Statele nationale nu au un sistem dualist complet.2 In toate aceste state dreptul international cutumiar este o parte a dreptului national. Dar, in ceea ce priveste tratatele internationale, in Marea Britanie, Danemarca si Irlanda ele nu sunt imediat aplicabile in ordinea juridica nationala, ci este necesara transformarea normelor ce decurg din acestea in norme juridice nationale. Acest sistem prezinta o serie de dezavantaje in sensul ca procesul de transformare poate sa fie de durata, datorita amendamentelor parlamentare textul poate sa fie schimbat, norma internationala nu are un regim propriu in ordinea juridica nationala; sistemul in cauza nu poate sa fie aplicat pentru transformarea deciziilor obligatorii emise de organizatii internationale, acte care isi mentin acest caracter indiferent de ce ar putea decide parlamentul national.1

In sistemul dualist atenuat, intalnit in Germania si Italia, inainte ca guvernele sa adere la tratatele internationale, trebuie obtinuta aprobare din partea Parlamentului, normele generale de drept international avand, totusi, prioritate asupra legislatiei interne si fiind obligatorii. Atenuarea se explica prin faptul ca legea ce aproba tratatul il incorporeaza si nu mai poate fi modificat, ci va fi acceptat ca atare.

Potrivit teoriei moniste, ar exista o singura ordine juridica, cuprinzand atat dreptul international, cat si dreptul intern, ca un sistem unitar de norme situate intr-un cadru ierarhic, de prioritate. Doctrina monista are doua variante, cea a primatului dreptului intern si cea a primatului dreptului international.2 In ambele variante normele de drept international, in aplicarea lor pe plan intern, nu sunt asimilate cu legile interne. Nu este necesar un proces de transformare prin masuri legislative nationale. Dar, in ipoteza in care norma de drept international este mai recenta decat normele interne care se afla in conflict, ea va avea prioritate; daca ea este urmata de o legislatie nationala, potrivit aceleiasi doctrine, aceasta ar trebui sa fie in concordanta cu legea internationala, asigurandu-se, astfel, preeminenta normei de drept international, care ar decurge din natura dreptului international.

Unul din avantajele sistemului monist este caracterul sau logic mai mare in sensul ca regulile juridice ale unei comunitati mai numeroase trebuie sa prevaleze fata de cele ale partilor sale,1 dar aplicarea lor ca norme de drept international se va face in cadrul unei ordine juridice nationale, statelor revenindu‑le rolul de a le pune in practica.

In domeniul dreptului comunitar se remarca absenta oricarei prevederi exprese la nivelul Tratatelor constitutive ale Comunitatilor prin care sa fie reglementata problema incorporarii sale in ordinea juridica nationala a statelor membre. In privinta regulamentelor ce pot sa fie adoptate de organismele comunitare, se prevede in Tratat2 ca ele sunt obligatorii in toate elementele lor si direct aplicabile in toate statele membre. Deci, aceste regulamente trebuie sa fie aplicate de institutiile nationale, fara sa fie necesare masuri prealabile de transformare a dreptului comunitar in drept national.

Pozitia Curtii de Justitie este in sensul ca Tratatul "este mai mult decat un simplu acord care creeaza, pur si simplu, obligatii reciproce". Comunitatea ce a fost creata constituie "o noua ordine juridica pentru a carui beneficiu statele si-au limitat drepturilor lor suverane, desi in domenii limitate, si intre subiectii careia se cuprind nu numai statele membre, dar si nationalii lor," astfel ca: "independent de legislatia statelor membre, dreptul comunitar nu impune, deci numai obligatii asupra persoanelor, dar, de asemenea, a inteles sa le confere drepturi care devin parte a mostenirii lor juridice. Aceste drepturi se nasc nu numai cand ele sunt acordate expres de Tratat, dar si in temeiul obligatiilor pe care Tratatul le impune intr-un mod clar definit persoanelor, precum si statelor membre si institutiilor Comunitare."1

Din interpretarea Tratatelor, Curtea de Justitie a subliniat importanta transferului uniform a dreptului comunitar in fiecare stat membru, altfel el s-ar reduce la o pura constructie teoretica sau avand un caracter facultativ sau optional, fiind surpate insesi bazele economice si juridice ale Tratatului. Validitatea masurilor adoptate de institutiile comunitare nu se poate aprecia prin recurgerea la concepte sau reguli ale dreptului national, intrucat s-ar produce efecte negative asupra uniformitatii si eficacitatii dreptului comunitar.

