Dincolo de Bine si de Rau
Prolog la o filozofie a viitorului

Friedrich Nietzsche s-a nascut la 15 octombrie 1844 la Röcken, in Germania. Dupa. moartea tatalui sau, in 1849, se muta impreuna cu intreaga familie la Naumburg. Absolva in septembrie 1864 liceul Pforta si, dupa un semestru la Universitatea din Bonn, se inscrie la Universitatea din Leipzig. Din aceasta perioada dateaza prietenia sa cu Erwin Rohde, precum si primul contact personal cu Richard Wagner si cu opera lui Arthur. Schopenhauer. In 1869 este chemat ca profesor extraordinar de filologie clasica la Universitatea din Basel, fiind titularizat in anul urmator. In 1876 participa la primul festival de la Bayreuth. Dupa doi ani insa se desparte de Richard Wagner si, in 1879, renunta la catedra de la universitate. In ianuarie 1889 isi pierde ratiunea, prabusindu-se, inconstient, pe o strada din Torino. A murit la 25 august 1900, la Weimar.

Opera: Die Geburt der Tragödie (Nasterea tragediei), 1871; Menschliches Allzumenschliches (Omenesc prea omenesc), 18l5, 1880; Der Wanderer und sein Schatten (Drumetul si umbra sa), 1880; Morgenröte (Aurora), 1881; Die fröhliche Wissenschaft (Stiinta voioasa), 1882; Also sprach Zarathustra (Asa grait-a Zarathustra), 1883,1885; Jenseits von Gut und Böse (Dincolo de Bine si de Rau), 1886; Genealogie de Moral (Genealogia moralei), 1887; Götzendämmerung (Amurgul idolilor), 1889; Ecce Homo, 1908.

CUPRINS

Dincolo de Bine si de Rau Prolog la o filozofie a viitorului

CUPRINS

Prefata

Partea intai: despre prejudecatile filozofilor

Partea a doua: spiritul liber

Partea a treia: fenomenul religios

Partea a patra: aforisme si interludii

Partea a cincea: contributie la istoria naturala a moralei

Partea a sasea: noi, savantii

Partea a saptea: virtutile noastre

Partea a opta: popoare si patrii

Partea a noua: ce este aristocratia?

Postludiu. Din 'nalte piscuri

Prefata

Presupunand ca Adevarul e o femeie, nu-i oare intemeiata ba­nuiala ca toti filozofii, in masura in care au fost dogmatici, s-au pri­ceput prea putin la femei? Ca gravitatea inspaimantatoare si insis­tenta neindemanatica pe care au manifestat-o pana acum in urmari­rea Adevarului au fost mijloace stangace si necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este ca Adevarul nu s-a lasat cucerit: - si toate sistemele dogmatice se prezinta azi dezolate si descurajate, daca se mai poate spune ca sunt inca "prezentabile"! Caci exista zeflemisti care afirma ca ele s-au prabusit, ca toate aceste sisteme zac la pa­mant, mai mult, ca sunt pe punctul de a-si da ultima lor suflare. Dar, vorbind serios, exista motive temeinice pentru speranta ca toate ti­purile de dogmatism filozofic, oricat s-ar fi pretins ele de solemne, definitive si absolute, au fost doar un fel de copilarii distinse si stangacii de incepator. Si poate ca nu sunt prea departe timpurile cand se va intelege din ce in ce mai bine ca piatra unghiulara a atat de sublimelor si absolutelor edificii filozofice pe care filozofii dogmatici le-au inaltat pana in prezent au fost in fond doar cateva superstitii populare ce isi au obarsia in timpuri imemoriale; de pilda superstitia sufletului care nu a incetat nici pana astazi, in chip de credinta in subiect si in Eu, sa iste tot felul de dezordini; ori poate cate-un joc de cuvinte, cate o capcana gramaticala sau vreo generali­zare indrazneata a unor fapte deosebit de intime, deosebit de personale, foarte omenesti, mult-prea omenesti. Sa speram ca filozofia dogmatica a fost doar o fagaduiala peste milenii, precum a fost in timpurile mai indepartate astrologia, in serviciul careia se pare ca s-a depus mai multa munca, bani, perspicacitate si rabdare decat pentru oricare alta stiinta autentica: - ei si pretentiilor ei "suprapamantene" ii datoram marele stil monumental din Asia si Egipt. Se pare ca, pentru a-si imprima eternele lor exigente in inima omenirii, toate lucrurile mari trebuie sa se infatiseze mai intai in chip de masti monstruoase si inspaimantatoare: o asemenea masca a fost filozofia dogmatica, de exemplu, sub forma invataturii Vedanta din Asia sau sub cea a platonismului in Europa. Sa nu ne aratam nerecunoscatori fata de ea, chiar daca va trebui sa marturisim ca cea mai rea, cea mai tenace si cea mai primejdioasa dintre toate erorile a fost aceea a unui dogmatic, si anume, nascocirea lui Platon despre spiritul pur si despre Binele in sine. Insa de acum inainte, cand aceasta eroare e depasita si Europa poate respira usurata dupa acest cosmar sau cel putin se poate bucura de un somn mai binefacator, noi, cei care avem indatorirea de a veghea, noi suntem mostenitorii intregii energii ce s-a dezvoltat in lupta impotriva acestei erori. Fara indoiala, se pune problema de a aseza Adevarul cu capul in jos, de a nega insusi perspectivismul  - conditie fundamentala a oricarei vieti intregi -, de a vorbi despre spirit si despre Bine precum a facut-o Platon. In chip de doctori, ne este ingaduit chiar sa ne intrebam: "de unde a aparut o asemenea boala la Platon, cea mai frumoasa planta a antichitatii? Socrate cel rau a fost acela care i-a inoculat-o? Sa fi fost oare Socrate intr-adevar corupatorul tineretului? Si-a meritat el paharul cu cucuta?" - Insa lupta impotriva lui Platon sau, ca s-o spunem mai clar si mai "popular", lupta impotriva tiraniei clericalo-crestine de-a lungul mileniilor - caci crestinismul este un platonism pentru "norod" - a creat o stare de minunata tensiune a spiritului in Europa, stare necunoscuta pana atunci pe pamant; cu un arc atat de intins se pot ochi de acum cele mai indepartate tinte. Fireste, euro­peanul resimte aceasta tensiune ca pe o durere; au avut loc deja doua incercari grandioase pentru destinderea arcului: mai intai prin iezuitism, iar mai apoi prin rationalismul democratic: - libertatea presei si lectura ziarelor ne-au ingaduit sa ajungem la rezultatul ca spiritul nu se mai percepe cu atata usurinta in chip de "durere"! (Germanii au inventat praful de pusca - respectele mele! dar re­vansa a venit in ziua in care au inventat tiparul.) Insa noi, cei care nu suntem nici iezuiti, nici democrati, si nici macar indeajuns de germani, noi, bunii europeni, spirite libere, foarte libere - noi mai resimtim aceasta durere a spiritului si intreaga incordare a arcului sau! Si poate ca avem si sageata, tinta, cine stie? Telul

SILS-MARIA, Engadinul de Sus, iunie 1885

Partea intai:
despre prejudecatile filozofilor

Vointa de adevar, cea care ne va mai ademeni in tot felul de aventuri periculoase, acea veridicitate faimoasa despre care toti fi­lozofii de pana acum au vorbit cu veneratie: ce de probleme ne-a pus aceasta vointa de adevar! Ce probleme ciudate, rautacioase, dubioase! Povestea e lunga, - si, totusi, pare sa fi inceput chiar acum. Ce-i de mirare daca devenim in cele din urma neincrezatori, ne pierdem rabdarea si ne intoarcem din drum? Ca ne deprindem de la acest sfinx sa punem, la randul nostru, intrebari? Cine e de fapt cel care ne pune aici intrebari? Ce anume din noi nazuieste de fapt la "adevar"? - In fond, noi am zabovit indelung in fata problemei originii acestei vointe, - pana cand, in cele din urma, ne-am impot­molit cu totul in fata unei probleme si mai profunde. Am cugetat asupra valorii acestei vointe. Presupunand ca noi vrem adevarul: de ce nu mai degraba neadevarul? Sau incertitudinea? Sau chiar nesti­inta? - Oare problema valorii Adevarului este cea care s-a prezentat in fata noastra, -- sau noi fost-am cei care am pasit in fata ei? Care dintre noi e aici Oedip? Si care e Sfinxul? Precum se pare, este vorba de un rendez-vous de probleme si de intrebari. - Si fi-vom oare crezuti? - ni se pare ca, la urma urmei, problema nici nu a fost pusa pana in prezent, - ca noi suntem cei dintai care am zarit-o, am privit-o in fata, am infruntat-o. Caci ea comporta un risc, si poate ca nici nu exista vreun altul mai mare.

"Cum ar putea lua nastere un lucru din contrariul sau? De exemplu, adevarul din eroare? Sau vointa de adevar din vointa de a insela? Sau actiunea dezinteresata din egoism? Sau contemplatia pura si senina a inteleptului din ardoare? O astfel de geneza este cu neputinta; a visa despre aceasta e o nebunie sau chiar mai rau; lu­crurile supreme trebuie sa aiba o alta origine, una proprie lor, - ele nu ar putea lua nastere din aceasta lume efemera, inselatoare, iluzo­rie si mizera, din aceasta harababura de amagiri si pofte! Mai cu­rand in sanul Fiintei, in vesnicie, in zeul ascuns, in "lucrul in sine" - acolo trebuie ca se afla obarsia lor, si nu in alta parte!" -- O astfel de sentinta constituie prejudecata caracteristica prin care pot fi re­cunoscuti metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se afla indaratul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la aceasta "credinta" se straduiesc ei catre "stiinta", catre acel lucru care va fi botezat in cele din urma solemn cu numele de "Adevar". Credinta fundamentala a metafizicienilor este credinta in antinomia valorilor. Nici macar celor mai prudenti dintre ei nu le-a trecut prin minte sa se indoiasca, ajunsi la acest prag la care indoiala era, mai mult decat in oricare alta parte, necesara - chiar daca s-au laudat ca ei de omnibus dubitandum. Si anume, trebuie sa ne indoim, in primul rand, de existenta antinomiilor, iar in al doilea rand, sa ne intrebam daca acele vulgare evaluari si opozitii ale valorilor pe care metafizi­cienii si-au pus pecetea nu sunt cumva doar niste evaluari superfici­ale, perspective provizorii, mai mult, doar niste perspective dintr-un anumit unghi, poate ca de jos in sus, din "perspectiva broastei", ca sa folosim o expresie familiara pictorilor. In ciuda intregii valori ce trebuie atribuita adevarului, veridicitatii, altruismului, s-ar putea sa fim nevoiti a atribui o valoare superioara, fundamentala aparentei, vointei de a insela, egoismului, ar dori. Ar fi chiar posibil ca valoa­rea acestor lucruri bune si venerabile sa consiste tocmai in modul inselator in care ele sunt inrudite, innodate, incarligate si poate chiar identice in esenta cu acele lucruri rele ce par sa le fie opuse. Poate! - Dar cine este dispus sa se preocupe de aceste primejdioase "poate"? Pentru aceasta trebuie sa asteptam aparitia unui soi nou de filozofi, care vor avea gusturi si inclinatii deosebite, opuse celor ale predecesorilor lor, - filozofi ai primejdiosului Poate, in toate sensu­rile cuvantului. - Si o spun cu toata seriozitatea: vad aparand ase­menea noi filozofi.

Dupa ce i-am cercetat pe indelete pe filozofi, dupa ce le-am citit printre randuri fara a-i scapa deloc din ochi, imi spun ca gandirea constienta, in cea mai mare parte a ei, trebuie sa fie considerata de­ocamdata ca una din activitatile instinctive, iar gandirea filozofica, de asemenea; va trebui deci sa ne revizuim in intregime conceptiile asupra acestei probleme, asa cum am facut-o in privinta ereditatii si a ca­litatilor "innascute". Precum faptul nasterii nu are nici o im­portanta in ansamblul cursului anterior si ulterior al ereditatii, tot astfel nici "constientul" nu se opune in vreun mod decisiv instincti­vului, - gandirea constienta a unui filozof, in cea mai mare parte a sa, este condusa tainic de instinctele sale si canalizata pe cai stabi­lite. Indaratul intregii lo­gici si a suveranitatii aparente de miscare a acesteia se gasesc evaluarile sau, mai pe inteles, exigentele fiziolo­gice pentru mentinerea unui anumit mod de viata. Spre exemplu, ideea ca Determinatul are o valoare mai mare decat Nedeterminatul, ca aparenta are o valoare mai mica decat "Adevarul": asemenea evaluari ar putea fi, in ciuda importantei normative pe care o au pentru noi, doar niste evaluari superficiale, un fel de nerozii, nece­sare poate pentru conservarea fiintelor de felul nostru. Si anume, in presupunerea ca nu tocmai omul este "masura lucrurilor"

Falsitatea unei judecati nu constituie inca, dupa parerea noastra, o obiectie impotriva acesteia; iata poate una dintre cele mai surprin­zatoare afirmatii ale noului nostru limbaj. Problema care se pune este aceea de a afla in ce masura poate aceasta judecata sa favori­zeze, sa intretina viata, sa conserve si chiar sa amelioreze specia; iar noi suntem predispusi sa afirmam ca judecatile cele mai false (din­tre care fac parte judecatile sintetice a priori) sunt pentru noi cele mai indispensabile, ca omul nu ar putea trai fara a admite fictiunile logice, fara a reduce realitatea la masura lumii pur imaginare a Ne­conditionatului, a Identitatii, fara o neincetata falsificare a lumii prin notiunea de numar, - ca renuntarea la judecatile false ar in­semna renuntarea la viata, negarea vietii. A admite faptul ca Nea­devarul este o conditie a vietii inseamna desigur a te opune in mod primejdios sentimentului obisnuit al valorilor; iar o filozofie care isi ingaduie aceasta cutezanta se plaseaza, prin aceasta, dincolo de Bine si de Rau.

Ceea ce ne incita sa-i privim pe filozofi pe jumatate neincreza­tor, pe jumatate batjocoritor este nu intr-atat faptul ca descoperim fara incetare gradul lor de inocenta, - ca vedem cat de des si cat de lesne se inseala si se ratacesc, pe scurt, copilaria si puerilitatea lor, - cat pentru a vedea cu cata lipsa de sinceritate dezlantuie o mare zarva virtuoasa de indata ce se atinge, chiar de departe, problema veridicitatii lor. Ei se prefac cu totii ca si-au descoperit si obtinut opiniile prin exercitarea spontana a unei dialectici inghetate, pure si divin-nepasatoare (spre deosebire de misticii de tot felul care, mai cinstiti si mai neciopliti, vorbesc de "inspiratia" lor-): in vreme ce este vorba, in fond, de o afirmatie arbitrara, de un capriciu, de o "intuitie", si, cel mai ades, de o apriga dorinta filtrata si spirituali­zata pe care o apara prin pretexte nascocite ulterior: - ei sunt cu totii niste avocati si ades chiar aparatori sireti ai prejudecatilor lor bote­zate de ei "adevaruri", - ei sunt foarte departe de acel curaj al con­stiintei care isi marturiseste siesi minciuna, foarte departe de bunul gust al curajului care face ca acesta sa-si rosteasca minciuna, fie pentru a pune in garda un dusman sau prieten, fie din exuberanta sau pentru a se ironiza pe sine. Tartuferia teapana si moralizatoare cu care batranul Kant ne ademeneste pe potecile intortocheate ale dialecticii menite sa ne conduca sau, mai bine zis, sa ne seduca la al sau "imperativ categoric" - iata un spectacol care ne face sa sura­dem, noi, rasfatatii care simtim o atat de mare placere urmarind mi­cile rautati ale batranilor moralisti si predicatori de morala. Sau iata acel hocus-pocus al formei matematice cu care Spinoza ajunge sa-si cuiraseze si sa-si mascheze filozofia - mergand pana la "iubirea fata de propria intelepciune", daca dam expresiei sensul corect si exact-pentru a intimida de la bun inceput indrazneala agresorului care s-ar incumeta sa-si arunce privirea asupra acestei fecioare de necucerit, aceasta Pallas Atena: - cata timiditate, cata vulnerabilitate personala ne tradeaza aceasta mascarada a unui pustnic bolnav!

Am descoperit incetul cu incetul ca orice mare filozofie de pana acum a fost confesiunea autorului ei, constituind un fel de memorii neintentionate sau neobservate; am remarcat de asemenea ca in orice filozofie intentiile morale (sau imorale) formau adevaratul germen din care, de fiecare data, lua nastere intreaga planta. De fapt, pentru a explica felul in care au luat nastere in realitate cele mai transcendentale afirmatii metafizice ale cate-unui filozof, este intotdeauna indicat (si intelept) sa ne intrebam mai intai: la care morala trebuie ele (sau vrea el -) sa ajunga? Asadar, eu nu cred in existenta unui "instinct de cunoastere" care ar fi tatal filozofiei, ci mai degraba ca un alt instinct s-a folosit, aici precum aiurea, de cu­noastere (si de necunoastere!) doar ca de o unealta. Insa cel care va examina instinctele primordiale ale omului pentru a afla cat de mult si-au asumat, chiar si in acest caz, rolul de genii inspiratoare (sau de demoni si spiridusi -), va gasi ca fiecare dintre ele s-a indeletnicit odata cu filozofia - si ca fiecare dintre ele ar fi vrut sa se prezinte pe sine in chip de tel ultim al existentei, de stapan legitim asupra tutu­ror celorlalte instincte. Caci fiecare instinct ravneste la stapanire: si din aceasta postura incearca el sa filozofeze. - Este adevarat ca la savanti, la spiritele cu adevarat stiintifice situatia e poate alta - mai "buna", daca vreti -, la ei poate ca exista intr-adevar un fel de in­stinct de cunoastere, vreun mic mecanism de ceasornic independent care, intors cu grija, se achita curajos de sarcina sa, fara ca celelalte instincte ale savantului sa participe substantial. De aceea, adevara­tele "interese" ale savantului se gasesc, de obicei, in cu totul alta parte: in familie, in castigarea banilor sau in politica; oarecum, este chiar indiferent in care anume latura a stiintei isi aplica el micul sau mecanism; prea putina importanta are daca tanarul savant "plin de sperante" devine un bun filolog sau un bun micolog sau un bun chimist: - faptul ca el devine unul sau altul din acestia nu il caracte­rizeaza defel. Dimpotriva, in cazul filozofului nu exista nimic im­personal; indeosebi morala sa este cea care ofera o marturie hota­rata si hotaratoare despre cine este el - adica, in privinta ierarhiei celor mai intime instincte ale naturii sale.

Cat de rai pot fi filozofii! Nu cunosc nimic mai otravitor decat gluma pe care si-a ingaduit-o Epicur la adresa lui Platon si a plato­nicienilor: el i-a numit dionysokolakes. Cuvantul inseamna etimo­logic si la prima vedere "lingusitori ai lui Dionysios", asadar anexe ale tiranului si lingai; dar el inseamna inainte de toate ca acestia "sunt cu totii comedianti care nu au nimic autentic in ei" (caci Dionysokolax era porecla populara a comediantilor). Si in acest din urma lucru consta de fapt rautatea pe care Epicur a lansat-o impo­triva lui Platon: el a fost contrariat de alura maiestuoasa, de punerea in scena la care s-au priceput Platon si elevii sai -, dar de care Epicur era incapabil! el, batranul dascal din Samos, care, pitit in mica sa gradina din Atena, si-a scris cele trei sute de carti, inspirate, cine stie? poate de mania si invidia fata de Platon. - A trebuit sa treaca o suta de ani pentru ca Grecia sa descopere, in sfarsit, cine a fost Epicur, acest zeu al gradinilor. - Si a facut-o oare intr-adevar?

In toate filozofiile exista un moment in care "convingerea" filo­zofului intra in scena: sau, ca s-o spunem in limbajul unui mister antic:

adventavit asinus

pulcher et fortissimus.

Voi vreti sa traiti "in armonie cu natura"? O, stoici alesi, cata inselaciune a cuvintelor! Imaginati-va o fiinta asemenea naturii, risipitoare fara masura, indiferenta fara masura, lipsita de intentii si de consideratii, de mila si dreptate, rodnica si pustie si nesigura in acelasi timp, imaginati-va indiferenta personificata in chip de putere - cum ati putea trai in armonie cu aceasta indiferenta? A trai nu in­seamna oare tocmai a voi sa fii altceva decat aceasta natura? A trai nu inseamna oare a evalua, a prefera, a fi nedrept, a fi marginit, a voi sa fii diferit? Si presupunand ca deviza voastra "a trai in armo­nie cu natura" inseamna de fapt "a trai in armonie cu viata" ­ cum ar fi cu putinta sa nu o faceti? La ce bun sa creati un principiu din ceea ce sunteti voi insiva, din ceea ce trebuie sa fiti? - Adevarul este cu totul altul: in vreme ce, extaziati, pretindeti ca ati descifrat in natura canoanele legilor voastre, voi vreti cu totul altceva, ciudati comedi­anti, impostori ce va inselati pe voi insiva! Orgoliul vostru doreste sa prescrie si sa incorporeze naturii, insesi naturii, morala voastra, idealul vostru; voi pretindeti ca ea sa fie o natura "in armonie cu Stoa" si ati vrea sa reduceti toate cele existente la o asemanare cu propria voastra imagine - in chip de enorma si eterna apoteoza si generalizare a stoicismului! Cu toata iubirea voastra de adevar, va induplecati intr-atat de indelungat, de staruitor, de hipnotizant sa priviti natura in chip fals, adica stoic, incat ajungeti sa nu o mai puteti privi in vreun alt fel, - si nu stiu ce orgoliu abisal va inspira in cele din urma nebuneasca speranta ca, din moment ce va pricepeti sa va tiranizati pe voi insiva - stoicul fiind propriul sau tiran -, na­tura se va lasa la randul ei tiranizata: stoicul nu este, si el, o parte a naturii? Dar toate acestea sunt o poveste veche si vesnica: ceea ce s-a intamplat odinioara cu stoicii se mai intampla si astazi din mo­mentul in care o filozofie incepe sa creada in ea insasi. Intotdeauna, ea creeaza lumea potrivit imaginii ei, n-o poate face altfel; filozofia este insusi acest instinct tiranic, vointa de putere sub forma ei cea mai spirituala, vointa "de a crea lumea", de causa prima.

Ravna si subtilitatea, as spune chiar siretenia cu care se aduce pe tapet pretutindeni in Europa zilelor noastre problema "lumii reale si a lumii aparente" ne dau de gandit si ne  obliga sa luam aminte; iar cei care aud in culise doar "vointa de adevar" si nimic mai mult nu dau dovada de cele mai ascutite urechi. Este posibil ca, in cazuri izolate si rare, sa fie la mijloc o asemenea vointa de ade­var, vreo indrazneala exagerata si aventuroasa, vreun orgoliu meta­fizic al pozitiilor pierdute care in cele din urma va prefera intot­deauna un dram de "certitudine" unui belsug de posibilitati fru­moase; s-ar putea sa existe chiar fanatici puritani ai constiintei care sa doreasca a muri culcati mai degraba pe un Nimic cert decat pe un Ceva nesigur. Dar acesta e nihilism, insemnul unui suflet deznadaj­duit si dezgustat de moarte, oricat de curajoase ar parea atitudinile unei astfel de virtuti. Dimpotriva, in cazul ganditorilor mai puter­nici, mai plini de viata, la cei care mai sunt inca insetati de dorinta de a trai, starea de lucruri pare sa fie alta: ei iau pozitie impotriva aparentei, vorbesc cu dispret despre "perspectivism" si nu acorda mai mult credit propriului lor corp decat aparentei potrivit careia "pamantul este imobil", lasand astfel sa le scape din maini, cu o mina aparent bine dispusa, bunul lor cel mai cert (caci in ce ai putea crede cu mai multa certitudine decat in propriu-ti corp?) - cine stie, poate in fond ei cauta sa recucereasca un lucru pe care odinioara l-au posedat cu si mai mare certitudine decat trupul, vreun vestigiu fundamental al anticei credinte de odinioara, poate credinta in "su­fletul nemuritor" sau in "Dumnezeul antic", pe scurt, idei pe solul carora se putea trai mai bine, adica mai viguros si mai voios decat pe cel al "ideilor moderne". Se afla aici o atitudine de banuiala fata de aceste idei moderne, o neincredere fata de toate cele cladite ieri si astazi; poate ca i se adauga si un usor dezgust si sarcasm care nu mai suporta talmes-balmesul de concepte eteroclite pe care asa-nu­mitul pozitivism il ofera cumparatorilor, greata pe care omul cu gusturi mai rafinate o resimte in fata impestritarii si peticelii de balci a tuturor acestor pseudofilozofi ai realitatii care nu au nimic nou si adevarat in afara acestei impestritari. Din acest punct de ve­dere imi pare ca trebuie sa dam dreptate acestor sceptici antirealisti de astazi care ajung la cunoastere prin intermediul microscopului: instinctul care ii indeparteaza de realitatea moderna nu a fost con­testat, - ce ne privesc pe noi intortocheatele lor poteci care ii conduc indarat? Esentialul din ei este nu faptul ca ei nazuiesc "indarat", ci ca ei nazuiesc deoparte. De-ar avea un pic mai mult de vlaga, de zbor, de curaj, de simt artistic, ei ar ravni dincolo, - si nu indarat!

