Locul nuvelisticii lui ioan slavici in contextul operei sale

LOCUL NUVELISTICII LUI IOAN SLAVICI IN CONTEXTUL OPEREI SALE

Activitatea lui Ioan Slavici, a fost destul de bogata, debutul editorial avand loc in 1881, cu volumul Novele din popor, urmat in 1884 de Padureanca . Scrie mai multe romane (Ultimul armas, Din batrani, Din pacat in pacat) dintre care singurul apreciat de critici ca fiind cel mai reusit fiind Mara. De asemenea scrie o culegere pentru copii, mai precis basme, isi exerseaza talentul si in domeniul dramatic prin Fata de birou, comedie ce marcheaza debutul scriitorului la revista Convorbiri literare, si Toane sau vorbe de claca. In urma experientelor nefaste a realizat celebrele scrieri: Lumea prin care am trecut, in care elogiaza locurile copilariei si nu numai, acestea ramanand adanc intiparite in mintea si sufletul scriitorului, dar in acelasi timp a afirmat adesea ca fericirea a gasit-o sub forma a doua chipuri: de dascal si scriitor. O alta scriere impresionanta a lui Slavici, ramane cea in care prezinta o perioada nefavorabila din viata lui si anume perioada de detentie, povestindu-si umilintele fizice si morale, la care il supunea detentiunea din vremea si dupa razboi, toate adunate in scrierea Inchisorile mele. A mai scris si O fapta omeneasca, care fusese  conceputa ca o suita de convorbiri epistolare cu un prieten de aievea sau imaginar.

Ioan Slavici este intemeietorul nuvelei realist-psihologice, al prozei obiective, reprezentata de straluciti prozatori, intre care in primul rand de Liviu Rebreanu, in evocarea satului transilvanean: ,,Nuvelele lui Slavici propuneau o noua verosimilitate, in sensul carentei interioare a textului, cat si in cel al adecvarii mai putin aproximative la realitatea de referinta. Scrierile lui, desi contrazicand canoanele, au fost rapid asimilate ca verosimile si mentinute apoi, ca singure modele ale plauzibilului rural."[1]

Cu nuvelele publicate in volumul Novele din popor din 1881, Slavici a ocupat un loc important in literature romana, caci: ,,Volumul a fost apreciat inca de la aparitie ca o data in evolutia prozei romane moderne"[2] si totodata: ,,[.] castiga una din cartile sale cele mai trainice si consacra un mare scriitor."[3] Slavici e scriitorul care scria pentru ca nu se putea stapani, pentru el scrisul era ca o eliberare: ,,Scriind imi dadeam toata silinta sa ma potrivesc atat in plasmuire, cat si in forma cu felul de a vedea si cu gustul acelora pe care ii aveam in vedere."[4]

Slavici face parte din categoria scriitorilor care nu despart viata sa de literatura, intrucat prezenta i se simte nu doar  ca martor al evenimentelor ci si ca un maestru care isi dirijeaza din umbra personajele, si de cele mai multe ori pune in gura unor personaje vorbe intelepte care prevestesc oarecum ceea ce urmeaza sa se intample: ,,ceea ce da nuvelelor lui Slavici o putin obisnuita plinatate si forta de viata este profunda cunoastere a sufletului omenesc in complexitatea lui si in miscarile lui contradictorii."[5] Poate ca analiza profunda a personajelor sale se realizeaza in primul rand ca se identifica cu ele, cu felul lor de a gandi si in al doilea rand pentru ca: ,,El este[.] o natura interioara, atenta la desfasurarea procesului intelectual si moral al omului, incat daca lumea sensibila traieste cu slaba stralucire din povestirile sale, pictura sufletului omenesc si a conflictelor lui, analiza psihologica, in intelesul pe care realismul si naturalismul contemporan il dadeau cuvantului, isi gaseste in el una din primele sale expresii romanesti."[6]Nicolae Iorga vine si completeaza imaginea scriitorului:,, E inainte de toate un autor pe deplin sanatos in conceptie; problemele psihologice pe cari le pune sunt desemnate cu toata finetea unui cunoscator al naturii omenesti, fiecare din chipurile cari traiesc si se misca in novelele sale e numai copiat de pe ulitele impodobite cu arbori ale satului, nu seamana interior cu taranul roman, in port si in vorba, ci cu fondul sufletesc al poporului, gandesc si simt ca el."[7]

Slavici e cel care introduce in literatura romana oralitatea populara, inaintea lui Creanga, iar spre deosebire de acesta care  povesteste: ,,intamplari abundente, al caror farmec intreg sta in desfasurarea imprevizibila pentru povestitorul insusi, care accepta cu o bonomie sa joace rolul copilului pacalit, bufon, inexperimentat. La Slavici naratiunea are ceva frenetic si incordat. Lipsita de curiozitate, ea cauta mereu imprejurarile utile unei demonstratii care sa prevesteasca o convingere tarzie sau sa exprime un mod caracteristic de comportament."[8]

