Introducere in istoria antica

INTRODUCERE IN ISTORIA ANTICA

PROLEGOMENA

Bibliografie: J. Gow, S. Reinach, Minerva. Introductio dans l'étude des classique scolaires grecs et latins, Paris, 1890; Ch. Samarand (ed.), L'Histoire et ses méthodes, Paris, 1958; H. Bengtson, Einführung in die Alte Geschichte, München, 1969; D. Vollmer et alii, Alte Geschichte in Studium und Unterricht, Stuttgart, 1994, etc.

Unul dintre marii cunoscatori ai antichitatii, istoricul german Ed. Meyer spunea undeva ca 'istoria veche nu este si nu trebuie sa fie altceva decat o parte a unei singure istorii, si anume istoria generala. Faptul acesta nu ar trebui sa fie niciodata uitat de cercetarea istorica, atat cea a antichitatii,  cat si cea a istoriei moderne'. Desigur ca punctul de vedere a lui Ed. Meyer este, in esenta sa, corect din punct de vedere metodologic. Nu trebuie sa uitam ca Ed. Meyer este autorul unei celebre Geschichte des Altertums, care ingloba tot spatiul circummediteraneean, el fiind printre putinii istorici care stapanea cu egala competenta in afara limbilor greaca si latina si vechile limbi orientale. Trebuie observat ca, daca din punct de vedere metodologic, acesta observatie este valabila, nu putem ignora ca istoria antica a devenit o specialitate propriu-zisa si daca ea apeleaza - ca si celelalte ramuri ale istoriei - la aceleasi principii si metode generale, ea si-a constituit in acelasi timp un instrumentar specific. Dar, inca odata, existenta unui asemenea instrumnetar nu inseamna ca cel care studiaza istoria antica se indeparteaza de obiectivele fundamentale ale istoriei generale. Stiinta istorica are un corp propriu de paradigme, ca de altfel oricare stiinta a spiritului. Nu trebuie uitat ca aceste stiinte ale spiritului, ca tendintele politice, religioase, morale si economice ale fiecarui prezent, toate influentand neindoielnic reprezentarile istoricului. In felul acesta se defineste personalitatea acestuia, pentru ca, in afara de gradul de cultura, de intelegere, de capacitatea de interpretare si sintetizare, istoricul isi vadeste personalitatea si prin influentele receptate din propria sa epoca.

In acest context, efortul de ecaminare a premiselor epocii sale istoricul trebuie sa-l intreprinda, cum spunea Tacitus, sine ira et studio, pentru a putea surprinde mai profund aspectele si conexiunile istorice care domina o epoca la un moment dat. El tebuie sa le cunoasca pentru a putea judeca opera predecesorilor sai si in acelasi timp pentru a incerca el insusi sa nu se lase cu totul influentat de spiritul prpriei epoci, ceea ce ar putea duce la deformarea interpretarii istorice.

Ce se intelege prin 'istorie veche[1]' sau prin notiunea de 'istorie a antichitatii[2]'?

In general, in istoriografia romaneasca, sub influenta celei franceze, prin istoria antichitatii se intelege istoria spatiului circummediteraneean, ca care se adauga istoria Indiei, a Chinei si a altor civilizatii extraeuropene. Pe de alta parte, istoriografia germana considera ca istoria antica reprezinta doar istoria spatiului mediteraneean si a teritoriilor invecinate ale acestuia si care au stat cu acesta in relatii politice si culturale in efevtiv. Si atunci se ridica o intrebare: trebuie sa studiem si istoria Indiei si a Chinei sau nu? Raspunsul ar putea fi afirmativ.

Dar se ridica cealalta intrebare: istoria Indiei si a Chinei reprezinta o parte indestructibila a istoriei spatiului circummediteraneean? Traditia literara mentioneaza o solie indiana la Augustus, ca sa nu mai vorbim de expeditia lui Alexandru cel Mare. Sunt unele indicii despre relatii dintre China si spatiul circummediteraneean la sfarsitul antichitatii. Dar aceste sporadice contacte nu au determinat esential cursul istoriei spatiului mediteraneean. Desigur ca discutia aceasta poate continua, si cel putin pana acum nici una din marile scoli istorice - germana ori franceza, nu a aratat ca renunta la principiile ei fundamentale.

