Italia in secolele XI-XV

Italia in secolele XI-XV

Italia sec. X-XIII

In aceasta parte a Europei feudalii constituiau o clasa slaba avand de infruntat puterea, mereu crescanda, a oraselor care se dezvoltau din secolul X si datorita continuitatii vietii urbane din evul mediu timpuriu. Ele joaca un rol economic de seama prin actiuni comerciale si mestesugaresti, avantajate fiind de pozitia geografica a peninsulei in cadrul schimburilor internationale. Ele s-au eliberat si au eliberat si pe tarani, pe care apoi i-au pus in subordinea lor. Astfel, in secolele XII-XIII au ajuns la o mare inflorire economica, in fiecare oras existand ateliere mestesugaresti precum cele de la Venetia de sticlarie si arme, Florenta articole de lana. Drept consecinta a dezvoltarii economice unele orase porturi precum Venetia si Genova au intemeiat colonii in afara Italiei, in bazinul oriental al Marii Mediterane si au ajuns sa controleze comertul international si in regiunea Marii Negre. Primatul economiei pe care orasele din nordul peninsulei l-au detinut cateva secole in zonele amintite mai sus avea sa se datoreze si unui important spor demografic, populatia ajungand in 1340 la 10 milioane de locuitori, centre urbane precum Genova, Pisa, Neapole, Milano, Florenta, Venetia avand cateva zeci de mii de locuitori.

Daca nordul Italiei era mai dezvoltat din punct de vedere economic, in sud predominau relatiile feudale cu o activitate economica mult inferioara, unde mai ales agricultura era ocupatia de baza, viata urbana fiind mai putin dezvoltata. Faramitarea politica are printre cauze inexistenta unor interese economice comune, a concurentei pentru stapanirea unor debusee comerciale, la care se adauga factorii externi precum dominatia straina bizantina, germana, normanda si franceza. Din a doua jumatate a secolului X, Italia era divizata in mai multe sectiuni politice - Italia de Nord si Centrala depindea de Imperiul Romano-German, regiunea normandica din Sicilia si Italia de Sud care din secolul al XII-lea va intra sub stapanire germana. Spre sfarsitul secolului XII, datorita luptei oraselor din nord, acestea obtin autonomia si independenta, stapanind si regiunile rurale din jur.

Florenta a obtinut dreptul de comuna in 1183 recunoscuta si de imparatul Frederic I Barbarosa dupa un conflict indelungat la care au participat alaturi de acest oras si alte centre din Lombardia interesate de obtinerea unei largi autonomii, dar si statul papal. Cel din urma dorea diminuarea unor pretentii la dominatia universala a Imperiului German. Comuna florentina era condusa de un consiliu format din 12 consuli, un altul format din 100-150 fruntasi din oras si o adunare a poporului formata din cetatenii cu drepturi depline deoarece Consiliul consulilor era ales din randul patricienilor si un grup mic de familii nobiliare; intre acestia si ceilalti cetateni cu drepturi depline au izbucnit numeroase conflicte datorita luptei pentru putere. La inceputul secolului al al XIII-lea un imputernicit ales din afara Florentei, avea rolul de a atenua aceste tensiuni. Catre sfarsitul secolului orasul era condus de un organ suprem - Signoria - ajutat si de alt organ numit "Poporul" carmuit de un capitan al poporului si de un consiliu restrans. "Signoria" putea convoca in anumite situatii de criza Poporul dar aceasta se facea din ce in ce mai rar.

Situatia Venetiei avea sa evolueze diferit. In secolul X s-a desprins de Bizant devenind independenta sub conducerea unui doge (duce). In secolul al XIII-lea carmuirea orasului era incredintata Marelui Consiliu format din reprezentanti ai patriciatului si nobilimii de la oras. Dar, fiind alcatuit dintr-un mare numar de membri - cateva sute - deciziile se luau cu destula greutate si de aceea avea sa se infiinteze Micul Consiliu. Acesta din urma impreuna cu alti 40 de membri ai Marelui Consiliu si cei trei sefi ai tribunalului suprem au format senatul sau Signoria ce se ocupau de principalele actiuni economice si politice ale orasului. De altfel trebuie determinat ca ceea ce a determinat dezvoltarea economica deosebita a oraselor italiene intr-un ritm rapid este si faptul ca spre deosebire de alte parti ale Occidentului european, nobilii s-au asezat in orase cu toate consecintele politice, economice si religioase care decurg de aici iar conducerea, cu putine exceptii, era reprezentativa.

