Deneza si evolutia dreptului de autor - legea proprietatii literare si artistice

Determinari conceptuale – geneza termenului, perspective istorice

Recunoasterea si protectia dreptului autorilor asupra operelor lor este o cucerire tarzie. Este incontestabil astazi, ca nici grecii si nici romanii nu au cunoscut o asemenea protectie. Surprinsi de aceasta constatare, numerosi eruditi au procedat la o analiza minutioasa a Digestelor, fara insa sa poata descoperi, in acest izvor care parea atotcuprinzator, vreo referire oarecare la drepturile autorilor.[1]

Vechiul drept nu a cunoscut norme juridice care sa se refere la drepturile autorilor, insa exista un comert cu manuscrisele operelor autorilor, recunoscute ca obiecte a tranzactiilor. Copiile dupa manuscrisele originale erau executate in mai multe exemplare si erau difuzate la mari distante. Se dezvolta, ia o amploare deosebita, industria copistilor.

In Evul Mediu apare dreptul de transcriere a manuscriselor ca un monopol al calugarilor. Ulterior acesta s-a transferat la universitati.

Bazele dreptului de autor s-au pus o data cu descoperirea tiparului de catre Guttenberg. Aparut in Germania, in jurul anului 1450, este cunoscut la Paris din 1469, iar la Londra in jurul anului 1471. Tiparul devine mijlocul tehnic de multiplicare a operelor. Industria de librarie devine mai rentabila. Autoritatea vremii instituie unele masuri de protectie, tiparirea si vanzarea cartilor este concedata acesteia, avand in diferite state o durata mai mica sau mai mare de timp.

Sistemul concedarii dreptului si a autorizarii publicarii operelor asigura autorilor o anumita protectie, pentru ca nici o carte nu putea fi publicata fara autorizare. Privilegiul multiplicarii si difuzarii operelor se acorda insa nu autorilor, ci tipografilor. Autorii care cedau manuscrisul lor unui tipograf, pierdeau orice drept asupra acestuia, tipografii fiind cei care, pe temeiul monopolului pe care il aveau in domeniul lor de activitate, dobandeau dreptul de proprietate asupra manuscrisului, precum si dreptul de exploatare si difuzare a operei.

Prima lege a dreptului de autor este considerata a fi cea adoptata in Anglia in 1709 (Statute of Anne). Legea isi propunea sa incurajeze stiinta si cultura „atribuind un drept de copie pentru cartile tiparite, autorilor acestor carti”.[3]

Existenta corporatiilor de tipografi si librari si monopolul la care aveau dreptul in domeniul lor de activitate obligau pe autor sa cedeze (sa vanda) proprietatea si exploatarea manuscrisului librarului care se insarcina cu difuzarea operei.

Scopul imediat al sistemului de concedare a privilegiilor era dublu: protejarea monopolului general al corporatiei librarilor si protejarea fiecarui librar in parte, cesionar sau reprezentant al autorului, impotriva propriilor sai confrati.

La sfarsitul secolului al XVII - lea isi face loc ideea unei proprietati intelectuale, iar la inceputul secolului al XVIII - lea apar cele dintai preocupari teoretice de drept de autor propriu-zis.[4]

Izvoarele dreptului de autor pot fi impartite in izvoare interne si izvoare internationale. In ceea ce priveste izvoarele interne putem include aici toate actele normative care reglementeaza domeniul creatiei intelectuale.

Principalul izvor international prin care se asigura protectie dreptului de autor il reprezinta Conventia de la Berna din 9 septembrie 1886 prin care s-a constituit Uniunea pentru protectia drepturilor autorilor asupra operelor lor literare si artistice, pe scurt Uniunea de la Berna.

Conventia a suferit numeroase modificari: Paris-1986; Berlin-1908; Roma-1928; Bruxelles-1948 si Stockholm-1926, cu efecte de la 1 ianuarie 1927. Conferinta de la Stockholm a adus unele perfectionari Conventiei de la Berna si a adoptat si o conventie prin care a luat fiinta Organizatia Mondiala a Proprietatii Intelectuale (O.M.P.I.). Romania a aderat la aceasta conventie prin Decretul nr. 1175 din 1968.

O.M.P.I. a devenit o organizatie interguvernamentala, continuatoare a Birourilor Reunite pentru Protectia Proprietatii Intelectuale, care reprezentau Secretariatul Uniunii de la Paris pentru proprietatea industriala si a Uniunii de la Berna pentru dreptul de autor, iar printr-un acord incheiat cu ONU, ea a fost recunoscuta ca institutie specializata a Organizatiei Mondiale.[6]

Printr-un acord incheiat intre O.N.U. si O.M.P.I., in aplicarea dispozitiilor art. 57 din Carta O.N.U. si art. 13 din Conventia instituind O.M.P.I., aceasta din urma organizatie este recunoscuta ca institutie specializata. Acordul a intrat in vigoare la 17 decembrie 1974, cand a fost aprobat de Adunarea Generala a O.N.U., in unanimitate, prin rezolutia nr. 3346 (XXIX).