Cand se vorbeste despre spatiul circummediteraneean, s-ar putea naste reprezentarea unitatii acestuia prin elementul etnic. In realitate, nu se poate vorbi de asa ceva, ci de existenta unor intense schimburi culturale. A mai existat un element care a facut ca acest enorm spatiu sa fie vazut ca o unitate si anume existenta imperiilor universale. Aceasta idee a constituit unitatea interna a aceatui spatiu. Ea s-a afirmat initial in Orient, incepand de la sumerieni, pentru a ajunge la apogeu  in timpul Imperiului Roman. De altfel, stim de la Cassius Dio, 68.69, ca Traian, aflat in Orient, ar fi spus ca 'daca as fi fost mai tanar as fi inaintat si eu catre India, precum Alexandru'.

Chiar daca nici imperiul universal al Romei nu a putut da unitate politica integrala acestui spatiu, totusi unitatea culturala s-a realizat, initial, prin hellenism si romanizare, iar apoi prin crestinism, din aceste elemnete tragandu-si fundamentele cultura europeana moderna.

Inceputurile istoriei antice pot fi plasate spre sfarsitul mileniului IV i.Hr., odata cu aparitia scrierii, unul din semnele indubitabile ale civilizatiei, toate la un loc ducand la coagularea politica a comunitatilor umane s aparitia satului.

In egala masura, si sfarsitul Antichitatii este subiect de controversa. S-au propus diverse date, de exempu anul 325 d.Hr., anul in care Constantin cel Mare incepe construirea noii capitale a Imperiului Roman: Constantinopolis, data considerata, pe de alta parte, de catre bizantinologi ca marcand inceputul Imperiului Bizantin. S-au propus si anii 476[3] ori 572[4], dar si anul 723, data bataliei de la Poitiers, cand Carol Martel i-a infrant pe arabi, punand capat definitiv incercarii lor de a depasi Pirineii.

Istoria se desfasoara in timp si spatiu. De la inceputurile civilizatiei, oamenii au incercat sa ordoneze aceste elemente obiective. Au incerct sa masoare timpul plecand de la observatiile cele mai simple[5], ajungand pana la cele mai complicate sisteme, precum cele de astazi. Din acest efort  s-a nascut cronologia. Cronologia trebuie sa rezolve doua probleme, respectiv ceea ce se numeste cronolgia relativa si cronologia absoluta.

Cronologia relativa inseamna punerea in relatie a doua sau mai multe evenimente. Asa de exemplu, bataliile de la Plataiai si Mykale[6] sunt puse in relatie cu geneza Ligii maritime attico-delice[7]. Relatia cronologica dintre ele rezulta din faptul ca aceste batalii sunt premisele istorice ale intemeierii Ligii. Un alt exemplu este Liga de la Corint[8], sub hegemonia lui Filip al II -lea al Macedoniei, a avut drept consecinta razboiul panhellenic antipersan, planuit de acesta si purtat apoi de catre Alexandru cel Mare.

Cronologia absoluta reprezinta fixarea distantei dintre evenimentul in cauza cu momentul in care se afla istoricul care-l studiaza, ceea ce presupune apelul la modalitati tehnice de masurare a timpului: zile, luni, ani. Dificultatea majora rezida in realizarea concordantei dintre sistemele antice si cele actuale de masurare a timpului.

Cronologia actuala se intemeiaza pe calendarul gregorian, introdus in anul 1582 in locul calendarului iulian, realizat din ordinul lui C. Iulianus Caesar de catre astronomul alexandrin Sosigenes si intrat in vigoare la 1 ianuarie 45. ambele calendare socoteau anul de 365 zile, plus un a bisect.