Imi face impresia ca in prezent se depun pretutindeni stradanii pentru a deturna atentia de la reala influenta pe care Kant a exerci­tat-o asupra filozofiei germane si pentru a tainui cu prudenta pro­blema valorii pe care el si-o atribuia siesi. Kant era mandru, mai ales si inainte de toate, de tabla sa de categorii; tinand-o in mana, el spunea: "iata cel mai greu lucru care s-a putut intreprinde vreodata pentru cauza metafizicii". - Sa pricepem bine acest "s-a putut vreo­data"! El se mandrea cu faptul de a fi descoperit in om o noua apti­tudine, aceea de a emite judecati sintetice a priori. Sa presupunem ca el s-a inselat in aceasta problema: insa dezvoltarea si inflorirea rapida a filozofiei germane isi are originea in aceasta mandrie si in zelul mai tinerilor ganditori in a descoperi pe cat posibil pricini de mandrie si mai mari - sau macar cateva "aptitudini noi"! - Dar sa cugetam, e timpul. In ce chip sunt posibile judecatile sintetice a pri­ori? se intreba Kant, - si cum a raspuns el de fapt? In virtutea unei aptitudini. (Din pacate nu a spus-o astfel, in patru cuvinte, ci intr-atat de detaliat, de onest si cu o asemenea risipa germana de cuge­tari profunde si ornamentate incat vesela niaiserie allemande disi­mulata in acest raspuns a fost scapata din vedere.) Cu totii au cazut in extaz la ideea acestei noi aptitudini, iar cand Kant mai descoperi in oameni si o aptitudine morala pe deasupra, entuziasmul ajunse la culme: caci pe atunci germanii mai erau inca morali si nu aveau inca habar de "realismul politic". - Sosise luna de miere a filozofiei germane; toti junii teologi ai Institutului din Tübingen se pornira pe data sa cutreiere padurile, in cautarea "aptitudinilor". Si cate nu s-au mai descoperit! - in acea epoca inocenta, imbelsugata si inca ju­venila a spiritului german pe care rautacioasa zana a romantismului o umplea cu sunetele fanfarelor si cantecelor sale, pe atunci cand inca nu se stia face deosebire intre "a descoperi" si "a inventa"! Principala descoperire a fost aceea a aptitudinii "suprasenzorialu­lui": Schelling o boteza cu numele de intuitie intelectuala, venind astfel in intampinarea celor mai arzatoare dorinte ale germanilor sai, a caror inima nazuia in fond doar la pietate. Cea mai mare ne­dreptate ce ar putea fi comisa fata de aceasta miscare exuberanta si romantica - ea fiind doar tinerete, in ciuda deghizarii sale indraznete in concepte cenusii si batranicioase - ar fi aceea de a o lua in serios si de a o trata cu indignare morala; pe scurt, s-a imbatranit, -- iar visul s-a risipit. A sosit si ziua in care oamenii s-au frecat la ochi; se mai freaca si astazi. S-a visat: inainte de toti si mai ales batranul Kant a facut-o. "In virtutea unei aptitudini" - a spus el, sau cel putin a gandit-o. Dar constituie aceasta un raspuns? O explicatie? Sau mai degraba doar o reluare a intrebarii? De ce te face opiul sa dormi? "In virtutea unei aptitudini', prin al sau virtus dormitiva - raspunde doctorul lui Moliere:

quia est in eo virtus dormitiva,

cujus est natura sensus assoupire.

Insa asemenea raspunsuri isi au locul intr-o comedie, si a sosit in fine momentul sa inlocuim intrebarea kantiana "in ce chip sunt posibile judecatile sintetice a priori?" cu o alta: "de ce este necesar sa credem in astfel de judecati?" - raspunsul fiind ca aceste judecati trebuie luate drept adevarate in scopul conservarii fiintelor speciei noastre; ceea ce nu impiedica bineinteles ca ele sa poata fi false! Sau, ca s-o spunem mai deslusit, mai grosolan si mai radical: jude­catile sintetice a priori n-ar trebui sa fie defel "posibile": noi nu avem dreptul la ele, in gura noastra ele sunt tot atatea judecati false. Desigur, a le lua drept adevarate este necesar, aceasta e o credinta de fatada, o aparenta care face parte din optica si perspectiva vietii. - Si daca mai trebuie sa vorbim despre influenta uriasa pe care "fi­lozofia germana" - sper ca se va intelege dreptul ei la ghilimele - a exercitat-o asupra intregii Europe, fara indoiala ca o anumita virtus dormitiva a contribuit la aceasta: trandavii distinsi, virtuosii, misti­cii, artistii, trei sferturi dintre crestini si obscurantistii politici de toate nationalitatile au fost incantati sa posede, datorita filozofiei germane, un antidot impotriva senzorialismului, inca deosebit de puternic, care se revarsa in acest secol din cel precedent - pe scurt, sensus assoupire

In ceea ce priveste teoria atomista a materiei: ea face parte din­tre lucrurile cele mai bine contestate din cate exista; si poate ca as­tazi in Europa nu se mai gaseste nici un invatat intr-atat de neinva­tat incat sa-i mai atribuie o reala importanta in afara de comoda in­trebuintare manuala si casnica (adica in chip de prescurtare a mij­loacelor de exprimare) -, aceasta multumita mai ales dalmatianului Boskovic, care, alaturi de polonezul Copernic, a fost cel mai mare si cel mai victorios adversar de pana acum al aparentei. In vreme ce Copernic ne-a convins sa credem, in ciuda simturilor noastre, ca Pamantul nu este imobil, Boskovic ne-a invatat sa ne renegam cre­dinta in existenta ultimului punct care se mai mentinea in acest do­meniu, credinta in "substanta", in "materie", in ultima ramasita, in particica infima, atomul: acesta a fost cel mai mare triumf repurtat vreodata asupra simturilor. - Dar trebuie sa mergem si mai departe si sa declaram un razboi fara crutare, un razboi la cutite si faimoasei "necesitati atomice" care continua sa supravietuiasca intr-atat de primejdios in do­menii pe care nu le-ar banui nimeni, laolalta cu si mai faimoa­sa "necesitate metafizica"; - de asemenea, este necesar sa-i facem de petrecanie celuilalt atomism, si mai nefast, pe care l-a propovaduit mai cu osebire si mai indelung crestinismul, atomismul psihic. Fie-mi ingaduit sa desemnez cu acest nume credinta care considera sufletul ca pe un lucru indestructibil, etern, indivizibil, o monada, un atomon: iata credinta ce tre­buie extirpata din stiinta! Intre noi fie spus, nu este deloc ne­cesar sa suprimam totodata si "sufletul", renuntand astfel la una din cele mai vechi si mai venera­bile ipoteze din cate exis­ta, precum o fac cu neindemanare natura­listii, care de-abia au atins "sufletul", ca l-au si scapat din maini. Insa calea spre conceptii noi, spre rafinamente noi ale ipotezei su­fletului este deschisa: iar notiuni ca "suflet muritor", "sufletul - multitudi­ne de subiecte", "sufletul - edificiu colectiv al instinctelor si pasiunilor" cer de acum inainte drept de cetatenie in stiinta. Psi­hologul nou care pune capat superstitiei ce crestea pana acum cu o luxurianta aproape tropicala in jurul notiunii de suflet se gaseste oarecum exilat intr-un nou desert si intr-o noua neincredere - se prea poate ca sarcina mai vechilor psihologi sa fi fost mai usoara si mai vesela -: in cele din urma insa el se simte, tocmai prin aceasta, condamnat la a inven­ta - si, cine stie? Poate si la a descoperi.

Fiziologii ar trebui sa mai chibzuiasca inainte de a afirma ca in­stinctul primordial al unei fiinte organice este instinctul de conser­vare. Fiinta vie nazuieste inainte de toate sa dea curs liber puterii sale -viata, ea insasi, este voita de putere -: instinctul de con­servare fiind doar o consecinta indirecta, una dintre cele mai frec­vente ale ei. - Pe scurt, aici precum si in alta parte, atentie fata de principiile teleologice inutile! - cum este acela al instinctului de conservare (pe care il datoram inconsecventei lui Spinoza). In acest fel se ordoneaza metoda ce trebuie sa fie, in esenta, economie de principii.

Poate ca se gasesc astazi cinci-sase capete in care sa mi­jeasca ideea ca fizica este, si ea, doar o interpretare si o a­daptare (imi in­gadui sa spun, o adaptare dupa noi insine!) a universului si nu o explicatie a acestuia: insa, in masura in care se bazeaza pe credinta in simturi, ea trece si va mai tre­bui sa treaca multa vreme drept ceva mai mult si, anume, drept o explicatie. Ea poseda marturiile ochilor si ale degete­lor, evidenta vizibila si realitatea palpabila: aceasta exercita asupra unui ev cu gusturi fundamental plebeiene o influ­enta fascinanta, persuasiva, convingatoare, - caci acest ev adopta in mod instinctiv canoanele de adevar ale etern-popularului senzorialism. Ce este clar, ce este "clarificat"? Mai inainte de toate, ceea ce poate fi vazut si pipait, - pana la acest punct trebuie extinse toate problemele. Dimpotriva, farmecul gan­dirii platonice consta de-a dreptul in rezistenta ei fata de evi­denta senzoriala, gandire aristocratica a unor oameni care poate ca erau dotati cu simturi mai puternice si mai exigente decat contemporanii nostri, dar care au stiut sa savureze un triumf superior in a ramane stapani asupra-le si in a arunca pes­te acest vartej pestrit - plebea simturilor, cum spunea Platon - o plasa de concepte palide, reci si cenusii. Exista in aceasta maniera platonica de subjugare si interpretare a lumii o vo­luptate de o calitate totalmente diferita de aceea pe care ne-o ofera fizicienii de astazi, laolalta cu acesti lucratori din fiziolo­gie, darwinisti si antiteologi, cu principiul lor despre "mini­mumul de energie", care este de fapt maximumul de nerozie. "Acolo unde omul nu mai are nimic de vazut si de apucat, nu mai are ce cauta" - fireste ca acesta este un imperativ cu to­tul diferit fata de cel al lui Platon, care se potriveste insa de minune unei rase dure si harnice de masinisti si ingineri ai viitorului care vor avea de indeplinit numai munci gro­solane.

Daca vrem sa ne ocupam de fiziologie cu constiinta impa­cata, trebuie sa respectam ideea ca organele simturilor nu sunt fenomene in intelesul pe care il acorda filozofia idealista acestui cuvant: si, prin urmare, ele nu ar putea fi cauze! Aceas­ta inseamna acceptarea senzorialismului, cel putin ca ipote­za regularizatoare, ca sa nu spu­nem ca principiu euristic. ­Dar cum? exista altii care merg pana la afirmatia ca lumea exterioara ar fi creatia organelor noastre? Dar atunci corpul nostru, ca piesa a acestei lumi exterioare, ar fi opera organe­lor noastre! Dar, in acest caz, insesi organele noastre ar fi ­creatia organelor noastre! Aceasta este, dupa parerea mea, o radi­cala reductio ad absurdum, presupunand ca notiunea de causa sui este o absurditate radicala. Asadar, lumea exteri­oara - nu este crea­tia organelor noastre?

Mai exista inca cercetatori inofensivi ai Sinelui care cred in "certitudini nemijlocite", spre exemplu "eu gandesc", sau, cum era cazul superstitiei lui Schopenhauer, "eu vreau": de parca in acest caz cunoasterea ar fi reusit sa-si sesizeze o­biectul in stare pura si nuda, in chip de "lucru in sine", fara vreo falsificare din partea subiectului si nici din partea obiec­tului. Dar "certitudinea nemijlo­cita", precum si "cunoasterea absoluta" sau "lucrul in sine" contin o contradictio in adjec­to, si voi repeta de o suta de ori: ar trebui sa ne eliberam in sfarsit de ispita cuvintelor! Norodul n-are decat sa creada ca cunoasterea inseamna "a cunoaste capatul lucrurilor", filo­zoful insa trebuie sa-si spuna: daca analizez procesul expri­mat in propozitia "eu gandesc', obtin o serie de afirmatii indraznete a caror justificare este dificila, poate chiar imposi­bila, - de pilda ca eu sunt cel ce gandeste, ca in general tre­buie sa existe ceva care gan­deste, ca gandirea este activitatea si produsul unei fiinte concepute in chip de cauza, ca exista un "Eu", in fine, ca s-a stabilit in preala­bil ce anume se intelege prin gandire, - ca eu stiu ce este gandirea. Caci, de nu m-as fi decis in prealabil asupra problemei, cum as pu­tea sa hota­rasc ca nu este vorba mai degraba despre "a voi" sau "a simti"? Pe scurt, acel "eu gandesc" presupune ca eu compar starea mea momentana cu alte stari cunoscute de mine pentru a sta­bili ce anume este el: dat fiind ca sunt nevoit sa recurg la "cunostinte" din alte domenii, acest "eu gandesc" nu are pen­tru mine nici o valoare de certitudine nemijlocita. - In schim­bul acestei "certitudini nemij­locite", in care poate crede norodul in anumite cazuri, filozofului i se da un manunchi de probleme metafizice, adevarate probleme de constiinta inte­lectuale, care suna astfel: "De unde am luat notiunea de «a gandi»? De ce cred eu in cauza si in efect? Ce imi da dreptul sa vorbesc despre «eu», si, mai mult, despre un «eu» in chip de ca­uza si, in sfarsit, chiar despre un «eu» in chip de cauza a gandirii?" Cel care se incumeta sa raspunda de indata la aces­te intrebari meta­fizice invocand un fel de intuition a cunoasterii, precum o face cel care spune: "eu gandesc si stiu ca acest lucru este cel putin adeva­rat, real, cert" - acela va primi ca raspuns din partea unui filozof de azi un suras si doua intre­bari: "Domnule, i-ar da poate de inteles filozoful, este impro­babil ca dumneavoastra sa nu va inselati: dar de ce va trebuie, cu orice pret, adevarul?" ­

In ceea ce priveste superstitia logicienilor: nu voi conteni vreo­data sa subliniez un fapt marunt pe care acesti superstiti­osi il martu­risesc far-de placere, - si anume, ca o idee vine a­tunci cand vrea "ea" si nu cand vreau "eu"; astfel, a spune ca subiectul "eu" este conditia predicatului "gandesc" inseamna o falsificare a starii de fapt. Ceva gandeste: insa a spune ca acest "ceva" e insusi acel ba­tran si ilustru "Eu", este, exprimat cu ingaduinta, doar o ipoteza, o afirmatie, in nici un caz o "certi­tudine nemijlocita". In fine, afir­mand ca "ceva gandeste" s-a spus deja prea mult: acest "ceva" con­tine de-acum o inter­pretare a procesului si nu apartine procesului insusi. Se ratio­neaza potrivit rutinei gramaticale: "A gandi este o actiune, toate actiunile presupun un subiect activ, asadar '. Ato­mismul antic plasa printr-un rationament aproximativ asemanator la ori­ginea "fortei" ce actioneaza particica de materie in care se afla aceasta forta si din care ea actioneaza, atomul; spirite mai severe s-au deprins in cele din urma sa se descurce fara a­ceasta "ramasita terestra", si poate ca va veni si ziua in care chiar si logicienii se vor obisnui sa se dispenseze de acel ma­runt "ceva", ramasita a batra­nului si onestului Eu volatilizat.

Farmecul unei teorii consta nu in mica masura in faptul ca e contestabila: ea seduce tocmai prin aceasta spiritele mai subtile. Se pare ca teoria insutit contestata a "liberului arbi­tru" isi datoreaza supravietuirea numai si numai acestui far­mec : mereu mai reapare cate-unul care se simte indeajuns de puternic pentru a o contesta.

Filozofii obisnuiesc sa vorbeasca despre voita de parca ea ar fi lucrul cel mai temeinic cunoscut din lume; chiar Schopenhauer a lasat sa se inteleaga ca vointa ar fi singurul lucru cunoscut real­mente de catre noi, cunoscut de-a fir-a-par, fara retinere si adaos. Insa mie mi se pare si acum ca, in acest caz precum si in altele, Schopenhauer a facut acelasi lucru pe care obisnuiesc sa-l faca filo­zofii: el a preluat si a exagerat o preju­decata populara. Vointa imi apare inainte de toate ca un lu­cru complex, care este o unitate doar in chip de cuvant, - si tocmai in aceasta unitate a cuvantului consta prejudecata po­pulara care a inselat vigilenta mereu neglijabila a filozofilor. Asadar, sa fim macar o data mai prudenti, mai putin "filozofi'' -, si sa spunem: in toate vrerile exista in primul rand o multi­tudine de sentimente, sentimentul starii din care vrem sa iesim, cel al starii spre care tindem, insusi sentimentul acestor "din" si "spre" si, in sfarsit, o senzatie musculara accesorie care, printr-un fel de obisnuinta si fara a ne pune in miscare "mainile si picioa­rele", intra in joc in momentul in care noi "vrem". Precum "a simti" si chiar "a simti multiplu" este in mod evident unul dintre ingredi­entele vointei, ea contine in al doilea rand si pe "a gandi": in toate actele vointei exista o idee dominanta; - si sa nu-si inchipuie nimeni ca ar fi posibil sa se izoleze aceasta idee de "a vrea", pentru a obtine ceva care sa mai poata fi numit vointa! In al treilea rand, vointa nu este doar un complex de simtiri si gandiri, ci, inainte de toate, si o stare afectiva, tocmai acea stare afectiva dominanta de mai sus. Asa-numitul "liber arbitru" este de fapt sentimentul de superioritate asupra celui care trebuie sa se supuna: "eu sunt liber, «el» trebuie sa se supuna" - iata lucrul ce se ascunde in toate vrerile, laolalta cu acea incordare a atentiei, acea privire dreapta fixata exclusiv asupra unui singur lucru, acea apre­ciere absoluta: "In momentul de fata acesta e lucrul necesar, si nici un altul", acea certitudine interioara a actului de supu­nere ce urmeaza a fi infaptuit si toate celelalte sen­timente care formeaza starea sufleteasca a celui care porunceste. A vrea inseamna a porunci unui lucru din sine care se supune sau pe care il credem supus. Dar sa luam aminte acum la esenta cea mai ciudata a vointei, - acest lucru atat de multi­plu, pentru care norodul are un singur cuvant: daca intr-un anumit caz dat suntem in acelasi timp poruncitori si supusi, supunandu-ne, cunoastem sentimentul constrangerii, al apa­sarii, al presiunii, al rezistentei, al miscarii, sentimente ce urmeaza indata dupa actul vointei; insa, in masura in care avem pe de alta parte obisnuinta de a face abstractie de acest dualism, de a ne insela cu ajutorul notiunii sintetice a "eu"-lui, o intreaga inlantuire de concluzii eronate si prin urmare de evaluari false ale vointei insesi vor veni sa se atarne peste vre­re, - astfel ca cel care vrea, crede cu buna-credinta ca a voi este suficient pentru a actiona. Dat fiind ca in majoritatea cazurilor oamenii s-au marginit la vrere si ca s-au putut astepta totodata la efectul ordinului dat, adica la supunere, la indeplinirea actului prescris, aparenta a fost tradusa prin sentimentul necesitatii efectului; pe scurt cel care "vrea" crede cu un anumit grad de certitudine ca vrerea si actiunea sunt oarecum unul si acelasi lucru -, el atribuie reusita, exe­cutarea vrerii insesi vointei, iar aceasta credinta intareste in el sentimentul savuros al puterii pe care il inspira orice reusita. "Liberul arbitru" - iata numele acelei complexe stari de place­re resimtita de cel care vrea, care porunceste si se identifi­ca in acelasi timp cu cel care exe­cuta, - gustand astfel impreuna cu el placerea de a depasi obstaco­lele, cu impresia ca vointa sa este de fapt aceea care a triumfat asu­pra lor. Ast­fel, in actul volitiv, placerii de a da un ordin i se adauga place­rea uneltei care il executa cu succes; vointei i se alatura "vo­inte subalterne", suflete subalterne si docile, corpul nos­tru nefiind altceva decat edificiul colectiv al mai multor sufle­te. L'effet c'est moi: in acest caz se intampla la fel ca si in toate comunitatile feri­cite si bine organizate, si anume ca clasa do­minanta se identifica cu succesele comunitatii. In cazul tutu­ror vrerilor este vorba pur si simplu de porunca si supunere, in cadrul unei structuri complexe colective, compuse, precum am mai spus, din mai multe "suflete": iata pentru ce ar trebui sa-si permita un filozof sa considere vointa in sine din unghiul moralei: si anume, al moralei considerate ca stiinta unei ie­rarhii dominatoare, din care ia nastere fenomenul vie­tii.

Diferitele concepte filozofice nu sunt defel arbitrare, ele nu se dezvolta fiecare pentru sine, ci in relatie si rudenie unele fata de celelalte. Oricat de brusca si capricioasa ar fi aparitia lor in istoria gandirii, ele nu fac mai putin parte din acelasi sistem, in chip de reprezentanti totali ai faunei unui continent. Aceasta afirmatie ne este dovedita la urma urmei de siguranta cu care cei mai diversi filozofi vin rand pe rand sa-si ocupe locul in interiorul unei anumite sche­me de baza a filozofiilor posibile. O magie invizibila ii obli­ga sa parcurga fara incetare unul si acelasi circuit: oricat de indepen­denti s-ar crede ei unii fata de altii prin vrerea lor critica sau siste­matica, ceva din ei ii conduce, ceva ii impinge sa se perinde unul dupa celalalt, intr-o anumita ordine, ordine sistematica care este aceea a conceptelor si inrudirii lor. De fapt, gandirea lor este mai putin o descope­rire, ci mai degraba o recunoastere, o aducere-aminte, o reintoarcere la o indepartata si straveche resedinta a su­fletului din care au luat nastere odinioara aceste concepte: - din acest punct de vedere, activitatea filozofica este un fel de atavism de cel mai inalt grad. Ciudata asemanare a tuturor filozofiilor indi­ene, elene, germane se explica des­tul de usor. Din momentul in care exista o inrudire lingvis­tica, este intr-adevar inevitabil ca, datorita unei filozofii comune a gramaticii - aceleasi functiuni gramaticale exer­citandu-si stapanirea si autoritatea asupra inconstientului - sa existe toate conditiile pentru o dezvoltare si succesiu­ne analoaga a sistemelor filozofice, in vreme ce pentru alte posibilitati de in­terpretare a lumii calea pare sa fie inchisa.

Foarte probabil ca filozofii domeniului lingvistic uralo-altaic (in care notiunea de subiect este cel mai putin dezvoltata) vor privi lu­mea cu alti ochi si vor urma alte cai decat indo­germanii sau musul­manii: vraja exercitata de anumite functiuni gramaticale este de fapt aceea pe care o exercita anu­mite evaluari fiziologice si particulari­tati rasiale. - Acestea sunt spuse pentru respingerea afirmatiilor su­perficiale ale lui Locke referitoare la originea ideilor.

Causa sui este cea mai grozava autocontradictie din cate au fost nascocite pana acum, un fel de lucru nefiresc, o siluire a logicii: insa orgoliul extravagant al omului l-a indemnat pe acesta sa se lase tarat tot mai profund si mai cumplit in abi­surile acestei absurditati. Nazuinta sa spre "liberul arbitru", in intelesul superlativ si metafizic care din pacate mai domneste inca in creierele semidocte, vrerea de a purta intreaga si ultima responsabilitate pentru actele sale, descar­cand-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a ereditatii, a intampla­rii, a societatii, este nici mai mult, nici mai putin decat dorinta de a fi insasi aceasta causa sui. Cu o cutezanta mai mare decat aceea a baronului de Munchhausen, omul incearca, tragan­du-se de par, sa se smulga din mlastina neantului, pentru a se inalta in existenta. Iar de s-ar hotari vreunul sa-i faca vant neroziei rustice a acestei notiuni faimoase a "liberului arbi­tru" si sa si-o scoata din cap l-as ruga sa mai faca un pas pe calea "iluminarii" sale si sa procedeze asijderea si in privinta contrariului acestei pseudonotiuni a "liberului arbitru": ma refer la "vrerea incatusata" care conduce la un abuz al notiuni­lor de cauza si efect. "Cauza" si "efectul" nu trebuie concreti­zate, pre­cum o fac in mod gresit naturalistii (si toti cei care naturalizeaza azi in gandire, asemenea lor -) care se confor­meaza neroziei mecani­ciste dominante ce isi imagineaza cau­za drept ceva care trage si impinge pana in momentul in care este obtinut efectul: trebuie sa ne folosim de "cauza" si de "efect' doar ca de niste notiuni pure, adica in chip de fictiuni conventionale in scopul desemnarii, al comunicarii, si nu pen­tru cel al explicatiei. Notiunea de "in sine" nu contine nici un dram de "lega­tura cauzala", de "necesitate", de "determinism psihologic", in cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, in ca­drul ei nu domneste nici o "lege". Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativita­tea, obligativitatea, numarul, legea, libertatea, temeiul, tinta; iar cand introducem si amestecam in lucruri aceasta lume de semne nascocite de noi insine, in chip de lucruri "in sine", procedam iarasi precum am fa­cut intotdeauna, si anume mi­tologic. "Vointa incatusata" este un mit: in realitate, se poate vorbi doar despre vointe puternice si slabe. - Cand un gandi­tor simte ca a descoperit deodata in intreaga "inlantuire cau­zala' si in intreaga "necesitate psihologica" ceva ce seamana a constrangere, a nece­sitate, a succesiune obligatorie, a pre­siune, a incatusare - aceasta este mai intotdeauna semnul ca in cazul lui ceva nu este in regula: a simti astfel e un simptom revelator, - respectivul se demasca pe sine. si, in general, in caz ca observatiile mele sunt exacte, problema determinis­mului este cer­cetata sub doua aspecte diametral opuse, insa intotdeauna intr-un mod pro­fund personal: unii nu vor sa cede­ze cu nici un pret din "responsabilitatea" lor, din credinta in sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e ca­zul raselor vanitoase -); ceilalti, dimpotriva, nu vor sa-si asu­me respon­sabilitatea si vinovatia pentru nimic, dorind, dintr-un tainuit dispret de sine, sa poata da bir cu fugitii, indiferent in ce directie, din fata eului lor. Cand scriu carti, acestia din urma obisnuiesc sa ia apararea in zilele noas­tre raufacatorilor; de­ghizarea lor preferata este un fel de compatimire soci­alista. si, intr-adevar, fatalismul celor cu vointa slaba se infrumuse­teaza uimitor din momentul in care reuseste sa se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul sau de a-si demonstra "bunul gust".

Fie-mi ingaduit, ca batran filolog care nu se poate dezbara de malitiozitate, sa arat cu degetul artificiile de interpretare eronate: acea "legitate a naturii" despre care voi, fizicienii, vorbiti cu atata mandrie, de parca - - dainuieste numai si numai datorita interpretarii si eronatei voastre "filologii", - ea nefiind nici fapt si nici vreun "text", ci mai degraba doar un aranjament naiv-umanitar, o rastal­macire a sensului prin care veniti supusi in intampinarea instinctelor democratice ale su­fletului modern! "Pretutindeni, egalitate in fata legii, - din io acest punct de vedere nici naturii nu i-a mers altfel si nici mai bine ca noua": fermecator gand ascuns in care se deghi­zeaza o data mai mult dusmania plebeiana impotriva tuturor privi­legiilor si tiraniei si, de asemenea, o a doua, mai subtila forma a ateismului. Ni dieu, ni maitre - asta o vreti si voi: asadar, "traiasca legile naturii!" - nu-i asa? Insa, precum am mai spus-o, aceasta e o interpretare, nu un text; si s-ar putea sa apara vreunul care, inarmat cu intentii si artificii de interpre­tare opuse, sa descifreze in aceeasi natura si por­nind de la aceleasi fenomene, triumful brutal si nemilos al vointei tiranice, - un interpret care v-ar revela caracterul general si necon­ditionat al "vointei de putere", astfel ca mai toate cuvin­tele ar de­veni inutilizabile, si chiar cuvantul "tiranie" ar parea un eufemism, o metafora slaba si blanda, prea-omeneasca; si totusi filologul cu pricina ar ajunge pana la urma sa afirme despre aceasta lume acelasi lucru pe care il afirmati si voi, si anume ca ea are un mers "necesar" si "previzibil', dar nu pentru ca ar contine legi care s-o domine, ci pentru ca legile ii lipsesc cu desavarsire, fiecare forta parcurgandu-si in fiece clipa drumul pana la ul­timele ei consecinte. Presupunand ca si aceasta ar fi doar o interpretare -veti fi indeajuns de zelosi ca sa mi-o obiectati? - atunci, cu atat mai bine!

Intreaga psihologie de pana acum a ramas impotmolita in preju­decati si temeri de ordin moral: ea nu s-a incume­tat sa patrunda in adancuri. A o concepe, precum o fac eu, in chip de morfologie si genetica a vointei de putere, -iata o idee care nu i-a trecut nimanui prin cap, in masura in care ne este ingaduit sa ghicim din toate cele cate s-au scris pana acum si a ceea ce a fost trecut sub tacere. Pute­rea prejudecatilor morale a impregnat profund sfera spiri­tualitatii pure, in aparenta sfera cea mai rece si mai lipsita de idei preconce­pute - exercitand bineinteles o actiune vatamatoare, paralizanta, orbitoare, deformanta. O fizio-psi­hologie autentica intampina re­zistente inconstiente in ini­ma cercetatorului, ea are de luptat cu "inima": chiar si o teorie despre interdependenta instinctelor "bune" si "rele" pare un rafinament de imoralitate care provoaca suferinta si dezgustul unei constiinte inca viguroase si indraznete -, si, cu atat mai mult, o teorie despre derivarea tuturor in­stinctelor bune din cele rele. Insa, presupunand ca s-ar gasi cineva care sa ia afectele de ura, invidie, cupiditate, patima puterii drept afecte esentiale ale vietii, drept lucruri care trebuie sa faca parte, in esenta si in principiu, din economia generala a vietii, daca vrem ca viata sa fie intensificata -, acest om ar suferi din pricina unei asemenea orientari a judecatilor sale ca de un rau de mare. si aceasta nu este inca nici pe departe cea mai penibila si mai ciudata ipoteza din acest imens si aproape nedestelenit domeniu de cunostinte primejdioase: iar cel care vrea va gasi o suta de temeiuri pentru a se tine la distanta de ea - de va fi in sta­re! Iar daca totusi nava vi s-a abatut prin aceste meleaguri, ei bine, curaj! strangeti zdravan din dinti! deschideti-va ochii! apucati timona cu nadejde! - vom depasi de-a drep­tul morala, cu riscul de a strivi, de a zdrobi poate restul pro­priei noastre moralitati, cutezand sa pornim pe acest drum - dar ce contam noi! Niciodata navigatori­lor si aventurieri­lor temerari nu li s-a mai infatisat vreo lume de cunostinte, mai profunda: iar psihologului care consimte la o aseme­nea "jertfa" - acesta nu este sacrifizio dell'inteletto, dim­po­triva! - i se va ingadui cel putin sa pretinda in schimb ca psihologia sa fie recunoscuta iarasi ca regina a stiintelor, pe care celelalte sti­inte au menirea s-o slujeasca si s-o pre­gateasca. Caci de acum ina­inte psihologia este din nou ca­lea ce duce spre problemele funda­mentale.

O, sancta simplicitas? In ce simplificare si falsificare ciu­data traieste omul! Nu contenesti sa te minunezi din momen­tul cand ochii ti s-au de­prins sa vada acest miracol! Cat de bine am reusit sa facem totul din juru-ne limpede si liber si facil si simplu! cum am stiut sa ingaduim simturilor noastre sa vagabondeze in toate cele superficiale, iar gandirii noastre sa-i inspiram o dorinta divina de salturi zburdalnice si rationamente false! - Cat de bine ne-am priceput de la bun inceput sa ne pastram ignoranta, pentru a ne bucura de o libertate, de o lipsa de griji, de o imprudenta, de un zel si de o bucurie de a trai aproape de necrezut, pentru a ne bucura de viata! si numai pe aceasta temelie de acum stabila si granitica a igno­rantei s-a putut construi pana acum stiinta, vointa de a sti bazandu-se pe o alta vrere cu mult mai puternica, vointa de a nu sti, vointa de incertitudine, de neadevar! Iar aceasta voita nu era contrariul celei dintai, ci forma ei cea mai ratinata! Nici macar limbajul, aici precum si in alta parte, nu s-a putut de­zbara de grosolania sa, continuand sa glasuiasca de contrarii acolo unde era vorba doar de gradatii si de o anumita finete a nuantelor; de asemenea, tartuferia invederata a moralei, care a devenit acum intr-un mod invincibil "carne din carnea no­astra, sange din sangele nostru", a denaturat pana si cuvinte­le din gura noastra, a cunoscatorilor: ici si colo observam si ne amuzam ca de-a dreptul stiinta este cea care cauta sa ne retina mai cu osardie in acest univers simplificat, completa­mente artificial, lustruit si falsificat pentru uzul nostru, caci de voie, de nevoie, ei ii place eroarea, fiind in viata - ii e draga viata!

Dupa o introducere atat de vesela, as dori sa se dea ascul­tare unei vorbe chibzuite: ea se adreseaza celor mai seriosi. Luati aminte, voi, filozofi si prieteni ai cunoasterii, si feriti-va de marti­riu! Feriti-va sa suferiti "de dragul adevarului"! si feriti-va chiar sa va aparati pe voi insiva! Aceasta corupe intreaga inocenta si deli­cata impartialitate a constiintei vo­astre, va indarjeste impotriva obiectiilor si a naframelor rosii, va prosteste, va abrutizeaza si va preface in tauri atun­ci cand, in lupta cu primejdia, injuria, banuiala, surghiunul si cu alte urmari si mai brutale ale urii, veti fi siliti sa ju­cati rolul de aparatori ai adevarului pe pamant: - de parca "ade­va­rul" ar fi o fiinta intr-atat de neajutorata si de neindema­natica incat sa aiba nevoie de aparatori! sa aiba nevoie tocmai de voi, cavaleri ai tristei Figuri, domni gura-casca ai spiritului care ii teseti panza de paianjen! La urma ur­mei, voi stiti prea bine ca nu voi veti fi aceia care vor avea ultimul cuvant, ca niciodata pana acum un filozof nu a avut ultimul cuvant, si ca ati face dovada unei veridicitati mai la­udabile daca ati aseza cateva mici semne de intrebare du­pa formu­lele voastre preferate si teoriile voastre favorite (si, daca se va ivi prilejul, chiar dupa voi insiva), in locul tuturor gesturilor solemne si a dovezilor pe care le infatisati in fata acuzatorilor si a curtilor de justitie! Mai bine dati-va la o parte! Retrageti-va in vreun ascunzis! si uzati de masti si de viclesuguri, ca sa fiti confundati! Sau, macar, temuti un pic! Si nu-mi uitati gradina cea cu zabrele aurii! si incon­jurati-va de oameni ce sunt precum o gradina, - sau precum o mu­zica deasupra apelor, la ceas de asfintit cand ziua in amintire se preschimba; - alegeti buna solitudine, cea libera, gratioasa si usoara care va indreptateste sa ramaneti buni intr-un sens sau intr-altul! Cat de veninos, siret, marsav te face razboiul cel indelungat pe care nu-l poti purta deschis, pe fata! Cat de personal te face o teama in­delunga­ta, atentia prelungita, ochii atintiti asupra dusmanului, asu­pra dusmanilor posibili! Acesti surghiuniti ai societatii, acesti pri­goniti si incoltiti, - chiar si pustnicii fara voie ca Spinoza sau Gior­dano Bruno - devin in cele din urma intot­deauna, chiar si sub deghizamentul cel mai spiritual, poate chiar fara sa o stie ei insisi, rafinati razbunatori si otravi­tori (sa dezgropam dar in sfarsit funda­mentul eticii si teo­logiei lui Spinoza?) -nemaivorbind despre nero­zia indignarii morale, care la un filozof este semnul infailibil al faptului ca el si-a pierdut pe de-a-ntregul umorul filozofic. Martiriul filozofului, a sa "jertfire pentru Adevar'' scoate la lumina agitatorul si actorul din el; iar presupunand ca i-am cerce­tat pana acum doar cu o curiozitate artistica, s-ar putea in­tampla sa incercam dorinta primejdioasa, in cazul anumitor filozofi, de a-i vedea in starea lor de degenerare (degenerati in "martiri", mascarici si demagogi?. Numai ca trebuie sa stim, de ne va incerca o asemenea dorinta, ce ne va fi dat sa vedem de fiecare data: - doar o comedie satirica, o farsa de epilog, dovada neincetata a faptului ca lunga tragedie pro­priu-zisa s-a terminat: presupunand ca nasterea tutu­ror filozofiilor a fost o indelungata tragedie. ­

Omul de elita nazuieste in mod instinctiv la o fortareata a sa, la un refugiu in care sa fie mantuit de gloata, de multime, de vulg, un loc in care sa poata uita regula "Omul" de la care face exceptie: - cu exceptia cazului in care el va fi aruncat de catre un instinct si mai puternic de-a dreptul asupra acestei reguli, dorind s-o cunoasca, in sensul maret si exceptional al acestui cuvant. Cel care in relatiile cu oamenii n-a trecut prin toate nuantele suferintei, inverzind si palind de dezgust, plic­tiseala, compasiune, posomoreala, insingurare, acela nu este cu certitudine un om de bun-gust; insa daca el nu-si asuma de bunavoie toate aceste poveri si neplaceri, ocolindu-le mereu si ramanand ascuns, cum am mai spus, tacut si mandru in fortareata sa, atunci un lucru e cert: el nu este facut pentru cunoastere, nu ii este predestinat. Fiind astfel, el si-ar spune intr-o buna zi: "la naiba cu bunul meu gust! regula e mai inte­resanta decat exceptia, - mai interesanta decat mine, excep­tia!" - si s-ar porni sa coboare, si mai ales sa se "amestece" cu gloata. Studiul omului mijlociu, studiu in­delung si serios care necesita multa prefacatorie, biruinta de sine, familiari­tate, relatii dubioase-orice relatie fiind dubioasa in afara rela­tiilor cu cei asemeni noua: - acesta este un capitol necesar din viata oricarui filozof, poate cel mai dezagreabil, cel mai rau miro­sitor, cel mai bogat in deceptii. Insa daca ii surade norocul care i se cuvine unui copil al cunoasterii, el va intalni ajutoare care sa-i scurteze si sa-i usureze sarcina, - ma refer la asa-numitii cinici care recunosc cu ingenuitate animalita­tea, vulgaritatea, "regula" pe care o poarta in ei, pastrand to­tusi o doza suficienta de spiritualitate si de mancarime care sa-i oblige sa vorbeasca in fata martorilor despre ei insisi si despre semenii lor: chiar tavalindu-se cateodata, in cartile lor, ca in propriul lor excrement. Cinismul este singura forma prin care sufletele obisnuite acced la ceea ce se numeste onestita­te; iar omul superior, aflandu-se in prezenta cinismului, fie el mai groso­lan sau mai rafinat, trebuie sa-si ciuleasca urechile si sa se felicite de fiece data cand chiar in fata lui prinde glas bufonul cel nerusinat sau satirul stiintific. Se poate chiar in­tampla ca dezgustului sa i se adauge incantarea: si anume atunci cand, printr-un capriciu al natu­rii, un asemenea tap indiscret sau maimutoi nerusinat este daruit cu geniu, ca in cazul abatelui Galiani, omul cel mai profund, cel mai perspi­cace si poate si cel mai obscen al secolului sau - el a fost mult mai profund ca Voltaire si, prin urmare, intr-o buna masura, si mai tacut. Si mai ades se intampla, precum am spus, ca un cap de savant sa fie asezat pe un corp de maimuta, o inteligenta de o finete ex­ceptionala sa fie grefata pe un suflet ordinar, -caz frecvent printre medici si, in special, printre fiziologii moralei. si oriunde vreunul vorbeste despre om fara amara­ciune, ci mai degraba cu ingenuitate, ca despre un pantec cu doua necesitati si un cap cu una singura, pretutindeni unde se vede, se cauta si vrea sa se vada mereu doar foamea, dorinta sexuala si vanitatea, prezentate ca fiind adevaratele si singu­rele impulsuri ale actiunilor umane, pe scurt, oriunde oame­nii sunt vorbiti de "rau" - si nici macar cu rautate, - acolo amatorul de cunoastere trebuie sa ia aminte cu subtilitate si harnicie, indreptandu-si urechile in directia din care aude vorbindu-se fara indignare. Caci omul indignat si cel care se sfasie si se sfarteca pe sine cu proprii dinti (in caz ca nu sfar­teca lumea, sau pe Dumnezeu, sau societatea) se prea poate sa valoreze din punct de vedere moral mai mult decat satirul razator si satisfacut de sine; insa, din toate celelalte puncte de vedere, el este mai ordinar, mai banal, mai putin instructiv Nimeni nu minte atat de mult. ca omul indignat.

E dificil sa te faci inteles, mai ales cand gandesti si traiesti gangasrotogati, printre oameni care gandesc si traiesc altfel, fie kurmagati sau, in cel mai bun caz, mandeikagati[1], "prin sarituri de broasca" -- eu insumi fac totul ca sa devin "dificil de inteles"! - si trebuie sa le fim recunoscatori din toata inima celor care au buna­vointa sa interpreteze cu o anumita finete ceea ce spunem. Insa in ceea ce ii priveste pe "prietenii cei buni", mereu prea comozi si care, tocmai ca prieteni, isi inchipuie ca au dreptul la comoditate, faci bine daca le avan­sezi un loc de joaca, o arena a nepriceperii lor: vei avea astfel pricina de ras; - sau sa-i inlaturi cu totul pe acesti prieteni buni, - si iar sa razi!

Lucrul cel mai anevoie de talmacit dintr-o limba in alta este tempoul stilului, care are la baza caracterul rasei sau, exprimat in termeni mai fiziologici, ritmul mediu al "metabolismului" sau. Exista traduceri obisnuite si oneste care sunt aproape niste falsifi­cari, caci, involuntar, ele banalize­aza originalul nestiind sa-i redea tempoul viteaz si vesel ca­re il ajuta sa salte peste toate obstacolele primejdioase ale lucrurilor si cuvintelor. Limba germana este aproape inca­pabila de miscare presto; astfel, se poate deduce pe drept cuvant ca germanul este incapabil si de multe dintre nuan­tele cele mai amuzante si mai indraznete ale unei gandiri libere, liber-cugetatoare. Precum buffo-ul si satirul ii sunt straine de trup si de constiinta, tot astfel Aristofan si Petro­niu sunt pentru el intraducti­bili. La germani se gasesc din belsug toate varietatile de gravitate maiestuoasa, de den­sitate, de solemnitate greoaie, toate genurile stilistice inter­minabile si plictisitoare, - fie-mi iertat daca voi spune ca nici proza lui Goethe, prin amestecul ei de rigiditate si gra­tie, nu face exceptie, fiind o oglindire a "vechilor timpuri bune" de care apartine si o expresie a gustului german, intr-o epoca in care mai exista un "gust german": cel al rococo-ului in moribus et artibus. Lessing face exceptie, gratie naturii sale de comediant care pricepea multe si se pricepea la multe: nu intamplator a fost el traducatorul lui Beyle si s-a refugiat cu placere in apropierea lui Diderot si Vol­taire, si, mai bucuros, printre poetii comici ai Romei: - chiar si in tempo, Lessing iubea gandirea libera, fuga din Germania. Dar cum ar pu­tea imita limba germana, fie chiar in proza lui Lessing, tempoul lui Machiavelli, care in al sau Princi­pe ne face sa respiram aerul uscat si subtil al Florentei, neputandu-se retine de la a expune cele mai serioase pro­bleme intr-un allegrissimo impetuos: aceasta nu fara un oarecare sen­timent artistic malitios nascut din indraznea­la unui astfel de contrast, - idei lungi, grele, dure, primejdi­oase, un tempo de galop si un umor indraznet de cea mai buna calitate. Cui i-ar fi ingaduit sa se incumete in sfarsit la o traducere germana a lui Petroniu, a celui care, mai mult ca oricare mare muzician de pana acum, a fost virtuosul prestoului atat in inventii si in capricii, cat si in vocabula­rul sau: - ce-au a face, la urma urmei, toate mocirlele aces­tei lumi bolnave si rele, chiar si cele ale "lumii antice", cata vreme se alearga, precum o face el, pe picioare de vant, cu elanul, suflul, ironia eliberatoare a unui vant care insana­toseste toate lucrurile, facandu-le sa alerge! Iar cat priveste pe Aristofan, acest spirit ce transfigureaza si completeaza antichitatea si de dragul caruia intregului elenism i se iarta vina de a fi existat, (presupunand ca s-a priceput pe de-a-ntre­gul ce anume trebuie iertat si transfigurat), nu cunosc ni­mic care sa ma fi predispus mai mult sa visez la natura enigmatica de Sfinx a lui Platon decat acel petit fait, din fericire pastrat pentru noi: la capataiul patului sau de moar­te nu s-a gasit nici o Biblie si nici vreo scriere egipteana, pitagoreica sau platonica, - ci un exemplar din Aristofan. Cum ar fi putut indura viata un Platon - viata elena, careia ii spusese Nu, - fara sa fi existat un Aristofan! ­

Independenta apartine celor mai putini la numar: ea este privilegiul celor puternici. Iar cel care si-o asuma, fie chiar indreptatit fiind, dar fara a fi constrans s-o faca, dovedeste prin aceasta ca este nu numai puternic, ci probabil si indraznet pana la exuberanta. El patrunde intr-un labirint, inmiind pri­mejdiile oricum inerente ale vietii, dintre care nu cea mai mica e primejdia ca nimeni nu vede nici felul si nici locul in care el se rataceste, se izoleaza si in care va fi sfasiat bucata cu buca­ta de vreun minotaur ascuns in pesterile constiintei. Daca un astfel de om piere, totul se petrece atat de departe de intelegerea oamenilor, incat pe acestia nici nu-i misca, nici n-o simt: - iar el nu se mai poate reintoarce! El nu mai poate reveni nici macar la compatimirea oamenilor! ­

Este inevitabil - si chiar just! - ca supremele noastre vederi sa para nebunii si cateodata chiar crime cand ajung clandes­tin in urechile celor care nu sunt facuti si predestinati sa le inteleaga. Deosebirea dintre exoteric si ezoteric, adoptata odinioara de filozofii indieni, greci, persani si musulmani, pe scurt, pretutindeni unde se credea intr-o ierarhie si nu in ega­litatea de fapt si de drept, - aceasta deosebire se bazeaza mai putin decat se crede pe faptul ca filozoful exoteric ramane in exterior, privind, evaluand, masurand si judecand din afara si nu dinlauntru: mai esential este faptul ca el priveste lucrurile de jos in sus, - iar filozoful ezoteric, de sus in jos! Privita din anumite inalturi ale sufletului, insasi tragedia inceteaza sa mai para tragica; iar daca am strange toate suferintele lumii in una singura, cui i-ar mai fi ingaduit sa se incumete la a spune ca aceasta priveliste ne va ispiti si ne va constrange inevitabil la compatimire, asadar la o dublare a suferintelor? Ceea ce unei specii de oameni superiori ii serveste drept hrana sau mangaiere, pentru o alta specie, cu totul diferita si mult infe­rioara, este aproape o otrava. Virtutile omului obisnuit ar pu­tea sa apara in ochii unui filozof ca vicii si slabiciuni; se prea poate ca un om superior sa fie nevoit sa degenereze si sa de­cada pentru a putea cuceri calitatile care sa-l faca sa fie vene­rat ca un sfant in lumea inferioara in care s-a scufundat. Exis­ta carti care au asupra sufletului si sanatatii efecte contrarii, dupa felul in care sunt folosite de catre un suflet inferior, cu o energie vitala scazuta sau de catre unul superior si cu o ener­gie viguroasa: in primul caz, aceste carti sunt primejdioase, corozive, dizolvante, in cel de al doilea fiind chemari la arme care ii provoaca pe cei mai viteji sa-si arate intreaga lor vite­jie. Cartile "pentru toti" sunt intotdeauna carti rau-mirositoa­re: ele aduc cu sine mirosul oamenilor marunti. De obicei locurile in care norodul mananca si bea, si chiar cele in care venereaza, duhnesc. Nu trebuie sa mergi in biserici, de vrei sa respiri aer curat. -­

In anii tineretii venerezi si dispretuiesti fara a fi deprins inca acea arta a nuance-lor care constituie cel mai mare castig ai vietii, trebuind de obicei sa platesti scump faptul de a fi opus oamenilor si lucrurilor doar un Da si un Nu. Totul este oranduit pentru ca cel mai rau dintre toate gustu­rile, gustul absolutului, sa fie batjocorit si maltratat cu cru­zime, pana in momentul in care omul se deprinde sa puna un dram de arta in sentimentele sale si sa incerce mai de­graba artificialul: precum o fac adevaratii artisti ai vietii. Pornirile manioase si respectuoase proprii tineretii par sa nu-si ingaduie o clipa de ragaz pana n-au falsificat intr-atat oamenii si lucrurile incat sa li se poata abandona: - tinere­tea, ea insasi, este ceva ce falsifica si amageste. Mai tarziu, cand sufletul tanar, martirizat de numeroasele deziluzii, se intoarce in cele din urma banuitor impotriva lui insusi, ar­zator si salbatic inca, chiar si in suspiciunea si in remuscarile sale: cum se mai manie el, cum se sfasie nerabdator, cum se razbuna de indelungata-i autoorbire, de parca ar fi fost o orbire intentionata! In aceasta perioada de trecere te pedepsesti pe tine insuti, suspectandu-ti propriile senti­mente; iti torturezi entuziasmul prin banuiala; chiar con­stiinta curata iti pare o primejdie, un val aruncat asupra-ti, in chip de ostenire a unei onestitati mai rafinate; si, mai presus de toate, iei atitudine, o atitudine de fapt impotriva "tineretii". - Iar un deceniu mai tarziu, intelegi ca toate acestea mai apartineau tot tineretii!

In decursul celei mai indelungate perioade din istoria umanitatii - denumita epoca preistorica - valoarea sau non-valoarea unei actiuni se deducea din consecintele sale: actul in sine era la fel de putin luat in consideratie ca si originea sa, lucrurile petrecandu-se aproximativ la fel ca in China, chiar si aceea a zilelor noastre, unde o distinctie sau o dezonoare a copilului se rasfrange asupra parintilor, puterea retroactiva a succesului sau a insuccesului fiind aceea care ii indruma pe oameni sa considere o actiune drept buna sau rea. Sa denumim aceasta perioada epoca premorala a umanitatii; pe atunci imperativul "cunoaste-te pe tine insuti!" era inca necunoscut. Dimpotriva, in decursul ultimelor zece milenii, in numeroase regiuni ale globului s-a ajuns pas cu pas la a nu mai atribui vreo valoare conse­cintelor actiunii, ci cauzelor ei: iata, in rezumat, un mare eveniment, o considerabila slefuire a privirii si a etalonu­lui, consecinta intarziata si inconstienta a valorilor aristo­cratice si a credintei in "origine", semnul distinctiv al unei perioade care poate fi desemnata, in sensul cel mai strict al cuvantului, ca perioada morala: prin ea s-a facut primul pas spre cunoasterea de sine. Consecintele au fost inlocui­te cu originea: ce rasturnare a perspectivei! O rasturnare obtinuta desigur in urma unor indelungi lupte si vicisitu­dini! La drept vorbind, era o superstitie noua si funesta, o limitare ciudata a interpretarii ce venea astfel la putere: originea unei actiuni, in sensul cel mai strict al cuvantului, era atribuita unei intentii. Se cadea de acord asupra faptu­lui ca valoarea unei actiuni rezida in valoarea intentiei sale. Intentia in chip de unica origine si preistorie a unei actiuni: sub semnul acestei prejudecati s-au rostit laude si dojeni, s-au pronuntat verdicte, si chiar s-a filozofat pana mai ieri pe pamant. - Insa acum n-ar trebui oare sa simtim in sfarsit necesitatea de a purcede din nou la o rasturnare si disloca­re radicala a valorilor printr-o noua reintoarcere spre sine si o noua aprofundare a omului? - n-am ajuns noi oare in pragul unei perioade care ar putea fi caracterizata, mai in­tai negativ, ca extramorala? - astazi, cand incepe sa castige teren banuiala, cel putin printre noi, imoralistii, ca valoa­rea decisiva a unei actiuni rezida tocmai in ceea ce are ea neintentionat, si ca intreaga ei intentionalitate, tot ceea ce poate fi vazut, stiut, tot ceea ce poate deveni "constient" din ea apartine inca suprafetei si epidermei sale, - care, ca orice epiderma, tradeaza cate ceva, dar mai mult tainu­ieste. Pe scurt, noi credem ca intentia este doar un semn si un simptom care necesita mai intai o interpretare, un semn incarcat de prea multe semnificatii pentru a avea una pen­tru sine, - ca morala, in sensul pe care il avea pana acum, asadar morala intentiilor, a fost o prejudecata, o nechibzui­ala, poate o judecata provizorie, un lucru de genul astrolo­giei si alchimiei, in orice caz un lucru ce va trebui sa fie depasit. Depasirea moralei, intr-un anumit sens chiar autodepasirea moralei: acesta ar putea fi numele travaliului indelungat si tainic harazit celor mai rafinate, celor mai cinstite si, totodata, celor mai rautacioase constiinte de azi, acestor vii pietre de incercare a sufletului. -

Nu e nimic de facut, trebuie aduse fara mila in discutie si in fata instantei sentimentele devotamentului, ale jertfirii pen­tru semeni, intreaga morala a autoinstrainarii, precum si es­tetica "contemplatiei dezinteresate" sub a carei masca o arta demasculinizata, destul de ispititoare, cauta sa-si faureasca astazi o constiinta curata. Exista mult prea mult farmec si dulceata in acele sentimente "pentru ceilalti" si "nu pentru mine' ca sa ne retina de a deveni in cazul lor de doua ori mai neincrezatori si de a intreba: "nu sunt oare acestea - ispite?' - Ca ele plac - nu numai celui care le incearca si celui care se bucura de roadele lor, dar pana si spectatorului simplu, - a­ceasta nu ofera vreun argument in favoarea lor, ci dimpotri­va, invita la prudenta. Asadar, sa fim prudenti!

Oricare ar fi pozitia filozofica pe care ne-am plasa azi, trebuie sa recunoastem ca, indiferent cum am privi-o, fal­sitatea lumii in care ne inchipuim ca traim este lucrul cel mai cert si mai stabil pe care il poate sesiza ochiul nostru; gasim temeiuri peste temeiuri care incearca sa ne seduca la presupunerea ca in "esenta lucrurilor" exista un princi­piu amagitor. insa cel care face raspunzatoare pentru fal­sitatea lumii insasi gandirea noastra, asadar "spiritul" ­subterfugiu cinstit pe care il foloseste, constient sau incon­stient, orice advocatus dei -: cel care considera aceasta lume, laolalta cu spatiul, timpul, forma, miscarea, ca o con­cluzie falsa, acela ar avea cel putin prilejul de a se deprin­de in sfarsit cu neincrederea fata de intreaga gandire: nu ne-a jucat ea pana acum cea mai mare festa dintre toate? si ce garantie avem ca ea nu va continua sa faca ceea ce a facut dintotdeauna? Vorbind cu toata seriozitatea: inocenta ganditorilor are ceva emotionant, care inspira respect, ea le permite sa se infatiseze chiar si astazi in fata Constiintei cu rugamintea de a-i cere raspunsuri cinstite: de pilda, daca ea e "reala", sau de ce se sustrage cu atata incapata­nare din fata lumii exterioare, ori alte intrebari asemanatoa­re. Credinta in "certitudinile nemijlocite" este o naivitate morala care ne face cinste, noua, filozofilor: insa ar trebui sa incetam odata de a mai fi doar oameni morali! Facand abstractie de morala, aceasta credinta e o nerozie care nu prea ne face cinste! Neincrederea mereu treaza n-are de­cat sa treaca in viata burgheza drept semnul "caracterului rau", si sa faca parte prin urmare dintre imprudente: aici, intre noi, dincolo de lumea burgheza si de Da-urile si Nu-urile ei - ce ne-ar putea impiedica sa fim imprudenti si sa spu­nem: filozoful are in fine dreptul la "caracterul rau", el fiind cea mai batjocoritoare fiinta de pana acum pe pamant ­astazi, el are datoria de a h neincrezator, de a privi lumea dusmanos din toate abisurile banuielilor. - Fie-mi iertata aceasta gluma, aceasta caricatura trista, aceasta intorsatu­ra sumbra: caci eu insumi mi-am schimbat de mult ideile si aprecierile despre escroci si escrocati, si am la indemana cateva ghionturi pregatite pentru mania oarba cu care filo­zofii se impotrivesc ideii de a fi inselati. si de ce nu? Ideea ca adevarul are o valoare mai mare decat aparenta este o simpla prejudecata morala si nimic mai mult; este chiar cea mai putin dovedita ipoteza din cate exista pe pamant. Sa recunoastem totusi ceva: viata nu ar fi deloc posibila fara o perspectiva de evaluari si de aparente; iar daca am vrea sa suprimam totalmente "lumea aparenta", laolalta cu infla­cararea si nerozia virtuoasa a anumitor filozofi, presupu­nand ca voi ati putea s-o faceti, - n-ar mai ramane nimic din "adevarul" vostru! De fapt, ce anume ne constrange sa admitem existenta unui antagonism real intre ,.adevarat" si "fals"? Nu e de ajuns sa admitem existenta unor grade ale aparentei, precum si a unor umbre si armonii mai lumi­noase sau mai intunecate ale ei, - a diferitelor valeurs, ca sa intrebuintam limbajul pictorilor? De ce n-ar h lumea care ne priveste Pe noi o fictiune? Iar daca se va obiecta ca "fic­tiunea trebuie sa aiba si un creator" - de ce nu s-ar putea raspunde pe sleau: De ce? Acest "trebuie sa aiba" nu apar­tine, si el, fictiunii? Oare ne este ingaduit, la urma urmei, sa fim cat de cat ironici atat fata de subiect cat si fata de predicat si complement? Nu ii este ingaduit filozofului sa se inalte deasupra increderii naive in gramatica? Am tot res­pectul pentru guvernante: dar n-a sosit oare timpul ca filo­zofia sa renunte la o credinta buna pentru guvernante?

O, Voltaire! O, umanitate! O, prostie! "Adevarul", "cauta­rea adevarului' sunt lucruri destul de dificile; iar daca omul se indeletniceste cu ele prea omeneste - "il ne cherche le vrai que pour faire le bien" - pun prinsoare ca nu va gasi nimic!

Presupunand ca nu ne este "daruit" nimic in afara de lu­mea noastra de dorinti si patimi, ca nu putem atinge vreo alta "realitate" mai inalta sau mai profunda in afara de aceea a instinctelor noastre - caci gandirea exprima doar relatia din­tre aceste instincte -: ne va fi oare ingaduit sa facem o incer­care si sa punem o intrebare: aceasta lume, "daruita" nu este oare suficienta pentru a intelege, pornind de Ia cele ce sunt, asa-numita lume mecanica (sau "materiala") ? Nu ma refer la a o intelege ca pe o iluzie, o "aparenta", o "reprezentare" (in sensul berkeleyan sau schopenhauerian), ci ca pe o realitate de acelasi rang cu insesi pasiunile noastre, - ca pe o forma mai primitiva a lumii afectelor, lume in care se afla inglobat intr-o unitate puternica tot ceea ce se ramifica si se profilea­za mai apoi in procesul organic (si prin urmare, se moleseste si se slabeste -), ca pe un fel de viata instinctuala in care toate functiunile organice se afla legate sintetic unele de altele: au­toreglare, asimilatie, nutritie, eliminare, metabolism, - ca pe o forma prealabila a vietii. - In cele din urma, nu numai ca ne este ingaduit sa facem aceasta incercare: insasi constiinta metodei ne-o impune. A nu admite existenta mai multor ca­tegorii de cauzalitati inainte de a fi incercat rezultatele unei singure categorii, inainte de a o fi dus pana la ultimele ei limi­te (-pana la absurd, daca se poate spune astfel): aceasta este o morala a metodei de la care astazi nimeni nu se poate sus­trage; - aceasta rezulta "prin definitie", cum spun matemati­cienii. La urma urmei, intrebarea este daca noi consideram intr-adevar vointa ca pe o forta ce actioneaza, daca credem in cauzalitatea vointei: daca o facem - si in fond, aceasta credinta este insasi credinta noastra in cauzalitate -, atunci trebuie sa facem o experienta, aceea de a considera ipotetic cauzalitatea vointei ca fiind unica existenta. Desigur, "vointa" poate actiona doar asupra unei "vointe" - si nu asupra unei "materii" (asupra "nervilor", de pilda-): pe scurt, trebuie pusa ipoteza ca pretutindeni unde se constata "efecte", o voita actioneaza asupra unei alte vointe - si ca toate procesele me­canice, in masura in care ele manifesta o forta ce actioneaza, sunt chiar o forta a vointei, un efect al vointei. - Presupunand in sfarsit ca s-a reusit explicarea intregii noastre vieti instinc­tuale ca o dezvoltare interna si ramificata a unei forme fun­damentale unice a vointei - si anume, a vointei de putere, potrivit tezei mele -; presupunand ca toate functiunile orga­nice s-au putut reduce la aceasta vointa de putere, si ca in ea s-ar gasi si solutia problemei procreatiei si a nutritiei - fiind vorba de una si aceeasi problema -, prin aceasta s-ar dobandi dreptul de a denumi fara echivoc toate fortele ce actioneaza: voita de putere. Lumea vazuta din interior, lumea definita si desemnata prin caracterul ei "inteligibil" - aceasta lume ar fi tocmai "vointa de putere", si nimic altceva. ­

"Cum? Aceasta nu inseamna oare, exprimat popular: Dum­nezeu e contestat, pe cand diavolul, nu?" - Dimpotriva! Dim­potriva, prieteni! si, la urma urmei, cine naiba va sileste sa vorbiti "popular"? -

Precum s-a intamplat mai ieri, in plin secol al iluminismu­lui, cu Revolutia franceza, aceasta farsa sinistra si, privita din apropiere, inutila, dar pe care spectatorii nobili si entuziasti din intreaga Europa o interpretau din departare atat de inde­lung si de pasionat prin propriile lor revolte si entuziasm, pana ce textul disparu sub interpretari: tot astfel, s-ar putea intampla ca o posteritate nobila sa se insele iarasi in aprecie­rea intregului trecut, si doar astfel sa-i confere poate un as­pect acceptabil. - Ba chiar mai mult, poate s-a si intamplat acest lucru; nu am fost oare noi insine aceasta "posteritate nobila"? si oare nu apartin acum toate acestea, de vreme ce le intelegem, - trecutului?

Nimeni nu va da prea lesne crezare unei doctrine pen­tru simplul fapt ca ea te face fericit sau virtuos, poate cu exceptia "idealistilor" dragalasi pasionati de Bine, de Ade­var, de Frumusete, in a caror balta inoata laolalta toate soiu­rile de dorinti multicolore, greoaie si blajine. Fericirea si virtutea nu constituie niste argumente. Insa chiar si spiri­tele chibzuite uita adesea ca nici nefericirea si rautatea nu constituie contraargumente mai valabile. Un lucru poate fi adevarat, chiar daca este daunator si primejdios in cel mai inalt grad; nu-i exclus ca insasi constitutia fundamentala a existentei sa implice faptul ca deplina cunoastere atrage dupa sine pieirea, - astfel ca vigoarea unui spirit s-ar ma­sura in doza de "adevar" pe care o poate suporta, sau, mai clar, in gradul pana la care el ar avea nevoie ca acest adevar sa fie diluat, voalat, indulcit, amortizat, falsificat. Insa        nu incape indoiala ca pentru descoperirea anumitor parti ale adevarului cei rai si nefericiti sunt mai inzestrati si au sanse mai mari de reusita; nemaivorbind de raii fericiti, - o species trecuta sub tacere de catre moralisti. S-ar putea ca duritatea si siretenia sa ofere conditii mai favorabile apari­tiei spiritelor puternice, independente si a filozofilor decat acea blandete blajina, delicata, concesiva, acea arta pe buna dreptate atat de pretuita la un savant, de a accepta totul cu usurinta. Sa presupunem, ceea ce este esential in cele de mai sus, ca notiunea de "filozof" nu se restrange doar la filozoful care scrie carti - sau chiar isi transcrie in carti filozofia sa! - Stendhal adauga o ultima trasatura la imagi­nea filozofului liber-cugetator, trasatura pe care, de dragul gustului german, nu vreau sa neglijez a o sublinia: - caci ea este potrivnica gustului german. "Pour etre bon philosophe, spune cel din urma mare psiholog, it faut etre sec clair, sans iliusion. Un banquier, qui a fait fortune, a une partie du caractere requis pour faire des decouvertes en philosophie, c'est-a-dire pour voir clair dans ce qui est."

Tuturor lucrurilor profunde le e draga masca; cele mai pro­funde dintre ele nutresc chiar o anumita ura fata de imagine si de simbol. N-ar trebui oare ca adevaratul deghizament sub care sa se faleasca pudoarea unui dumnezeu sa fie contra­riul sau? Iata o problema dubioasa: ar fi fost chiar de mirare sa nu se gaseasca vreun mistic care sa se fi incumetat sa pro­cedeze el insusi astfel. Exista intamplari intr-atat de delicate, incat faci bine daca le ingropi sub o grosolanie oarecare, facandu-le de nerecunoscut; exista acte de iubire si de gene­rozitate excesiva in urma carora lucrul cel mai recomandabil este sa apuci un ciomag si sa-l snopesti in bataie pe martor: astfel ii vei tulbura memoria. Cate unii se pricep sa-si tulbure si sa-si maltrateze propria memorie, pentru a se razbuna cel putin pe acest unic complice: - pudoarea e inventiva. Lucru­rile de care ne rusinam cel mai mult nu sunt totodata si cele mai rele lucruri: indaratul cate unei masti se ascunde nu nu­mai perfidie, - in siretenie se afla atata bunatate! Imi pot ima­gina un om care, avand de tainuit o comoara pretioasa si fragila, se rostogoleste prin viata grosolan si rotund ca un ba­tran butoi de vin mucegait si ferecat cu strasnicie: astfel o vrea finetea pudoarei sale. Pe un om a carui pudoare e profunda, soarta si hotararile sale delicate il intampina tot pe drumuri pe care putini s-au aventurat vreodata si a caror existenta n-o pot cunoaste nici cei mai apropiati si mai confidentiali semeni ai lui: el isi tainuieste din fata privirii lor atat primejdiile de moarte in care se afla cat si certitudinea pe care a recucerit-o. Un astfel de om tainuit, care foloseste instinctiv vorbirea pen­tru a tacea si pentru a trece lucruri sub tacere, este inepuiza­bil in pretexte pentru a nu vorbi: el doreste si reuseste ca, in locul lui, in inimile si mintile prietenilor sai sa salasluiasca o masca a sa; si chiar daca nu a vrut-o, intr-o buna zi el va des­coperi ca acolo se afla totusi o masca, - si ca e bine sa fie ast­fel. Toate spiritele profunde au nevoie de o masca: mai mult decat atat, in jurul fiecarui spirit profund se formeaza neince­tat o masca, datorita interpretarii invariabil false, adica anos­te, a tuturor cuvintelor sale, a tuturor pasilor sai, a tuturor manifestarilor vietii sale. ­

Trebuie sa ne dovedim noua insine ca suntem haraziti la independenta si la poruncire; si aceasta, la timpul potrivit.

Astfel de incercari nu trebuie ocolite, chiar daca ele sunt poa­te cel mai primejdios joc dintre toate jocurile, la urma urmei ele fiind incercari la care nu va asista vreun alt martor sau judecator in afara de noi insine. Nu te atasa de o persoana: fie ea cea mai draga dintre toate, - fiecare persoana este o temnita si, totodata, un ungher. Nu te atasa de o patrie: fie ea cea mai patimita si cea mai nevoiasa dintre toate, - e mai lesnicios sa-ti detasezi inima de o patrie victorioasa. Nu te lasa atasat de un sentiment de compatimire: nici macar pentru oamenii superiori al caror martiriu deosebit si a caror neajutorare o descoperi intamplator. Nu te atasa de o stiinta: chiar daca vreu­na te-ar ademeni cu inestimabile descoperiri ce par sa-ti fie harazite de-a dreptul tie. Nu te atasa de propria-ti detasare, de nici o departare voluptuoasa, tinut imbatator al pasarii ce zboara din ce in ce mai sus, pentru a zari sub ea o intindere mereu crescanda: - primejdia celui ce zboara. Nu te atasa de propriile-ti virtuti, nu te jertfi in intregime pentru un oareca­re si unic detaliu, de exemplu pentru "ospitalitatea" ta: aceasta e primejdia primejdiilor pentru sufletele alese si bogate care, risipitoare si aproape nepasatoare fata de ele insele, imping virtutea generozitatii pana la viciu. Trebuie sa stii sa te pastrezi: iata cea mai buna dovada a independentei.

Vad aparand la orizont o noua specie de filozofi: indraz­nesc sa-i botez cu un nume nu lipsit de primejdie. In masu­ra in care ii ghicesc, in masura in care se lasa ei ghiciti ­caci dorinta de a ramane pe undeva enigmatici tine de fe­lul lor de a fi -, acesti filozofi ai viitorului ar putea fi denumiti pe buna-dreptate sau poate si pe nedrept, ispititori. Acest nume este la urma urmei doar o tentativa sau, daca vreti, o tentatie.

Fi-vor acesti filozofi ce vin prieteni ai "adevarului"? Pesemne ca da, caci toti filozofii de pana acum si-au indragit proprii­le adevaruri. Insa, cu siguranta, ei nu vor fi dogmatici. Le-ar rani orgoliul, si chiar gustul, daca adevarul lor ar trebui sa fie un adevar pentru toti, aceasta fiind pana acum dorinta taini­ca si gandul ascuns al tuturor stradaniilor dogmatice. "Rationamentul meu este rationamentul meu: asupra lui nu are vreun drept nimeni altcineva" - va spune poate un ase­menea filozof al viitorului. "Trebuie sa se renunte la prostul gust de a vrea sa te pui de acord cu cei multi. Binele inceteaza de a mai fi bun din momentul in care ajunge pe buzele vecinu­lui. si cum ar fi cu putinta sa existe un bun comun! Cuvantul se contrazice pe sine: ceea ce poate fi posedat in comun are intotdeauna prea putina valoare. In cele din urma, totul va fi precum a fost dintotdeauna: lucrurile mari vor ramane pen­tru cei mari, abisurile pentru cei profunzi, gingasiile si spai­mele pentru cei delicati si, in general si pe scurt, toate raritatile pentru cei rari." -

Mai e oare nevoie sa spun in mod special, dupa toate cele de mai sus, ca si acesti filozofi ai viitorului vor fi spirite libere, foarte libere, - precum si, desigur, nu numai spirite libere, ci ceva mai mult, superior mai maret, ceva fundamental diferit, ce nu trebuie nesocotit si confundat? Insa, spunand acestea, resimt obligatia - aproape la fel de stringenta fata de ei insisi, ca si fata de noi, vestitorii si predecesorii lor, noi, spiritele li­bere! - de a indeparta de la noi dintr-o suflare o veche si stupi­da prejudecata, o confuzie absurda care a intunecat prea indelung, precum o negura, notiunea de "spirit liber". In toa­te tarile Europei si in America de asemenea se practica in zilele noastre o folosire abuziva a acestui cuvant, desemnandu-se prin el o specie deosebit de restransa, captiva si incatusata de spirite care nazuiesc aproximativ la contrariul celor ce se afla in intentiile si instinctele noastre, - nemaivor­bind de faptul ca, tinand seama de acesti noi filozofi care apar, ei nu sunt decat niste ferestre inchise si usi zavorate. Ca s-o spunem scurt si taios, aceste spirite numite pe nedrept "libere" sunt nivelatoare- sclavi elocventi, scribi contopisti in ser­viciul gustului democratic si al ideilor sale "moderne": cu totii, oameni lipsiti de singuratate, de o singuratate care sa fie a lor proprie, flacai bravi si neindemanatici a caror indrazneala si buna purtare nu poate fi pusa la indoiala, dar care nu sunt liberi, oameni ridicol de superficiali, indeosebi in tendinta lor fundamentala de a vedea in formele vechii societati cauza mai tuturor mizeriilor si nereusitelor omenesti, tendinta prin care se reuseste din plin asezarea adevarului de-a-ndoaselea! Telul spre care nazuiesc ei din toate puterile este fericirea turmei, pajistea cea verde, siguranta, lipsa de primejdie, tihna, inles­nirea vietii pentru toata lumea; cele mai cu osardie si mai des intonate cantece si lozinci ale lor se numesc "egalitatea drep­turilor" si "compatimire pentru toti suferinzii" - iar suferinta insasi e conceputa de ei drept un lucru care trebuie desfiintat. Dimpotriva, ochii si constiinta noastra isi pun intrebarea: unde si in ce fel a crescut planta numita "om" cu cea mai mare vigoa­re in inalturi? Noi credem ca aceasta s-a petrecut de fiecare data in circumstante diametral opuse, ca pentru aceasta a fost necesar ca imprejurarile primejdioase ale vietii umane sa se amplifice pana la monstruozitate, ca a fost necesara o indelun­gata presiune si constrangere pentru ca facultatile de imaginatie si de disimulare ale omului ("spiritul" sau) sa se dezvolte intru finete si indrazneala, ca a fost necesar ca vointa sa de viata sa se intensifice pana la a deveni voita absoluta de pu­tere: - noi credem ca duritatea, violenta, sclavia, primejdiile de pe uliti si din inimi, clandestinitatea, stoicismul, magia si toate felurile de demonisme, toate cele rele, teribile, tiranice, tot ce are omul din animalul de prada si din sarpe, slujeste la fel de bine inaltarea species-ului uman ca si contrariul sau. si aceasta nu este inca de ajuns: cele spuse si trecute aici sub tacere de catre noi ne plaseaza in orice caz la extrema opusa tuturor ideologiilor moderne si tuturor dorintelor de turma: poate, in chip de antipozi ai acestora? Ce-i de mirare ca noi, "spiritele libere', nu suntem tocmai cele mai comunicative spirite? ca nu dorim sa tradam in nici un chip de unde se poa­te elibera un spirit si in ce directie ar trebui sa fie indreptat apoi? Iar cat priveste primejdioasa formula "dincolo de Bine si de Rau" prin care ne punem cel putin la adapost de confuzii: noi suntem altceva decat tibres penseurs, tiberi pensatori, Freidenker, decat toate celelalte nume prin care acestor bra­vi aparatori ai "ideilor moderne' le place sa se autodenume­asca. Noi ceilalti, locuitori, sau cel putin oaspeti ai multor tari ale spiritului, noi, cei care am reusit sa evadam de fiecare data din ungherele inabusitoare si placute in care pareau sa ne reti­na iubirea preconceputa si ura preconceputa, tineretea, ori­ginea, hazardul oamenilor si al cartilor, sau chiar oboseala drumetiei; plini de rautate fata de momelile servitutii care se afla ascunse in onoruri, sau in bani, sau in functii publice, sau in inflacararile simturilor; recunoscatori pana si saraciei si diverselor boli, caci ele ne eliberau mereu de cate o regula si de "prejudecata" sa, recunoscatori lui Dumnezeu, diavolului, dobitocului si viermelui care salasluiesc in noi, curiosi pana la viciu, cercetatori pana la cruzime, apucand cu maini neso­vaielnice toate cele incomprehensibile, mestecand si digerand toate cele nedigerabile, apti pentru toate meseriile care cer perspicacitate si simturi ascutite, pregatiti pentru toate ris­curile gratie unui surplus de "liber arbitru", inzestrati cu su­flete de fatada si de interior ale caror intentii ultime nu Ie zareste nimeni prea lesne, precum si cu prim-planuri si fun­dale prin care nimeni nu poate razbate pana ia capat, ascunsi sub mantii de lumina, cuceritori, chiar de ne asemuim epigo­nilor si risipitorilor. randuind si adunand din zori si pana-n noapte, avari ai bogatiilor si sertarelor noastre ticsite, buni ; gospodari in a invata si a uita, inventatori de scheme, mandri cateodata de tablele noastre de categorii, uneori pedanti, une­ori bufnite laborioase chiar in plina zi, chiar sperietori de pa­sari, daca e nevoie, - si astazi este nevoie: si anume, in masura in care suntem prieteni innascuti, jurati si gelosi ai singura­tatii, ai propriei noastre singuratati profunde de adanc miez de noapte si de plina amiaza: - iata, astfel de oameni suntem noi, spiritele libere! si poate fi-veti si voi cam la fel, voi, cei care veniti? voi, noii filozofi? ­

Partea a treia: fenomenul religios

Sufletul omenesc si limitele sale, amploarea atinsa pana in prezent de experienta interna a umanitatii, culmile, abisurile si perspectivele indepartate ale acestor experiente, intreaga istorie anterioara a sufletului si posibilitatile sale inca nee­puizate: iata domeniul de vanatoare predestinat unui psiho­log innascut, amator de "mare vanatoare". Dar de cate ori trebui-va el sa-si spuna cu disperare: "sunt singur! ah, sunt cu desavarsire singur! in aceasta padure imensa si secula­ra!" Astfel ca isi doreste cateva sute de gonaci si copoi ageri, dresati pe care sa-i poata asmuti in istoria sufletului omenesc, pentru a-si incolti acolo vanatul sau. Dar e in zadar: iar si iar, el isi da amarnic si temeinic seama cat de greu sunt de gasit gonaci si copoi tocmai pentru lucrurile care ii atata curiozita­tea. Inconvenientul pe care il resimte in trimiterea savantilor pe domenii noi si primejdioase de vanatoare care necesita cu­raj, inteligenta si finete in toate sensurile cuvantului consta in faptul ca acesti savanti inceteaza de a mai fi utilizabili din momentul in care incepe "marea vanatoare" si, odata cu ea, marea primejdie: ajunsi acolo, ei isi pierd agerimea privirii si flerul. Pentru a ghici si a cerceta care a fost de exemplu isto­ria anterioara a problemei stiintei si a constiintei in sufletul unui homines religiosi, ar trebui sa avem o constiinta profun­da, indurerata, monstruoasa, precum a fost constiinta inte­lectuala a lui Pascal, ar trebui sa mai desfasuram deasupra-i acel firmament de senina si malitioasa spiritualitate care sa ne permita sa cuprindem cu privirea, sa dominam, sa orandu­im, sa constrangem in formule acest furnicar de experiente primejdioase si dureroase. - Dar cine ar putea sa-mi faca acest serviciu? si cine are timp sa astepte astfel de ajutoare? ­aparitia lor este evident mult prea rara, existenta lor e intot­deauna atat de improbabila! In cele din urma trebuie sa faci totul singur, de vrei sa afli cate-ceva: prin urmare, ai multe de facut! - Insa, de aceasta data. o curiozitate ca a mea este cea mai agreabila dintre toate viciile, - iertati-ma! Am vrut sa spun ca dragostea de adevar isi primeste rasplata sa in ceruri, dar si pe pamant. ­

Credinta pe care o pretindea crestinismul la inceputuri­le sale, si pe care ades a si obtinut-o din partea unei lumi sceptice de liber-cugetatori meridionali care purtau in ei si indaratul lor lupta seculara a scolilor filozofice, fara a mai pune la socoteala educatia de toleranta data de imperium Romanum, - aceasta credinta nu este credinta candida si ursuza de supusenie care il atasa pe un Luther sau pe un Cromwell sau pe vreun alt barbar nordic al spiritului de al sau Dumnezeu si de al sau crestinism; este vorba mai de­graba de credinta lui Pascal, care se aseamana teribil cu o sinucidere lenta a ratiunii, - a unei ratiuni indaratnice, lon­gevive, asemenea unui vierme ce nu poate fi ucis dintr-o data, cu o singura lovitura. De la bun inceput, credinta crestina inseamna jertfire: jertfirea intregii libertati, a intregu­lui orgoliu, a intregii constiinte de sine a spiritului; in plus, ea este o subjugare, autobatjocorire si automutilare. Exis­ta si o doza de cruzime si de fenicianism religios in aceasta credinta pretinsa din partea unei constiinte macerate, com­plicate si prea alintate: ea porneste de la premisa ca supunerea spiritului trebuie sa fie indescriptibil de dureroasa, ca intregul trecut si toate deprinderile unui astfel de spirit se opun acestui absurdissimum care il infrunta in chip de "credinta". Oamenii moderni, deveniti insensibili fata de in­treaga terminologie crestina, nu mai resimt culmea de o­roare pe care o exercita asupra unui gust antic paradoxala formula "Dumnezeu rastignit". Nicaieri si niciodata nu a mai existat o rasturnare atat de indrazneata, de sinistra, de nelinistitoare, de enigmatica precum aceasta formula: ea anunta o reconsiderare a tuturor valorilor antice. Aces­ta este Orientul, Orientul cel profund, este sclavul oriental care se razbuna astfel pe Roma si pe toleranta ei aristocra­tica si frivola, pe "catolicismul" roman al credintei: - si ni­ciodata n-a fost credinta aceea care i-a ridicat pe sclavi la nivelul stapanilor si i-a razvratit impotriva lor, ci indiferenta fata de toate credintele, acea nepasare pe jumatate stoica, pe jumatate zambitoare fata de seriozitatea religiei. "Ilu­minismul" revolta: caci sclavul doreste absolutul, el intelege doar ceea ce este tiranic, chiar si in morala, el iubeste la fel precum uraste, fara nuance, pana in strafunduri, pana la durere, pana la boala, - intreaga sa suferinta tainuita se revolta impotriva gustului aristocratic care pare sa nege suferinta. Scepticismul fata de suferinta, in fond doar o ati­tudine a moralei aristocratice, a avut si el un rol, si nu din­tre cele mai mici, in izbucnirea ultimei mari revolte a sclavilor care a inceput o data cu Revolutia franceza.

In orice regiune a globului a aparut pana acum nevroza religioasa, o gasim imbinata cu trei prescriptii dietetice pri­mejdioase: solitudine, post si abstinenta sexuala, - dar fara a putea discerne cu certitudine care este aici cauza si care e efectul, sau daca, in general, exista cumva vreo relatie intre cauza si efect. Ceea ce ne indreptateste aceasta din urma indoiala este faptul ca, atat la popoarele salbatice, cat si la cele domestice, printre cele mai constante simptome ale acestei nevroze se afla si o subita explozie de senzualitate neinfrana­ta care se transforma, la fel de subit, in convulsii de pocainta si intr-o renuntare la lume si la voita: sa fie oare explicabile amandoua printr-o epilepsie deghizata? Dar in acest dome­niu, mai mult ca in oricare altul, trebuie sa ne abtinem de la orice interpretari: nici un alt fenomen de pana acum nu a mai favorizat o asemenea abundenta de irationalitate si de super­stitie, nici un altul nu a mai suscitat intr-o asemenea masura interesul oamenilor, chiar al filozofilor, - ar fi timpul de a con­templa lucrurile cu mai multa raceala, de a deprinde prudenta, mai mult: de a privi in laturi, de a pleca in laturi. - Chiar si cea mai recent aparuta filozofie, cea schopenhaueriana, mai pastreaza pe planul al doilea, aproape ca o problema esentiala, acest ingrozitor semn de intrebare al crizei si al renasterii re­ligioase. In ce fel este posibila nimicirea vointei? in ce chip poate aparea sfantul? - se pare ca aceasta a fost de fapt intre­barea prin care Schopenhauer a devenit filozof si de la care a pornit. Astfel ca, printr-o consecventa pur schopenhaueria­na, Richard Wagner, cel mai convins partizan al sau (si poate si cel din urma, cel putin in Germania -), ajuns la incheierea propriei sale opere, a avut de infruntat aceeasi problema, incarnand-o in cele din urma in personajul inspaimantator si etern al lui Kundry, type vecu in carne si oase; si aceasta in vreme ce psihiatrii din mai toate tarile Europei aveau prilejul s-o studieze indeaproape, pretutindeni unde nevroza religio­asa - sau "fenomenul religios", cum il numesc eu -- isi mani­festa ultima ei eruptie si procesiune epidemica, in chip de "Armata a Salvarii". - Insa daca ne vom intreba care anume a fost de fapt lucrul care a suscitat intr-o asemenea masura in­teresul oamenilor de toate categoriile si din toate timpurile, chiar si al filozofilor, in fenomenul sanctitatii, cauza o vom gasi fara indoiala in aparenta de miracol inerenta lui, si anume in succesiunea imediata a contrariilor, a starilor de spirit carora li se atribuie valori morale opuse: se credea ca se asista in acest caz la transformarea palpabila si subita a unui "om rau" intr-un "sfant", intr-un om bun. Psihologia de pana acum a nau­fragiat in acest loc: nu s-a intamplat oare astfel mai ales din cauza ca ea s-a plasat sub dominatia moralei, din cauza ca ea insasi credea in opozitia morala a valorilor, vazand-o, citind-o, talmacind-o in texte si in fapte? - Cum? Sa fie oare "miraco­lul" doar o eroare de interpretare? O deficienta filologica? ­

Se pare ca rasele latine sunt mult mai patrunse de catoli­cismul lor decat noi, nordicii, de crestinism, in totalitatea sa; si ca prin urmare, necredinta din tarile catolice are o semnificatie cu totul diferita de aceea din tarile protestante - fiind un fel de revolta impotriva spiritului rasei, in vreme ce la noi ea semnifica mai degraba o reintoarcere la spiritul (sau la ab­senta spiritului -) rasei. Nu incape indoiala ca noi, nordicii, ne tragem din rase barbare, acest lucru fiind vizibil chiar si in atitudinile noastre religioase: noi suntem rau inzestrati pen­tru religie. Se poate considera ca celtii fac exceptie, ei fiind cei care au furnizat prin aceasta cel mai propice teren infectiei crestine in tarile nordului: - Franta a fost tara in care idealul crestin a inflorit, in masura in care i-a ingaduit-o soarele palid al Nordului. Ce impresie ciudata de pietate ne provoaca chiar si acesti ultimi sceptici francezi, daca in vinele lor curge un dram de sange celtic! Ce aer catolic, negerman exala in nari­le noastre sociologia lui Auguste Comte, cu logica ei romana a instinctelor! Cat de iezuit e acel Sainte-Beuve, amabilul si inteleptul Cicerone din Port-Royal, in ciuda ostilitatii sale fata de iezuiti! si in sfarsit, Ernest Renan: cat de inaccesibil ne pare noua, nordicilor, limbajul acestui Renan, cel la care un fleac de tensiune religioasa tulbura in fiece moment echili­brul unui suflet tolanit confortabil si voluptuos, in intelesul bun al cuvantului! Sa repetam dar frumoasele-i fraze care urmeaza - si vom vedea numaidecat ce tresarire de malitiozitate si orgoliu vor naste ele, in chip de raspuns, in sufletele noastre pesemne mai putin frumoase, mai dure, mai germane! - "di­sons donc hardiment que la religion est un produit de l'homme normal, que l'homme est le plus dans le vrai quand il est de plus religieux et le plus assure d'une destinee infi­nie C'est quand il est bon qu'il veut que la vertu correspon­de a une ordre eternel, c'est quand il contemple les choses d'une maniere desinteressee qu'il trouve la mort revoltante et absurde. Comment ne pas supposer que c'est dans ces mo­ments-la que l'homme voit le mieux?" Aceste fraze par atat de straine urechilor mele, ele se afla intr-atat la antipodul obisnuintelor mele incat, citindu-le pentru intaia oara, am scris la margine, intr-un moment de manie "la niaiserie religieuse par excellence!" - pana cand, in cele din urma, mania mea ajunse chiar sa indrageasca aceste randuri care aseaza ade­varul de-a-ndoaselea! E un lucru atat de elegant, de distins sa-ti ai proprii tai antipozi!

Lucrul surprinzator in religiozitatea grecilor antici este abundenta nestavilita de recunostinta ce se revarsa din ea: - cat de nobila este umanitatea cu o astfel de atitudine fata de natura si viata". - Mai tarziu, cand plebea va deveni majorita­ra in Grecia, teama napadeste si religia; este semnul crestinismului care apare la orizont.

Pasiunea pentru Dumnezeu: o gasim in forme rustice, candide si indiscrete, ca in cazul lui Luther -- intreg protes­tantismul este lipsit de delicatezza meridionala. Exista si forme de excesivitate orientala, exaltarea sclavului gratiat sau eliberat pe nemeritate, de exemplu cazul sfantului Augustin, caruia ii lipseste intr-un mod izbitor orice noblete a atitudinilor si dorintelor. Gasim in aceasta pasiune tandrete si lubricitate feminina, care, pudica si ignoranta, nazuieste la unio mystica et physica: cazul Madame de Guyon. In numeroase cazuri ea apare, intr-un mod indeajuns de ciu­dat, in chip de deghizare a pubertatii unei tinere sau a unui tanar; cateodata, chiar sub semnul isteriei unei fete batra­ne si a ultimei ei ambitii: - si nu o data, asemenea femei au fost canonizate de Biserica.

Eseu: ADN-ul exista in genomul uman Document online: Proiect didactic biologie - transmiterea caracterelor ereditare-teoria cromozomiala a ereditatii

Pana in prezent, cei mai puternici oameni s-au inclinat in­totdeauna cu veneratie in fata sfantului, ca in fata unei enig­me de autobiruinta si supreme privatiuni deliberate: de ce s-au inclinat oare? In sfant- si indaratul misterului aparentei sale nevolnice si jalnice - ei banuiau forta superioara care se pu­nea la incercare pe sine printr-o astfel de subjugare, vigoarea unei vointe in care ei stiau sa recunoasca si sa cinsteasca pro­pria lor forta si dorinta de dominatie: venerandu-l pe sfant, ei venerau ceva din ei insisi. La aceasta se adauga faptul ca ve­derea sfantului le inspira un sentiment de suspiciune: nu se poate nazui la o asemenea negatie monstruoasa, la o astfel de intoarcere impotriva legilor naturii fara un anumit temei, ast­fel isi spuneau si se intrebau ei. Probabil ca aici se afla o cau­za, vreo primejdie deosebit de mare despre care ascetul poate ca este mai bine informat, gratie tainicilor sai consolatori si vizitatori. Pe scurt, de la acest sfant puternicii acestei lumi au deprins o noua teama, au intuit o noua putere, un dusman necunoscut, inca nebiruit: - "vointa de putere" a fost cea care i-a silit sa adaste in fata sfantului. Ei nu s-au putut opri sa nu-i puna intrebari -

In Vechiul Testament ebraic, cartea justitiei divine, se pot gasi oameni, lucruri si cuvinte de un stil intr-atat de maret, incat sfintele scrieri ale grecilor si indienilor nici nu se pot compara cu el. In fata acestor extraordinare vestigii ale omu­lui de odinioara te cuprinde groaza si respectul, avand totodata prilejul de a face reflectii triste despre Asia antica si despre Europa, micuta ei peninsula care se indarjeste sa-si inchipuie ca ea inseamna, in comparatie cu Asia, "progresul umanitatii'. Fireste: cel care este el insusi doar un animal domestic firav si docil, cel care cunoaste exclusiv necesitatile unui animal domestic (asemenea oamenilor nostri instruiti din prezent, laolalta cu credinciosii crestinismului "instruit" -), acela nu va gasi sub aceste ruine nici un temei de uimire, si cu atat mai putin de amaraciune - preferinta pentru Vechiul Testa­ment este o piatra de incercare in privinta "maretiei" si a "meschinatatii" -, simtind poate mai pe gustul sau Noul Tes­tament, cartea indurarii (in care domina un miros dulceag, dragastos si inabusitor de bigoti si de suflete marunte). A reuni sub aceeasi coperta acest Nou Testament, triumf al gustului rococo din toate punctele de vedere, cu Vechiul Testament, in chip de Biblie, de "carte in sine": iata poate cea mai mare imprudenta, cel mai mare "pacat fata de spirit" pe care il po­arta pe constiinta Europa literara.

La ce bun sa fii ateu in zilele noastre? - Dumnezeu "Tatal" e contestat de-a binelea; la fel si "Judecatorul", "Rasplatito­rul", precum si al sau "liber arbitru'': el nu ne aude, - si chiar daca ne-ar auzi, nu i-ar sta in putere sa ne ajute. Cel mai rau e ca el pare sa fie incapabil de a se exprima lamurit: asadar, este obscur? - Aceasta e concluzia la care am ajuns, in urma multor discutii, intreband si ascultand - in ea se afla cauza decaderii teismului european; la drept vorbind, imi pare ca instinctul religios se afla intr-o puternica recrudescenta, - dar ca el respinge cu profunda neincredere implinirea pe care i-o ofera tocmai teismul.

Ce face, la urma urmei, intreaga filozofie moderna? Dupa Descartes - si mai degraba pentru a-l sfida decat pentru a-l urma -, toti filozofii atenteaza impotriva anticei notiuni a su­fletului, aceasta sub aparenta unei critici la adresa notiunilor de subiect si predicat - ceea ce constituie un atentat impotri­va ipotezei fundamentale a doctrinei crestine. In chip de teo­rie sceptica in privinta cunoasterii, filozofia cea noua este anticrestina_. fie ca o tainuieste sau o recunoaste, desi, pen­tru urechile mai delicate fie spus, ea nu este in nici un caz antireligioasa. De fapt, odinioara se credea in "suflet" precum se credea in gramatica si in subiectul gramatical: se spunea "eu" este determinant, "gandesc" este predicat determinat ­gandirea este o actiune careia ii este indispensabil un subi­ect in chip de cauza. Apoi, cu o tenacitate si o siretenie demne de admiratie, s-a incercat iesirea din aceasta plasa, s-a incer­cat daca n-ar putea fi cumva adevarat si contrariul: "gandesc" - determinant, "eu" - determinat; asadar, "eu" ar fi doar o sinteza ce se efectueaza prin gandirea insasi. Kant a vrut in fond sa demonstreze ca, din punctul de vedere al subiectului, subiectul n-ar putea fi demonstrat, - si nici obiectul: ideea posibilitatii unei existente aparente a subiectului individual, asadar a "sufletului", poate ca nu i-a fost intotdeauna straina, idee care s-a manifestat deja o data cu o putere extraordinara pe pamant, prin filozofia Vedanta.

Exista o mare scara a cruzimii religioase, o scara cu multe trepte; insa trei din acestea sunt cele mai importante. Odinioara se jertfeau pentru Dumnezeu oameni, poate tocmai cei mai dragi, - dintre aceste jertfe fac parte cele ale primilor nascuti, prezente in toate religiile preistorice, si, de astme­nea, jertfa oferita de imparatul Tiberiu in grota Mithra din in­sula Capri, cel mai oribil anacronism al istoriei romane. Mai tarziu, in epoca morala a umanitatii, iti jertfeai pentru Dumnezeu instinctele tale cele mai puternice, "natura"' ta: aceasta e bucuria solemna ce straluceste in privirea cruda a ascetului. a exaltatului anahoret care "s-a impotrivit naturii". In fine, ce ne-a mai ramas acum de jertfit? n-ar trebui oare jertfite in sfarsit toate cele consolatoare, sacre, tamaduitoare, intreaga speranta, intreaga credinta intr-o armonie tainuita, intr-o fericire si dreptate viitoare? N-ar trebui sa-l jertfim pe Dumnezeu insusi si sa divinizam, din cruzime fata de el, stanca, nerozia, povara, destinul, neantul? A-l jertfi pe Dumnezeu neantului -- acest misteriu paradoxal al supremei cruzimi i-a fost rezervat generatiei prezentului: noi, cu totii, stim deja cate ceva despre aceasta. -­

Cel care, asemeni mie, s-a straduit indelung, imboldit de nu stiu ce dorinta enigmatica, sa patrunda pana in abisurile pesimismului si sa-l elibereze din stramtorarea si simplicitatea pe jumatate crestina, pe jumatate germana prin care el s-a manifestat in acest din urma secol, si anume, sub infatisarea filozofiei schopemhaueriene; cel care a privit vreodata cu adevarat, cu ochi asiatici si supra-asiatici inlauntrul si indaratul celei mai negativiste conceptii posibile despre lume _ dincolo de Bine si de Rau, si nu mai mult, precum au facut-o Buddha si Schopenhauer, sub vraja si mirajul moralei -, acela a zarit, poate fara sa vrea, idealul opus: idealul celui mai im­pulsiv, celui mai viabil om, care consimte la aceasta lume mai mult decat toti ceilalti, cel care s-a deprins nu numai sa accepte si sa rabde cele ce au fost si sunt, ci doreste sa le revada asa cum au fast si sunt, in vecii vecilor, cel care, nesatios, adreseaza un da capo nu numai lui insusi, ci intregii piese, intregului spectacol, si nu doar unui spectacol anume, ci de fapt celui care are nevoie tocmai de acest spectacol - si il face necesar: caci are iarasi si iarasi nevoie de el insusi - si se face necesar -- Dar cum? Nu cumva acesta este - circulus vitiosus deus?

Pe masura ce acuitatea perceptiei spirituale si a perspicacitatii omului creste, in jurul lui orizontul si spatiul se lar­gesc deopotriva: lumea sa devine mai profunda, in fata privirii sale apar mereu noi stele, enigme si imagini noi. Poate ca toa­te cele prin care privirea sa spirituala si-a exersat perspicaci­tatea si profunzimea pana acum au fost pentru el doar un prilej de antrenament, un fel de joaca destinata copiilor si capetelor puerile; poate ca intr-o buna zi cele mai solemne notiuni, cele pentru care s-a luptat si s-a suferit mai mult, notiunea de "Dumnezeu" si de "pacat", ne vor parea la fel de putin impor­tante precum ii par unui batran jucariile si tristetile copilariei, - si poate ca atunci "batranul" va avea din nou trebuinta de o alta jucarie, de o alta tristete, - mereu copil, etern copil!

S-a remarcat oare masura in care trandavia sau semitrandavia este conditia necesara unei vieti cu adevarat religioase (atat preferatului travaliu de analiza microscopica a sinelui, cat si acelei stari de relaxare delicata ce se numeste "rugaciune", pregatire permanenta in vederea "venirii lui Dumnezeu" -)? Ma refer Ia trandavia cu constiinta impacata, trandavia stramoseasca, cea pe care o ai in sange, trandavia careia nu ii e pe de-a-ntregul strain sentimentul aristocratic ca munca te dezonoreaza - si anume, ca ea injoseste sufletul si trupul. S-a remarcat oare ca, prin urmare, harnicia moderna, zgomotoasa, care pretuieste timpul, mandra de ea insasi, caraghios de mandra, ne educa si ne pregateste mai mult decat toate celelalte, tocmai pentru "necredinta"? Printre cei care in Germania zilelor noastre de pilda traiesc in afara religiei, gasesc "liber cugetatori" de diverse soiuri si origini, dar mai cu seama o majoritate de oameni a caror munca asidua dusa din generatie in generatie le-a anihilat instinctele religioase: astfel ca ei nu mai au habar la ce servesc religiile, marginindu-se sa le inregistreze existenta cu un soi de uimire tampa. Ei se simt de-acum intr-atat de preocupati, acesti oameni cumsecade, fie cu afacerile lor, fie cu placerile lor, nemaivorbind de "patrie", de ziare, de "indatoririle de familie", incat se pare ca nu le mai ramane timp deloc pentru religie, mai ales ca ei nu sunt siguri daca e vorba cumva de vreo afacere noua sau de o noua placere, -- caci e cu neputinta, spun ei, sa mergi la biserica numai si numai pentru a-ti strica buna dispozitie. Ei nu sunt dusmani ai datinilor religioase; daca in anumite cazuri, spre exemplu in ocazii oficiale, li se cere participarea la asemenea datini, ei fac ceea ce li s-a cerut, la fel cum se fac atatea si atatea -, o fac. cu o seriozitate rabdatoare si modesta, fara prea multa curiozitate sau jena: - ei traiesc prea in afara religiei pentru a mai simti macar necesitatea unui pro sau contra fata de astfel de lucruri. Dintre acesti indiferenti face parte astazi majoritatea protestantilor germani din clasele mijlocii, indeosebi in marile si laborioasele centre de comert si trafic; de asemenea, majoritatea harnicilor savanti si intregul personal al universitatilor (cu exceptia teologilor, a caror prezenta insasi in universitati ofera psihologilor enigme din ce in ce mai numeroase si mai subtile de dezlegat). Cu greu oamenii piosi sau pur si simplu bisericosi isi pot imagina cat de multa bunavointa, s-ar putea spune chiar vointa voluntara, ii este necesara unui savant german pentru a trata cu seriozitate problema religioasa; intreaga lui meserie (si, precum am mai spus, harnicia mestesugareasca la care il constrange constiinta sa moderna) il predispune la o atitudine de su­perioara si totodata binevoitoare seninatate fata de religie, atitudine in care se amesteca uneori si un usor dispret fata de aceasta "impuritate" spirituala pe care o presupune la toti cei care se recunosc a fi enoriasii unei biserici. Numai recurgand la ajutorul istoriei (asadar nu la experienta sa personala) va reusi savantul sa ajunga la a examina religii­le cu o seriozitate respectuoasa si o consideratie cam sfiel­nica; si chiar daca a ajuns sa simta de-a dreptul recunostinta fata de religii, el insusi nu s-a apropiat prin aceasta nici macar cu un pas de acel lucru pe care il reprezinta inca biserica sau piosenia: poate chiar dimpotriva. Indiferenta practica fata de treburile religioase in care s-a nascut si in spiritul careia a fost educat obisnuieste sa se sublimeze in el sub forma prudentei si a gustului pentru curatenie, care il fac sa se teama de contactul cu persoanele si practicile religioase; si poate ca tocmai profunzimea tolerantei si ome­niei sale este cea care il indeamna sa evite situatiile delica­te pe care toleranta insasi le incumba. - Fiecare epoca isi are felul ei propriu de adorabila naivitate pe care celelalte secole i-o invidiaza: - si cat de multa naivitate respectabila, puerila si infinit de prosteasca se afla in aceasta credinta a savantului in superioritatea sa, in buna-credinta a tolerantei sale, in siguranta nestiutoare si candida cu care il trateaza instinctiv pe omul religios ca pe un tip mediocru si inferior, pe care el l-a intrecut, l-a ocolit, l-a depasit, - el, micul spiri­dus arogant, plebeul sprinten si harnic, mestesugarul inte­lectual si manual al "ideilor", al "ideilor moderne"!

Cel care a privit in strafundul lucrurilor ghiceste din plin cat de multa intelepciune se afla in faptul ca oamenii sunt su­perficiali. Instinctul lor de conservare este cel care ii invata sa fie trecatori, usori si falsi. Ici si colo, la filozofi precum si Ia artisti, se intalneste cultul patimas si excesiv al "formelor pure": nu incape nici o indoiala ca cel care are nevoie intr-o asemenea masura de cultul superficiei a facut candva o in­cursiune neizbutita dedesubtul ei. Poate ca exista chiar o ie­rarhie printre acesti copii mistuiti de flacari, artisti innascuti, care nu pot gusta placerile vietii decat straduindu-se sa-i falsifice imaginea (oarecum dintr-o dorinta de indelunga razbunare -): s-ar putea deduce gradul in care viata le este nesuferita din masura in care ei doresc sa-i vada imaginea falsificata, diluata, transcendentalizata, zeificata, -artistii ar putea fi clasificati in randul homines religiosi, ca o categorie suprema a acestora. Spaima profunda si suspicioasa de scufundare intr-un pesimism incurabil este cea care constrange intregi secole sa se tina cu dintii de o interpretare religioasa a existentei: acea spaima a instinctului care isi inchipuie ca s-ar putea ajunge prea devreme in posesia adevarului, mai inainte ca omul sa fi devenit indeajuns de puternic, indeajuns de dur, indeajuns de artist Considerata din acest punct de ve­dere, pietatea, ,;viata intru Dumnezeu" ar aparea ca fiind cel din urma si cel mai rafinat produs al spaimei de adevar, ca o divinizare si o betie artistica in fata celei mai consecvente falsificari posibile, ca o vrere de rasturnare a adevarului, o vrere spre neadevar cu orice pret. Poate ca nici n-a existat pana acum vreun mijloc mai eficace pentru infrumusetarea omu­lui ca pietatea insasi: prin pietate omul se poate transfigura intr-o asemenea masura in arta si superficie, in joc de culori, in bunatate, incat privelistea pe care o ofera sa nu mai provoa­ce suferinta. ­

A-i iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu - iata cel mai ales si cel mai rafinat dintre toate sentimentele pe care le-au dobandit pana acum oamenii. Ca iubirea de oameni, lipsita de vreo intentie ascunsa care sa o sfinteasca, nu este decat o prostie si o animalitate in plus, ca predispozitia spre aceasta iubi­re de oameni trebuie sa-si primeasca mai intai masura, finetea, bobul de sare si grauntele de ambra din partea unei predispo­zitii superioare: -- oricine ar fi fost omul care a simtit si a "trait" pentru intaia oara aceste lucruri, oricat de mult i s-a impleti­cit limba in incercarea de a exprima astfel de ganduri delica­te, fie ca numele lui sa ramana pentru noi vesnic sfant si demn de cinste, fiind numele aceluia care a zburat cel mai sus si s-a ratacit cel mai frumos pana acum!

Filozoful, asa cum il intelegem noi, spiritele libere -, adica omul cu cea mai cuprinzatoare responsabilitate, cel care po­arta pe constiinta evolutia globala a omenirii: acest filozof, in opera sa de cultivare si educatie, se va servi de religii la fel precum se va servi si de conditiile politice si economice respec­tive. Influenta selectiva, cultivatoare, adica la fel de destructi­va pe cat de creatoare si constructiva, ce va putea fi exercitata cu ajutorul religiilor este multipla si diversa, corespunzand de la caz la caz felului de oameni care vor intra sub dominatia si protectia ei. Pentru cei puternici, independenti, pentru cei pregatiti si predestinati sa porunceasca, in persoana carora se incarneaza ratiunea si arta unei rase conducatoare, religia este un mijloc in plus pentru biruirea piedicilor, cu scopul de a putea stapani: in chip de legatura care ii uneste pe stapani­tori cu supusii, oferind si destainuind celor dintai constiinta acestora din urma, tot ce au ei mai tainuit si mai intim si pe care ar dori sa-l sustraga supunerii; iar in cazul in care cate unii de o asemenea obarsie aristocratica se simt predispusi, prin elevata lor spiritualitate, la o viata mai retrasa si mai con­templativa, dorind sa se limiteze doar la forma cea mai subtila a dominatiei (asupra tinerilor alesi sau a confratilor din acelasi ordin), religia insasi le va putea servi drept mijloc de aparare impotriva zarvei si caznei pe care le presupune o dominatie mai grosolana, drept mijloc de a se pastra neatinsi de mur­daria inevitabila a tuturor actiunilor politice. Astfel au inteles sa o faca brahmanii, de exemplu: cu ajutorul unei organizatii religioase, ei si-au atribuit prerogativul de a desemna poporu­lui pe regii sai, in vreme ce ei insisi se mentineau si se simteau deoparte si in afara, ca oameni haraziti unor misiuni superioa­re si supraregale. Totodata, religia ofera si unei parti a celor dominati indrumarea si posibilitatea de a se pregati in vede­rea unei viitoare dominatii si porunciri, si anume acelor clase si stari sociale aflate intr-o lenta ascensiune in care puterea si placerea vointei, vrerea de autodominatie se afla, datorita unor fericite datini familiale, intr-o continua crestere: -- aces­tora religia le ofera din plin imbolduri si tentatii pentru a pasi pe calea unei spiritualitati superioare, pentru a incerca senti­mentul marii depasiri de sine, al linistii si al singuratatii: -­ascetismul si puritanismul sunt mijloace aproape indispen­sabile de educatie si innobilare in cazul unei rase care doreste sa-si domine originea plebeiana si sa se ridice prin munca la viitoarea stapanire. Iar oamenilor obisnuiti, in sfarsit, celor mai numerosi, celor care sunt haraziti la a sluji, la utilitati ge­nerale, a caror existenta este ingaduita doar in acest scop, lor religia le ofera o inestimabila suficienta fata de conditia si felul lor, numeroase seninatati ale inimii, o innobilare a supuseniei, fericirea si suferinta in plus de a trai laolalta cu cei ase­meni lor, precum si un fel de transfigurare si infrumusetare, un fel de justificare a intregii banalitati cotidiene, a intregii meschinarii, a intregii saracii semianimalice a sufletului lor. Religia si semnificatia religioasa a vietii ii iradiaza cu o stralu­cire solara pe acesti oameni vesnic istoviti, ii face sa-si suporte propria imagine, ea actioneaza, precum obisnuieste sa actioneze filozofia epicuriana asupra suferinzilor de un soi mai elevat, si anume inviorandu-i, rafinandu-i, facandu-i sa traga foios din suferinta, ajungand chiar pana la a o sanctifica si justifica. Poate ca nu exista in crestinism si in budism nimic mai demn de cinste ca arta acestora de a-i invata chiar si pe cei mai umili felul in care se pot inalta, prin pietate, !a o fictiva ordine superioara a lucrurilor, resemnandu-se prin aceasta cu ordinea reala, in interiorul careia o duc atat de greu, - toc­mai aceasta greutate fiind cea necesara! ­

In fine, pentru a evalua si partile negative ale unor astfel de religii si pentru a scoate la lumina nelinistitoarea lor pericu­lozitate, trebuie sa aratam ca intotdeauna se plateste un pret mare si teribil in cazul in care religiile sunt folosite nu ca niste mijloace de cultivare si educatie in mainile filozofilor, ci ajung sa actioneze de capul lor, suverane, dorind sa constituie ele insele teluri ultime si nu doar un mijloc printre alte mijloace. La fel ca la toate celelalte specii animale, si in cazul omului exista un surplus de ratati, bolnavi, degenerati, infirmi, insi haraziti suferintei; si printre oameni reusitele constituie intot­deauna exceptia, si chiar o exceptie rara, daca avem in vede­re faptul ca omul este animalul al carui specific nu este inca fixat. si chiar mai rau: cu cat tipul uman care il reprezinta pe un om este de un grad mai inalt, cu atat mai mare este impro­babilitatea reusitei sale: hazardul, legea absurdului ce domneste in economia globala a umanitatii isi exercita cea mai inspaimantatoare influenta distrugatoare de-a dreptul asupra oamenilor superiori ale caror conditii de viata sunt delicate, complexe si greu previzibile. Cum se comporta cele doua mari religii mai sus pomenite in privinta acestui surplus de cazuri esuate? Ele cauta sa conserve, sa mentina in viata tot ceea ce poate fi mentinut, ele iau chiar sistematic atitudine in chip de religii ale suferinzilor, tin partea tuturor celor care sufera din pricina vietii ca de o maladie, dorind ca orice alt sentiment al vietii sa treaca drept fals si sa devina cu neputinta. Scotand in evidenta si faptul ca, alaturi de ceilalti, de aceasta asistenta grijulie si conservatoare a profitat si profita si tipul superior de oameni, care pana acum a fost mai intotdeauna si cel mai suferind, in bilantul general religiile de pana acum, si anume cele suverane, apar printre cauzele principale care au contri­buit la mentinerea tipului "om" pe o treapta inferioara de dez­voltare, - ele au conservat prea multi dintre acei care trebuiau sa piara. Pentru binefacerile lor inestimabile li se datoreaza recunostinta; si nu exista om indeajuns de bogat in recunos­tinta care sa nu saraceasca pus bunaoara in fata tuturor ce­lor faptuite pana in prezent, pentru Europa, de catre "invatatii" crestinismului! Si totusi, daca religiile au daruit mangaiere suferinzilor, curaj celor oprimati si deznadajduiti, un toiag si un reazem celor care se poticneau, daca pe cei tulburati sufle­teste sau salbaticiti i-au ademenit departe de societate, in ma­nastiri si in case de tratament psihic: ce le-a mai ramas de facut, in straduinta lor necontenita si constienta de a-i con­serva pe toti cei bolnavi si suferinzi, adica de fapt si in adevar, de a lucra la ruinarea rasei europene? Asezarea tuturor eva­luarilor de-a-ndoaselea - iata, aceasta le-a mai ramas de fa­cut! si de a-i zdrobi pe cei puternici, de a infecta marile sperante, de a manji cu suspiciune bucuria intru frumusete, de a frange toate cele suverane, virile, cuceritoare, dornice de dominatie, toate instinctele proprii celui mai inalt si mai izbutit tip uman, si de a le preface in incertitudine, constiinta tulburata, autodistrugere, de a perverti pana si iubirea fata de cele pamantene, intreaga dorinta de a stapani cele paman­tene preschimbandu-le in ura fata de pamant si pamantean ­aceasta a fost misiunea pe care si-a fixat-o Biserica, si a tre­buit sa si-o fixeze pana in momentul in care a reusit in fine sa contopeasca intr-o unica notiune "renuntarea la lume", "renuntarea la simturi" si "omul superior". Presupunand ca am putea cuprinde cu privirea ironica si indiferenta a unui zeu epicurian intreaga comedie ciudata, dureroasa, grosolana si totodata rafinata a crestinismului european, cred ca cu greu am mai putea conteni cu rasul si cu uimirea: n-ar reiesi oare clar ca de-a lungul a optsprezece secole Europa a fost stapani­ta de o unica vointa, aceea de a face din om un avorton sublim? Insa cel care ar da peste aceasta forma degenerata si piper­nicita de bunavoie care il reprezinta pe crestinul european (Pascal, de exemplu), si l-ar privi de asta data neepicurian, ci inarmat cu un fel de baros divin, n-ar exclama el oare cu ma­nie, mila si groaza: "O, neghiobilor, neghiobi ingamfati si milosi, ce ati facut aici? Fost-a aceasta o munca pentru mainile voas­tre? In ce chip mi-ati pocit si carpacit cea mai frumoasa mar­mura! Cum de ati indraznit voi s-o faceti?" - Vreau sa spun ca crestinismul a fost cea mai funesta forma de ingamfare de pana acum. Niste oameni insuficient de inalti si de duri ca sa le poata fi ingaduit a-l sculpta pe om in chip de artisti; oameni insuficient de puternici si de clarvazatori pentru a putea ac­cepta cu o mareata stapanire de sine legea primordiala care presupune inmiite esecuri si pieiri; oameni insuficient de distinsi pentru a putea discerne abisala si felurita ierarhie si prapastie care il desparte pe un om de celalalt: - astfel de oa­meni, cu a lor "egalitate in fata lui Dumnezeu", au avut in mainile lor pana in prezent destinul Europei, pana cand, in cele din urma s-a prasit o rasa pipernicita, aproape caraghioa­sa, un animal de turma, o fiinta docila, bolnavicioasa si medi­ocra, europeanul zilelor noastre

Partea a patra: aforisme si interludii

63 Cel care-i dascal din cap pana-n picioare considera toate lucrurile cu seriozitate doar in raport cu discipolii sai, - chiar si pe sine insusi.

64 "Cunoasterea de dragul cunoasterii" - iata ultima cursa pe care ne-o intinde morala: si ne incalcim inca o data de-a bine­lea in latul ei.

65 Neinsemnata ar fi atractia cunoasterii de n-ar exista atat de multa pudoare ce trebuie invinsa pentru a ajunge pana la ea.

65a Fata de Dumnezeul nostru suntem cei mai neloiali cu ; putinta: lui nu u este ingaduit sa pacatuiasca!

66 Inclinatia de a se injosi, de a se lasa jefuit, inselat, exploa­tat ar putea constitui pudoarea unui Dumnezeu care traieste printre oameni.

67 A-I iubi pe Unul singur e o barbarie: caci ponoasele acestei iubiri le trag toti Ceilalti. Fie ea chiar si iubirea fata de Dum­nezeu.

68 "Da, am facut asta", spune memoria mea. "E cu neputinta s-o fi facut" - spune mandria mea si ramane neinduplecata. In cele din urma - memoria e cea care cedeaza.

69 Viata nu a fost cercetata cu suficienta bagare de seama, de vreme ce nu s-a zarit si mana care, plina de menajamente, ­ucide.

70 A avea caracter inseamna a avea totodata si propria-ti experienta caracteristica care se repeta la nesfarsit.

71 Inteleptul in chip de astronom. - Cata vreme mai simti ste­lele ca pe ceva "deasupra ta", iti lipseste inca privirea cunos­catorului.

72 Nu taria sentimentului inalt, ci trainicia lui il face pe om superior.

73 Cel care isi atinge idealul, tocmai prin aceasta il si depaseste

73a Exista pauni care isi ascund evantaiul paunesc din fata tu­turor privirilor - si numesc aceasta mandria lor.

74 Omul genial este insuportabil daca nu poseda cel putin inca doua calitati pe deasupra: recunostinta si puritate.

75 Gradul si felul sexualitatii unui om reusesc sa se inalte pana la cele mai inalte culmi ale spiritului sau.

76 In vreme de pace omul razboinic se napusteste asupra lui insusi.

77 Principiile servesc la tiranizarea sau la justificarea sau la cinstirea sau la defaimarea sau la tainuirea obisnuintelor: - pesemne ca doi oameni cu principii identice le pot folosi pe acestea in scopuri fundamental diferite.

78 Cel care se dispretuieste pe sine se mai considera totusi un dispretuitor.

79 Sufletul care se stie iubit si nu stie a raspunde, iubind, isi tradeaza poleiala: - si isi da arama pe fata.

80 Ceea ce s-a lamurit inceteaza sa ne mai intereseze. - Ce a vrut sa spuna zeul care ne-a sfatuit: "cunoaste-te pe tine in­suti"? Sa insemne oare aceasta: "inceteaza sa te mai intere­sezi de tine insuti! Fii obiectiv!"? - Dar Socrate? - Dar "omul de stiinta"? ­

81 E ingrozitor sa mori de sete in mijlocul marii. De ce trebuie oare sa va sarati intr-atat adevarul, incat el sa nu ne mai poa­ta stinge nici macar setea?

82 "Compatimire fata de toata lumea" - aceasta ar insemna duritate si tiranie fata de tine insuti, stimabile vecin! ­

83 Instinctul: - Cand casa ti-e in flacari, uiti pana si de cina. ­Da: insa te despagubesti, dejunand apoi in cenusa.

84 Femeia invata sa urasca pe masura ce se dezvata - sa vraje­asca.

85 Aceleasi pasiuni, la barbat si la femeie, se deosebesc ca tempo: iata pricina interminabilelor neintelegeri dintre ei.

86 Femeile insele ascund intotdeauna indaratul intregii lor vanitati personale dispretul lor impersonal - fata de "femeie".

87 Inima incatusata, spirit liber: - Daca iti incatusezi inima si o pastrezi captiva, poti acorda multe libertati spiritului tau: aceasta am mai spus-o. Dar nimeni nu ma crede, poate doar cei care o stiu deja -­

88 Persoane deosebit de inteligente incep sa fie tratate cu sus­piciune din momentul in care ajung in incurcatura. ­

89 O viata plina de trairi inspaimantatoare ofera prilej de banuiala ca insusi cel care le-a trait este inspaimantator.

90 Oamenii gravi si melancolici devin mai usori tocmai prin ceea ce pe altii ii ingreuiaza, prin ura si iubire: si ii vedem ridicandu-se pentru moment la suprafata lor.

91 E atat de rece, atat de inghetat incat iti frige degetele! Mana care il apuca tresare de spaima! - Si tocmai de aceea unii il cred incandescent.

92 Care dintre noi nu s-a jertfit macar o data pe sine - pentru bunul sau renume? ­

93 Amabilitatea nu contine nici un dram de ura fata de oameni, dar tocmai din aceasta cauza ea are o doza mult prea mare de dispret fata de om.

94 Maturitatea barbatului: regasirea seriozitatii cu care, copil fiind, se juca.

95 A te rusina de imoralitatea ta: iata una din treptele scarii la capatul careia te vei rusina de moralitatea ta.

96 Trebuie sa te desparti de viata precum a facut Odiseu, despartindu-se de Nausicaa, - mai mult binecuvantand decat iu­bind.

97 Cum? Acesta-i un om mare? In el, eu vad doar pe comedi­antul propriilor sale idealuri.

98 De-ti dresezi bine constiinta, te va si saruta in vreme ce te musca.

99 Dezamagitul. - "Asteptam s-aud ecoul si auzit-am doar elogiul -

100 In fata noastra insine, ne prefacem a fi intotdeauna mai naivi decat suntem: astfel ne refacem din oboseala de a trai alaturi de semenii nostri.

101 In zilele noastre cei care cunosc adevarul au tendinta de a se simti incarnarea lui Dumnezeu - intr-un animal.

102 Descoperirea faptului ca este deopotriva iubit ar trebui de fapt sa-l deziluzioneze pe indragostit de fiinta iubita. "Cum? intr-atat de modest sa fiu, sa te iubesc pe tine? Sau intr-atat de prost? Sau - sau - "

103 Primejdia fericirii. - "Acum toate imi reusesc din plin, de-acum inainte orice soarta mi-e pe plac: - cine are chef sa fie soarta mea"

104 Nu iubirea de oameni, ci neputinta acestei iubiri este cea care ii impiedica pe crestinii zilelor noastre - sa ne arda de vii.

105 Spiritului liber, "cucernicului cunoasterii" - pia fraus ii repugna chiar mai mult (ranind "cucernicia" sa) decat impia fraus. De aici, profunda lui lipsa de intelegere fata de biserica, specifica "spiritelor libere", - de aici, lipsa lui de libertate.

106 Datorita muzicii, pasiunile se pot bucura de ele insele.

107 Hotararea odata luata, a nu mai da ascultare nici chiar celor mai fondate obiectiuni: iata indiciul caracterului puternic. Asadar, un prilej de nerozie cu buna-stiinta.

108 Nu exista defel fenomene morale, ci doar o interpretare mo­rala a fenomenelor -­

109 Destul de frecvent, criminalul nu este la inaltimea faptelor sale; el o minimalizeaza si o defaimeaza.

110 Rareori avocatii unui criminal sunt indeajuns de artisti pentru a sti sa exploateze in favoarea clientului lor frumusetea oribila a faptelor acestuia.

111 Cel mai anevoie ne poate fi ranita vanitatea atunci cand mandria ne-a fost ranita cu putin inainte.

112 Celui care se simte predestinat sa vada si nu sa creada, toti credinciosii ii par prea zgomotosi, prea indiscreti: si se fereste de ei.

113 "Vrei sa-l castigi de partea ta? Fa pe incurcatul in fata lui'

114 Imensa speranta a femeilor in iubirea trupeasca si pudoa­rea acestei sperante le zadarniceste de la bun inceput toate perspectivele posibile.

115 In jocul in care nu participa iubirea sau ura, femeia este o actrita mediocra.

116 Marile perioade ale vietii noastre sunt cele in care doban­dim indrazneala sa rebotezam Raul din noi cu numele de Cel mai bun-ul nostru.

117 Vointa de a birui o pasiune nu este la urma urmei altceva decat vointa uneia sau mai multor pasiuni

118 Exista o inocenta a admiratiei: o poseda cel caruia nu i-a trecut inca prin minte ca poate va fi admirat si el intr-o buna zi.

119 Dezgustul fata de murdarie poate fi atat de mare incat sa ne impiedice a ne curati, - a ne "dezvinovati"

120 Adeseori senzualitatea creste mai navalnic decat iubirea, astfel ca radacina acesteia din urma ramane firava si lesne de smuls.

121 E un rationament faptul ca Dumnezeu, vrand sa devina scrii­tor, a invatat greaca, - si ca n-a invatat-o prea bine.

122 A te bucura de o lauda inseamna la unii doar o politete a inimii - si de-a dreptul contrariul unei vanitati a spiritului.

123 Pana si concubinajul a fost corupt: - prin casatorie.

124 Cel care jubileaza pe rug, triumfa nu asupra durerii, ci asupra faptului ca nu simte durerea la care se astepta. Aceasta, intru pilda.

125 Cand trebuie sa ne revizuim parerea despre cineva, ii pu­nem greu la socoteala faptul de a ne fi incomodat prin aceasta.

126 Un popor este inconjurul pe care il face natura pentru a ajunge la sase, sapte oameni mari. - Si pentru a-i ocoli apoi.

127 Tuturor femeilor adevarate stiinta le ofenseaza pudoarea. Ele au senzatia ca se incearca sa li se priveasca astfel sub piele, - mai rau! sub fusta si gateala.

128 Cu cat mai abstract e adevarul pe care vrei sa-l faci cunos­cut, cu atat mai multa osteneala trebui-va sa depui pentru a-ti seduce simturile de partea lui.

129 Diavolul are cele mai vaste perspective asupra lui Dumne­zeu, de aceea se tine la distanta atat de mare de el: - diavolul, cel mai vechi prieten al cunoasterii.

130 Adevarata infatisare a omului iese la iveala in momentul in care talentul sau apune, - atunci cand el inceteaza sa mai arate ce poate face. si talentul e                 o gateala; gateala, si ea, e o tainuire.

131 Sexele se inseala unul in privinta celuilalt: aceasta din cau­za ca, in fond, ele se respecta si se iubesc numai pe ele insele (sau propriul lor ideal, ca sa ne exprimam mai amabil-). Ast­fel, barbatul o vrea pe femeia blanda, - insa femeia, tocmai ea, este esentialmente lipsita de blandete, asemenea pisicii, ori­cat de bine a deprins mestesugul simularii blandetii.

132 Virtutile noastre sunt cele pentru care suntem mai cu ose­bire pedepsiti.

133 Cel care nu stie sa-si gaseasca drumul spre idealul sau, duce o viata mai usuratica si mai impertinenta decat omul lipsit de ideal.

134 In simturi isi are obarsia intreaga verosimilitate, intreaga buna- credinta, intreaga evidenta a adevarului.

135 Fariseismul nu este o degenerare a oamenilor buni: o buna parte din el este mai degraba o conditie a tuturor virtutilor.

136 Unul cauta un mamos pentru ideile sale, iar altul pe cineva caruia sa-i poata oferi ajutor ca mamos; astfel ia nastere un dialog fructuos.

137 In relatiile cu savantii si cu artistii te poti lesne insela, si aceasta in sensuri contrarii: nu de putine ori gasesti indaratul unui savant remarcabil un om mediocru, iar indaratul unui artist mediocru, adeseori - un om remarcabil.

138 Fie ca suntem treji sau ca visam, noi procedam la fel: mai intai il nascocim si il plasmuim pe partenerul nostru, - pen­tru a-l uita apoi pe data.

139 In razbunare si in dragoste femeia e mai barbara decat barbatul.

140 Un sfat sub forma de ghicitoare. - "Vrei sa stii ca nodul tine? - prinde-l in dinti si musca bine."

141 Pantecul este pricina faptului ca omului ii vine cam greu sa se considere un zeu.

142 Vorbele cele mai neprihanite pe care le-am auzit vreodata: "Dans le veritable amour c'est l'ame qui enveloppe le corps."

143 Vanitatea noastra ar dori ca, din toate cate le facem, pentru noi sa treaca drept cel mai greu tocmai ceea ce ne izbuteste mai din plin. Iata originea multor feluri de morala.

144 De obicei, cand o femeie are inclinatii stiintifice, ceva nu e in ordine in sexualitatea ei. Prin ea insasi, sterilitatea predis­pune la o anumita virilitate a gustului; barbatul este, cu voia dumneavoastra, "animalul sterp" ­

145 Comparandu-l in mare pe barbat cu femeia, se poate spu­ne ca ea n- ar fi avut geniul gatelii daca n-ar fi posedat si instinc­tul de a juca rolul secundar.

146 Cel care se lupta cu monstrii, sa ia aminte, sa nu devina el insusi un monstru. Iar de privesti indelung abisul, afla ca si abisul iti scruteaza strafundul sufletului.

147 Dintr-un volum de vechi nuvele florentine, precum si din viata: buona femmina, e mala femmina vuol bastone. Sachetti Nov. 86.

148 A-l ademeni pe semen sa-si faca o impresie buna despre noi si a ne increde apoi cu toata convingerea in aceasta im­presie a semenului: cine ar putea fi pe masura femeilor in aceasta maiastra inselatorie?

149 Cele considerate drept rele de catre o epoca sunt de obicei rasfrangerea inactuala a celor considerate odinioara bune, ­atavismul unui ideal anterior.

150 In jurul eroului toate se prefac in tragedie, in jurul semi­zeului toate devin drama satirica; iar in jurul Iui Dumnezeu toate devin - ce? "lume", poate? ­

151 Nu e de ajuns ca cineva sa posede talent: trebuie sa mai obtina si permisiunea voastra, - nu-i asa, prieteni ai mei?

152 "In gradina in care creste arborele cunoasterii, acolo-i pa­radisul": astfel graiesc cei mai tineri si cei mai batrani serpi.

153 Cele faptuite intru iubire se petrec intotdeauna dincolo de Bine si de Rau.

154 Obiectia, zburdalnicia, vesela neincredere, zeflemeaua, acestea sunt semne de sanatate: toate cele absolutiste tin de domeniul patologicului.

155 Simtul tragicului creste si descreste in raport cu senzuali­tatea.

156 Nebunia e o raritate in cazul indivizilor, - insa in cel al grupurilor, al partidelor, al popoarelor, al epocilor ea constituie regula.

157 Gandul sinuciderii este un mijloc puternic de consolare: cu ajutorul lui poti depasi cu bine cate-o noapte neplacuta.

158 Celui mai puternic instinct al nostru, cel care ne tiranizea­za, i se supune nu numai ratiunea, dar si constiinta noastra.

159 Intr-adevar, trebuie sa rasplatim atat binele cat si raul: dar de ce sa le rasplatim tocmai celui care ne-a facut un bine sau un rau?

160 Inseamna ca nu-ti mai iubesti indeajuns cunoasterea de vreme ce o impartasesti.

161 poetii sunt nerusinati fata de intamplarile lor: ei le exploa­teaza.

162 "Nu vecinul e aproapele nostru, ci vecinul vecinului" - ast­fel gandesc toate popoarele.

163 Iubirea scoate la lumina calitatile inalte si ascunse ale indragostitului, - ceea ce are el rar, exceptional: astfel, iubirea ne amageste cu usurinta in privinta celor care, la indragostit, constituie regula.

164 Iisus spunea iudeilor sai: "legea a fost buna pentru sclavi, - iubiti-l pe Dumnezeu precum il iubesc eu, ca un fiu! Ce ne priveste morala pe noi, fii Domnului!" ­

165 Aviz tuturor partidelor. - Orice pastor are nevoie de un berbec care sa conduca turma, - iar de nu, trebui-va sa faca el insusi pe berbecul, atunci cand se iveste prilejul.

166 Gura stie poate a minti, dar strambatura ei spune totusi adevarul.

167 La oamenii duri, profunzimea sentimentului este pricina de rusine - fiind totodata un lucru deosebit de valoros.

168 Crestinismul i-a dat lui Eros sa bea otrava: - el n-a murit, dar a degenerat, cazand in viciu.

169 A vorbi mult despre tine insuti poate fi si un mijloc de a te ascunde.

170 In lauda se afla mai multa indiscretie decat in dojana.

171 La un om al cunoasterii compatimirea e oarecum caraghi­oasa, ca niste maini delicate ale unui ciclop.

172 Din dragoste fata de oameni, se intampla cateodata sa-l imbratisezi la intamplare pe primul om intalnit in cale (caci nu-i poti imbratisa pe toti): dar tocmai acest lucru, ia seama, sa nu-l ghiceasca

173 Nu-l urasti cata vreme il mai desconsideri, ci de abia atun­ci cand il consideri egal ori superior.

174 Utilitaristilor, voi iubiti, ca si mine, intreg utilul doar in chip de vehicul al inclinatiilor voastre, - nu vi se pare si voua de-a dreptul insuportabil scartaitul rotilor sale?

175 In cele din urma, ajungi sa-ti iubesti dorinta, si nu obiectul dorintei.

176 Vanitatea altora ne ofenseaza gustul doar atunci cand ne ofenseaza vanitatea.

177 Se pare ca in incercarea de a defini "veridicitatea", nimeni n-a fost inca indeajuns de veridic.

178 Prostiile debitate de intelepti nu sunt crezute: ce prejudi­ciu cauzat drepturilor omului!

179 Urmarile actiunilor noastre ne trag de urechi, fara sa se sinchiseasca prea mult de faptul ca intre timp noi ne-am "in­dreptat".

180 Exista un fel de nevinovatie in minciuna, indiciu al bunei-credinte in ceva.

181 E inuman sa-l binecuvantezi pe cel care te-a blestemat.

182 Familiaritatea din partea unui superior provoaca amara­ciune, caci nu ne e ingaduit sa-i raspundem la ea.

183 "Nu ca m-ai mintit, ci ca nu-ti voi mai putea da crezare, iata, de aceasta ma cutremur" ­

184 Exista o exuberanta a bunatatii care se aseamana la infatisare cu rautatea.

185 "Nu-mi place." - De ce? - "Pentru ca nu sunt la inaltimea lui." Raspuns-a vreodata un om astfel?

Partea a cincea:
contributie la istoria naturala a moralei

Pe cat de subtil, intarziat, multiplu, irascibil, rafinat este sentimentul moral din Europa zilelor noastre, tot pe atat de necoapta, novice, neindemanatica si nepriceputa este "stiinta moralei": - iata un contrast atragator ce devine cateodata vi­zibil si tangibil in persoana unuia si aceluiasi moralist. Insasi expresia "stiinta a moralei" este mult prea aroganta si potriv­nica bunului-gust, daca luam in consideratie ce se desemne­aza prin ea; caci acest bun- gust a manifestat intotdeauna o preferinta pentru cuvinte mai modeste. Am face mai bine sa recunoastem cu toata rigoarea posibila ce anume ne lipseste si ne va mai lipsi multa vreme de acum inainte, care este ade­varata necesitate, deocamdata singura legitima: colectarea materialului, definirea conceptuala si ordonarea unui urias tezaur de sentimente rafinate, de nuante subtile intre valori ce vietuiesc, cresc, se inmultesc si pier, - si, poate, incercarea de a concretiza formele pe care le iau periodic si frecvent aces­te cristalizari insufletite, - toate acestea pentru pregatirea unei tipologii a moralei. Ce-i drept, pana acum nu s-a dat dova­da de atata modestie. Filozofii, cu totii, si-au asumat, cu o ca­raghioasa gravitate rigida, sarcini cu mult mai elevate, mai pretentioase, mai solemne din momentul in care s-au indeletnicit cu morala in chip de stiinta: ei doreau sa puna bazele moralei, - si fiecare dintre ei si-a inchipuit ca a reusit; iar morala insasi trecea drept ceva "dat". Cat de departat de nerodul lor orgoliu se afla sarcina unei descrieri, sarcina ce li se parea prea insignifianta si pe care au lasat-o prada prafului si mucegaiului, desi e putin probabil ca ar fi putut avea cele mai delicate degete si simturile indeajuns de ascutite pentru aceasta! Tocmai prin faptul ca moralistii filozofi luau cunos­tinta de facta-ele morale doar grosolan, intr-o selectie arbitra­ra sau printr-o prescurtare intamplatoare, ca de pilda in chip de morala a mediului lor inconjurator, a clasei lor sociale, a bisericii lor, a spiritului epocii lor, a climei si zonei lor geogra­fice - tocmai prin faptul ca ei erau prost informati si chiar prea putin interesati in a cunoaste popoarele, epocile, trecutul, ei nici macar n-au intrezarit adevaratele probleme ale moralei: - probleme care, toate, pornesc de la ideea unei comparatii intre diversele feluri de morala. Din intreaga "stiinta a mora­lei" a lipsit deocamdata, oricat ar parea de ciudat, insasi pro­blema moralei: a lipsit banuiala ca aici ar putea exista ceva problematic. Lucrul pe care filozofii il numeau "punerea baze­lor moralei" si pe care il pretindeau de la ei insisi nu era, in adevarata sa lumina, decat o forma savanta a bunei-credinte in morala dominanta, un nou mijloc de a o exprima, asadar o stare de fapt in interiorul unei anumite moralitati date si, in ultima instanta, chiar un fel de tagaduire a faptului ca aceasta morala poate fi exprimata in chip de problema: - in orice caz, era vorba de contrariul unei examinari, al unei analize, al unei contestari, al unei vivisectii a acestei credinte insesi! Sa ascultam bunaoara cu cata nevinovatie, aproape venerabila, isi mai defineste Schopenhauer propria sarcina, si sa tragem concluziile in privinta caracterului stiintific al unei "stiinte" ai carei ultimi maestri mai vorbesc precum copiii si muierile batrane: - "Principiul, spune el (Grundprobleme der Ethik, p. 137), cu continutul caruia toti moralistii sunt in fond de acord: neminem laede, immo omnes, quantum potes, juva ­acesta-i adevaratul principiu pe care toti moralistii s-au stra­duit sa-l dovedeasca adevaratul fundament al eticii, cel cau­tat de secole, ca piatra filozofala." - Desigur, se prea poate ca dificultatea dovedirii principiului enuntat mai sus a fost con­siderabila - dupa cum se stie, nici Schopenhauer n-a izbutit mai mult; iar cel care si-a dat pe de-a-ntregul seama cat de lipsit de bun- gust, cat de fals si sentimental este acest princi­piu, intr-o lume a carei esenta o constituie vointa de putere -, sa faca bine sa-si aminteasca faptul ca Schopenhauer, cat era el de pesimist, canta totusi la flaut In fiecare zi, dupa masa: cititi-i pe biografii lui. Si, in treacat fie zis: un pesimist, un con­testatar al lui Dumnezeu si al lumii care intalnind morala se opreste din drum -, care, cantand din flaut, incuviinteaza din cap in fata ei si a principiilor de soiul laede neminem: cum? Mai poate fi considerat un adevarat pesimist?

Facand abstractie de valoarea unor afirmatii de genul: "in noi se afla un imperativ categoric", ne putem totusi intreba: ce ne spune o asemenea afirmatie despre cel care o enunta? Exista morale menite sa-l justifice pe autor in ochii altora; unele sunt sortite sa-l linisteasca si sa-l impace cu el insusi; altele ii servesc drept mijloc de autocrucificare si injosire de sine; cu ajutorul unora el doreste sa se razbune, cu al celorlalte sa se ascunda, ori sa se transfigureze si sa se transpuna in inalturi si zari indepartate; una il ajuta pe autorul ei sa uite, cealalta sa se faca uitat, partial sau in intregime; cate-un moralist ar vrea sa-si exercite puterea si fantezia creatoare asupra omenirii; altii, si insusi Kant pare sa faca parte dintre acestia, lasa sa se inteleaga prin morala lor: "ceea ce e respectabil la mine este faptul ca eu stiu sa ma supun, - cu voi trebuie sa se intample la fel!"- pe scurt, moralele, si ele, sunt doar o semiologie a afectelor:

Orice morala, fiind opusa spiritului laisser aller, este o actiune tiranica impotriva "naturii" si, de asemenea, impotriva ,;ratiunii": insa aceasta afirmatie ar constitui o obiectie doar daca in numele vreunei alte morale s-ar decreta iar o interdic­tie a tuturor felurilor de tiranie si irationalitate. Valoarea esen­tiala si inestimabila a oricarei morale consta in faptul ca ea este o indelungata constrangere: pentru a intelege fenomenul stoicismului, cel al Port- Royal-ului sau cel al puritanismului, trebuie sa ne amintim de constrangerea sub efectul careia au dobandit vigoare si libertate toate exprimarile verbale de pana acum, - constrangere metrica, tiranie a rimei si a ritmului. Cate greutati au avut de intampinat poetii si oratorii tuturor popoa­relor! - fara a face exceptie de la aceasta cativa prozatori din zilele noastre in al caror auz salasluieste o constiinta implaca­bila - si toate acestea, "de dragul unei prostii", cum spun bada­ranii utilitaristi care se considera prin aceasta inteligenti, ­sau "din servilism fata de legi arbitrare", cum spun anarhistii care se considera prin aceasta "liberi" si chiar liber-cugetatori. Insa, oricat ar parea de uimitor, tot ceea ce exista si a existat vreodata pe pamant in materie de libertate, finete, cutezanta, dans si maiastra certitudine, fie in domeniul gandirii pro­priu-zise sau in cel al guvernarii, in domeniul graiului sau in cel al convingerii, in domeniul artelor, precum si in cel al morali­tatii, s-a putut dezvolta numai si numai sub jugul "tiraniei aces­tor legi arbitrare"; si, o spun cu toata seriozitatea, este foarte probabil ca de-a dreptul acestea inseamna "natura", tocmai felul acestora de a fi este cel ,.natural' - si nu acel Laisser aller! Toti artistii stiu cat de departat de sentimentul nepasarii se afla "cea mai naturala" stare a lor, libera randuire, dispune­re, decizie, construire din momentele de "inspiratie", - si cu Ce strasnicie si precizie se supun ei, tocmai in acele clipe, ne­numaratelor legi care sfideaza prin insasi strictetea si exacti­tatea lor orice formulare prin intermediul notiunilor (caci pana si cea mai stabila notiune, in comparatie cu aceste legi, ramane ceva flotant, multiplu, echivoc -). Dupa cate se pare, lucrul esential "din cer precum si pe pamant" este, s-o spunem inca o data, supunerea indelungata, intr-o unica directie: cu timpul, din aceasta a rezultat si rezulta intotdeauna ceva, lucruri de dragul carora merita sa traiesti pe pamant, ca de pilda virtute, arta, muzica, dans, ratiune, spiritualitate - cate ceva transfigurat, rafinat, nebunesc si divin. indelunga incatusare a spiritului, suspicioasa constrangere din comunicarea ideilor, disciplina pe care si-o impunea ganditorul in stradania de a-si subordo­na ideile unei conduite bisericesti sau curtenesti sau unor ipo­teze aristotelice, indelunga vointa spirituala de a interpreta tot ceea ce se intampla pe baza unei scheme crestine si de a-l re­descoperi si justifica pe dumnezeul crestin pana si in cea mai neinsemnata intamplare, - toate aceste sfortari, samavolnicii, duritati, orori, irationalitati s-au dovedit a fi mijloace prin intermediul carora spiritului european i s-a inoculat vigoarea, necrutatoarea curiozitate si subtila-i mobilitate: sa recunoastem totusi ca prin aceasta au fost totodata zdrobite, inabusite si alterate valori de vigoare si spiritualitate de neinlocuit (caci aici, ca si pretutindeni, "natura" ni se infatiseaza asa cum este, in intreaga ei maretie risipitoare si indiferenta, maretie care ne revolta, dar ne si impresioneaza prin nobletea ei). Faptul ca secole de-a randul ganditorii europeni au cugetat numai si numai pentru a dovedi cate ceva - astazi, dimpotriva, orice ganditor care "vrea sa dovedeasca ceva" ne pare suspect -, faptul ca mai intotdeauna rezultatul la care trebuiau sa ajun­ga prin cele mai stricte rationamente ale lor era stabilit dinainte, oarecum ca in astrologia asiatica de odinioara sau ca in zilele noastre in cazul inofensivelor interpretari crestino-morale ale celor mai intime intamplari ca fiind "intru slava Domnului" si "intru mantuirea sufletului': - aceasta tiranie, acest arbitrar, aceasta nerozie riguroasa si grandioasa au fost cele care au cultivat spiritul; dupa cate se pare, sclavia, in sens mai grosolan sau mai rafinat, este un mijloc indispensabil si in cresterea si educatia spirituala. Sa cercetam din acest punct de vedere oricare dintre morale: "natura" care salasluieste in ele este cea care inspira ura fata de laisser aller, fata de libertatea exa­gerata, inoculand trebuinta orizonturilor limitate, a sarcinilor imediate, - cea care propovaduieste ingustarea perspectivei, asadar, intr-un anumit sens, prostia in chip de conditie indis­pensabila vietii si dezvoltarii. "Tu trebuie sa te supui cuiva, si aceasta, pentru multa vreme: altminteri vei pieri si vei pierde orice respect fata de tine insuti" - acesta mi se pare a fi impe­rativul moral al naturii, imperativ care desigur ca nu e nici pe atat de "categoric" pe cat pretindea batranul Kant (de aici, acel "altminteri" -), si nici nu se adreseaza indivizilor (ce-i pasa naturii de indivizi!), dar cu atat mai mult popoarelor, raselor, epocilor, claselor sociale si, inainte de toate, intregii specii ani­male a "omului", omenirii.

Raselor harnice le vine deosebit de greu sa indure trandavia: a fost o capodopera a instinctului englez faptul ca a izbutit sa prefaca duminica intr-o zi atat de sfanta si de plicticoasa incat englezului i se face pe neobservate dor de zilele sale de lucru din timpul saptamanii: - duminica este astfel un fel de post nascocit cu siretenie, intercalat cu ingeniozitate, fenomen ce poate fi observat la tot pasul si in antichitate (desi in cazul po­poarelor meridionale postul nu se aplica si muncii). Existenta mai multor feluri de posturi este necesara; pretutindeni unde domnesc instinctele si obisnuintele puternice, legiuitorii nu trebuie sa neglijeze intercalarea unor zile suplimentare in care unul din aceste instincte va fi incatusat si se va deprinde din nou sa flamanzeasca. Examinand lucrurile dintr-o perspecti­va mai inalta, generatii si epoci intregi atinse de un fanatism moral oarecare se dovedesc a fi fost asemenea perioade inter­mediare de constrangere si de post, in decursul carora un ins­tinct se invata sa-si plece capul si sa se infranga pe sine, purificandu-se si ascutindu-se totodata; chiar si unele secte filozofice (ca de pilda stoicismul in sanul culturii elene si in atmosfera supraincarcata de arome afrodisiace a acestuia) ne indreptatesc o astfel de interpretare. Prin aceasta ni s-a oferit totodata si o indicatie pentru explicarea acelui fenomen para­doxal prin care, tocmai in perioada crestina a Europei si abia sub presiunea judecatilor de valoare crestine, instinctul sexu­al s-a sublimat in iubire (amour- passion).

Exista ceva in morala lui Platon ce nu-i apartine propriu-zis lui, ci care se afla in filozofia sa, am putea spune, in ciuda vointei sale: este vorba de socratismul pentru care, la drept vorbind, el era prea aristocrat. "Nimeni nu vrea sa-si dauneze siesi, asadar toate rautatile sunt faptuite involuntar. Caci cel rau isi pricinuieste siesi raul: el n-ar mai face-o daca ar sti ca raul este rau. Prin urmare, cel rau este rau doar datorita unei erori; luati-i eroarea si il veti face inevitabil -bun." - Acest fel de a trage concluzia miroase a plebe, cea care in fapta rea vede doar urmarile ei daunatoare si opineaza ca "e un lucru prostesc sa faci rau"; totodata, ea identifica pur si simplu "bunul" cu "uti­lul si placutul". In cazul intregului utilitarism al moralei, pu­tem ghici din capul locului aceasta origine comuna si sa ne bizuim pe flerul nostru: nu prea vom da gres. - Platon a facut tot posibilul pentru a interpreta in felul sau teoriile dascalului, introducand in ele un dram de finete si de noblete si, mai ales, pe sine, - el, cel mai temerar dintre toti interpretii, cel care l-a luat pe Socrate in intregime drept o tema populara, un cantec din folclor auzit pe uliti, pentru a-l varia Ia nesfarsit, la imposi­bil: si anume, deghizandu-l cu toate mastile lui proprii, cu in­treaga lui multiplicitate. In gluma fie spus, si homeric pe deasupra: ce altceva e Socratele lui Platon decat:

Vechea problema teologica a "credintei" si a "stiintei" - sau, mai lamurit spus, a instinctului si a ratiunii - asadar intreba­rea daca, in privinta evaluarilor, instinctualitatii merita a-i fi acordata o mai mare autoritate decat rationalitatii careia i se pretinde sa aprecieze si sa actioneze pe baza unor temeiuri, potrivit unui "de ce?", asadar in vederea unui scop, a unei ne­cesitati, - este aceeasi veche problema morala care s-a intru­pat pentru intaia oara in persoana lui Socrate, dezbinand spiritele cu mult inaintea religiei crestine. Ce-i drept, insusi Socrate - acest eminent talent dialectic - s-a plasat mai intai pe pozitiile ratiunii; si, la drept vorbind, ce altceva a facut el toata viata decat sa-si rada de neindemanatica incapacitate a nobililor sai atenieni, oameni instinctuali asemenea tuturor aristocratilor care nu stiu sa-si motiveze niciodata indeajuns temeiurile actiunilor lor? Insa mai apoi el a ajuns sa-si rada pe furis de sine insusi: in urma unui autointerogatoriu, a unui examen de constiinta mai rafinat, el a descoperit in persoana lui aceeasi stangacie si neputinta. Dar la ce bun, isi spuse el, sa renuntam la instincte din cauza aceasta! Ele trebuie aju­tate, si ratiunea de asemenea, sa-si dobandeasca drepturile, ­instinctelor trebuie sa li se dea ascultare, in vreme ce ratiu­nea trebuie convinsa sa le dea acestora o mana de ajutor, ofer­indu-le motive intemeiate. Aceasta a fost adevarata falsitate a marelui ironic cel plin de mistere; el si-a silit constiinta sa se multumeasca cu un soi de autoamagire: in fond, el a intrezarit caracterul irational al judecatilor morale. - Platon, mai nevi­novat in astfel de treburi si lipsit de orice siretenie plebeiana, si-a investit intreaga energie, - cea mai mare energie investi­ta vreodata de un filozof din vremea aceea! - pentru a-si de­monstra siesi ca ratiunea si instinctul se indreapta de la sine spre unul si acelasi tel, spre Bine, spre "Dumnezeu"; iar de la Platon incoace toti teologii si filozofii bat acelasi drum, - si anume, afirmand ca pana acum, in materie de morala, instinc­tul sau, dupa cum il numesc crestinii, "credinta" sau, cum il numesc eu, "turma" a iesit biruitoare. Ar trebui sa facem o exceptie in cazul lui Descartes, parintele rationalismului (si, prin urmare, bunicul revolutiei), cel care accepta numai si numai autoritatea ratiunii: insa ratiunea este doar o unealta, iar Descartes s-a dovedit superficial.

