Liviu Rebreanu dramaturg

Liviu Rebreanu dramaturg

Cunoscut mai ales ca prozator, prin romanele si nuvelele de introspectie sociala si psihologica Ion, Padurea spanzuratilor, Ciuleandra. Liviu Rebreanu s-a remarcat printr-o profunda cunoastere a atmosferei si creatiilor teatrale ale epocii sale, analizate atat contextual, prin referire la alte fenomene artistice, cat si in ceea ce le individualizeaza sistematic.

Cea mai mare parte a scrierilor despre teatru au fost publicate de Liviu Rebreanu in perioada primului razboi mondial si in anii care au urmat. Contributia sa la aplicarea teoriilor teatrale elaborate este esentiala, fixand in constiinta publicului si a cercetarilor rolul si importanta teatrului, ca instrument de cultivare si nu doar ca forma de divertisment.

Interesul major al cronicilor lui Liviu Rebreanu vine dintr-o radiografiere pertinenta a fenomenului teatral privit in ansamblu, in functie de sistemul politic si de o infrastuctura de cele mai multe ori fragila. Nu doar spectacolul in sine il preocupa pe Liviu Rebreanu, ci si felul in care se contureaza repertoriile. Liviu Rebreanu este un observator fin al contextului in care teatrul romanesc evolueaza, concentrandu-se pe sincronizarea cu dramaturgia occidentala si pe cele mai reprezentative montari cu piese din literatura dramatica autohtona. Rebreanu trece in revista activitatea teatrelor, nu doar din perspectiva spectacolelor propuse, ci si din aceea a multiplelor probleme cu care se confrunta acestea.

Rebreanu incearca sa accentueze in cronicile sale o politica culturala adecvata. Tocmai de aceea, comentariile sale incita cititorul prin sbiectele interesante, care isi dovedesc permanent actualitatea.

Modelul de analiza propus de Rebreanu vizeaza acoperirea unui spectru cat mai larg de zone ale artei spectacolului. Rebreanu pune in paralel doua lumi care se contin reciproc, una fiind oglinda de cele mai multe ori nevazuta a celeilalte. Se concentreaza si asupra detaliilor mai putin importante, dovedind astfel ca nu ignora, nici un aspect al vietii teatrale. Se opreste asupra unor momente importante din evolutia spectacolului, pe care le defineste in raport cu schimbarile sociale si implicit cu influentele lor asupra fenomenului artistic.

Piesa Jarul, scrisa la Bucuresti, aduce in centru una dintre temele care l-au preocupat constant pe autor: resorturile scunse ale antisemitismului, problematica ce se gaseste si in nuvelele Cumpana dreptatii si Calvarul si care se dovedesc si astazi extrem de actuala in climatul nostru cultural. Textul vizeaza un tip de discriminare cu consecinte in evolutia psihologica a personajului principal. Resimtind acut marginalizarea, avocatul Haimangiu isi paraseste familia, care il regaseste din intamplare, peste ani, negasind-si religia si ascunzandu-si trecutul. Conflictul sta in afirmarea unei identitati care inseamna, inainte de toate, costientizarea apartenentei spirituale si a unei traditii care nu poate fi anulata. Ruptura dintre tata si fiu sta in afirmarea unor convingeri si valori total diferite. Tocmai aceasta pendulare intre o identitate renegata si una mimata este sursa dramei personajului. Ceea ce apare sustinut cu mai multa tarie decat orice este calitatea umana, singura viabila si autentica, aceasta fiind si mesajul usor moralist al piesei. Avocatul Haimangiu este tipul perfect al individului versatil, inspirand in acelasi timp repulsie si compasiune, dorinta de a-si compensa frustrarile si neputinta.

Personajele traiesc intr-o permanenta stare de mistificare si confuzie pe care nu o pot controla.

In Cadrilul, relatiile amoroase neamplinite devin sursa intrigii din care nu lipseste elementul spectaculos se trage cu arma din gelozie. Partenerii se insala reciproc, alimentand nesiguranta si mai ales falsitatea ideii de cuplu stabil. Se lasa prinsi intr-un carusel al pasiunilor, care se intensifica, efect direct al nepasarii, dezinteresului si indepartarii, iar rolurile se schimba cu repeziciune.