Pentru perioada anterioara a existat un mare numar de calendare pe baza lunisolara. Se evidentiaza in mod deosebit calendarul egiptean, care constituie, prin intermediul celui iulian, chiar baza calendarului gregorian. Revarsarea Nilului corespunde cu aparitia la jumatatea jumatatea lunii iunie a stelei Sirius. De altfel, egiptenii numeau acest astru ca "aducatorul Nilului". Observarea de catre egipteni in timp a acestui fenomen a dat o medie de 365 zile intre doua aparitii ale amintitei stele.

Atenienii utilizau doua calendare: unul lunar egal cu 354 zile si pentru a corecta diferenta cu cel solar se adauga o a doua luna Pseidon. Mai exista si anul pritanic care era egal cu 366 de zile. Atenienii erau impartiti in zece triburi si fiecare trib desemna o pritanie si fiecareia ii corespundea un timp anume. Acest calendar se modifica in 307 i.Hr., cand se infiinteaza inca doua triburi in onoarea lui Antigonos Monophtalmos si a fiului sau Demetrios Poliorketes. Aparitia a inca doua pritanii a creat posibilitatea unui paralelism intre anul civil-lunar si cel pritanic.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Calendarul roman este inca o dovada a putinei atentii da care se bucura stiinta la romani. Asa de exemplu 4 luni aveau 31 de zile, februarie 28, iar restul 9, cu un rezultat de 365 zile. Se intercalau la 3 ani 23 sau 22 zile si la 4 ani rezulta calculul: 365 + 378 + 355 + 377, cu o medie de 366 +1/4. Aceasta situatie insolita l-a facut pe Th. Mommsen sa spuna "inainte de Caesar, calendarul roman nu mergea nici dupa soare, nici dupa luna, ci cum da Dumnezeu".

Eforturi de unificare a calendarului s-au facut in Antichitate, determinate de mai multe cauze: pe de o parte, asigurarea simultaneitatii jertfelor cerute de cultul regal, pe de alta - cum a fost cazul lui Caesar - dorinta acestuia de a unifica administratia de pe intinsul teritoriu al Republicii romane.

Asa cum se stie, fixarea cronologiei diverselor evenimente in Antichitate, este o intreprindere dintre cele mai dificile, datrita paucitatii surselor. In aceste conditii, istoricul are la dispozitie patru modalitati:

evenimente astronomice[9];

sincronismul unor date;

listele regilor si ale magistratilor-eponimi;

erele.

1. Eclipsele de luna: sfarsitul expeditiei siciliene din razboiul peloponesiac a fost stabilit la 27 august 413 i.Hr. cu ajutorul informatiei ca atunci s-a produs o eclipsa; o alta eclipsa a avut loc la 20 septembrie 331 i.Hr., cu 11 zile inainte de 1 octombrie 331 i.Hr., data bataliei de la Gaugamela.

2. Tablitele  gasite la Tell-el-Haridi[10], pe Eufratul mijlociu, arata ca Hamurappi a fost contemporanul regelui assyrian Shamsi-Adad I, care a domnit pe la 1700 i.Hr. Pana la descoperirea acestor documente, se considera ca regele Bbilonului, Hamurappi, ar fi domnit cam in secolul XX i.Hr. In felulacesta prin afirmarea contemporaneitatii celor doi, domnia lui Hamurappi a putut fi incadrata cronologic in intervalul real. Merita a fi mentionat un alt celebru exemplu. Invadarea Romei de catre galli este, eronat, plasata in anul 390 i.Hr., in timp ce la Polybius se afla informatia corecta ca Roma a fost cucerita de galli in anul in care s-a incheiat Pacea regelui, adica in anul 386 i.Hr.

3. Ele ne sunt cunoscute din datele transmise de traditia literara sau prin textele continute de papyri ori tablitele de lut din Orientul Apropiat, care contin asa-zisele 'liste regale'. Dintre cele mai cunoscute documente, pot fi citate celebrul Papyrus regal de la Torino, care contine, cu lacune, o lista cu numele si anii de domnie ai faraonilor egipteni, incepand cu Narmer-Menes pana la Ramses al II -lea. Trebuie precizat ca datele pentru dinastiile I-VI oferita de aceasta 'liste' - gasite pe spatele unui registru contabil din timpul dianstiei a XIX -a - sunt privite de catre noile cercetari cu prudenta. Pentru Assyria, dispunem de Lista de la Khosabad, care contine succesiunea regilor ei de la 1430 pana la disparitia Imperiului Assyrian.

