Introducere in fonetica

Introducere in fonetica

Fonetica este disciplina lingvistica care studiaza sunetele vorbirii, adica ale limbajului articulat ca facultate specific omeneasca. Altfel spus, studiaza latura sonora a limbii, fara de care o limba nu se poate realiza in vorbirea orala.

Comunicarea prin viu grai, pune in actiune un aparat complicat, din care fac parte creierul, urechea si gura. Daca ceea ce se petrece in creierul uman cind se prelucreaza cele auzite reprezinta obiectul psihologiei, daca acustica formeaza obiectul fizicii (in sensul ca nu putem controla sau influenta auzul nostru), organul cu cu care producem sunetele poate fi dirijat de noi, desi miscarile lui sint, in general, automatizate[1]. In timp ce sunetele emise de animale reprezinta simple semnale sonore, care exprima emotia si nu intra intr-un sistem, vorbirea umana ofera posibilitatea de a construi mesaje articulate, oferind posibilitatea de a folosi cuvintele in procesul gindirii.

Mesajul transmis prin viu grai se prezinta ca un flux sonor, ce poate fi receptat datorita faptului ca este audibil. Fluxul sonor al limbii poate fi analizat si descompus astfel: oamenii isi exprima gindurile si sentimentele prin propozitii; propozitiile sint formate din cuvinte; cuvintele, la rindul lor, sint alcatuite din sunete vorbite. Sunetele articulate pot fi studiate din multe puncte de vedere, incepind cu structura lor acustica si terminind cu felul in care se produc, se combina sau se modifica.

Studierea materialului sonor al limbii, privita din punctul de vedere al obiectului de cercetat, a condus la clasificari ale foneticii in mai multe ramuri:

1. Fonetica generala studiaza functionarea aparatului fonator omenesc si trasaturile sonore care caracterizeaza latura sonora a vorbirii oamenilor. Principiile stabilite de cercetare si de interpretare a materialului sonor nu se opresc doar la o singura limba, fiind numita astfel si fonetica speciala.

2. Fonetica speciala se ocupa cu studiul aspectului sonor al unei singure limbi.

3. Fonetica descriptiva (sincronica sau statica) studiaza fonetica unei limbi in dimensiunea sincronica; se ocupa cu descrierea si clasificarea sunetelor vorbirii (in general sau ale unei limbi anume) intr-o perioada determinata.    

4. Fonetica istorica (diacronica sau evolutiva) studiaza schimbarile fonetice petrecute intr-o limba de-a lungul existentei sale. Datele furnizate de fonetica istorica contribuie la intelegerea unor fapte cercetate de fonetica descriptiva a unei limbi, dar si la studierea comparata a limbilor inrudite (de ex., limbile romanice, limbile germanice etc.), caz in care se numeste fonetica comparativ-istorica. Astfel, conchidem ca cele doua ramuri (sincronica si diacronica) nu sint rupte ana de alta.

Sistemul fonetic al limbii romane, ca si cel gramatical, continua sistemul limbii latine, care a suferit insa unele modificari. De exemplu, in vocalismul romanesc au aparut vocalele a si i, inexistente in latina: lat. casa > rom. casa, dar si lat. melum > rom. mar, lat. imperator > rom. imparat (vocala a s-a dezvoltat atit dintr-un a neaccentuat, cit si dintr-un e precedat de labiale sau de vibranta r); lat. rivus > rom. riu, lat. sinus > rom. sin, lat. attitio > rom. atit, dar si lat. mánus > rom. mina, lat. cámpus > rom. cimp (vocala i s-a dezvoltat fie din i precedat de consoanele r, s, t, fie din á in pozitie nazala).

5. Fonetica articulatorie (fiziologia sunetelor) cerceteaza producerea sunetelor articulate. La producerea sunetelor articulate, conlucreaza structuri anatomice si procese fiziologice pe parcursul a trei etape: respiratia, fonatia si articulatia.

6. Fonetica acustica (se interfereaza cu acustica, ramura a fizicii) cerceteaza sunetul ca semnal fizic, existent sub forma unor oscilatii care se transmit de la vorbitor la ascultator.

7. Fonetica auditiva cerceteaza prelucrarea semnalului sonor in timpul procesului de perceptie atit la vorbitori, cit si la ascultator.

8. Fonetica instrumentala (experimentala) este o ramura a foneticii, care studiaza sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale si al unor mijloace tehnice avansate. Cu ajutorul acestor aparate speciale, cercetatorii au posibilitatea de a inregistra unele aspecte sonore imperceptibile cu urechea. Fonetica experimentala este un studiu de aprofundare care completeaza observatia directa prin auditia fluxului fonetic cu aparate si tehnica moderna.

9. Fonetica functionala (fonologia) studiaza sunetele-tip (fonemele) din punct de vedere functional in cadrul limbii. Dintre creatorii foneticii functionale amintim pe lingvistii rusi Nikolai Sergheevici Trubetzkoy, Roman Jakobson si S. Karcevski, principalii fondatori ai Cercului lingvistic de la Praga[2]. Pentru Trubetzkoy, fonetica apartine stiintelor naturii, este o stiinta empirica, in timp ce fonologia apartine, ca ramura pur lingvistica, stiintelor spiritului. Baza noii discipline o constituie diferenta dintre sunet si fonem.

Sunet si fonem  

Sunetul este material sau concret si reprezinta invelisul sonor al limbii. Orice sunet este un fenomen fizic (natura lui fizica constind in vibratiile fluxului de aer fonic, modulate de organele vorbirii), care are unele caractere distinctive si un rol functional: de a diferentia cuvintele unele de altele[3]. De exemplu, in cuvintele casa, masa, pasa, sunetele initiale dau alt inteles fiecarui cuvint, desi in rest complexul sonor este identic. Mai mult, acelasi sunet este diferit pronuntat de doi sau mai multi vorbitori, ba chiar acelasi vorbitor pronunta acelasi sunet in moduri diferite. Sunetele sint fenomene acustice, vibratii aeriene diferite.

De cealalata parte, fonemul este general si abstract. Fonemul este unitatea sonora care nu poate fi divizata in unitati mai mici si succesive si care serveste pentru a alcatui si a diferentia, din punct de vedere semantic, invelisul sonor la morfemelor[4]. Ca unitate sonora a limbii, si fonemul are rolul functional de a diferentia cuvintele intre ele. In actul concret al vorbirii, un fonem nu se realizeaza niciodata in acelasi mod. De exemplu, daca comparam seriile bon – bor, bor – rob, am putea trage concluzia pripita ca nu exista nici o deosebire intre sunet si fonem, data fiind functia de diferentiere care le caracterizeaza pe ambele. In realitate, cei doi termeni definesc concepte diferite. Pronuntind cuvintele bon – bor, observam ca vocala o este diferita in cele doua cuvinte; o din bon primeste un timbru nazal (deoarece este urmat de o nazala), datorita fenomenului numit coarticulatie. De asemenea, in cuvintul moneda, o are un mai puternic timbru nazal, fiind incadrat de doua consoane nazale[5]. Desi avem pronuntari usor diferite ale vocalei o in exemplele de mai sus (care sint, de fapt, variante conditionate de pozitia lor in cuvint), acestea sint, in realitate, manifestari ale aceleiasi esente, adica ale aceluiasi fonem o in exemplul ales. De aceea, si in scrierea obisnuita folosim un singur semn grafic: litera o.

Prin urmare, fonemul reprezinta „esenta sunetului vorbirii, () un semnal sau un semn lingvistic, avind o latura concreta si una abstracta, inzestrat cu o functie sociala”[6].

Spre deosebire de sunet, care este individual, fonemul constituie un semnal sau un semn lingvistic care indeplineste, pentru toti vorbitorii unei comunitati lingvistice, aceeasi valoare functionala. Spre deosebire de sunete, care sint foarte numeroase si variate, fonemele unei limbi sint limitate ca numar si alcatuiesc sistemul fonologic sau fonematic al limbii respective. Intre sunet si fonem exista un raport dialectic asemanator cu cel existent intre notiune si obiect sau intre general si particular. Pentru simplificarea terminologiei, poate fi folosita si perechea variante – invariante: variantele se realizeaza in vorbirea individuala, fiind sunete ale vorbirii (realizarea in vorbire a diferitelor variante sonore poarta numele de sunet), in timp ce invariantele sint concepte care apartin sistemului limbii si reprezinta tipuri de sunete in care sint reunite, prin abstractizare, mai multe varietati fonetice, apropiate din punct de vedere fiziologic si acustic (aceste unitati invariante se numesc foneme).

Data fiind legatura stinsa dintre sunet si fonem, fonetica si fonologia, desi studiaza laturi diferite ale aceluiasi fenomen, nu pot fi despartite una de alta, intrucit functiile nu exista rupte de expresia lor materiala. 

Importanta studierii foneticii

Printre obiectivele studierii acestei discipline, amintim: insusirea notiunilor teoretice de baza ale foneticii, descrierea sistemului fonetic si fonologic al limbii romane actuale; aprofundarea cunostintelor de baza legate de transcrierea fonetica si de modificarile fonetice in limba romana.

In cadrul disciplinelor lingvsitice, fonetica este o disciplina speciala, putind-o numi „tabla inmultirii” pentru lingvistica. Amintim citeva dintre disciplinele complementare foneticii limbii romane, care se sprijina pe notiunile de baza ale acesteia:

a) Fonetica evolutiva (istorica) constituie baza solida si indispensabila a lingvisticii. Aparitia lingvsiticii moderne e legata de cercetarea schimbarilor fonetice neregulate. Fonetica a adus contributii importante la dezvoltarea teoriilor lingvistice; modelele si tehnicile de dezvoltare structuralista s-au efectuat in cadrul foneticii si apoi s-au extins la gramatica si la semantica. Nu se poate discuta de istoria unei limbi fara a apela la cunostinte de fonetica. De asemenea, prezentarea evolutiilor si a modificarilor fonetice care caracterizeaza limbilor romanice, este indispensabil legata de notiunile de baza ale foneticii. 

b) Transcrierea fonetica, care urmareste sa noteze, cit mai aproape de realitate, variantele din pronuntare, este indispensabila nu numai pentru fonetica (pentru intelegerea unor fenomene fonetice), cit si pentru redarea cu exactitate a pronuntarilor regionale, folosita de dialectologi (in cazul limbii romane, vom folosi Transcrierea fonetica dupa Atlasul Lingvistic Roman). De asemenea, transcrierea fonetica este utila si in studierea altor discipline, cum ar fi stilistica sau socio-lingvistica.

c) Fonetica are un rol important si la insusirea limbilor straine, la insusirea dictiei pentru actori sau la corectarea proceselor de greseli fonetice.

d) Fonetica are puncte de contact cu fizica, acustica, anatomia, fiziologia, neurologia.