Dezvoltarea afectiva a nou-nascutului - deprivarea senzoriala

Dezvoltarea afectiva

H. Wallon imparte etapa de la 0 la 3 ani in doua mari etape: mai intai centripeta ( centrata pe sine) si apoi centrifuga - orientata catre lumea exterioara si catre construirea intelectuala ( H. Wallon, 1957).

Perioada centripeta cuprinde doua momente ale dezvoltarii: impusiv si emotional. Stadiul impulsivitatii motrice prezinta un apogeu catre varstade 2, 3 luni si poate ajunge pana la 6 luni. Satisfacerea nevoilor este total dependenta de mediu si diferenta fata de perioada anterioara este aceea ca satisfacerea nu se mai realizeaza automat ca in perioada intrauterina. Agitatia motrica a copilului devine un mijolc de exprimare a starii sale de tensiune care va diferentia din ce in ce mai pregnant in mimica si atitudini.

Stadiul emotional poate debuta catre varsta de 2 , 3 luni si atingand apogeul catre varstade 6 luni si se ancheie la sfarsitul primului an de viata. Stadiul se caracrterizeaza prin preponderenta expresiilor emotionale care constituie un mod dominant de relationare al copilului cu anturajul sau. Reactiile emotive spune Wallon sunt primele semne ale vietii psihice care sunt observabile si care prin schimburile cu mediul sustin organizarea vietii psihice a individului.

Experesiile vocale si motrice ale copilului se vor diversifica, emotiile diferite ale copilului vor contribui la relatiile copilului cu mediul sau si vor sta la baza sociabilitatii. Gratie reactiilor sale emotionale copilul capata treptat constiinta situatiilor in care el se gaseste implicat si incepe sa anticipeze.

Wallon considera emotia ca fiind prima forma de comprehensiune. Datorita emotiilor el va progresa in intelegerea lumii inconjuratoare.

Principalii factori de risc in perioada primului an de viata - deprivarea senzoriala

Cercetari punctuale dar si longitudinale au pus in evidenta faptul ca un mediu stimulativ, plin de afectiune si atentie raspunde nevoilor de dezvoltare ale copilului sprijinindu-i propriile eforturi de explorare activa si achizitiile timpurii. Cercetarile lui Belsky, Goode si Most realizate in 1980, au aratat ca mamicile care au asezat jucarii la indemana copiilor, le arata acestora si le numesc au copii care petrec mai mult timp manipuland obiectele, se joaca intr-o maniera mai competenta si mai matura. Alt studiu a aratat ca acei copii ai caror parinti initieaza interactiunea cu copilul, raspund verbalizarilor copilului si ofera acestora jucarii se relationeaza pozitiv cu performantele cognitive pe perioada celui de-al doi-lea an de viata. ( Brodley, Caldwel si Elardo, 1979). Ambele studii demonstreaza relatia intre experienta timpurie si competenta ca fiind una bidirectionala si reciproca. Stimularea, ingrijirea atenta la nevoile copilului, interactiunea mama - copil, toate acestea conduc la dezvoltarea unor copii dornici de a explora, activi si plini de interes fata de mediu care in consecinta solicita la randul lor comportamente stimulative din partea parintilor. Astfel de copii profita si mai mult de experienta interactiunii cu mediul. Cercetarile si studiile efectuate dar si teoriile converg catre concluzii care postuleaza faptul ca experienta timpurie a copiilor cu parintii lor determina ceea ce sunt ei mai tarziu (Ann Birch, 2000, pag 72).

Sub influenta teoriilor psihanalitice s-a structurat convingerea ca experientele in cursul dezvoltarii copilului pe perioada primului an de viata sunt determinante si modificarea evolutiei, mai tarziu este greu de realizat sau chiar imposibila. Cercetari moderne au pus in evidenta faptul ca legatura dintre experienta timpurie si efectele ulterioare asupra dezvoltarii copilului sunt mult mai complexe decat se credea initial.

Studiile efectuate in anii '60 (Dennis) au aratat ca dezvoltarea motorie a copiilor crescuti in institutii este intarziata, copii institutionalizati prezinta slabe raspunsuri de explorare, se angajeaza in comportamente stereotipe de joc si sunt anxiosi in situatii noi de joc si explorare (Collard, 1981). In acelasi timp a fost pus in evidenta faptul ca majoritatea acestor copii prezinta un nivel de dezvoltare mentala mult inferior fata de cel al copiilor crescuti in familii (Dennis, 1975).

Concluziile acestor studii conduc la ideea ca primul an de viata al copilului este o perioada sensibila in cursul dezvoltarii ( Laura Berck, pag 168).

Lipsa stimularii poate conduce chiar la retard sever dar copilul poate recupera aceste intarzieri in dezvoltare in conditiile in care normalizarea in cresterea si ingrijirea sa apare inaintea varstei de doi ani. Procesele inregistrate de copii ce au fost de exemplu respinsi, supusi deprivarii in institutii si adoptati dupa varsta de doi ani, au recuperat retardul mult mai greu (si nu complet) decat cei adoptati inainte de doi ani (Dennis, 1973).

Ca si in cazul copiilor salbaticiti sau copiilor lup concluzia este ca incheierea mielinizarii fibrelor nervoase reduce mult plasticitatea tesutului neuronal si face imposibila implantarea unor operatii si functii superioare (P.P.Neveanu, 1976, pag.117) de aceea interventia timpurie este mai de succes iar preventia deprivarii este si mai insemnata.

Problematica deprivarii poate fi abordata din punct de vedere teoretic pe doua dimensiuni esentiale: deprivarea senzoriala si deprivarea afectiva, emotionala.

Deprivarea senzoriala, intelegand prin aceasta toate gradele ei de la carenta mediului de stimulare care daca este remediata de timpuriu nu produce efecte permanente si de lunga durata, pana la expresia limita, care conduce la intarzieri seminificative in dezvoltarea copilului.

Limita de varsta spre care converg toate cercetarile pana in prezent, la care recuperarea se realizeaza cu succes trebuie sa fie cea de doi ani. Gradul de recuperare depinde in mare masura si de diferentele individuale. In conditiile in care vorbim de copii institutionalizati este necesara educarea personalului din institutii cu privire la trebuintele copilului si abilitatii sa se angajeze in activitati de stimulare a copiilor. In concluzie este esentiala interventia timpurie si de calitate.

Faptul ca au fost raportate recuperari spectaculoase in perioade de timp scurte, desi interventia a inceput abia la varsta de 5-6 ani (Koluchova, 1972) in timp ce alti copii dovedesc slabe elemente de recuperari in ciuda unor interventii timpurii calificate arata ca diferentele individuale sunt deasemenea un foarte important lucru in ceea ce priveste consecintele pe termen lung ale deprivarii. Asemenea situatii sunt intalnite de exemplu in acele institutii unde copii sunt hraniti si lasati in patuturile lor, interactiunea cu adultul limitandu-se la satisfacerea trbuintelor elementare necesare supravietuiri.

Deprivarea afectiva a fost un subiect larg dezbatut in cadrul problematicii legate de atasament si separare. La inceputul anilor '50 pe fondul angajarii tot mai multor femei in procesul muncii si a extinderii institutiilor specializate de invatamant prescolar, se punea problema daca copii prescolari sufera de deprivare emotionala cand petrec mai mult timp in institutii specializate decat in situatii familiale conventionale.

Ipoteza "deprivarii senzoriale" a fost formulaaa de John Bowlby. Potrivit acestei teorii deprivarea maternala poate conduce la depresie, enurezis si la retard in dezvoltarea fizica si psihica.

La adresa cercetarii lui Bowlby si a celor ce i-au imbratisat ideea s-au formulat numeroase criterii dar teoria sa a fost valoroasa mai ales prin aceea ca a atras atentia cercetatorilor asupra nevoilor afective ale copiilor intr-o vreme cand domina preocuparea pentru problematica dezvoltarii intelectuale.

Bowlby a observat o simptomatologie comuna si extrem de frecventa la copii institutionalizati sau spitalizati.

Multi prezinta anumite tulburari de comportament, retard intelectual si erau incapabili de a dezvolta relatii sociale. Teoria lui era aceea ca in lipsa posibilitatti de a dezvolta o relatie de atasament cu mama sau doica in primi ani de viata, copilul va prezenta mai tarziu probleme sociale sisau intelectuale.

Continuand studiile lui Bowlby, Michael Rutter critica utilizarea conceptului de "deprivare maternala" aratand necesitatea descrierii mai precise privind aspectele ingrijirii deficitare si ale efectelor negative si examinarea mai in amanunt a relatiei dintre ele. Rutter (1981) face distinctia intre efectele de scurta durata si cele de lunga durata ale separarii copilului de parinte. Ca si Bowlby el descrie trei stadii ale "sindromului de disconfort": protestul, disperarea si detasarea. Rutter este cel care concluzioneaza ca "sindromul de disconfort" se datoreaza perturbarii procesului de atasament dar nu in mod necesar al celui stabilit cu mama. Privitor la ipoteza retardului mental asociat deprivarii afective tot el afirma ca acesta este mai bine explicat de lipsa unor experiente stimulatoare adecvate.

Studiile privind deprivarea afectiva au aratat importanta stabilirii de legaturilor afective in perioada copilariei timpuri. Rutter arata ca dizarmonia in familie si absenta unei relatii stabile cu un parinte sunt asociate deviantei comportamentale. Legaturile afective cu mama, mult exagerate desigur in teoria lui Bowlby, sunt importante desigur, dar Rutter atrage atentia si asupra importantei stabilirii unor relatii ale copilului si cu alte persoane, in special cu tatal. In concluzie, studiile privind deprivarea senzoriala au adus un plus in ceea ce priveste calitatea ingrijirii copiilor in institutii dar si calitatea ingrijirii copiilor in familii. Copilul chiar intr-un mediu sanatos si cu o dezvoltare normala are nevoie de stimulare pentru a-si atinge cu adevarat posibilitatile maxime de dezvoltare.