Scrisoarea i - comentariu

SCRISOAREA I - comentariu

Poezia ne prezinta pozitia vitrega a omului de geniu intr-o societate marginita si este alcatuita din 5 parti. In prima parte apar doua motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual si cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: "Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate". In a doua parte poetul nuanteaza motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai intii poetul reda o imagine globara a spatiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mari si izvoare la tarmuri, si apoi imaginea se restringe: "Si in cite mii de case lin patruns-ai prin feresti/ Cite frunti pline de ginduri, ginditoare le privesti". In continuare poetul poetul infatiseaza o serie de ipostaze ale individului: "Vezi pe-un rege ce-mpinzeste globu-n planuri pe un veac/ Cind la ziua cea de miine abia cuget-un sarac", "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta in lume si in vreme adevar". Apare aici un motiv de sursa schoppehauriana, identitatea omului in fata mortii: "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/ Deopotriva-i stapineste raza ta si geniul mortii". In continuare poetul se opreste la conditia vitrega a omului de geniu, care apare in antiteza cu celelalte ipostaze: "Iar colo batrinul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate/ Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate/ Si de frig la piept si-ncheie tremurind halatul vechi/ Isi infunda gitu-n guler si bumbacul in urechi/ Uscati asa cum este, girbovit si de nimic/ Universul fara margini e in degetul lui mic/ Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga/ Noapte-adinc-a veciniciei el in siruri o dezleaga/ Precum Atlas in vechime sprijinea ceriul pe umar/ Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar". Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compozitional se justifica prin faptul ca ea va argumenta cit de vasta este cultura batrinului dascal. Pina a prezenta geneza apar citeva notiuni care ar trebui sa sugereze increatul. Geneza propriu zisa incepe astfel: "Dar deodata un punct se misca . cel intii si singur. Iata-l!/ Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal". Apar aici motivele macrocosmusului si microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decit: "Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul". In continuare poetul vorbeste despre un previziblil sfirsirt al lumii: soarele il vede "trist si ros", planetele "ingheata" si timpul "devine vecinicie", pentru ca la sfirsit sa domneasca din nou aceasta noapte a "nefiintei" si " eterna pace". Partea a patra este consacrata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in lumea semenilor sai. Dascalul dupa ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugeta acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei insisi si cu omenirea intreaga: "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate". Vointele marunte care ii framinta pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilitatii timpului: "Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gindesc?/ Ca si vintu-n valuri trece peste traiul omenesc". Cind vorbeste despre soarta geniului intr-o societate bintuita de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoasterii propriei vieti, lasa considerarea operei omului de geniu la discretia rauvoitorilor, a invidisilor: "Si cind propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunda cum a fost?". Pesimismul schoppenhaurian l-a influentat pe Eminescu si in versurile: "Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarmi . orice-ai spune,/ Peste toate o lopata de tarina se depune". Apare din nou ideea ca oamenii sunt egali in fata mortii: "Mina care-au dorit sceptrul universului si ginduri/ Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scinduri". Pe un ton ironic poetul isi imagineaza cum se vor desfasura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsa solemnitate deoarece oamenii sint rai, indiferenti, ipocriti: "Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slavindu-te pe tine . lustruindu-se pe el". Posteritatea va ignora valoarea operei si se va rezuma doar la "bibliografia subtire" careia ii vor gasi "pete multe, rautati". In partea a cincea se revine la motivele initiale: contemplarea propriei vieti si a luminii lunii ce dezvaluie alaturi de frumusetile eterne ale naturii crudul si tristul adevar ca oamenii sunt identici in perspectiva mortii: "Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii/ Deopotriva-i stapineste raza ta si geniul mortii".

Conflictul interior dicteaza afirmarea celui exterior , stadiul in care se afla Ghiata il face pe acesta sa isi doreasca o confruntarea cu Lica.

Totusi, cel care va cadea in propria cursa va fi Ghita, care,atunci cand se intoarce la han o omoara pe Ana pentru fapta necugetata de a se fi aruncat in bratele Samadaului, iar apoi este omorat de Raut,omul samadaului.

Lipsit de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un copac.Acesta este punctul culminant al nuvelei, asistam la pedeapsa data de destin fiecaruia, pe masura faptelor.

Pentru a dramatiza scena si a accentua ideea de final grandios, autorul se foloseste de metafora focului purificator care cuprinde moara, stergand urmele faradelegilor.

Astfel, toate conflictele romanului se termina, se mistuie in foc alturi de protagonisti, lasand loc cortinei, vocei naratorului care prezinta deznodamantul cu valoare de sentinta finala, data prin batrana, care, contempland scena dezastrului, afirma:"asa le-a fost data".

Opera este consistenta, organizata in 17 capitole, circulara, deoarece incepe si se sfarseste prin interventia batranei.

Datorita faptului ca avem de-a face cu o nuvela, nu actiunea, ci personajele dau valoarea artistica scrierii.

Personajele lui Slavici sunt bine conturate, veridice, rotunde (dupa M. Forester),fiind rezultate ale propriilor fapte, actiuni si ganduri,actionand liber, neconstranse decat de forta destinului.

Personajul asupra caruia focalizeaza lentila moralista a lui Slavici este Ghita,care,impreuna cu sotia sa, Ana si Lica Samadaul formeaza "triunghiul nefericirii".

In conturarea protagonistului se reunesc doua perspective esentiale: realismul psihologic (evolutia personajului) si clasicismul (viziunea de ansamblu care priveste destinele personajelor), rezultatul fiind un personaj individualizat.

Este urmarita decaderea omului care isi paraseste mediul natal in cautarea bogatiei, a aceluia care din bun gospodar se transforma in impatimit de bani,pentru care e gata sa renunte la valorile morale, refuzand sa vada ca de fapt, bogatia lui era "linistea colibei". Indepartearea de nevasta, copii, il fac sa se trezeasca singur, coplesit de regrete, de sete de razbunare, de manie, sentimente care, inevitabil ,duc la crima.

Acaste stari au fost induse de Lica Samadaul, personaj demonic, aflat in relatie de dependenta cu Ghita, conducandu-l pe acesta pe drumul pierzaniei.

Ana,care era 'prea tanara, prea asezata,prea blanda", reprezinta un personaj-barometru fata de atitudinea lui Ghita, ea fiind sensibila la modificarile starii acestuia si evoluand paralel cu el in directia nefasta.

Pentru a-si contura personajele, Slavici se foloseste de toate tipurile de acracterizare, atata directa (de catre naroator, alte personaje, autocaracterizare), cat si de cea indirectea, prin fapte, vorbe, ganduri.

Contact |- ia legatura cu noi -|
Adauga document |- pune-ti documente online -|
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -|
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -|