Romanitatea romanilor in viziunea istoricilor - originea latina si vechimea romanilor

Romanii sunt un popor romanic (latin) a carui etnogeneza (proces de formare) a cunoscut trei etape: civilizatia geto-daca supusa cuceririi romane, sinteza daco-romana realizata in urma procesului de romanizare si adaosul slav din secolele VI-VII. Romanitatea reprezinta un element esential al identitatii lingvistice si culturale a poporului roman.

Originea latina si vechimea romanilor pe aceste meleaguri este subliniata in istoriografia Evului Mediu. Primii autori apartin lumii bizantine, unde identitatea etnica a romanilor era bine cunoscuta. Intr-un tratat militar, Strategikon (secolul al VII-lea), datorita limbii, acestia erau numiti romani, termen intalnit mai tarziu si la imparatul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) care, in lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza ca "acestia se mai numesc si romani pentru ca au venit din Roma si poarta acest nume pana in ziua de astazi". Acest aspect a fost confirmat in cronica sa de Ioan Kynnamos, care a strabatut teritoriile nord-dunarene se zice ca sunt veniti demult din Italia".

La fel ca si bizantinii, ungurii au intretinut un contact permanent cu romanii, romanitatea acestora fiindu-le cunoscuta. Notarul anonim al regelui Bela afirma in cronica sa, Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), ca, la sosirea lor, ungurii au gasit in Panonia slavi, bulgari si "blachi, adica pastorii romanilor". La fel, ungurii, condusi de seful lor Tuhutum, i-au gasit in Transilvania (sec. IX-X) pe romani si pe slavi. Un secol mai tarziu, Simon de Keza nota in Gesta Hunnorum et Hungarorum, ca romanii erau in Panonia la venirea hunilor, iar in vremea lui Attila romanii, locuitori ai oraselor, s-au inapoiat in Italia, doar "vlahii", care erau pastorii si agricultorii acestora, ramanand de bunavoie in Panonia.

Intrarea spatiului romanesc in sfera de interese a Romei si a misionarilor ei face ca papalitatea sa ia cunostinta despre existenta romanilor si apartenenta lor la "ritul grecilor", nelegitm in viziunea curiei papale. Mai tarziu, odata cu desfasurarea luptei antiotomane a Tarilor Romane, interesul european fata de romani a sporit, manifestandu-se in preocuparile umanistilor fata de originea si istoria acestora. Poggio Bracciolini a fost printre primii umanisti care au afirmat originea romana a poporului roman. Pe langa numeroase elemente comune limbii latine si romane, el a constatat existenta la romanii nord-dunareni a unei traditii referitoare la descendenta lor dintr-o colonie fondata de Traian. Contemporanul sau, Flavio Biondo, afirma despre romanii cu care se intalnise la Roma ca "invocau cu mandrie originea lor romana", iar cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papa sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a acestora a intrat in circuitul stiintific european.

Istoriografia romaneasca este prezenta prin Nicolaus Olahus, umanist transilvanean de faima europeana, el insusi de origine romana, care in lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care sustine unanimitatea de neam, limba, obiceiuri si religie a romanilor. Deasemenea, Johannes Honterus, originar din Brasov, inscrie in harta sa (1542) numele "Dacia" pentru intreg teritoriul locuit de romani. Mai sunt si cronicarii moldoveni: Grigore Ureche, in Letopisetul Tarii Moldovei si Miron Costin, in De neamul moldovenilor, care vorbesc despre originea noastra latina: "De la Ram ne tragem si cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul".  Stolnicul Constantin Cantacuzino, in Istoria Tarii Romanesti, precum si Dimitrie Cantemir, in Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, au subliniat continuitatea de viata a dacilor sub stapanirea romana, unitatea si continuitatea romanilor.

Odata cu cronicarii moldoveni si munteni, cunoscatori ai scrierilor umaniste, chestiunea unanimitatii este transferata din sfera traditiei in cea a istoriografiei, pentru ca Scoala Ardeleana sa faca din aceasta o arma in lupta de emancipare nationala si sociala a romanilor transilvaneni.

Politizarea romanitatii romanilor Pana in secolul al XVIII-lea, continuitatea romanilor in tinuturile carpato-dunarene era considerata un fapt normal si logic. Insusi imparatul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), ii considera pe romani "incontestabil, cei mai vechi si mai numerosi locuitori ai Transilvaniei". Dar, pentru populatia majoritara a Transilvaniei , incepe lupta pentru drepturi politice refuzate secole de-a randul de catre "natiunile privilegiate". A fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu prezentat Curtii de la Viena, in care se subliniaza ca romanii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmasi ai colonistilor lui Traian.

In aceasta atmosfera a fost lansata "teoria imigrationista" a lui Franz Sulzer, din Istoria Daciei Transalpine, potrivit careia romanii nu se trag din colonistii romani din Dacia, aceasta fiind parasita in intregime odata cu retragerea aureliana. Prin urmare, romanii s-au nascut ca popor la sud de Dunare, undeva intre bulgari si albanezi, de la care au preluat influente in limba, precum si credinta ortodoxa. De aici, ei au emigrat catre mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunarii in Transilvania, unde ii vor gasi stabiliti pe unguri si pe sasi. Prin teoria sa, Sulzer sfida parerea unanima din cultura si stiinta istorica europeana care ii considera pe romani urmasi ai romanilor lui Traian. Istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman (1787), arata ca in Dacia, dupa retragerea aureliana, a ramas ,,0 parte insemnata din locuitorii ei, care mai mare groaza aveau de migrare decat de stapanitorul got" . De la acesti locuitori vor deprinde migratorii "agricultura si placerile lumii civilizate". Netemeinicia afirmatiilor lui Sulzer a fost reliefata de reprezentantii Scolii Ardelene (S. Micu, Gh. Sincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu), dar si de carturarii sasi (L. Toppeltinus, J. Troster).

Mai tarziu, dupa realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigrationismul este readus cu si mai multa tarie in dezbaterile istoricilor de catre un geograf austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluata si imbogatita in lucrarea Studii romanesti. Cercetari asupra istoriei vechi a romanilor si va fi denumita "roesleriana". Ideile principale sustinute de aceasta cauta sa demonstreze exterminarea dacilor in urma razboaielor cu romanii, cauza care a contribuit si la disparitia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se putea efectua in cei 165 de ani de stapanire romana, iar, pentru ca dacii ramasi in viata traiau izolati, Dacia a ramas pustie la retragerea aureliana; poporul roman si limba romana s-au format in sudul Dunarii.

Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale romanilor in lupta politica din Transilvania si justificarea pozitiei privilegiate detinute de catre maghiari, sasi si secui. Teoria roesleriana a fost combatuta cu succes de lucrarile istoricilor romani B.P. Hasdeu si A. D. Xenopol. Mai tarziu, investigatiile stiintifice conduse de marii nostri istorici si lingvisti - N. Iorga, V. Parvan, C. Daicoviciu, Gh.I. Bratianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu, alaturi de cercetarea arheologica, au facut progrese remarcabile, infirmand teoria imigrationista. Pe aceeasi pozitie s-au situat si multi istorici straini -Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, P. Mackendrick, care considera ca romanii sunt urmasii daco-romanilor si ca s-au format ca popor in Dacia Traiana.