Responsabilitatea delictuala - raspunderea pentru fapta proprie

Teoria responsabilitatii delictuale are ca obiect repararea daunelor: ele determina cazul in care o persoana este tinuta sa repare prejudiciul suferit de altul. Ea a suferit, dupa aparitia Codului civil o continua evolutie.

In redactarea actuala a Codului civil raspunderea delictuala a fost debarasata de conceptia dreptului anterioara Codului civil  prin care se confunda pedeapsa pentru comportamentul delictual penal cu reparatia pentru prejudiciul cauzat din acel comportament. In actuala reglementare responsabilitatea civila are ca obiect repararea daunelor iar responsabilitatea penala organizeaza represaliile activitati considerate infractionala si aplicarea pedepselor. Aceasta distinctie este marcata prin existenta actiunilor distincte a celor doua responsabilitati: actiunea penala, exercitata de procuror, si actiunea civila exercitata de cel pagubit, pentru repararea daunelor suferite de ia. Aceasta din urma actiune poate fi exercitata cu succes chiar daca fapta pagubitoare nu intruneste elementele unei infractiuni prevazuta de legea penala.

Teoria responsabilitatii civile a ramas, in actuala reglementare dominata de ideile morale. In conceptia Codului civil, trebuie reparate daunele imputabile, rezultate dintr-un comportament culpabil, fara a facilita insa posibilitatea dovezii culpei, prin instituirea prezumtiilor de culpa. Aceasta conceptie era acomodata tehnicii industriala din perioada mijlocului secolului al XIX – lea, cand oamenii nu dispuneau decat de unelte de munca. Cand se producea o dauna era usor de dovedit comportamentul culpabil. Astazi, oameni manuiesc instrumente de munca complexe si puternice, din aceasta cauza multiplicandu-se accidentele de munca sau de circulatie. In acelasi timp este mult mai dificil pentru cel prejudiciat sa dovedeasca comportamentul culpabil al celui care manuieste masinile sau instrumentele caci in actiunea prejudiciabila intervin si aceste mecanisme. De aceea in timp a devenit tot mai evident ca este necesara modificarea regulilor Codului civil privind responsabilitatea prin inlaturarea elementului subiectiv- culpa, sau prin crearea prezumtiilor de culpa. De exemplu, este just ca o persoana sa fie obligata sa dovedeasca exestenta unei culpe daca ea a fost accidentata de un utilaj pe care-l manuia sau de un rezervor? Pentru victima va fi foarte greu sa dovedeasca existenta unei culpe. De aceea s-a sustinut ca ar fi mai bine ca elementul culpa sa fie inlocuit cu ideea de risc, sugerandu-se ca in acest caz va raspunde stapanul acestor instrumente, pe ideea ca ele au adus in mediul uman instrumente periculoase si ele sa suporte riscul producerii accidentelor, cu atat mai mult cu cat ele profita de pe urma acelor instrumente periculoase. S-a creat astfel o serii de incertitudini in jurisprudenta in aplicarea regulilor responsabilitatii civile. Aceste incertitudini au fost in parte inlaturate practic prin aparitia contractelor de asigurari, mai ales asigurarile de accidente si asigurarile de responsabilitate. Judecatorii acorda cu mai multa usurinta despagubiri victimelor accidentelor stiind ca persoana responsabila este asigurata. Din punct de vedere al probelor, noile reguli aparute pe calea interpretarii textelor Codului civil favorizeaza victimele.

Subsectiunea a II-a

Raspunderea pentru fapta proprie.

Conditiile generale ale raspunderii

§1 Prejudiciul.

70. Notiune. Terminologic, in doctrina, denumirile de “prejudiciu” si cea de “dauna” sau de “paguba” au acelasi referent fiind considerate sinonime[1].

Potrivit art. 998 C. civ., prejudiciul este un element obiectivesential al raspunderii delictuale, in lipsa caruia obligatia la reparare nu se poate constitui iar actiunea in daune nu poate fi promovata deoarece este lipsita de interes.