Magdalena Popescu enumera cu multa precizie care sunt procedeele cu ajutorul carora opera lui Slavici ocupa un loc fruntas in literatura romana: ,,Procedeele lui vor intruni: democratizarea si socializarea unor teme si eroi care nu avusesesera parte de o tratare in registrul seriosului, de unde insistenta grava pe mediu, banal, comun ,obscur., sistematizarea realului in literatura potrivit unor mari legi, care par a apartine realitatii, dar sunt de fapt introduse in fictiune de autoritatea scriitoriceasca.,motivarea psihologica a personajelor, care sa justifice drama functionala; [.] prezentarea fictiunii in punctele ei de inchidere si deschidere, ca o cotiguitate la real, pe care il prelungeste numai, fara a se comporta ca o realitate autonoma cu o natura proprie."[9]

Si  George Munteanu in Epoca marilor clasici, arata care sunt principalele modalitati epice la care recurge Slavici in opera sa, de fapt doua dintre ele: ,,Una[..] e a situarii predilecte a peripetiilor erotice in mediul rural cu vechime si traditii corespunzatoare, sau in localitatile care fac tranzactia de la sat spre oras deoarece acolo-date fiindu-le contrastele, impestritaturile socio-antropologice-psihismul ancestral e mai batator si autentic la ochi. Cealalta modalitate mai frecvent exprimata e a lui ,,coupe de foudre", a dragostei la prima vedere, fiindca chiar de nu va fi meditate la ceva ce-i putea destainui "mitul androginului", Slavici intuia ca asmenea mirabil chip al ,,coliziunii" dintre sexe il putea duce mai cu inlesnire la dezvaluirea sufletului abisal, arhietipal."[10]

Ioan Slavici este scriitorul care nu foloseste cuvinte complicate, ci prin cuvinte simple, dar cu semnificatie deosebita ofera un adevarat spectacol al imaginii satului transilvanean. Adesea  a fost criticat ca operele sale sunt ,,sarace" in ceea ce priveste vocabularul folosit, insa el este scriitorul care: ,,Se exprima pana la desfiintare, ipostaziindu-si latentele necunoscute in personaje ferme, liminare. Se descoperea pe sine asa cum nu se stiuse si cum nu se voia. Se trada pe sine in ochii unui public fata de care ar fi vrut sa-si pastreze o imagine onorabila, chiar exemplabila. Scrisul il obliga ca una dintre acele forte rezidand dincolo de hotararile vointei constiente, sa se arate asa cum nu voia sa para."[11]

Tot referitor la cuvintele simple dar semnificative pe care le foloseste Slavici se referea si Tudor Vianu in celebra sa lucrare Arta prozatorilor romani: ,,putine cuvinte ii stau la dispozitie, cu toate imprumuturile pe care se intampla a le face zicerilor populare [.] claritatea fiind tinta pe care le urmareste mai adesea, Slavici va intrebuinta de preferinta cuvantul general, repetandu-l ori de cate ori va fi nevoie, chiar inlauntrul acelor fraze, fara a se lasa stanjenit de ucigatoarea monotonie care rezulta." [12]

Pompiliu Marcea in cartea sa intitulata Ioan Slavici- monografii, vorbeste mult de ceea ce vedea Slavici prin arta, cum era el sau cum vroia sa fie receptat de cititori: ,,Pentru el, frumosul trebuie judecat in functie de bine si de adevar. Nu poate fi frumos decat ceea ce e totodata si bine si adevarat. Nu exista o adevarata satisfactie estetica, dupa parerea sa, daca binele si adevarul nu insotesc frumosul."[13]

Considera ca un scriitor trebuie sa cunoasca foarte bine graiul fiecarui loc descris de el, reusind in acest fel sa observe starile sufletesti cele mai puternice si sa priveasca evenimentele in toata splendoarea lor: ,,Numai in arta se pot prezenta lucrurile in desavarsirea fiintei lor, si cu cat intreruparea da mai mult iluziunii realitatii nu e insa arta, ci intotdeauna o pocire a realitatii. Artistii trebuie deci sa desavarseasca realitatea, s-o idealizeze, si nu s-o reproduca."[14]

S-a vorbit de multe ori ca Slavici este nu doar un bun cunoscator al locurilor ci si al sufletelor eroilor sai. Desi la o prima vedere, lumea satului pare linistita, simpla, lipsita de griji si probleme, Slavici a oferit publicului cititor si o alta imagine a satului, aceea a intamplarilor neprevazute, care decid intr-un fel sau altul destinul personajelor: ,,Insusirea esentiala a lui Slavici este insa de a analiza dragostea, de a fi un poet si un critic al eroticii rurale, dintr-o provincie cu oameni mai propasiti sufleteste, in stare de nuante si de introspectii, desi nerupti inca de hieratica etnografica."[15] Referitor la modalitatile pe care le foloseste Slavici in operele sale, Tudor Vianu afirma ca ceilalti mari scriitori: Caragiale, Creanga ca si Slavici de altfel, dar intr-o masura mai mica decat ceilalti vor reusi sa introduca dialogul, monologul, la Slavici: ,,dialogurile [.] sunt adeseori vii, spontane, scurte, izvorate din adancul fiintei morale a personajelor care le rostesc. Recurge si la monologuri interioare de o mare amploare, patetice. Ele sunt mijloace admirabile de autocaracterizare a personajelor de profunda analiza psihologica."[16]

Slavici s-a dovedit a fi un bun cunoscator al sufletelor personajelor sale, reușind sa prezinte și cele mai ascunse sentimente, prin cuvinte puține, dar extrem de semnificative.