TREN DE PLACERE - COMENTARIU Enuntul si gesturile micului calator, lasate in voia
lor, cistiga o prematura autoritate, sub incurajarea aprobatoare,
unanim admirativa venita de la mam' mare, mamitica si tanti Mita.
' - E lucru mare, cit e de destept! zice mam' mare. E ceva de speriat,
parol! zice mam' mare' Neastimparatul copil pare dotat cu suficiente
premise si pare a dispune pe deplin de avantajele contextuale pentru a comunica
pina la adinci batrinete un gen de discurs asemanator cu acela
de care luam cunostinta, fragmentar, in tren si de a avea parte de
aceeasi entuziasta aprobare. Discursul lui Goe se pare ca nu va fi
perturbat de nici un alt discurs, de nici o interogatie si el va evolua spre un
monolog grotesc al inchipuirii de sine.
Personajul poate creste nestingherit luind
profilul unui Mitica, e si el un virtual 'foarte destept'
producator de mofturi sau poate imprumuta cu timpul sublimul complex de
superioritate al lui Catavencu: 'In orasul asta de gogomani, eu sint
cel dintii'. Cu putina imaginatie ne putem referi la un Goe
batrin debitindu-si palavrele despre vizita lui pe la Bucuresti. In locul
celor trei cucoane, chemate cind le va fi sosit vremea, in lumea dreptilor,
eventuala consoarta a venerabilului Goe, o Efimita, nu va conteni
sa-l admire, aproape cu aceleasi cuvinte ca ale defunctelor: 'Ei,
bobocule, apoi cum le stii dumneata pe toate, mai rar cineva'
Cuvintul
boboc are un extraordinar rol de liant semantic intre repetentul Goe si
ramolitul Conu Leonida, personajul din farsa caragialiana, nu altcineva
decit un Goe batrin si de asemenea un repetent incurabil la toate probele
de cunoastere umana. Anii i-au sporit in ritmul lor ineluctabil, virsta
spiritului i-a ramas pe loc, undeva in fantasmele confuze ale
copilariei si de atunci se repeta mecanic, ca la o bizara
jucarie. Goe si conul Leonida pot fi priviti ca doua secvente din
biografia aceluiasi personaj. Desi aflate la un interval de timp foarte mare
una de alta, cele doua secvente sint de o absurda coincidenta.
In timpul scurs de la cea dintii la cea de-a doua mintea s-a blocat intr-un
stadiu infantil, necopt. In pofida diferentei de virsta, ambele secvente,
si cea decupata din perioada copilariei si cealalta,
decupata din perioada batrinetii, se unifica prin cuvintul
'boboc'.
El
rezoneaza adecvat pentru Goe si involuntar ironic pentru conu Leonida. Si
cu toate acestea, Goe il refuza, ca sa-si aroge in schimb pe acesta
de domn, iar Leonida il accepta pentru ca numele de boboc ii da
iluzia unui om de viitor: 'Asa zau!. Ei! mai da-mi inca
unul ca el, si pina miine seara, - nu-mi trebuie mai mult, sa-ti fac
republica.' Goe e un boboc de om cu pretentii de matur, conul Leonida
este un om mai mult decit matur cu ambitii de boboc. Cu alte cuvinte, ambele
personaje se plaseaza existential in afara virstei lor adevarate.
Considerate ca secvente ale aceleiasi biografii, cele doua personaje
denota, intr-o desfasurare comica neintrerupta, cind un
infantilism de boboc 'matur' (Goe), cind un infantilism de
matur-'boboc' (Leonida), asadar in ambele cazuri comun este
infantilismul, situarea fie mai presus, fie mai prejos de virsta reala.
Starea
de 'boboc' dainuie, intr-o astfel de perspectiva
rasturnata, ca o melodie cronica, de la tinerete pin' la
batrinete; Goe, repetentul, reprezinta primul semnal de stagnare a
spiritului, conu Leonida confirma perpetuarea acestei stagnari,
raminerea la stadiul tragi-comic al necoptului. Personajul
caragialian se defineste prin incapacitatea, iar citeodata prin imposibilitatea
de a trece de pragul initierii si de a cunoaste cu adevarat revelatia
'centrului'. Trenul care il poarta pe Goe spre capitala,
spre simbolicul centru, e stopat la jumatatea drumului chiar de cel care
ar fi trebuit sa ajunga la destinatie la timp. Gest fatal, tot atit
de simbolic pentru a sugera intirzierea, pierderea ritmului evolutiv,
repetentia congenitala de care Goe nu se va putea debarasa intreaga
viata. Acesta este si motivul pentru care il recunoastem, tipologic, in
Conu Leonida. Raul prematur, asadar comic, pe care il intilnim la Goe consta
in incapacitatea lui de a dialoga, acceptind banala poveste, in ambitia
incipienta de a fi pe deasupra tuturor si in ignorarea desavirsirii
launtrice, la care se ajunge prin ascultarea opiniei celuilalt.