Prejudiciul semnifica o diminuare ori o pierdere patrimoniala, sau o consecinta negativa morala, suportata de o persoana ca urmare a comportamentului ilicit a altui subiect, ori ca o consecinta a unui fapt omenesc, a unui animal ori lucru sau de alta natura. Constituie astfel prejudiciu: pierderea unui bun patrimonial sau distrugerea lui ori neexecutarea unei obligatii sau intarzierea executarii; precum si atingerile aduse drepturilor sau intereselor personal nepatrimoniale: dreptul la viata, sanatate onoare la nume la reputatie etc.,

Simpla atingere adusa acestor drepturi, fara efectele nocive aratate nu da nastere la obligatia de despagubire.

70. Formele prejudiciului.

Asa cum rezulta din definitia prejudiciului, in functie de natura dreptului sau interesului vatamat acesta poate fi material sau moral.

70.1. Prejudiciul material.

Este cel mai frecvent si presupune ca paguba pe care o reprezinta sa se produca asupra unui element patrimonial al celui daunat, adica sa constituie o pierdere evaluabila in bani.

Prejudiciul material este de doua feluri: prejudiciu material stricto sensu adica distrugerea sau deteriorarea unui bun; si prejudiciul pecuniar, constand intr-o pierdere baneasca cum ar fi cele rezultate din neexecutarea unei obligatii ori executarea ei tardive sau doar in parte.

70. 2. Prejudiciul moral.

Alaturi de prejudiciul patrimonial, dreptul civil inclusiv cel romanesc recunoaste si prejudiciul nepatrimonial sau moral, care constituie o atingere adusa unui drept sau unui interes personal nepatrimonial. Astfel, sunt avute in vedere atingerile aduse onoarei, prestigiului, libertatii, numelui, vietii sau integritatii corporale a persoanei, care creeaza o suferinta de ordin psihic pentru subiectul caruia i-au fost afectate asemenea drepturi sau interese. Dat fiind ca acest prejudiciu nu poate fi evaluat pecuniar deoarece durerea nu are pret, a existat si exista si in prezent discutii in doctrina  asupra acordarii acestor daune, iar atunci cand se acorda nu exista o conceptie unitara asupra criteriilor de evaluare a lor.

Pana la instaurarea regimului totalitar au fost acordate fara rezerve reparatii  pecuniare pentru prejudicii nepatrimoniale, existand chiar si dispozitii legale in acest sens, cum a fost cazul art. 92 alin. 2 din Codul penal de la 1936.

In perioada cuprinsa intre 1952-1989, in principiu, prejudiciul moral era considerat ca nefiind evaluabil in bani si de aceea nu se admitea pretentia in despagubire materiala a acestora. Mai mult printr-o decizie a plenului fostului Tribunal Suprem[2] s-a decis ca aceste prejudicii nu pot fi evaluate banesc si ca este imorala imbogatirea pe seama durerii. Mai mult prin art. 54 din D. nr. 31 /1954 a fost reglementat dreptul la repararea daunelor morale, stabilind ca satisfacerea acestora se face prin interzicerea de catre instanta a autorului daunei ca pe viitor sa vatame dreptul personal nepatrimonial, obligarea autorului faptei sa indeplineasca masurile socotite necesare de catre instanta pentru restabilirea dreptului atins, de exemplu publicarea hotararii si sanctionarea cu amenda a autorului prejudiciului pentru fiecare zi de intarziere in cazul in care nu executa masurile dispuse de instanta.

Cu toate acestea, incepand cu anii ‘70 instantele[3] au acordat despagubiri pentru acele prejudicii morale care aveau consecinte patrimoniale, cum ar fi prejudiciului de agrement sau cel estetic, apropiindu-se astfel de acordarea despagubirilor pentru vatamarile de natura morala.

In prezent, instantele acorda daunele morale insa criteriile de evaluare ale acesteia sunt neunitare.

In cazul producerii unui prejudiciu morale propriu-zise, generatoare de daune materiale, reparatia va fi realizata in conditiile specifice prejudiciului patrimonial. Este cazul vatamarilor aduse unor drepturi personale nepatrimoniale, cum ar fi cele privitoare la viata si integritatea fizica a persoanei, ca si cele care vizeaza structura psihica[4]. In aceste situatii, desi nu exista nici o posibilitatea de evaluare a prejudiciului, se considera ca reparatia materiala acordata ar avea virtutea de a compensa durerea psihica ori fizica

Prejudiciul moral propriu-zis, denumit de romani “pretium dolloris” este considerat de doctrina si practica actuala compatibil cu cererea de despagubiri banesti[6] iar orientarea pentru stabilirea criteriile de evaluare a acestui prejudiciu este facuta dupa recomandarile Consiliului europei emise cu ocazia Colocviului de la Londra din 1969.

In legislatia noastra de dupa 1990, a fost consacrata expres repararea daunei morale. Este astfel de exemplu D-L nr. 1180/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata incepand cu 6 martie 1945, precum si a celor deportate in strainatate ori luati prizonieri; L. nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ; L. nr 11/1990, privind combaterea concurentei neloiale; L. nr 8/1996, privind drepturile de autor, etc.

71. Conditiile prejudiciului.

Prejudiciul trebuie sa fie: cert, direct, personal, sa  afecteze un drept sau un interes legitim si sa nu fi fost reparat inca.

71.2. Caracterul cert al prejudiciului releva calitatea acestuia de a fi determinat ca existenta si ca intindere. In lipsa nu ar fi posibila evaluarea pagubei, conditie absolut necesara pentru stabilirea obiectului pretentiei si pentru obligarea la despagubire. In lipsa s-ar acorda o dauna eventuala sau ipotetica

Dauna eventuala . nu trebuie confundata cu dauna viitoare[9]. Astfel, prejudiciul poate fi: cert si actual, in sensul ca existenta lui este constatata in prezent; ori viitor, cand producerea lui este certa dar intinderea este doar previzibila. Cand prejudiciul viitor este cert atat ca existenta cat si ca intindere, el este de asemenea prejudiciu cert.

Eseu: Politica regionala a Uniunii Europene - oportunitati pentru Romania Referat: Dezvoltarea autosustinuta a comunitatii prin identificarea si utilizarea eficienta a resurselor

In aceasta ultima situatie, prin hotararea judecatoreasca ce solutioneaza litigiul se va acorda integral despagubirea deoarece nimic nu se opune realizarii creantei celui vatamat. Daca insa prejudiciul viitor este cert ca existenta, dar nu si ca intindere, cererea de dezdaunare este prematura, fiind necesar sa se contureze mai intai continutul efectiv al pagubei. Numai astfel creanta dobandeste caracter cert si poate fi acordata.

71.3. Caracterul direct al prejudiciului releva calitatea acestuia de a fi consecinta nemijlocita a faptului ilicit. Aceasta exigenta este reglementata de art. 1086 C.civ., care se refera la efectele obligatiilor cu aplicatie specifica si in raspunderea civila delictuala. Potrivit textului, chiar in cazul in care neexecutarea obligatiei rezulta din dolul debitorului[10], daunele interese nu trebuie sa cuprinda decat ceea ce este o consecinta directa si necesara a neexecutarii obligatiei.

Pe cale de consecinta, nu se va considera paguba imputabila, supusa reparatiunii decat cea produsa nemijlocit prin fapta debitorului. Altfel, daca s-ar admite si repararea prejudiciului indirect, adica a intregului lant cauzal de prejudicii, s-ar ajunge la o extindere fara limita a cererilor de despagubire.

71.4. Caracterul personal al prejudiciului releva exigenta ca paguba sa intereseze pe cel care solicita repararea. Independent de natura persoanei, fizice sau juridice, aceasta nu va avea dreptul la dezdaunare decat daca a fost afectata personal prin actiunea ilicita.

Acest caracter al prejudiciului nu transforma dauna intr-un drept legat de persoana celui vatamat[11], astfel ca dreptul de a pretinde despagubirea se transmite mostenitorilor persoanei vatamate, putand fi exercitat in conditiile legii chiar si de creditorii acesteia prin actiunea oblica (art. 974 C. civ.,).

Caracterul personal al prejudiciului se justifica prin prisma regulilor procesuale care pretind ca orice actiune in justitie sa fie justificata de interesul actual si legitim al celui care o promoveaza, dar si prin argumentele de text, pe care ni le ofera articolele 15 si 19 din Codul de procedura penala. Conform acestor reglementari actiunea civila poate fi sustinuta in fata instantei penale sau civile de catre partea vatamata, adica de acela care a suferit o pierdere in patrimoniul sau in persoana sa.

71.5. Prejudiciul trebuie sa fie urmarea afectarii unui drept subiectiv sau a unui simplu interes..

Acest aspect presupune ca atingerea produsa prin fapta ilicita sa lezeze fie facultatea recunoscuta de lege unei persoane de a pretinde alteia, in interesul ei, o prestatie sau o abstentiune(dreptul subiectiv) , fie sa afecteze un avantaj sau o favoare de care se bucura cineva rezultata dintr-o stare de fapt (simplu interes).

Recunoasterea dreptului la reparare apare cert in cazul afectarii unui drept subiectiv civil, deoarece este evident in temeiul corelativitatii intre drepturi si obligatii, o pierdere materiala sau o lezare morala trebuie inlaturata pentru a se ajunge la situatia anterioara.

Evidenta nu mai exista insa in  cazul incalcarii unor simple interese, astfel ca pentru a intelege acest lucru devine necesara cunoasterea continutului conceptului de “interes” comparativ cu acela de “drept subiectiv”, respectiv de “interes legitim”. Asadar, ultimele doua notiuni sunt apropiate, ambele implicand in esenta sanctionarea de catre lege a unor facultati posibilitati, prerogative, cum ar fi in cazul interesului legitim cazul prezazut de art. 88 C. fam., potrivit caruia cel care a luat un copil pentru a-l creste, fara a intocmi forme legale pentru infiere, are obligatia sa-l intretina cat timp copilul este minor. Simplul interes insa, apare numai ca o stare de fapt. El consta intr-un avantaj de care se bucura un subiect sau de care se foloseste acesta prin bunavointa unei alte persoane, sau datorita unui concurs de imprejurari din care o persoana trage anumite favoruri. Ceea ce deosebeste dreptul si interesul legitim, de simplul interes, este apararea primelor pe calea fortei statale, in caz de nevoie, pe cand simplul interes este oricand revocabil de catre cel care a binvoit sa-l acorde, fara a produce vreun efect juridic. Este astfel cazul aceluias copil minor care a beneficiat de intretinerea acordata de o persoana dar care nu intrunea conditiile prevazute de lege pentru a fi un interes legitim, sau

In doctrina, s-a considerat ca anumite situatii de fapt, prelungite in timp si cu caracter constant, cum ar fi cazul concubinilor care au trait toata viata impreuna, acorda subiectilor acestora un statut specific, care le permite sa se bucure de anumite avantaje ori favoruri si sa-si urmareasca sau sa-si apere o serie de finalitati si interese[12].

De aceea, doctrina si jurisprudenta au considerat ca in anumite situatii simplul interes poate sa devina obiect de protectie juridica. Astfel, lezarea unui avantaj oferit constant, folosit continuu si exercitat licit poate constitui un prejudiciu in sensul cerut de raspunderea civila delictuala. S-a ajuns astfel la concluzia ca in conditii de seriozitate, moralitate si statornicie, similare unei casatorii, concubinajul este o stare de fapt apta sa genereze un simplu interes, care insa poate dobandi valoare juridica[13].

71.6. Prejudiciul trebuie sa nu fi fost reparat inca.

Suportarea consecintelor unei fapte ilicite nu trebuie sa constituie o sursa de imbogatire pentru cel vatamat ci sa determine doar acoperirea cuantumului pagubei.

In regula generala acoperirea pagubei ii incumba autorului faptei ilicite.

Sunt insa si situatii in care paguba trebuie acoperita de alte persoane sau a fost facuta plata integrala a daunei de catre Casa judeteana de pensii[14], de catre asiguratorul victimei sau al autorului faptei ori de catre o terta persoana straina de raportul obligational.

In functie de fiecare situatie trebuie distins daca victima mai poate apela si la alte forme de despagubire.

Daca victima primeste pensie de la Casele judetene de pensie, pentru diferenta de prejudiciu se poate indrepta cu actiune impotriva autorului faptei.

Cand victima este asigurata la o societate de asigurare, incheind un contract de asigurare de persoane[15], ea poate cere de la autorul prejudiciului suma integrala reprezentand prejudiciul, pe considerentul ca asigurarea a fost incheiata ca o masura de prevedere pentru persoana a carei integritate fizica a fost atinsa prin savarsirea faptei, astfel ca plata facuta de societatea de asigurare se produce numai ca urmare a incheierii unui astfel de contract la care subiectele de drept nu sunt tinute.

Daca victima a incheiat un contract de asigurare de bunuri, ea va primi de la societatea de asigurare suma asigurata, care nu se poate cumula cu despagubire datorata de autorul faptei. De la acesta victima va putea obtine numai diferenta pana la acoperirea integrala a prejudiciului.

Daca autorul faptei este asigurat, victima va primi despagubirea, in limita sumei asigurate, de la societatea de asigurare, pentru diferenta putandu-se indrepta contra autorului.

In situatia in care despagubirea a fost platita de un tert, trebuie apreciat cu ce titlu s-a realizat aceasta plata. Cand tertul a dorit sa faca o liberalitate autorului, victima nu se mai poate indrepta impotriva acestuia, iar daca tertul a dorit sa ajute victima, fara a avea nici o legatura cu autorul faptei, victima se poate indrepta contra faptuitorului pentru plata integrala a despagubirilor, ajutorul dat de tert neconstituind cauza de stingere a obligatiei autorului.

72. Reparare a prejudiciului.

Partile pot stabili de comun acord, pe calea unei tranzactii, existenta si intinderea prejudiciului precum si capitalul ce reprezinta reparatia. In cazul in care nu au stins litigiul pe cale amiabila instanta va stabili aceste elemente.

Determinarea intinderii despagubirii si a modalitatii de plata a daunei ridica o serie de probleme in functie de atingerea adusa victimei (cu privire la viata, sanatatea ori bunurile acesteia). In lipsa unor norme legale, doctrina si practica au conturat unele reguli privitoare la continutul si modul de stabilire a daunei.

a) Reparatia trebuie sa fie integrala: atat sub aspect calitativ, adica sa fie efectuata in primul rand in natura si numai in caz de imposibilitate prin echivalent; cat si din punct de vedere cantitativ, adica sa acopere in intregime prejudiciul.

a₁) Ca regula generala, despagubirea trebuie sa se faca in natura[16], prin restituirea lucrului sau valorii sustrase, prin inlocuirea lucrurilor distruse sau deteriorate cu bunuri de aceeasi natura, ca substanta si utilitate, pentru ca doar in aceste conditii reparatia va putea sa restabileasca situatia anterioara survenirii consecintelor faptului ilicit.

a₂) In subsidiar, in ipoteza imposibilitatii obtinerii unei reparatii in natura se va proceda la o despagubire prin echivalent.

b) Reparatia trebuie sa aiba drept criteriu al stabilirii sale prejudiciul efectiv suferit. Relatia dintre reparatie si paguba suferita nu trebuie sa fie afectata de gradul de vinovatie al autorului faptei delictuale, si nu trebuie stabilita in functie de starea materiala a celui care o datoreaza ori de starea de nevoie a victimei. Singurul criteriu de determinare a despagubirii fiind paguba efectiv cauzata

c) Reparatia trebuie sa cuprinda atat pierderea propriu-zisa cat si beneficiul nerealizat (art. 1084 C. civ.,). Acest text este reglementat in materia contractelor dar el are o aplicabilitate generala, inclusiv in materie delictuala. Astfel, despagubirea trebuie sa acopere: diminuarea activului patrimonial, cu valoarea bunurilor pierite, distruse sau deteriorate, damnum emergens; si pe cea a castigului sau sporului patrimonial nerealizat lucrum cessans, cum este cazul lipsirii victimei de folosirea lucrului distrus.

d) Reparatia nu poate duce la imbogatirea celui ce a suferit paguba

Fiind o consecinta a prejudiciului si urmarind exclusiv acoperirea pagubei suportata de victima, desdaunarea nu poate depasi limitele unei acoperiri integrale a pagubei.

Astfel, in caz de pluralitate de debitori, tinuti fata de unul sau mai multi creditori, prin cumul de raspundere, sa repare paguba provocata prin fapta ilicita a autorilor, creditorul sau creditorii nu pot obtine decat valoarea integrala a pagubei de la unul dintre debitori (art.1003 C. civ.,), urmand ca acestia din urma sa-si divida datoria, fie, daca prefera divizarea creantei, nu poate obtine de la fiecare debitor decat valoarea cu care au fost pagubiti. Orice depasire a acestui cuantum, indiferent cum s-ar produce[17], reprezinta o imbogatire fara justa cauza a creditorilor.

e) In cazul reparatia datorata pentru vatamarile aduse integritatii fizice, sanatatii sau vietii persoanei, sunt aplicabile reguli speciale.

Astfel, daca victima a suferit o vatamare a integritatii corporale, care ii diminueaza capacitatea de munca, despagubirea datorata se va limita la acoperirea venitului pe care persoana nu-l mai poate realiza efectiv[18].

In ipoteza in care persoana si-a pierdut integral capacitatea de munca, debitorul reparatiei va trebui sa acopere in intregime valoarea de care este lipsita victima. Se are in vedere salariul si orice venit pe care cel vatamat nu mai are posibilitatea sa-l produca. In cazul in care victima nu a fost incadrata in munca anterior producerii faptei ilicite care i-a cauzat un prejudiciu, se vor lua in considerare activitatile pe care le presta in gospodarie, neexistand un alt criteriu de apreciere a muncii pe care o putea presta aceasta.

Daca victima era incapabila de munca anterior suportarii consecintelor faptei ilicite, debitorul nu va fi indatorat sa suporte decat echivalentul prejudiciului rezultat efectiv prin fapta sa (eventualele cheltuieli de spitalizare, medicamente etc).

Daca victima a decedat in urma savarsirii faptei, urmasii acesteia vor putea pretinde atat paguba suferita direct de ei (cheltuieli cu inmormantarea autorului lor sau cu efectuarea obiceiurilor crestinesti), precum si paguba produsa „prin ricoseu” ca urmare a imposibilitatii de indeplinire a unor obligatii ale defunctului fata de ei (de exemplu obligatia de intretinere pe care debitorul nu o mai poate indeplini).

f) Paguba trebuie sa fie evaluata la momentul la care instanta de judecata pronunta hotararea prin care acorda despagubirea.

Aceasta regula asigura acoperirea integrala a prejudiciului suferit, deoarece, evaluarea anterioara ori posterioara acestui moment ar putea fi determinata de o serie de factori de natura sa-l prejudicieze pe cel ce a suferit paguba, cum ar fi devalorizarea monedei, sau sa creeze un castig nejustificat debitorului.

g) Revizuirea cuantumului reparatiei. Tot ca o consecinta a regulii repararii integrale a prejudiciului se admite posibilitatea recunoscuta celui daunat de a solicita revizuirea tranzactiei ori a hotararii judecatoresti care a stabilit cuantumul reparatiei, in cazul in care ulterior stabilirii, respectiv acordarii despagubiri au fost descoperite pagube cu o natura diferita de cea stabilita initial. Intrucat, acestea sunt consecinta directa si certa a aceluiasi fapt juridic ilicit, autorul trebuie tinut sa le repare. Hotararile judecatoresti ori tranzactiile prin care a fost stabilita despagubirea initiala au autoritate de lucru judecat (art. 1201 si art. 1711 C. civ.,) relativa in ceea ce priveste cuantumul sumei. Ceea ce intra in puterea de lucru judecat sunt faptele cunoscute si apreciate de instanta ori de parti ca producatoare de pagube. Consecintele ulterioare ale faptului ilicit, vor fi considerate imprejurari noi putand forma obiectul unui alt litigiu.

h) Reparatia va putea fi efectuata prin plata unei sume globale sau prin plati succesive, la intervale de timp prestabilite, in functie de nevoile celui pagubit.