Scopul O.M.P.I. este de a promova protectia proprietatii intelectuale in lume si de a asigura cooperarea administrativa a uniunilor. Organizatia isi are sediul la Geneva.

La noi, prima reglementare in domeniul proprietatii intelectuale a avut loc la data de 13 aprilie 1862, cand a fost adoptata Legea presei, care a reglementat si drepturile autorilor de opere literare si artistice (scriitori, compozitori, creatori de opere).

Votata si promulgata pe timpul lui Cuza Voda, legea presei recunostea scriitorilor, compozitorilor si creatorilor de opere artistice dreptul de a se bucura „ca de o proprietate”, in tot timpul vietii lor, de dreptul de a reproduce, de a vinde sau de a ceda operele lor. Tiparirea, reproducerea sau imitarea unei opere fara consimtamantul autorului erau sanctionate printr-o confiscare a exemplarelor si obligarea la plata unei amenzi echivalente cu pretul a o mie de exemplare din editia originala. Dreptul autorului putea fi transmis, in conformitate cu aceasta lege, dar numai pe o durata determinata. Mostenitorii autorului succedau la drepturile acestuia pentru o perioada de 10 ani de la data mortii lui de cuius.

Sub rezerva reciprocitatii, legea recunostea aceleasi drepturi strainilor, cu precizarea ca acestia nu puteau beneficia in Romania de drepturile care le erau recunoscute in tara lor de origine.

La 28 iunie 1923, intra in vigoare o lege speciala consacrata dreptului de autor, Legea proprietatii literare si artistice. Considerata, la data elaborarii si punerii ei in aplicare, ca una din reglementarile cele mai complete si mai moderne ale dreptului de autor, aceasta lege se caracterizeaza prin doua trasaturi esentiale. Protectia drepturilor autorilor era asigurata independent de indeplinirea vreunei formalitati, iar beneficiul acestei protectii era recunoscut nu numai nationalilor, dar si strainilor, fara nici o conditie de reciprocitate.

Potrivit legii (art.2), autorii de opere literare sau stiintifice, compozitorii, pictorii, desenatorii, sculptorii, arhitectii, gravorii si, in general, toti creatorii unei opere intelectuale, oricare ar fi forma pe care o imbraca aceasta opera, beneficiaza, in tot cursul vietii lor, de dreptul exclusiv de a o publica, reprezenta sau executa, de a autoriza traducerile, adaptarile si reproducerile operelor lor, de a le exploata, de a le vinde, de a le dona cu titlu gratuit ori de a dispune de ele prin testament.

Legea consacra, de asemenea, dreptul moral al autorului, dispunand (art.3) ca, in caz de transmisiune a operei sale, autorii sau mostenitorii sai pastreaza dreptul moral de a impiedica ca aceasta opera sa fie denaturata. Dreptul moral este considerat netransmisibil. El nu putea face obiect de renuntare.

Daca Legea presei limita durata dreptului de autor la 10 ani din momentul in care acesta se transmitea mostenitorilor autorului, legea din 1923 prevedea ca dreptul mostenitorilor supravietuieste 30 de ani din momentul mortii autorului. Totodata legea largeste drepturile sotului supravietuitor, caruia ii recunoaste un drept egal cu al copiilor si opreste transmisiunea succesorala la clasa ascendentilor, limitand-o la parinti, iar pentru colaterali - la fratii si surorile defunctului (art.4).

Eseu: Politica regionala a Uniunii Europene - oportunitati pentru Romania Referat: Dezvoltarea autosustinuta a comunitatii prin identificarea si utilizarea eficienta a resurselor

Din momentul in care opera inceta de a mai forma obiectul unui drept exclusiv, intrand in domeniul public, dreptul de control, care forma esenta dreptului moral al autorului, trecea Academiei Romane, devenind un drept cu caracter perpetuu, (art.6).

Legea din 1923 consacra o solutie interesanta cu privire la operele nepublicate in timpul vietii autorului, recunoscand acestuia dreptul de a interzice prin testament publicarea lor, dar numai pentru o perioada de 30 de ani din momentul mortii sale (art.8).[8]

Legea proprietatii literare si artistice adoptata la 28 iunie 1923, este completata la 24 iulie 1946 prin Legea privind contractul de editare si dreptul autorului asupra operelor literare, modificata prin Decretul 17 din 14 ianuarie 1949 pentru editarea si difuzarea cartii, Decretul 19 din 16 februarie 1951 privind dreptul de autor asupra operelor susceptibile de a fi tiparite si Decretul 428 din 13 noiembrie 1952.

