LUCEAFARUL - comentariu
Despre felul cum s-a nascut marele poem
romantic, capodopera a creatiei lui Eminescu a lasat
marturie insusi poetul. Din marturia sa reiese ca pornind
de la o sursa, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un indelungat
proces de creatie. Dupa ceea ce spune rezulta ca principala
sursa de inspiratie a fost un basm popular romanesc cules si
punlicat intr-un memorial de calatorie, aparut la Berlin in 1861
de catre germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din gradina de
aur. In acelasi memorial de calatorie Kunisch a mai publicat un
basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva si din
aceasta, dar sursa principala ramine "Fata din gradina de aur".
In basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasa fata de
imparat pe care tatal ei o inchide intr-un castel inconjurat de o
gradina de aur pentru a nu fi vazuta de ochii unui muritor.
De fata de imparat se indragosteste un zmeu, dar fata speriata de
nemurirea lui il refuza. Zmeul insista iar fata ii cere acestuia
sa fie muritor de rind ca si ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se
duce la creator sa-l dezlege de nemurire, dar acesta i-l refuza. Intors pe pamint zmaeul
vede ca fata se indragosteste intretimp de un frumos
flacau, din fecior de imparat care reuseste s-o
rapeasca. Furios zmeul ii desparte pe cei doi aruncind peste
fata o stinca iar pe el il lasa sa moara de durere
intr-o vale fabuloasa a amintirii. Eminescu valorifica acest basm in
perioada berlineza intr-un poem cu titlul Fata in gradina de aur, dar
in poemul creat autorul modifica unele lucruri si mai ales finalul.
Razbunarea zmeului din basm i se pare prea dura, nepotrivita cu
superoritatea unei fiinte nemuritoare; astfel ca in poem zmeul n-o mai
omoara pe fata ci rosteste cu amaraciune un blestem:
'un chin s-aveti: de-a nu muri odata'. Dupa 1880 acest
poem ramas in manuscris va fi prelucrat in cinci variante si
transformat intr-un cintec liric in care povestea mai veche trnsformata
si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice,
filosofice asupra geniului, dar si asupra conditiei omului ca
fiinta sfisiata de contradictii. In noua creatie
izvoarele folcloorice se intilnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale
si chiar autobiografice. In forma in care noi o cunoastem astazi
poemul a aparut in 1883 in Almanahul Societatii
Cultural-literare "Romania Juna" din Viena. In acelasi an poemul va
fi inclus apoi in volumul ingrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii. Compozitia
si structura poemului: Faptul ca la originea poeziei se afla un
basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar trebui sa
fie o compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema
epica, cadrul. Formula de la inceput tine tot de epic. Prezenta
unui narator care povesteste la persoana a 3-a existenta
personajelor, constructia gradata a subiectului, marele numar de
vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu formule
specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.
Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica.
Schema epica este doar cadrul iar intimplarile si personajele
sint defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei
filosofice, atitudini morale, stari sufletesti si o anumita
viziune poetica. Aceasta interferenta de genuri este
caracteristica romantismului si dau poemului mare profunzime. Ceea ce
priveste compozitia poemului se constata existenta a patru
tablouri: 1) Dragostea dintre fata de imparat si Luceafar; 2) Idila
dintre Catalin si Catalina; 3) Calatoria
Luceafarului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire.
Reintoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer si constatarea ca
fata de imparat nu s-a putut rupe din cercul ei strimt. Din punct de vedere
structural exista doua planuri, cel terestru uman si planul
cosmic universal. In primul tablou cele doua planuri se intilnesc prin
dragoste. In tabloul al doilea avem doar planul terestru. In tabloul al treilea
este prezent doar planul cosmic. In tabloul al patrulea avem din nou prezente
cele doua planuri. COMENTARIU: Poemul Luceafarul este un poem
romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se
desfasoara pe un vag fir epic intr-o suita de metafore
si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice. Este deci in
egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic.
Primul tablou ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre
doua fiinte apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la
fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se
indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul
ei este cuprinsa de acelasi sentiment. In conceptia fetei
Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o
formula magica de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca
sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp
ce spiritul aspira simte nevoia concretului. Pentru al putea chema linga
ea fata foloseste descintecul: 'Cobori in jos Luceafar blind
' . Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza.