Pictorul Stelian a carei soti il inseala cu pictorul Groza o va insele in cele din urma pe aceasta exact cu nevasta lui Groza. Pe masura ce femeile descopera gelozia sotilor devin brusc atrase de acestia, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Personajele se mint reciroc cu o inocenta uimitoare, recurgand la multiple scenarii pentru a se disculpa. Nu lipsette din acest joc amoros, in care fiecare il pacaleste pe celalalt, pacalindu-se inconstient pe sine, prototipul intrigantului Toma Tulbure, cel care incearca sa le deschida ochii, profitand de pe urma ficaruia, punandu-i in garda si invitandu-i sa se priveasca in oglinda propriilor slabiciuni. Tulbure e cinic, lucid si omniprezent, intuind exact momentele in care cele doua cupluri se despart si se impaca, aplanand, in final, cu cinism neintelegerile. El ia in deradere nu atat intersectarile amoroase, cat ridicolul revoltelor, fiind un personaj incomod tocmai pentru ca vorbeste deschis despre stangaciile si lipsa de sinceritate in care aluneca amantii. Functioneaza ca un personaj-oglinda, care nu lasa nimic neamendat.

Piesa propune, chiar daca la o prima lectura nu este decat o comedie cu subiect amoros, o sondare atenta a relatiilor si conventiilor din cuplu. Reprezentata pentru prima oara la Teatrul National din Bucuresti.

In Apostolii, scrisa intre 11 august si 24 octombrie 1925, este adus in centrul politicianistului exersat fara scrupule, avand ca unica tinta interesele personale. Un cabotin politic si impatimit demagog Mitica Ionescu, care se face ca primeste telegrame de la ministrul sau, recurge la toate strategiile pentru a se casatori cu o fata bogata, de familie buna, invendandu-si el insusi un fals arbore genealogic. Intruchipeaza tipul ipocritului care se foloseste de toti din jurul lui pentru a-si duce la indeplinire scopurile. In aproape toate comediile lui Rebreanu, femeia nu este altceva decat un instrument de ascensiune sociala, fiind folosita fara procese de constiinta doar pentru a putea parveni. Coca e mijlocul perfect prin care Mitica isi poate duce la indeplinire intentiile, spunandu-i ca iubeste doar atunci cand nu se poate dispensa de ajutorul ei: nu fi proastanu stii cat te iubesc eu pe tine, mai trebuie sa-ti spun ? Mitica Ionescu este exemplul impostorului care face din arta disimularii un mod de existenta. Titlul piesei trebuie interpretat in cheie parodica, personajele fiind niste apostoli, care sustin interesele meschine cu pretentia ca sunt adevaruri imuabile. La nivelul structurii compozitionale se remarca unele clisee in dialogul, dar si replici incisive, ce dac dialogul sa fie antrenant si sa caracterizeze, in mare parte, traseul personajelor.

O constanta asupra careia insista Rebreanu in piesele sale este conversarea unei mentalitati in care cei de la putere reusesc sa se mentina pe pozitii, indiferent de ce fac.

Plicul, este scrisa in 1921, scurteaza persistenta intereselor personale care le depasesc pe cele ale comunitatii, reflectand aceleasi mecanisme de culise insinuate in masi naria compromisurilor. Demnitarii pretind ca apara drepturile si satisfac dorintele celor pe care ii reprezinta, pentru ca, in realitate, sa fie preocupati dor de inbogatirea cat mai rapida. Actiune se petrece intr-un oras de provincie, unde primarul si consilierii comunali sunt angrenati in tot felul de afaceri pentru a se putea inbogati caz mai repede.               Totul nu e altceva decat un lant nesfarsit de subvesiuni si oportunisme, practicate cu cea mai mare dezinvoltura, ca si cum ar fi firesti. Primarul Arzareanu isi indeamna sotia sa il convinga cu orice pret pe seful garii sa dea drumul lemnelor inainte de Craciun, iar atuci cand descopera ca intre cei doi e o legatura se simte tradat. Abunda discursurile emfatice si frazele golite de orice sens, rostite doar pentru a brava si pentru a demonstra interesul pentru binele tarii.In realitate, ele ascund falsitatea, duplicitarea si meschinaria: Inghiti si taci pentru tara! Sau trebuie sa eliminam dintre noi toate uscaturile, sa facem toate jertfele, ca astfel sa eliminam dintre noi toate uscaturile, sa facem toate jertfele, ca astfel sa intemeiem in Romania noua si mare o epoca de cinste, libertate si dreptate! .

Cuplul Jean Arzareanu-Victoria este emblematic pentru relatia care se bazeaza doar pe aparente si conveniente si in care partenerii se folosesc unul de altul, ca aerul ca ii preocupa ceea ce se intampla cu celalalt.

Cronicarii au accentuat asemanarea dintre Victoria Arzareanu si Zoe din O scrisoare pierduta, subliniind puternica satira sociala din piesele lui Rebreanu. S-au facut de asemenea comparatii cu Revizorul lui Gogol, prin prezenta unui personaj care apare la sfarsitul piesei Plicul, inspectorul feroviar Haralamb Minta, mituit si manipulat de demnitarii provinciali, ceea ce sugereaza imposibilitatea de a recurge la mijloace oneste. E un cerc din care nu se poate iesi, pentru ca totul se bazeaza pe acelasi tip de strategie.