Kinetoterapia, istoric, aspecte generale

Kinetoterapia (terapia prin miscare) este stiinta care folosind miscarea si masajul in cadrul terapiei generale, are drept scop mentinerea sau recuperarea starii de sanatate a organismului.

Istoric

Folosirea exercitiului fizic si a masajului in scop terapeutic este cunoscuta din cele mai vechi timpuri. Asocierea lor cu elemente rituale, cu practici mistice si cu magia, pe langa elementele rationale de gandire, conduceau la o influentare benefica, de natura psihoterapica.

In timp, aceste practici empirice, pe masura evolutiei societatii, prin sistematizarea cunostintelor acumulate si prin conturarea unor reguli terapeutice, au determinat formarea unor adevarate scoli medicale.

In China anilor 2800 i.e.n., folosirea exercitiilor fizice si a masajului, cu caracter localizat, in care se recomanda ca acestea sa fie insotite de gandire ("reprezentarea corticala a miscarii") este descrisa in scrierile lui Cung-Fu.

In India, cu 1800 de ani i.e.n., in scrierile "Ayar-Veda", sunt prezentate reguli de folosire a exercitiilor fizice si masajului, iar legile lui Manu, asociaza acestora baile, pentru purificarea sufletului. Scoala Hatha-Yoga se impune prin practicarea miscarii cu recomandarea de a cheltui energie proportional cu scopul dorit, in care perfectionarea era apreciata conform principiului de a obtine maximum de randament prin efort minim. Practica Yoga, desi este cunoscuta prin pozitii statice, contemplative, ingradita de reguli cu caracter religios, se remarca prin valoarea exercitiilor de respiratie si relaxare.

Exercitiile fizice si masajul au fost cunoscute si practicate de toate popoarele vechi ale orientului. Mezii, persii, asirienii, babilonienii foloseau aceste practici in principal in scopul tratarii ranitilor din razboaiele pe care le duceau.

In Grecia antica, medici de seama cum au fost Hipocrat, considerat parintele gimnasticii medicale (460-377 i.e.n.), Herodycus din Lentini (428-347 i.e.n.), aduc primele notiuni exacte despre factorii naturali de mediu si influenta lor asupra sanatatii omului. Acestia si discipolii lor, precizeaza reguli de practicare a exercitiilor fizice si masajului, descriu efectele fiziologice asupra organismului.

La romani, se remarca Celsius si Oribasius (medici de origine greaca) care au contribuit de asemenea la imbogatirea practicilor medicale. Oribasius, "medic al gladiatorilor", este considerat precursorul medicului sportiv din zilele noastre.

In perioada Evului Mediu, ingrijirea corpului a fost desconsiderata, iar practicarea exercitiilor fizice si a masajului a cunoscut o perioada de stagnare.

La arabi se remarca Avicena (Abu-Ali-Ibn-Sin, 980-1037). In lucrarea sa "Cartea legilor medicinii", a concentrat toate descoperirile medicale cunoscute in acele vremuri.

In epoca Renasterii, in Europa reanvie interesul pentru cultura fizica. In tarile dezvoltate economic, stiinta si cultura cunosc o rapida inflorire. Franta, Suedia, Anglia, Germania, Rusia se remarca prin scoli care au dus la dezvoltarea sub toate aspectele a stiintei si culturii. Exercitiul fizic a devenit un element tot mai prezent in viata omului modern.

Prin introducerea disciplinei educatie fizica in sistemele de invatamant, exercitiul fizic a fost practicat in principal in scopul intaririi sanatatii si a cresterii potentialului biomotric al organismului copiilor si tinerilor, recunoscandu-se totodata valoarea lui educativa.

Practicarea exercitiului fizic ca mijloc terapeutic, a cunoscut o evolutie importanta in epoca renasterii.

In clasificarea exercitiilor fizice facuta de Amoros si Ling apare o ramura medicala a gimnasticii. Problemele teoretice, metodice si terminologice sunt studiate si inregistreaza progrese continue in secolul XX.