Legea din 1923 a fost abrogata prin Decretul 321/1956 privind drepturile de autor, acest decret fiind abrogat prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, modificata prin Legea nr. 285/2004.

Legea asupra marcilor de fabrici si comert a fost adoptata la 15 aprilie 1879 reglementand drepturile nationalilor iar pe baza de reciprocitate si strainilor. Aceasta lege a fost in vigoare pana in 1967 cand a fost adoptata Legea 28 privind marcile de fabrica, de comert si de serviciu. Legea 84 din 15 aprilie 1998 privind marcile si indicatiile geografice abroga Legea 28 din 1967 .

La momentul actual, in vigoare, este Legea privind dreptul de autor si drepturile conexe cu modificarile aduse prin Legea nr. 285/2004.

Asa cum sunt inserate si prin dispozitiile Legii nr. 285/2004 operele de creatie intelectuala pot fi, in functie de autorul lor, opere individuale, opere comune sau opere colective.

Directivele Consiliului Comunitatilor Europene

Avand in vedere ca in dreptul european solutiile nu sunt totdeauna aceleasi in diferite state, Consiliul Comunitatii Europene s-a preocupat de armonizarea legislatiilor in domeniul dreptului de autor elaborand o serie de Directive:

- Directiva Consiliului 93/83/CEE din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor dispozitii referitoare la dreptul de autor si drepturile conexe aplicabile difuzarii de programe prin satelit si retransmisiei prin cablu;

- Directiva Consiliului 93/98/CEE din 29 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protectie a dreptului de autor si a anumitor drepturi conexe;

- Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2001/29/CE din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor si drepturilor conexe in societatea informationala;

- Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2001/84/CE din 27 septembrie 2001 privind dreptul de suita in beneficiul autorului unei opere de arta originale.

Prin art. 70 din Acordul european instituind o asociere intre Romania, pe de o parte, si Comunitatile Europene si Statele membre ale acestora, pe de alta parte, Acord ratificat prin Legea nr. 20/1993, Romania si-a asumat obligatia armonizarii legislatiei cu cea a tarilor Comunitatilor, intre altele, in domeniul proprietatii intelectuale. Or, uniformizarea legislatiei se realizeaza prin insusirea Directivelor.[10]

Majoritatea legislatiilor mai noi consacra: - libertatea de reproducere a unei opere protejate, pentru uz personal sau profesional;

- libertatea de reproducere a unei opere protejate, in scopuri de informare stiintifica de catre institutiile si organizatiile care desfasoara o asemenea activitate;

dreptul de reproducere al bibliotecilor si conditiile exercitarii acestui drept[11].

1.3 Dreptul de autor - drept de proprietate intelectuala

Proprietatea intelectuala privita sub cele doua componente ale sale, proprietatea industriala pe de o parte, si drepturile de autor si drepturile conexe pe de alta parte, este una dintre parghiile de baza ale dezvoltarii economice, sociale si culturale ale natiunii. In acest context se poate aprecia ca protectia drepturilor de proprietate intelectuala este de o mare importanta, esenta, scopul si finalitatea acesteia fiind protejarea produsului inteligentei umane si, in acelasi timp, garantarea beneficiului consumatorilor de a se folosi de acest produs.

Sintagma 'drept de autor' este utilizata in doua acceptiuni: pe de o parte, ca sub-ramura a dreptului proprietatii intelectuale, in cadrul stiintei dreptului si pe de alta parte, ca suma a drepturilor pe care le are un creator asupra operei sale.

Normele juridice aplicabile operelor de creatie literara, artistica sau stiintifica constituie dreptul de autor. Spre deosebire, insa, de alte domenii de activitate, rezultatul muncii unui creator nu poate fi disociat de persoana acestuia. Exista o legatura stransa si indisolubila intre activitatea de creatie, persoana si personalitatea creatorului si rezultatul acestei munci. Avand in vedere particularitatile si caracterul cu totul aparte al operei de creatie, aceste norme juridice trebuie sa acorde protectie, prin forme si modalitati specifice, nu numai operei de creatie, ca expresie a creativitatii, ci si creatorului insusi.

Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului de autor consta in recunoasterea dreptului la calitatea de autor numai persoanelor fizice, ca fiind singurele capabile de o activitate de creatie intelectuala.[12]

In doctrina juridica dreptul de autor este examinat sub doua aspecte: aspectul obiectiv al dreptului de autor ce presupune o totalitate de norme juridice si aspectul subiectiv al dreptului, ce presupune prezenta unor drepturi concrete ce apartin unor persoane.

Dreptul de autor in sens obiectiv presupune un ansamblu de norme juridice care reglementeaza relatiile ce apar in legatura cu crearea si exploatarea operelor de arta, literatura si stiinta.

Dreptul de autor in sens subiectiv este un ansamblu de drepturi concrete ce apar odata cu crearea operei.[13]

Intr-o definitie care are traditie in doctrina noastra, prin institutia juridica a dreptului de autor se intelege ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale care se nasc din crearea, publicarea si valorificarea operelor literare, artistice sau stiintifice.[14]

Conceptul de proprietate intelectuala este intalnit la sfarsitul secolului al XVII-lea, iar cel privind dreptul de autor in secolul al XVIII-lea.

Termenul de proprietate intelectuala desemneaza drepturile ce se nasc din crearea, utilizarea si exploatarea creativitatii: opere de creatie literara, artistica si stiintifica, pe de o parte, inventii, inovatii, desene si modele industriale, pe de alta parte, precum si simboluri, nume, imagini ori desene utilizate in comert.

Dreptul de proprietatea intelectuala este compus din :

- dreptul de autor-normele juridice care reglementeaza relatiile sociale formate in legatura cu procesul de creare si valorificare a operelor stiintifice, literare sau artistice precum si a programelor de calculator;

- proprietatea industriala-normele juridice care reglementeaza relatiile sociale formate in legatura cu creatiile intelectuale aplicabile in industrie, precum si semnele distinctive ale unei asemenea activitati[15].

In cadrul ramurii de drept numita 'dreptul de autor' sunt cuprinse si drepturile conexe ce cuprind drepturile artistilor executanti si interpreti asupra propriilor interpretari sau executii, drepturilor producatorilor de fonograme asupra propriilor inregistrari si drepturile organismelor de radiodifuziune si televiziune asupra propriilor programe sau emisiuni.

O perioada mare de timp, dreptul autorului de opere literare si artistice a fost considerat si protejat ca o aplicatie a proprietatii.

Creatia spiritului trebuie protejata si in afara granitelor nationale ale autorului, atunci cand este exploatata si utilizata pe teritoriul altor state, aceasta constituind o preocupare intensa in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

„Dreptul de autor”, reglementat prin Legea nr. 285/2004 - art. 1, este “dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau stiintifice, precum si asupra altor opere de creatie intelectuala. Acest drept este legat de persoana autorului si comporta atribute de ordin moral si patrimonial”.

Dreptul de autor isi are izvorul in activitatea de creatie intelectuala. Aceasta este o prelungire a personalitatii. In acest sens, opera este emanatia personalitatii, iar drepturile morale apartin drepturilor personalitatii. Se poate vorbi de faptul ca opera ar apartine in exclusivitate autorului, ea fiind exprimarea gandirii acestuia, atata timp cat opera nu este materializata. Din acest moment, ea se detaseaza de persoana care a creat-o, avand propriul destin.

Creatia intelectuala are o existenta abstracta. Ea este insa rezultatul unei activitati creative si are o valoare si, ca orice bun care are o valoare, ea apartine si este proprietatea celui care a creat-o.

In cazul proprietatii intelectuale forma de proprietate are ca obiect propria creatie, adica un bun care nu exista pana atunci, un bun care apartine cu adevarat autorului si care este parte a personalitatii acestuia. Se poate afirma ca proprietatea intelectuala are o legitimitate mai mare fata de proprietatea asupra bunurilor materiale, intrucat proprietarul creatiei intelectuale este si creatorul acesteia.

Notiunea de drept de creatie intelectuala are o tripla acceptiune :

- ramura de drept;

- institutie de drept ce cuprinde totalitatea principiilor si regulilor de drept aplicabile in domeniul creatiei intelectuale;

- dreptul subiectiv propriu-zis, care apartine autorului creatiei intelectuale, respectiv posibilitatea recunoscuta de lege titularului dreptului subiectiv de a folosi in mod exclusiv o creatie intelectuala si de a dispune de aceasta in conditiile legii.[17]

Legiuitorul, prin Legea nr. 285/2004, stabileste care sunt operele de creatie intelectuala ce constituie obiect al dreptului de autor si care sunt conditiile legale pentru ca acestea sa fie protejate in aceasta calitate. Astfel, sunt protejate 'operele originale de creatie intelectuala din domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma concreta de exprimare si independent de valoarea si destinatia lor' (art. 7).

Dreptul de autor nu are ca obiect al protectiei ideea in sine, asa cum este stipulata in articolul 9, lit. a), 'ideile, teoriile, conceptele, descoperirile stiintifice, procedeele, metodele de functionare sau conceptele matematice ca atare si inventiile, continute intr-o opera, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare', ci se extinde numai asupra formei concrete de materializare originala si cu continut.