In acelasi sens s-a mai statuat ca masurile legislative care incalca domeniul in care Comunitatea isi exercita puterea sa legislativa ori care sunt astfel incompatibile cu prevederile dreptului comunitar, ar echivala cu o negare a eficacitatii obligatiilor asumate neconditionat si irevocabil de catre statele membre potrivit Tratatului si ar periclita astfel chiar fundamentele Comunitatii.2

Este aplicat, prin urmare, principiul eficacitatii sau al efectelor utile in interpretarea si aplicarea dreptului comunitar. Acest principiu nu poate exista independent de principiul prioritatii dreptului comunitar, care, in relevanta sa practica, inseamna ca relatia dintre prevederile Tratatului si masurile direct aplicabile ale institutiilor comunitare, pe de o parte, si dreptul national al statelor membre, pe de alta parte, trebuie sa fie in asa fel conceputa incat acele prevederi si masuri nu numai ca fac automat inaplicabila orice prevedere contrara din dreptul national, dar, in masura in care sunt parte integranta si au prioritate in ordinea juridica aplicabila pe teritoriul fiecarui stat membru, impiedica, de asemenea, adoptarea valabila, de noi masuri legislative nationale in masura in care ele ar fi incompatibile cu dispozitiile comunitare.

Prin urmare, in virtutea principiului prioritatii, regulile de drept comunitar vor face inoperante orice reguli de drept national in vigoare sau viitoare, in masura in care ar fi contrare,1 aceasta numai daca este vorba de raporturi juridice in sfera comunitara, ceea ce nu ar impiedica aplicarea acelor reguli in alte raporturi ce nu se circumscriu acestei sfere si in legatura cu care atributele suverane ale statului vor continua sa se manifeste.

Tratatul instituind Comunitatea europeana are o autoritate superioara celei care apartine legilor chiar ulterioare intrarii sale in vigoare, el instituind o ordine juridica proprie, integrata celei apartinand statelor membre, fiind direct aplicabila resortisantilor acestor state si impunandu-se organelor nationale de jurisdictie.

Se poate deduce din jurisdictia evocata ca in aplicarea dreptului comunitar Curtea de Justitie s-a raliat doctrinei moniste din dreptul international, adica in masura in care dreptul comunitar este direct aplicabil, el trebuie sa fie aplicat in cadrul ordinei juridice comunitare, indiferent daca un stat ar proceda la conformare concomitent sau la o data ulterioara, astfel ca , de jure, va fi de imediata aplicare, fara sa fie nevoie de un act de sanctionare sau de transformare in norme de drept intern din partea organelor statelor membre. Chiar si in statele care sunt consecvente sistemului dualist atenuat s-a acceptat, in ultima instanta, ca tribunalele trebuie sa aplice direct regulile comunitare, chiar daca exista o legislatie nationala potrivnica. A fost urmata, astfel, interpretarea data de Curtea de Justitie in sensul ca un tribunal national, care este chemat, in limitele competentei sale, sa aplice prevederile dreptului comunitar, are datoria de a da pe deplin urmare acelor prevederi, daca este necesar refuzand din proprie initiativa sa aplice vreo prevedere contrara din legislatia nationala chiar daca a fost adoptata ulterior, si nu este necesar pentru judecator de a cere ori de a astepta anularea prealabila a unei asemenea prevederi sau masuri, prin mijloace legislative sau prin alte mijloace constitutionale. In acest mod, aplicarea directa si imediata a regulilor comunitare a fost acceptata, astfel incat sa fie protejate drepturile conferite prin ordinea juridica a Comunitatii. In acelasi timp, a fost acceptat si principiul prioritatii dreptului comunitar asupra dreptului national.

Chiar si in statele traditional dualiste (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca) tribunalele nationale nu au intampinat obstacole de natura legala in a aplica direct dreptul comunitar, intrucat, odata cu aderarea la Comunitati, au fost adoptate dispozitii legale, constitutionale sau de alta natura, prin care este favorizata aceasta aplicare prin acordarea unui regim specific dreptului comunitar.

In statele in care s-a adoptat doctrina monista interpretarea data de Curtea de Justitie nu putea decat sa confirme atitudinea lor favorabila, de acceptare a dreptului comunitar ca parte a sistemului juridic national si de considerare a prioritatii dreptului comunitar asupra dreptului national. Mai mult, spre a nu interveni dificultati, au fost introduse modificari pertinente in legislatiile nationale,1 astfel ca tribunalele nationale aplica fara restrictie dreptul comunitar.