'Ce
treaba ai tu, uritule?' constituie replica sub care recunoastem
vanitatea celui ce crede ca nu are de invatat nimic de la nimeni.
Ironia soartei este insa neinduratoare, clasificindu-l in categoria
repetentilor perpetui, iar mai tirziu in rindul panglicarilor esuati in gara desartelor
iluzii.
Asteptarea si calatoria sint de fapt niste trepte care urca si
pogoara inspre sau dinspre lumea promisa. Fermecatul tren de
placere caragialian duce in D-l Goe la centrul insusi ori, ca in schita cu
titlul de la care am preluat aceasta sintagma, Tren de placere,
el ajunge la substitutul acestui centru, Sinaia, orasul rezidential din timpul
sezonului de vacanta al familiei regale si al lumii bune. Cele mai multe
calatorii de placere ale caragialianei 'lume lume' se
fac la Sinaia. Indata ce aici se afla regele, guvernul,
parlamentarii, lumea descinsa la Sinaia resimte ea insasi ceva din
puterea si magnificienta centrului.
La
Sinaia se aduna tot ce e mai divers, sub semnul unei fatalitati, asa
cum alimentele cele mai sofisticate ori bauturile fine sau proaste se intilnesc,
fatal, in stomac. Or, Sinaia constituie pentru ironistul Caragiale un astfel de
centru-stomac, sediul in care barbati importanti, femei distinse si femei
cochete, poltroni si rebeli, jurnalisti, soacre, vaduve si copii
imbracati in uniforme de gala se supun la un inevitabil melanj, cu un
destin evident tot fatal: 'Sinaia nu se poate compara mai nimerit decit cu
un stomac: o incapere mai mult sau mai putin larga, avind doua
deschizaturi'. Percutiile limbajului ironic, vizind lumea
intrata in aceasta 'incapere', sint, cu o vorba a
maestrului ploiestean, 'teribele'. In structurile imaginarului,
stomacul se asociaza cu o groapa, o ripa sau un povirnis. Cine
vine sa petreaca intr-un astfel de spatiu decade, se amesteca,
se degradeaza, condamnat la o alergatura fara salvare,
in care nu afla pe nimeni, pentru ca totul e in prefacere.
In
acest loc ii aduce trenul de placere din proza omonima pe membrii
familiei Georgescu. Descinderea la Sinaia este si o chestiune de ambit. Nu se
face pentru un om ca d-l Georgescu sa absenteze din hig-liful prezent la
Sinaia, chiar daca aceasta performanta il obliga la
preparative si solutii meschine: el, sotia si puisorul merg la gara cu
trasura si cu un bagaj usor; in tren calatoresc in clasa I;
soacra, impovarata cu un cos enorm cu de-ale mincarii, e
trimisa la gara cu tramvaiul si calatoreste cu clasa a
II-a. Ajunsa la destinatie, familia se separa a doua oara,
soacra luind-o spre modesta pensiune Mazare, ceilalti, fireste, spre Hotel
Regal. Parvenitul tine la aparente. Maninca din cos, dar se
revarsa in holul unui mare hotel; se plimba unde poate vedea lume si
mai ales unde se poate lasa privit, imbracindu-se cu tot ce crede
ca are mai bun. Imbracamintea conteaza decisiv, cind e
vorba de o doamna.
O vestimentatie eleganta, oricare ar fi
moda, o dau croiul, dar si culoarea, bunul gust nepermitind decit o combinatie
limitata de nuante a uneia ori cel mult doua culori. Fiinta
gatita tipator se face desigur remarcata si evaluata
in consecinta: Madam Georgescu este pe deplin stabilita asupra
toaletei sale: bluza vert-mousse, pupa fraise écoasée si palaria
sortata; umbreluta rosie, minusile albe si demibotinele de lac cu
catarama; ciorapii de matase vargati, in lungul piciorului, o
banda galbena si una neagra, despartite de cite un fir
stacojiu' .Asadar, pe acelasi trup stau impreuna pentru a-l
infrumuseta si a-l face vizibil: vert-mousse, fraise écoasée, rosul, albul,
galbenul, stacojiul si probabil inca vreo citeva culori. Doamna Georgescu
e una din 'burghezele colorate' evocate de Bacovia in Amurg:
'Trec burgheze colorate / In cupeuri de cristal / E o vesnica
plimbare / valmasag milionar'. In alegerea
imbracamintii pentru Sinaia nu e uitat nici Ionel Georgescu, puisorul,
de care atirna viitorul familiei. La Sinaia, 'nu mai incape
discutie', el se va imbraca exact ca regele, in 'uniforma de
vinatori'. Nu-i va lipsi, se-ntelege, sabia.