Italia in secolele XIII-XV

Faramitarea Italiei a continuat sa se mentina, puternic stimulata de factorii economici. De mentionat ca inca din prima jumatate a secolului XIII Genova si Venetia si-au demonstrat capabilitatea economica si politica prin cucerirea si apoi desfiintarea Imperiului Bizantin in 1204. Intreaga zona economica din Mediterana, Orient si Marea Neagra era in mainile acestora. Ele au creat chiar si un Imperiu Latin de Rasarit ce avea sa dainuie pana in 1261 cand bizantinii refac imperiul - care nu va mai semana niciodata din punct de vedere politic cu cel din secolele anterioare. Republicile italiene aveau sa cunoasca atunci una din cele mai frumoase perioade din istoria lor.

Din punct de vedere politic, Italia putea fi impartita in 3 zone :

Italia de Sud ocupata in 1266 de Carol de Anjou cu sprijinul regelui Frantei. Cel dintai era crud si avar impunand populatiei impozite grele si de aceea la 30 martie 1282, in ziua Vecerniilor, orasul Palermo, pe care Carol il umilise si il privase de rolul de capitala mutand centrul curtii la Neapole, se rascula contra casei de Anjou, masacrand trupele franceze (celebrele Vecernii siciliene). Urmand exemplul sau, intreaga insula se rascoala la 4 septembrie; coroana Siciliei este oferita lui Pedro al III-lea de Aragon care a acceptat fara conditii. Acest razboi al Vecerniilor a durat 20 de ani si s-a incheiat cu desprinderea definitiva a Siciliei ce va face parte din casa de Aragon. Mai toate statele italiene au participat la acest razboi intr-o masura mai mare sau mai mica in una din tabere.

Italia centrala avea statul papal, la vest Toscana cu republici orasenesti ca Florenta, Pisa, Siena. Statul papal era in decadere, fapt demonstrat si de mutarea Papei la Avignon - 1308. Apoi, cand papa s-a intors la Roma, a urmat marea schisma catolica. Conciliul de la Constanta convocat de inaltul cler - 1414-1418 pentru a pune capat schismei, a condamnat la ardere pe rug pe Jan Hus si Jeronim de Praga. Incercand sa sensibilizeze lumea politica occidentala asupra pericolului otoman Conciliul de la Florenta s-a proclamat pentru unirea bisericii de la Apus cu cea de Rasarit, dar Bizantul nu a mai putut fi salvat de cucerirea turceasca din 1453. Papii ajunsesera la nivelul unor mici principi italieni.

Referat: Lucrare scrisa la dendrologie Proiect: Nivelul organizarii teritoriale - teritoriu, teritorialitate si organizare in invelisul geografic