Intocmai ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare
si preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi
scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in
fata fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele
lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza
Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima
intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea: 'Iar
cerul este tatal meu/ Si muma mea e marea'. Zeii sint
nemuritori si Luceafarul metamorfozat in Neptun este 'un mort
frumos cu ochii vii' deoarece nemurirea este pentru muritorii de rind o
forma a mortii. De aceea fata de imparat are o senzatie de
frig. 'Caci eu sunt vie, tu esti mort/ Si ochiul tau
ma-n gheata.' Peste citeva nopti fata chema din nou
pe Luceafar, acesta o asculta si din vaile haosului avind
ca tata soarele si mama marea apare din nou in fata fetei.
Acum vine invesmintat in negru si purtind pe vitele negre de par
o coroana ce pare ca arde: 'Ochii mari si minunati ii
lucesc himeric/ Ca doua patimi
fara sati'. Infatisarea este acum
demonica, pentru ca s-a nascut din soare si noapte:
dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor
zeitelor. De data aceasta tinarul demonic ii fagaduieste
miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa
rasara mai stralucitoare decit celelalte. Dar si de data
aceasta fata ii refuza apropierea si simte senzatia de
calduri. Alegoria este ca fata este incapabila sa iasa
din conditia ei pentru a convietui cu Luceafarul ii cere
acestuia sa devina muritor ca si ea. La aceasta cerere
Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind
sacrificiul suprem pe care e gata sa-l faca "in schimb pe o
sarutare" pentru a dovedi fetei ca o iubeste. De aceea e hotarit sa se nasca din
pacat si sa fie dezlegat de nemurire. Cel de-al doilea tablou se
desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila dintre
Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza
repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre
reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima,
familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea
devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o
fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid
de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa,
un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar
indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina
socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si
prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata
lectie de dragoste. Se observa in scena de dragoste un limbaj
obisnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obisnuite
trecatoare aventuroase. Catalina la inceput este mai
retrasa, mai retinuta si marturiseste lui
Catalin dragostea pentru Luceafar. Dar Catalin gaseste
remediul: "Hai si-om fugi in lume" si astfel Catalina va
pierde visul de luceferi. Partea a treia a poemului cuprinde
calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si
convorbirea cu Demiurgul. Sintem din nou in planul cosmic cu o atmosfera
glaciala si cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este
apropiata de maxime si proverbe). Demiurgul este rugat sa-l
ierte de nemurire sa-l faca muritor de rind. In acest tablou Eminescu
se dovedeste ca si in Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de cosmogonii si
un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atit de
indraznet Luceafarului ii creste aripa la dimensiuni
uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura miscarea lui pare un
fulger ne-ntrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este o
notiune abstracta, nepalpabila insemnind confuzia generala a
elementelor inainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii
atribuie haosului insusirile unei vai din care necontenit
izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca
niste mari amenintatoare. Zona in care se afla
Demiurgul e infinitul, neantul stapinit de groaza propriului vid adinc ca
visul uitarii. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de
viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Intocmai ca fata de
imparat in idila cu Catalin este numita Catalina
si Luceafarul, in momentul cind vrea sa devina muritor este
inzestrat cu nume. In discutia dintre cei doi, Demiurgul ii propune, ca
pentru a renunta la gindul sau de a deveni muritor, trei lucruri:
sa-l faca cintaret incit sa asculte toata lumea
de cintecul lui, conducator de osti sau intelept. Demiurgul este
dispus sa-i dea "pamintu-n lung si marea-n larg / Dar moartea nu
se poate". Luceafarul este o parte a universului, celui "tot" pe care o
reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar insemna distrugerea
echilibrului universal. Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul il
indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamintul
ratacitor sa vada ce-l asteapta. Al patrulea
tablou ne duce din nou in planul terestru dar si in cel universal cosmic.
Hyperion devenit din nou Luceafar se intoarce pe cer si isi
revarsa din nou razele asupra Pamintului. In acest tablou avem un
foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din
partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din cringuri
sub siruri lungi de tei doi tineri indragostiti care sedeau
singuri. Fata il vede si il cheama sa-i lumineze norocul.
Oamenii sint fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc in timp ce
Luceafarul nu cunoaste moarte. Mihnit de cele ce vede,
Luceafarul nu mai cade din inaltul la chemarea fetei ci se retrage in
singuratatea lui constatind cu amaraciune: 'Ce-ti pasa tie chip de
lut/ Daco-i fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru strimt/ Norocul
va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece'.
Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea
mai buna interpretare a poemului o da insusi Eminescu. Poetul
facea o insemnare pe marginea unui manuscris aratind ca "in
descrierea unui voiaj in Tarile Romane germanul K (Kunish)
povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul
alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici
moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta
parte aici pe pamint nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a
fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.' Din acest punct de
vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului
geniului in lume. Astfel inseamna ca povestea, personajele si
relatiile dintre ele nu sint decit o suita de personificari,
metafore si simboluri care sugereaza idei, conceptii, atitudini
iesite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta
nefericita si solitara opus prin structura omului comun.
Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic
influentata de filosofia lui Schopenhauer.
O interpretare a poemului Luceafarul
socoteste aceasta creatie ca un poem al "vocilor" poetului sau
un poem al mastilor in sensul ca poetul se proiecteaza in
diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rind
in Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de
fericire fara sa fie inteles si raminind la locul
sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si
in chipul lui Catalin. Paminteanul obisnuit care traieste
din prima clipa a dragostei. Dar Eminescu s-a imaginat chiar in chipul
Catalinei, muritorul de rind care aspira spre absolut. El s-a
imaginat si sub chipul Demiurgului, exprimind astfel aspiratia spre
personalitatea universala, cel care rosteste teribilul nu se poate
constient fiind de incompatibilitatea celor doua lumi. In concluzie
putem spune ca sub aspiratia unei povesti de dragoste
Luceafarul este defapt o sinteza a liricii lui Eminescu, a vocilor
poetice din opera sa pentru ca gasim aici nu numai ecouri din poezia
de dragoste si natura dar avem ecouri si din poezia de inalta
cugetare filosofica din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I,
Imparat si proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice
ale contradictiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator
de geniu slab si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu. REALIZAREA ARTISTICA: Poemul Luceafarul este
cea mai valoroasa creatie Eminesciana, nu numai din punctul de
vedere a continutului de idei ci si in perfectiunea formei.
Limbajul poetic, sintaxa poetica si naturaletea desavirsita
fac din poem un exemplu stralucit de realizare artistica a unei
creatii. Dintre principalele trasaturi ale stilului poemului: a)
limpezimea clasica - poetul a cautat de fiecare data cuvintul
care sa exprime cel mai bine adevarul intr-o forma cit mai
simpla. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice
din prima strofa in care o califica pe fata de imparat "o
preafrumoasa fata". Pina sa ajunga la acest superlativ
de origine populara, Eminescu a eliminat o serie de epitete si
metafore din botanica, din zoologie sau minerala. Pe parcursul
poemului a foosit cit mai putine epitete pentru a nu incarca textul
cu elemente descriptive. In marea lor majoritate adjectivele folosite sint de
origine latine, unele fiind formate cu prefixul "ne"; b) a doua
trasatura este exprimarea aforistica. Aceasta este o
exprimare care contine multe maxime si sentinte, preapte morale
formulate intr-un mod memorabil. Cele mai multe exprimari gnomice le
gasim in tabloul al treilea, in discutia inalta dintre Hyperion
si Demiurg. c) puritatea limbajului - se refera la faptul ca
Eminescu foloseste cei mai multi termeni din fondul principal de
cuvinte, termeni de origine latina pe care ii integreaza in expresii
si constructii populare. Accepta foarte putine neologisme.
Efectul care se obtine este ca exprimarea e pura romaneasca
naturala pe intelesul tuturor; d) muzicalitatea - realizata pe
doua cai prin folosirea subtila a cuvintelor cu sonoritate
deosebita si prin schema prozoica - strofe de cite patru versuri
cu 7-8 silabe si ritm iambic. Foloseste alternativ rimele masculine
si cele feminine care sugereaza o continua inaltare
si cadere in concordanta cu ideea de baza a poemului.