Foarte importante si sub unghi cronologic sunt, de asemenea, listele de magistrati-eponimi. Se pare ca primii care au introdus asemenea liste - prin care numele anului era denumit prin numele unei personalitati - au fost assyrienii. Primele mentiuni ale unor eponymi, adica acele persoane dupa care era denumit anul respectiv, se afla in documentele - notate in scriere cuneiforma pe tablite de lut ars - coloniile comerciale assyriene de la Kültepe in Kappadokia. Denumirea respectivului eponym era limmu. Listele propriu-zise cu succesiunea unor asemenea limmu dateaza din timpul Noului Imperiu Assyrian.

Aceasta uzanta a fost preluata apoi de catre helleni: Atena: archontele-eponim; Sparta: ephorii si romanii: consulii. Numele acestor magistrati erau trecute in liste, care la Roma purtau numele de Fasti consulares.

4. Exista uzanta, mai cu seama in Orient, ca sa se socoteasca timpul ncepand cu primul an al domniei monarhilor. De aici, s-a ajuns la introducerea erelor. Astfel, in Syria a fost utilizata era seleucida, incepand cu anul 312/311 i.Hr., iar in Parthia era arsakida, socotita din primavara anului 247 i.Hr. Pot fi mentionate si erele provinciale romane, cum ar fi era macedoneana care incepe la 148 i.Hr., cand Macedonia devine provincie a Romei.

Era crestina. Cum in Orientul grec anii erau numarati de la prima olimpiada, care a avut loc in anul 776 i.Hr., iar in Occidentul roman ab Urbe Condita, adica in anul 753 i.Hr., crestinii - pentru a-si sublinia identitatea - isi vor fixa propria lor era, al carei inceput coincidea, initial, cu primul an al domniei imparatului Diocletianus, cel mai mare persecutor al crestinilor.

Necesitatea unei ere crestine era incontestabila, intrucat crestinii traiau in intreg Imperiu Roman si proveneau din medii etno-culturale diferite. In prima jumatate a secolului VI, in anul 532 d.Hr., un erudit 'calugar scit', Dionysius Exiggus, aflat la Roma, propune inlocuirea anului 248 al erei diocletiene cu anul 532 al erei calculete de el, socotita a incepe ab incarnatione Domini, ceea ce ar coincide cu anul 753 ab Urbe condita sau cu anul 31 al domniei lui Augustus. A fost, astfel, inlocuita, era unui cumplit persecutor al crestinilor - Diocletianus - cu o era crestina, propunere care a fost adoptata foarte repede in Occidentul crestin. Eroarea de calcul a lui Dionysius era minora, avand in vedere mijloacele timpului sau: adevarata data a nasterii lui Iisus Hristos fiind anul 4 i.Hr. trebuie amintit si faptul ca Dionysius cel Mic, este cosiderat de catre unii invatati romani, mai ales teologi - meritand a fi citat eruditul patrist I.G. Coman - a fi "straroman", dar fara a putea invoca argumente irefutabile.

Este interesant de mentionat ca era crestina a lui Dionysius a fost utilizata pentru calculul timpului ante Christum, pentru prima data in secolul XVII, probabil de catre eruditul D. Petavius[11].

Pentru cei vechi nu exista, cum exista pentru noi, divizarea in istorie si  geografie. Astfel, Herodot, Istorii, expune intr-o unitate stransa informatii istorice si geografice, el obtinandu-si informatiile preponderent prin calatorii si cunoasterea popoarelor si tarilor straine a caror descriere este amanuntit facuta.

Anticii credeau atat de mult in conditionarea reciproca a poporului cu teritoriul locuit incat nu introduceau factorul geografic in expunerea istoriei. Abia mai tarziu, maniera lui Herodot va fi abandonata, iar excursurile geografice apar acum langa expunerea istorica si avand un rol propriu.

Situatia aceasta se va accentua mai tarziu cand istoria si geografia se vor desparti ca stiinte separate. Geografia nu poate fi considerata ca fiind o stiinta auxiliara istoriei, ci mai degraba premisa oricarei cunoasteri istorice, ea fiind cadrul in care se desfasoara istoria, intrucat acest spatiu se confrunta activ sau pasiv popoarele si indivizii.

Istoricul are nevoie atat de cunoasterea tarilor din orizontul interesului sau cat si o capacitate deosebita de reprezentare istorica si geografica, care sa limiteze continuu fantezia intrinseca spiritului uman. El trebuie sa aiba capacitatea de a aves mereu in fata ochilor teatrul desfasurarii evenimentelor in cauza, care nu poate fi obtinuta decat prin cunoasterea profunda a elementelor care determina modificarile mediului. Celebrul fieldmaresal Helmut von Moltke considera teritoriul ca fiind 'singurul rest de realitate dintr-un eveniment devenit edmult un trecut'. Desigur, afirmatia este exacta dar ea nu trebuie sa fie absolutizata, intrucat suprafate Pamantului s-a modificat continuu in cursul timpului, atat datorita actiunilor naturale cat si activitatii umane.

Traditia literara mentioneaza mari cutremure de pamant in Hellada, Asia Mica, Sria. Astfe in anul 464 i.Hr. a avut loc un mare cutremur in Sparta provocand mari pierderi umane care a favorizat o mare rascoala a hilotilor. In anul 373 i.Hr., localitatile Helike si Bura din Pelopones dispar mai mult ca sigur datorita unui cutrmur. In anul 227 i.Hr. sau 226 i.Hr., un cutremur a dus la prabutirea celebrului "Colos" al lui Helios din Rhodos. Sunt foarte frecvente schimbari ale raurilor si liniei coastei. Exemple celebre: schimbarea regiunii Thermopylai prin aluvionarea varsari in golful Malia a raului Sperchaios; un alt exemplu este ilustrat de fluviile Tigru si Eufrat, care in antichitate aveau guri diferite de varsare in golful Persic, astazi unnindu-se si formand Shatt-el-Arab. Apoi disparitia porturilor-laguna: Histria, Aquilea, Ravenna. Foarte importanta este si modificarea unor intregi tinuturi de catre activitatea umana. Astfel sugestive sunt cazurile Egiptului si Mesopotamiei in care oamenii, utilizand fluviile Nil, Tigru si Eufrat, au impanzit regiunea cu retele de canale. Apoi despadurirea Italiei, avad drept rezultat scaderea apelor freatice, scaderea productivitatii, ceea ce a atras dupa sine disparitia micii proprietati si aparitia marilor latifundia.

Se stie ca nivelul unei culturi depinde de numarul asezarilor, mai cu seama de numarul oraselor. Pozitia lor geografica si geopolitica ofera indicatii utile asupra diverselor elemente care au concurat la intemeierea lor. Plecand de la informatia oferita de Thukydides, 1.7, s-a emis ipoteza ca, initial, asezarile hellenice ar fi aparut la inaltimi, departe de mare. Noile cercetari constata aceasta ipoteza, constatand ca hellenii s-au asezat la mare inca din mileniul II i.Hr. Se poate conchide, astfel, ca marea era destul de sigura, ca existau relativ bune conditii de transport si circulatie si ca relatiile politice permiteau dezvoltarea unor asemenea schimburi.

Instructiv este si exemplul intemeierii Constantinopolului pe locul vechii cetati grecesti Byzantion, locul ales de Constantin pentru o noua capitala. Ideea unei noi capitale a imperiului asezata in acesta regiune a avut-o si Diocletianus, care rezida la Nikomedeia pe malul asiatic al Bosforului.

Este iarasi binecunoscut faptul ca anticii aveau bine definita conceptia despre influenta mediului geografic asupra modelarii individualitatii popoarelor. Exista o intreaga literatura in acest sens, grupata in cunoscutul Corpus Hippocraticum, traditie continuata de marele savant Poseidonios din Apameia[12], a carui lucrare Peri okeano, din nefericire, s-a pierdut, dar ea a fost cunoscuta si utilizata de catre Strabon.

Acesta traditie antica este preluata si valorificata de catre cercetarea moderna, un exemplu celebru fiind savantul german Fr. Ratzel, a carui opera a fost asociata in mod fals cu teorii rasiste, fapt care a avut, mult timp, drept rezultat ignorarea si parasirea studiilor geopolitice. Ratzel a scris lucrarea Anthropogeographie oder Grundzüge der Anwendung der Erdkunde auf die Geschichte, 1909.

Spatiul de asezare a unui popor - munti, rauri, celelalte elemente de relief - contin in sine mari posibilitati de dezvoltare, politice si culturale pentru comunitatile umane. Incontestabil, aceste interrelatii nu pot fi ignorate, dar ele nu trebuie absolutizate. Istoria este rezultatul actiunii unor factori diferiti, de mare complexitate, iar explicatia istorica trebuie sa fie si ea atenta la aceste interrelatii.

Daca luam exemplul Helladei, considerand reliful muntos, s-ar putea spune ca era predestinata faramitarii politice, tocmai pentru ca acest relief accidentat creeaza multe unitati geografice. S-ar putea spune - sublinierea avand rostul de a atrage atentia asupra pericolului absolutizarii, fapt bine dovedit de harta aparitiei polisurilor. Nu poate nega, totusi, ca aceasta fragmentare politica s determinat intensificarea vietii politice interne in fiecare unitate politica, ceea ce a creat incapacitatea realizarii unor mari creatii atatale.

Unul dintre fenomenele specifice istoriei grecesti a fost colonizarea. Este sigur faptul ca aceasta a fost influentata de clima noilor tinuturi, astfel alese incat sa poata oferi conditii de cultivare a vitei de vie sau a maslinului. Nu trebuie ignorat faptul ca tot clima, daca ne referim iar la helleni, a favorizat o viata publica intensa, creand un sentiment pregnant al comunitatii, fapt care a contribuit la participarea tuturor cetatenilor la afacerile publice de o maniera unica in antichitate. Clima a favorizat aces interesant element al istoriei politice. Timpul frumos permitea cetatenilor sa iasa in agora si sa ia parte nemijlocita la viata cetatii.

Geografia explica si influenteaza izolarea civilizatiilor, ca in Egipt, dar si contactele multiple, ca in Mesopotamia. Marii generali - un Alexandru, un Caesar - nu puteau ignora elementul geografic, in formularea strategiilor lor.

Cunoasterea si interesul pentru geografie s-a dezvoltat in Antichitate, semnificative in acest sens fiind descoperirile facute de fenicieni, cartaginezi si greci. Marile expeditii ale lui Alexandru si Caesar pot fi si ele, incontestabil, incadrate in seria descoperirilor geografice.

Geografia s-a dezvoltat ca stiinta in antichitate si din necesitati practice. Comertul dintre metropolele si coloniile feniciene si hellenice au dus la primele notatii ale cailor de navigatie, ale coastelor. Primele harti au fost realizate mai intai de catre babilonieni si apoi de hellenii ionieni. S-au pastrat, partial, numeroase lucrari - itineraria, peripluri, pana la cunoscuta harta a lumii a lui Marcus Vipsanius Agripa.

Adevaratul intemeietor al geografiei stiintifice a fost insa Eratosthenes din Kyrene[13], de la ale carui conceptii s-au inspirat toti geografii, inclusiv Strabon. Unul dintre cei mai cunoscuti geografi antici este Ptolemaios din  Alexandria, in a carui lucrare Indreptar geografic sunt notate latitudinea si longitudinea a 8.000 de localitati. Sistemul sau a fost utilizat pana in timpul marilor descoperiri geografice, cand geograful Mercator[14] a inlocuit vechiul sistem de reprezentare cartografica ptolemaic. Continuatori ai vechilor geografi antici sunt si Kosmas Indikopleustes, care, in timpul lui Iustinianus, a redactat Topographia Christiana, pe baza propriilor sale calatorii, inclusiv in India.