Intre orasele republici din Italia de Nord vechi si noi rivalitati economice si politice au continuat sa se manifeste. La inceput parea mai puternica Genova care a intemeiat mai multe factorii comerciale in Marea Neagra precum Tana, Soldaia, reusind sa-i produca eternei sale rivale, Venetia, o infrangere catastrofala la Curzola 1298. De altfel Italia era atunci un teatru de razboi aproape continuu - aragonezii din Sicilia contra Casei de Anjou din Neapole, Genova contra Venetiei si Pisei, Florenta contra Pisei. In orase luptele se dau intre marile familii nobiliare. Cronicile acestei epoci sunt pline de relatari in care cruzimea si varsarea de sange sunt foarte frecvente explicand, in parte, faramitarea politica a peninsulei. Nici macar cetatea Sfantului Petru - statul papal - nu facea exceptie de la aceasta atmosfera; dimpotriva, contribuia si mai mult la crearea confuziei si a haosului politic si religios. Secolul al XIV-lea nu avea sa aduca imbunatatiri situatiei politice a peninsulei. Dar in plan economic transformarile au fost remarcabile. A crescut productia mestesugareasca, stimulata de dezvoltarea comertului cu postav si, indeosebi, organizarea de mari manufacturi. Mana de lucru a fost asigurata prin atragerea populatiei rurale dupa ce legarea de glie a fost desfiintata. Mari sume de bani au fost investite in activitatea mestesugareasca si in construirea de nave de comert si de razboi. Relatiile capitaliste s-au dezvoltat mai ales la Siena si Florenta. Companiile florentine erau foarte puternice si bine organizate asigurand atat producerea, cat si desfacerea marfurilor (avand mii de lucratori numiti ciompi). Activitatea bancara era intensa iar florinul era o moneda foarte puternica mai ales in prima jumatate a secolului XIV. In cea de-a doua parte a secolului cat si in cel urmator economia italiana a trecut prin mari dificultati datorita unor greutati atat in aprovizionare, cat si in desfacerea produselor. Rolul negotului italian ca mijlocitor intre comertul oriental si cel occidental a scazut si datorita concurentei oraselor de la Marea Nordului, a celor germane indeosebi, dar si a inaintarii turcesti in Europa si blocarea unor vechi debusee comerciale. Pentru secolul XIV centrele economice cele mai importante raman Florenta, Genova, Venetia si Milano.

La inceputul secolului al XIV-lea Italia era o tara cu o populatie numeroasa dar care avea sa cunoasca un recul demografic datorat "ciumei negre" de care n-a scapat. Dupa unele calcule o treime din populatie,a murit mai ales in orase. Nu numai in acest plan s-au resimtit efectele ciumei din 1348 ci si in plan economic, mai ales alimentar. Foametea era un fenomen obisnuit ce insotea aceasta epidemie si-i agrava efectele. Noul echilibru avea sa fie restabilit cu pretul a grave convulsii politice si sociale in a doua jumatate a secolului al XIV-lea. Orasele italiene au fost teatrul unor rascoale si insurectii populare de o virulenta deosebita din care rascoala ciompilor din 1378 de la Florenta este doar cea mai cunoscuta.

In a doua jumatate a secolului al XIV-lea, Venetia n-a incetat, practic sa se afle in razboi cu Genova. Un conflict mai indelungat si sangeros cu rezultate schimbatoare - "razboiul de la Chioggia" - (1378-1381) avea sa se incheie cu victoria Genovei, dar aceasta din urma va iesi din conflict epuizata fiind primul semn al decadentei invingatorului. Venetia va sti sa treaca si peste acest esec si se va reface dar un nou pericol o ameninta si anume cel turcesc. Armele si diplomatia au salvat-o reusind sa infranga flota turceasca la Galipoli in 1416 si sa-si intareasca pozitiile in Grecia. A participat aproape la toate conflictele din peninsula cu rezultate schimbatoare dar pozitia ei continentala s-a intarit continuu. De acum pare la fel de interesata de comertul maritim ca si de cel continental care, la jumatatea secolului XV parea mai sigur.

Genova avea un imperiu maritim comparabil cu cel venetian mai ales prin stapanirea coloniilor de la Marea Neagra - Caffa, Tana, Soldoia, dar si la Constantinopol. Ea domina comertul in Mediterana Occidentala prin stranse legaturi cu Franta si Spania. Dar Genova a trecut cu greu prin crizele din a doua jumatate a secolului XIV si datorita unui sistem politic defectuos cu rivalitati familiare nobiliare foarte puternice. Numeroase revolte interne aveau sa zguduie viata sociala si politica a orasului iar marea nobilime a preferat sa puna orasul sub protectia ducelui din Milano sau a Frantei pentru a-si conserva privilegiile. Pe masura declinului comertului genovez in Orient in secolul XV, au crecut dificultatile economice, Genova pierzandu-si pozitia politica de alta data.

Florenta ajunsese la inceputul secolului XIV - la apogeul dezvoltarii sale economice intrerupta de efectele ciumei din 1348; aproape 40 de ani va cunoaste criza sociala, economica si politica. Dupa 1382 se intareste regimul oligarhic : un numar restrans de persoane controlau orasul, mai importanta fiind familia de Medici. Urmeaza o perioada de mare prosperitate stimulata de actiunea mestesugareasca si bancara Florenta devenind unul din cele mai importante orase italiene. In a doua jumatate a secolului XV va fi capitala echilibrului si a Renasterii italiene impunandu-se in lumea culturala occidentala.