Leshaft, in Rusia, sistematizeaza exercitiile fizice folosite pentru corectarea anumitor deficiente fizice, iar Simselevici introduce termenul de "Cultura Fizica Medicala" (1928).

In aceasta perioada au aparut stiinte noi care au teoretizat si fundamentat stiintific practicarea exercitiilor fizice atat in sistemul de invatamant, cat si in cel sportiv si medical.

In tara noastra, in 1922 se infiinteaza la Bucuresti Institutul National de Educatie Fizica si Sport. In cadrul acestuia se asigura formarea cadrelor de specialitate in domeniul educatiei fizice si sportului, dar si in "gimnastica medicala".

Exercitiul fizic si masajul devin tot mai prezente in cadrul terapiei. Contributia miscarii in diferite afectiuni este din ce in ce mai remarcata. Primii medici care au introdus exercitiul fizic si masajul in clinici au fost ortopezii, chirurgii, reumatologii, neurologii.

Dupa al doilea razboi mondial, pe plan international se remarca o preocupare din ce in ce mai mare pentru problemele legate de C.F.M., care si-a dovedit valoarea in tratarea si recuperarea invalizilor de razboi. Aria sa de influenta se extinde in domenii variate.

Termenul de C.F.M. a fost inlocuit cu cel de Kinetoterapie, care corespunde in mai mare masura complexitatii acestei activitati. De asemenea acest termen se raliaza celor folosite pe plan mondial pentru aceasta stiinta.

Eseu: Determinarea gradului de rancezire a grasimii din carne si preparate din carne prin metoda kreis Eseu: Conceptul de securitate alimentara la nivel european - descoperirea principiilor regulamentului

I.     Bazele teoretice, tehnice, metodice si organizatorice ale activitatii

I.1.    Bazele teoretice

In Kinetoterapie, conceptia de baza este de a tine pasul cu noile descoperiri din sfera stiintelor biologice, modelandu-se dupa cerintele acestora, dar pastrandu-si caracterele specifice care o fac diferita de celelalte componente ale sistemului terapeutic. Caracterele particulare ale miscarii (exercitiului fizic) in kinetoterapie au fost sistematizate de catre A. Ionescu si ele sunt::

a)      natural caracterul- motivat de faptul ca metodica sa se bazeaza pe folosirea miscarii naturale;

b)      caracterul activ - bolnavul contribuie la propria vindecare, miscarea pasiva sau ajutata fiind tranzitorie, scopul final este de obtinere a miscarii naturale, active;

c)      caracterul functional - rezulta din faptul ca efectele miscarii se resimt la nivelul intregului organism, implicand toate marile functii;

d)      caracterul pofilactic si curativ - exercitiul fizic si masajul, pot fi in egala masura mijloace de prevenire cat si de tratare a unor tulburari ale starii de sanatate;

e)      caracterul patogenic si simptomatic - este recunoscut faptul ca prin mijloacele sale, kinetoterapia se opune mecanismelor de producere a unor imbolnaviri si totodata trateaza cu aceleasi mijloace, dereglarile care apar.

f)       Kinetoterapia este o terapie specifica, deoarece dispune de mijloace proprii pentru influentarea aparatului locomotor, influente care nu se pot obtine pe alta cale;

g)      kinetoterapia este o metoda de recuperare, reeducare si readaptare biologica si sociala, prin efectele sale restabilind starea de sanatate si capacitatea functionala a organismului;

h)      kinetoterapia este o terapie fizica si psihica, contribuind la redobandirea starii de sanatate propriuzisa, dar si a starii psihice, indepartand complexele cauzate de boala sau infirmitate.

Scopul principal al kinetoterapiei este recuperarea starii de sanatate, preocuparile sale indreptandu-se cu precadere catre omul deficient, omul bolnav.

I.1.1. Bazele tehnice ale kinetoterapiei

Miscarea si masajul, practicate in scop profilactic si terapeutic reprezinta o stiinta ce obliga la cunoasterea anatomiei si fiziologiei, psiho-pedagogiei, bioterapiei si de asemenea necesita cunostinte temeinice legate de tehnica si metodica exercitiului fizic.

Alaturi de aceste cunostinte pe care kinetoterapia le reclama, este necesara precizarea mijloacelor de care aceasta dispune. Aceste mijloace sunt impartite in trei grupe (A. Ionescu):

- mijloace specifice sau proprii (gimnastica medicala, masajul, mecanoterapia);

- mijloace asociate - triada terapeutica (medicamentoasa, fizio-terapica, igieno-dietetica);

- mijloace ajutatoare (exercitii fizice specifice gimnasticii, jocurilor sportive, sportului, turismului).

Dintre acestea cel mai important mijloc este gimnastica medicala care consta practic in folosirea exercitiilor fizice in scopul prevenirii sau tratarii deficientelor fizice, psihice sau organice.

La baza exercitiului fizic se gaseste miscarea care in functie de scopul urmarit trebuie aleasa in cadrul terapiei cu mult discernamant. In functie de diagnostic, gama de miscare va putea fi esalonata de la pasiv la activ si activ cu rezistenta, respectand cu strictete particularitatile impuse de antagonismul ce exista intre contractia concentrica si excentrica, in interiorul si exteriorul segmentului de contractie.

Exercitiul fizic folosit in gimnastica medicala, sub aspectul dozarii si gradarii efortului trebuie ales in contextul terapeutic general, tinand cont de diagnostic si de posibilitatile pacientului, cu mare strictete, putand fi pasiv, activ liber, usurat sau ingreunat, de la caz la caz.

In cadrul gimnasticii medicale in functie de scop se descriu mai multe forme de practicare:

- gimnastica igienica;

- gimnastica de recuperare;

- gimnastica corectiva;

- gimnastica de intretinere.

Masajul, reprezinta folosirea in scop profilactic si terapeutic a unui ansamblu de procedee manuale sau mecanice, care se adreseaza partilor moi ale organismului. In cadrul acestuia sunt cunoscute numeroase tehnici, sistematizate si descrise ca procedee fundamentale si auxiliare, dictate de efectele care sunt urmarite. In functie de scopul urmarit, masajul poate fi clasificat in:

- masaj igienic;

- masaj sportiv;

- masaj terapeutic.

Masajul poate fi practicat si sub forma de automasaj atunci cand se cunoaste tehnica manevrelor si anumite reguli necesare sub aspectul efectelor pe care le produce.

Mecanoterapia (folosirea unor aparate si dispozitive in scopul producerii miscarii) - includerea mecanoterapiei in cadrul mijloacelor specifice kinetoterapiei este inca in discutie, unii specialisti considerand improprie apartenenta ei la mijloacele proprii ale acestei stiinte.

Prin angrenajele si dispozitivele create in scopul producerii miscarii, ajutand-o sau ingreuind-o, unii autori considera ca poate fi inclusa in aceasta categorie.

I.1.2. Bazele metodice ale kinetoterapiei

Aplicarea tratamentului specific kinetoterapiei care solicita la efort organismul in conditii de boala (uneori cu gravitate mare), este un act de mare raspundere. Ca orice act medical, orice interventie trebuie sa se supuna cu strictete principiului enuntat de Hipocrat "primum non nocere", la baza activitatii fiind in primul rand grija pentru sanatate.

Principiile generale ale kinetoterapiei, pun la indemana celor care o practica, cadrul si limitele metodicii de aplicare a miscarii in acest domeniu.

Fundamentarea teoretica a acestor principii se orienteaza dupa principiile efortului fizic in general, dar se supun legilor generale ale terapeuticii medicale. Aceste principii sunt:

- principiul economiei de efort;

- individualizarea tratamentului;

- dozarea si gradarea efortului;

- continuitatea tratamentului.

Cerintele metodice cele mai importante, care deriva din principiile prezentate anterior si care aduc precizari asupra conditiilor ce trebuiesc satisfacute pentru atingerea scopului propus sunt::

- indicatia la timp a tratamentului;

- respectarea principiilor psiho-pedagogice;

- respectarea principiilor de igiena;

- obligativitatea controlului medical.