Milano

Intre statele peninsulei, ducatul Milano a fost cel care a iesit cel mai mare si mai intarit de pe urma lungului sir de razboaie din a doua jumatate a secolului XIV si a doua jumatate a secolului XV, ducand o politica expansionista indreptata catre toate punctele cardinale. De altfel acest stat a deschis razboiul prin ducele Gian Galazzo Visconti (1385-1402) care ar fi dorit sa stapaneasca nordul Italiei, ca si centrul ei. Orasele din centru, mai ales Florenta si statul papal s-au opus, asa ca incercarea a esuat si datorita mortii ducelui in 1402.

Gian Galeazzo Visconti pusese sa se construiasca domul din Milano, 1389 si manastirea din Pavia - 1396 - destinata sa primeasca osemintele familiei Visconti. De remarcat ca orasul a scapat nevatamat de ciuma si celelalte epidemii care au urmat in secolul XIV. Datorita resurselor financiare s-au construit, pe langa impunatoare edificii publice si religioase, si numeroase canale de irigatii ; digurile puteau asigura o productie agricola foarte buna pentru acea vreme.

Nici regele Neapolelui, Ladislau, n-a avut mai mare succes in incercarea de a stapani centrul Italiei datorita aceleiasi opozitii. Un urmas al lui Gian Galezzo Visconti - Filipo Maria Visconti s-a lovit de rezistenta Florentei si Venetiei, misiune reluata de Francisco Sforza, ginerele sau, un gondolier cu o origine obscura dar cu mare experienta politica. Statul era o monarhie, ducele avand puteri nelimitate. Impotriva ducelui patriciatul s-a rasculat de nenumarate ori pentru a proclama republica si a instaura vechile libertati. Cu o administratie si si fiscalitate centralizate, cu o asezare geografica ce-i permitea sa controleze drumuri comerciale ce strabateau Alpii, ducatul Milano se va consolida continuu economic si politic.

Regatul Neapole si Sicilia

Aici agricultura era ocupatia economica de baza, Sicilia si sudul Italiei aprovizionand puternic orasele din nord cu grane, vinuri sau alte produse alimentare. Aici relatiile feudale si institutiile aferente se pastreaza aproape intacte in perioada pusa in discutie, urbanizarea fundamentala a fost slab dezvoltata, iar actiunea comerciala era in mainile negustorilor straini - mai ales evrei, genovezi, florentini. Scaderea preturilor produselor agricole, foametea, epidemiile au determinat un proiect de depopulare al acestor regiuni italiene in secolul XIV-XV. Sudul Italiei era sub stapanirea casei de Anjou care pana la moartea regelui de Anjou in 1343 avea sa fie unul din protagonistii vietii politice din Peninsula, desi pierduse din prestigiu in urma razboiului Vecerniilor siciliene. Conflicte dinastice aveau sa izbucneasca dupa moartea regelui intre diferitele ramuri ale casei de Anjou ce aveau sa slabeasca regatul in a doua jumatate a secolului XIV. Cel care va reusi sa refaca unitatea sudului Italiei si a Siciliei va fi Alfons de Aragon, aceasta zona revenind printre cele mai puternice state peninsulare - prin stavilirea anarhiei interne si initierea unui vast program de constructii publice la Neapole si Palermo.

Numeroasele razboaie dintre statele italiene au contribuit la mentinerea faramitarii politice si au aratat ca nici unul dintre ele nu era sufucient de puternic pentru a-si impune autoritatea intregului teritoriu. De aceea in cursul anilor 1454-1455 Milanul, Venetia, Florenta si Neapolul, sprijinite si de alte orase italiene au incheiat sub patronajul papalitatii, Liga de la Lodi, al carui principal obiectiv l-a constituit mentinerea echilibrului politic dintre statele italiene. Unitatea Italiei nu va fi realizata tocmai din cauza acestor particularisme locale, a intereselor politice si economice deosebite si a dorintei unor state straine de a-si impune dominatia asupra aceste zone europene.