Cel care a parcurs istoria unei stiinte particulare, gaseste in evolutia ei un fir calauzitor care duce spre intelegerea celor mai vechi si mai generale fenomene ale "stiintei si cunoasterii": si intr-un caz precum si in celalalt s-au dezvoltat in primul rand ipotezele premature, fictiunile, buna si prosteasca vointa de "a crede", lipsa de neincredere si de rabdare, - simturile noas­tre se deprind prea tarziu si niciodata pe de-a-ntregul sa cons­tituie organe subtile, fidele si prudente ale cunoasterii. Ochiului nostru ii vine mai usor sa reproduca, in urma unui impuls dat, o imagine ce a fost deja reprodusa in repetate randuri, decat sa retina neasemanarea si noutatea unei impresii: ar fi nece­sara pentru aceasta mai multa putere, mai multa "moralita­te'. Ascultarea unui lucru nou ii provoaca urechii o senzatie de neplacere si dificultate; audiem cu greutate o muzica strai­na. La auzul unei limbi straine, incercam fara voie sa modelam sunetele auzite in cuvinte care sa ne sune mai apropiat si mai familiar: asa a procedat de exemplu germanul de odinioara care auzind cuvantul arcubalista l-a transformat in Armbrust. Simturile noastre sunt de asemenea potrivnice si ostile noutatii; pretutindeni, chiar si la cele mai "elementare' fenomene ale senzorialitatii, afectele de teama, iubire, ura, inclusiv afectul pasiv al leneviei, sunt dominante. - La fel precum un cititor din zilele noastre care retine doar cateva cuvinte (sau poate doar silabe) ale unei intregi pagini citite in fuga - el retine la intamplare vreo cinci cuvinte din douazeci si "ghiceste" sensul probabil al acestora -, tot la fel de putin exact si complet cercetam noi cu ochii un arbore in privinta frunzisului, crengilor, culorii, formei acestuia; ne vine cu mult mai usor sa ne imagi­nam in locul sau un fel de aproximatie a arborelui. Chiar si in cazul celor mai neobisnuite evenimente procedam la fel: nas­cocim cea mai mare parte a evenimentului, cu greu putand fi convinsi sa nu asistam la desfasurarea vreunui fenomen in chip de "inventatori". Ce inseamna toate acestea? Ca noi suntem din cap pana-n picioare, din mosi- stramosi - obisnuiti sa mintim. Sau, ca sa ne exprimam mai virtuos si mai fatarnic, adica mai agreabil: oamenii sunt mai artisti decat isi inchipuie. - In decursul unei conversatii insufletite, mi se intampla ade­seori sa vad obrazul interlocutorului meu, fie ca urmare a gan­durilor pe care le exprima, fie a acelora pe care imi inchipui ca i le-am suscitat, conturandu-se in fata-mi cu o claritate si pre­cizie care depasesc cu mult puterea facultatilor mele vizuale: - asadar subtilul joc al muschilor fetei si expresia privirii tre­buie sa fi fost nascocite de mine. Probabil ca persoana respec­tiva avea o expresie cu totul diferita, sau poate chiar nici una.

Quidquid luce fuit, tenebris agit: dar si contrariul este va­labil. Evenimentele traite in vis, presupunand ca acestea se repeta deseori, ajung sa faca parte in cele din urma din inven­tarul general al sufletului nostru, intocmai ca cele traite "real­mente": datorita visului, noi devenim mai bogati sau mai saraci, ne impovaram sau ne eliberam de cate o trebuinta, sfarsind, ziua-n amiaza mare, de-a dreptul in clipele cele mai senine ale spiritului nostru lucid, sa ne simtim tinuti oarecum in haturi de catre obisnuintele noastre din vis. Presupunand ca un om a visat in repetate randuri ca stie sa zboare, ajungand sa-si inchipuie in vis ca puterea si mestesugul zborului ii apartin in chip de privilegii, ca o fericire strict personala si demna de in­vidiat: un astfel de om care viseaza ca poate executa printr-an impuls usor tot felul de rotiri si intoarceri, cel care cunoaste sentimentul unei anumite usurinte divine, al unei "inaltari" lipsite de tensiune si sfortare, al unei "coborari" lipsite de condescendenta si injosire - lipsite de greutate! - cum ar pu­tea omul care cunoaste astfel de intamplari si obiceiuri onirice sa nu atribuie in cele din urma, chiar treaz fiind, o alta colora­tulara si semnificatie cuvantului "fericire"! cum ar putea el sa nu nazuiasca intr-un fel deosebit la fericire? In comparatie cu acest "zbor", "naltarea" cea zugravita de poeti ii va aparea prea pamanteana, prea muschiuloasa, prea violenta, prea "greoaie".

Deosebirea dintre oameni se manifesta nu numai in diferenta dintre judecatile lor de valoare, asadar in deosebirea dintre lucrurile bune pe care ei le considera demne de urmarit, in valoarea mai mare sau mai mica, adica in ierarhia pe care o stabilesc intre valorile de catre toti recunoscute, ierarhie in privinta careia ei sunt in dezacord: - aceasta deosebire se mani­festa si mai mult in acea posesiune a unui lucru, in acea proprietate care trece pentru ei drept autentica. In cazul unei femei, de exemplu, pentru un om mai modest posibilitatea de a dispune de trupul acesteia in desfatarea sexuala constituie deja un indiciu satisfacator si suficient al posesiunii, al proprie­tatii; un altul, mai suspicios si mai pretentios in setea sa de posesiune, isi da seama de caracterul indoielnic si pur fictiv al unei astfel de proprietati, si cere dovezi mai subtile, vrand sa stie inainte de toate daca femeia i se daruieste numai pe sine sau daca renunta totodata si la ceea ce are sau doreste sa aiba: numai in acest din urma caz o va considera el "posedata". Insa un al treilea nu se va opri nici aici si, in marea lui suspiciune si dorinta de posesiune, el se va intreba daca nu cumva femeia care a renuntat la totul de dragul lui face aceasta pentru un fel de fantoma a sa: el se vrea mai intai cunoscut temeinic, pana un strafundurile sale, pentru a se sti iubit cu adevarat; el indrazneste sa se lase ghicit. De abia atunci o va simti posedata pe de-a-ntregul cand ea nu isi va mai face iluzii in ceea ce-l priveste, cand il va iubi la fel de mult pentru caracterul sau diabolic si tainuita lui aviditate ca si pentru bunatatea, rabdarea si spiritualitatea sa. Unul ar dori sa posede un popor, si pentru atingerea acestui scop toate sarlataniile a la Cagliostro sau Catilina i se par indreptatite. Un altul, inzestrat cu o sete de posesiu­ne mai rafinata, isi spune ca "nu-i ingaduit sa-i amagesti pe cei asupra carora vrei sa stapanesti" -, el se irita si isi pierde rab­darea la ideea ca asupra inimii poporului stapaneste o masca a sa: "trebuie asadar sa ma fac cunoscut si, mai intai, sa ma cunosc pe mine insumi!" La oamenii caritabili si filantropi poate fi intalnita mai intotdeauna acea grosolana siretenie prin care, vrand sa-l ajute pe careva, ei incep prin a-l ajusta dupa gustul lor, spunand de pilda ca respectivul "merita" sa fie ajutat, ca are nevoie tocmai de ajutorul lor, ca isi va dovedi profunda recu­nostinta, atasamentul si supusenia pentru o cat de marunta asistenta ce ii va fi acordata, - cu astfel de speculatii ei dispun dupa bunul lor plac de cei stramtorati ca de o proprietate a lor, dorinta lor de posesiune fiind de fapt aceea care ii face filantropi si caritabili. Ei se arata gelosi de indata ce actul lor de ajutora­re este impiedicat sau preintampinat. Fara sa vrea, parintii fac din copiii lor fiinte ce li se aseamana - ei numesc aceasta ;;educatie" -, in strafundul inimii nici o mama nu se indoieste de faptul ca in copilul pe care l-a adus pe lume ea poseda o proprietate, nici un tata nu-si contesta dreptul de a-i impune acestuia conceptiile si judecatile sale de valoare. Odinioara, tatilor li se acorda chiar dreptul sa dispuna dupa bunul lor plac de viata sau moartea noului nascut (ca de pilda la vechii ger­mani). si precum tatal, chiar si astazi inca, dascalul, clasa so­ciala, preotul, printul vad in fiecare nou-nascut un prilej de a-si adjudeca fara sovaiala o noua posesiune. De unde rezulta ca

Evreii-popor "nascut pentru sclavie", cum spune Tacit si, impreuna cu el, intreaga lume antica, "popor ales intre popoare", dupa cum spun ei insisi si o cred, - evreii au realizat acea miraculoasa rasturnare a valorilor gratie careia viata pe pamant a dobandit pentru cateva milenii o atractie noua si primejdioasa: - profetii lor au contopit intr-una singura notiu­nile de "bogat", "pacatos", "rau", "violent", "senzual", si pentru intaia oara au stigmatizat cuvantul "lume". In aceasta rastur­nare a valorilor (din care face parte si folosirea cuvantului "sarac" ca sinonim al "sfantului" si "prietenului") consta impor­tanta poporului evreu: o data cu ea incepe revolta sclavilor in domeniul moralei.

Se poate deduce ca in apropierea soarelui exista nenumara­te corpuri obscure, - pe care noi nu le vom zari vreodata. In­tre noi fie spus, aceasta e o pilda; iar un psiholog al moralei citeste cele scrise in stele doar ca un limbaj de pilde si semne cu ajutorul caruia multe pot fi trecute sub tacere. ­

Ne inselam completamente in privinta animalului de prada si a omului de prada (de exemplu Cesare Borgia), ne inse­lam in privinta "naturii" cata vreme vom mai cauta ceva ;,maladiv" in constitutia acestor deosebit de sanatoase fiare si plante ale tropicelor, sau daca vom incerca sa gasim in ele chiar un fel de "iad" innascut: astfel au procedat aproape toti moralistii de pana acum. Nutresc oare moralistii, dupa cate se pare, un sentiment de ura fata de jungla si fata de tropice? Iar "omul tropical" trebuie oare discreditat cu orice pret, infatisandu-l fie in chip de boala si degenerare a omului, fie sub forma iadului sau propriu si a martirizarii de sine? La ce bun? Favorizeaza aceasta "zonele temperate"? Ii favorizeaza pe oamenii moderati`? Pe cei "morali"? Pe cei mediocri? -- Atat, ca adaugire la capitolul "Morala in chip de teama".

Toate aceste morale care se adreseaza individului in interesul "fericirii" acestuia, dupa cum se spune, - ce altceva sunt ele decat propuneri de compromis cu primejdia in al carei cadru decurge viata intima a individului, retete impotriva patimilor sale, a predispozitiilor lui bune si rele, in cazul cand acestea ar dori sa cucereasca puterea si sa faca pe stapanii? viclenii si artificii mici si, mari duhnind a rancede leacuri babesti si a intelepciune muiereasca; si toate-s in stil baroc si nerezonabil- caci ele se adre­seaza "tuturor", caci ele generalizeaza acolo unde nu-i ingaduit sa generalizezi-, si ele toate vorbesc absolutist, se considera ab­solute si toate trebuie condimentate cu nu putine graunte de sare pentru a deveni mai intai suportabile si uneori chiar ademenitoa­re, pentru a dobandi un miros picant si primejdios ce aminteste mai ales de "lumea cealalta": din punct de vedere intelectual to­ate acestea nu prea au mare valoare, nu-s nici pe departe "stiinta", nemaivorbind de "intelepciune", ci, s-o spunem inca o data, s-o spunem de trei ori, ele sunt viclenie, viclenie, viclenie, amestecata cu prostie, prostie, prostie, - fie ca e vorba de acea indiferenta si raceala de statuie pe care o recomandau si pe care o intrebuintau stoicii ca antidot impotriva arzatoarei nebunii a pasiunilor, sau de acel nu-mai-rade, nu-mai-plange al lui Spino­za, de atat de naiva sa prescriptie de distrugere a pasiunilor cu ajutorul analizei si vivisectiei; sau de acea reducere a pasiunilor la un grad de mediocritate in care pot fi satisfacute fara a mai fi periculoase, acesta fiind aristotelismul moralei; insasi morala in chip de desfatare a pasiunilor intr-o forma deliberat diluata si spiritualizata, prin intermediul simbolismului artei, cum ar fi bu­naoara muzica sau iubirea de Dumnezeu sau iubirea de oameni de dragul lui Dumnezeu - caci in religie pasiunile dobandesc iarasi drept de cetatenie, cu conditia sa - -: si, in sfarsit, chiar acea prevenitoare si zburdalnica abandonare la cheremul pasi­unilor pe care au propovaduit-o Hafiz si Goethe, acea indrazneata lasare din mana a haturilor, acea licentia morum sufleteasca si trupeasca ingaduita in mod exceptional batranilor si inteleptilor cheflii si huhurezi noptatici la care "unde s-a dus mia, duca-se si suta". Cele de mai sus de asemenea ca adaugire la capitolul "Morala in chip de teama".

Admitand faptul ca dintotdeauna, de cand exista oameni, au existat si turme omenesti (uniuni sexuale, comunitati, triburi, popoare, state, biserici) si mereu un numar deosebit de mare de supusi in raport cu numarul mic al celor care poruncesc, - avand in vedere asadar ca supunerea este cea care a fost mai cu osebi­re si cel mai indelung exercitata si cultivata in randul oamenilor, putem presupune pe deplin indreptatit ca, in general, in fiecare om se afla innascuta trebuinta de a se supune, ca un fel de constiinta formala care dispune: "tu trebuie sa faci neaparat ceva anume, tu trebuie sa renunti neaparat la ceva anume", pe scurt, "tu trebuie". Aceasta trebuinta cauta sa se satisfaca si sa-si umple forma cu un continut; ea pune mana si, fara sa aleaga prea mult, pofta brutala cum e, apuca pe masura puterii, nerabdarii si in­cordarii sale, acceptand din partea oricarui poruncitor-parinti, dascali, legi, prejudecati sociale, opinie publica - tot ceea ce i se striga in urechi. Ciudata marginire a evolutiei umane, mersul sovaielnic, taraganat, adeseori regresiv sau batand pasul pe loc al acesteia se bazeaza pe faptul ca instinctul de turma al supu­nerii este cel care se mosteneste mai lesne, in dauna artei de a porunci. Daca ne-am imagina odata exacerbarea acestui instinct pana la ultimele sale limite, am duce lipsa in cele din urma toc­mai de oamenii capabili sa porunceasca si de cei independenti; sau daca totusi i-am gasi, acestia ar suferi din pricina unei constiinte necurate si ar avea nevoie sa se amageasca ei insisi pentru a mai putea porunci: si-ar spune de pilda ca nici ei nu fac altceva decat sa se supuna. Aceasta e adevarata stare de lucruri care dainuie in Europa zilelor noastre: eu o numesc ipocrizia diriguitorilor. Nestiind sa se apere de remuscarile constiintei lor in vreun alt mod, ei se erijeaza in executanti ai unor ordine antice sau superioare (venite din partea stramosilor, a constitutiei, a dreptului, a legii sau a lui Dumnezeu insusi), sau imprumuta din mentalitatea de turma maxime de turma, dandu-se de pilda drept "cel dintai slujitor al poporului" sau "instrumente in folosul bi­nelui obstesc". Pe de alta parte, omul de turma ai Europei mo­derne da sa se inteleaga ca soiul sau ar fi singurul autorizat la existenta si isi preamareste calitatile datorita carora, docil si sociabil, el este util turmei, calitati care, dupa parerea lui, ar fi de fapt adevaratele virtuti omenesti: spiritul de colectivitate, bunavointa, consideratia, harnicia, cumpatarea, modestia, indul­genta, compasiunea. Iar in cazul in care se considera ca berbe­cul conducator nu poate lipsi din capul turmei, se fac astazi incercari peste incercari pentru a-i inlocui pe poruncitori cu un grup format din oameni de turma inteligenti: aceasta e originea, bunaoara, a tuturor constitutiilor reprezentative. Cu toate aces­tea, pentru a ilustra marea binefacere, marea eliberare de sub o constrangere devenita insuportabila, pe care o constituie pen­tru acesti europeni de turma aparitia unui stapan absolut, ne sta la indemana cea din urma mare dovada, si anume, efectul pro­dus de aparitia lui Napoleon: - se poate spune chiar ca istoria influentei lui Napoleon este istoria fericirii supreme pe care a dobandit-o acest secol prin oamenii sai de valoare si in momen­tele sale de maxima stralucire.

Omul care traieste intr-o epoca de descompunere in care rasele se amesteca de-a valma, omul care poarta asadar in sange mostenirea unei proveniente multiple, adica a unor in­stincte si etaloane de valoare contradictorii si adeseori mai mult decat contradictorii, ce se lupta intre ele aproape fara ragaz, - un astfel de om, produs al culturilor tarzii si al lumini­lor refractate este de regula un individ debil: cea mai fierbinte dorinta a sa este ca razboiul, el insusi fiind acest razboi, sa ia odata sfarsit; in concordanta cu o medicina si o gandire calmanta (de pilda, epicuriana sau crestina), fericirea i se infatiseaza mai cu seama sub forma unei beatitudini a odih­nei, a linistii, a saturatiei, a unei definitive unificari, a unui "sa­bat al sabaturilor", ca sa vorbim pe limba retorului Augustin, cel care a fost el insusi un astfel de om. - Dar in cazul in care , antagonismul si lupta dintr-o astfel de natura actioneaza ca un stimulent al vietii, ca o atractie in plus - si, daca pe de alta parte, instinctelor puternice si de neimpacat li se adauga, prin mostenire si educatie, adevarata maiestrie si subtilitate in lupta dintre ele, asadar stapanirea de sine, amagirea de sine: in acest caz vor lua nastere acei oameni-enigma miraculosi, fiinte in­comprehensibile si inimaginabile, predestinate biruintei si seductiei, si a caror expresie suprema au fost Alcibiade si Cezar (- alaturi de care as dori sa-l mentionez pe Frederic II de Hohenstaufen, cel dintai dintre europeni, dupa preferintele ;mele), iar dintre artisti, eventual Leonardo da Vinci. Acestia au aparut exact in acelasi moment in care tipul debil intra in scena, exprimandu-si dorinta de odihna: ambele tipuri sunt de nedespartit si isi au originea in cauze comune.

Cata vreme utilitarismul care domneste in evaluarile morale continua sa ramana un utilitarism de turma, cata vreme privirea este indreptata exclusiv in directia conservarii obstii, moralitatea fiind cautata tocmai si numai in cele ce par sa primejduiasca mentinerea colectivitatii: pana atunci nu se poa­te vorbi inca de existenta unei "morale a dragostei de semeni". Chiar daca admitem ca si in aceasta perioada exista deja o practicare constanta si neinsemnata a consideratiei, compa­siunii, echitatii, ingaduintei, a intrajutorarii, chiar daca admi­tem ca si in acest stadiu de dezvoltare a societatii toate acele instincte, desemnate mai apoi cu nume reverentioase in chip de "virtuti", sunt deja active, - si care vor ajunge in cele din urma sa coincida aproape in intregime cu notiunea de "moralitate": in acea vreme ele inca nu fac parte din domeniul eva­luarilor morale - ele sunt deocamdata extramorale. In plina epoca romana, de pilda, o actiune caritabila nu este conside­rata nici buna si nici rea, nici morala si nici imorala; daca ea e totusi laudata, in aceasta lauda se prea poate amesteca si un fel de desconsiderare involuntara, cand actiunea e comparata cu o alta care serveste interesul obstii, al lui res publica. In price caz, "dragostea de semeni" este intotdeauna ceva secun­dar, conventional pentru unii, arbitrar si fictiv in comparatie cu teama de semeni. Din momentul in care structura societatii pare sa fie bine consolidata si pusa la adapost de primejdii ex­terioare, aceasta teama de semeni este cea care va deschide iarasi perspective noi evaluarilor morale. Anumite instincte puternice si primejdioase, cum ar fi spiritul intreprinzator, in­drazneala nebuneasca, setea de razbunare, perfidia, rapacita­tea, patima puterii, instincte care pana acum nu numai ca au fost respectate, ca fiind de folos comunitatii - desigur, sub alte nume decat cele de mai sus -, ci fusesera de-a dreptul cultiva­te si selectionate in mod obligatoriu (caci a fost mereu nevoie de ele in ceasurile cand obstea era primejduita de dusmani), ajung de-acum sa fie resimtite indoit de puternic in gradul lor de periculozitate - acum, cand le lipsesc directiile in care sa-si canalizeze energia, -ajungand incetul cu incetul sa fie infiera­te ca imorale si puse la zidul infamiei. Din acest moment, ins­tinctele si inclinatiile opuse sunt cele care dobandesc in morala loc de onoare; pas cu pas, instinctul de turma isi trage conclu­ziile. In ce masura primejduieste o anumita opinie, o anumita situatie sau pasiune, o anumita vointa, o anumita aptitudine starea colectivitatii si a egalitatii, iata care va fi de acum inainte punctul de vedere moral: si de asta data mama moralei continua sa fie teama. Instinctele cele mai inalte si mai viguroase, in patimasa lor dezlantuire, il poarta pe individ cu mult dincolo si deasupra mediocritatii si meschinariei constiintei de turma, dand o lovitura de gratie vanitatii obstii, distrugandu-i increderea in sine, zdrobindu-i oarecum sira spinarii: prin urmare, tocmai aceste instincte vor fi mai cu osebire infierate si defaimate. Elevata si independenta lor spiritualitate, vointa de solitudine, marea ratiune, ele sunt percepute deja ca niste pri­mejdii; tot ceea ce il inalta pe individ deasupra turmei, tot ceea ce provoaca spaima semenului va fi numit de aici inainte rau: convingerile egalitariste, moderate, supuse, respectuoase, mediocritatea dorintelor capata acum denumiri si onoruri morale. In fine, in conditii de pace trainica, ocazia si obligatia de a forma caractere aspre si dure se imputineaza din ce in ce mai mult; si, din acest moment, tulburarea constiintelor devine o fapta condamnabila, expusa chiar rigorilor legii; o atitudine inalta de noblete, de dura responsabilitate de sine ofenseaza si; totodata, trezeste banuiala, "mielul", si, mai mult decat aceasta; "oaia" dobandesc consideratie. Exista in istoria societatii un punct de frigiditate si de sensibilitate bolnavicioasa in care societatea insasi ia pozitie in favoarea celui care ii provoaca prejudicii, a criminalului, si o face cu toata seriozitatea si sin­ceritatea. A pedepsi: societatii, aceasta actiune i se pare pe undeva nedreapta, - ideea "pedepsei" si a "obligativitatii pedep­sei" fara indoiala ca o indurereaza, o inspaimanta. "Nu-i oare de ajuns sa-l faci inofensiv? La ce bun sa-l mai si pedepsesti? Actiunea insasi a osandirii e inspaimantatoare!" - o data cu aceste intrebari, morala de turma, morala fricii isi trage cele din urma concluzii. Presupunand ca ar fi posibila inlaturarea primejdiei, a cauzelor ce provoaca frica, o data cu acestea ar fi inlaturata si morala: ea ar inceta sa mai fie necesara, ea insasi s-ar considera din acel moment inutila! - Cel care examinea­za constiinta europeanului zilelor noastre, printre mii de cute si tainite morale va da mereu peste unul si acelasi imperativ, imperativul fricii de turma: "noi vremi ca intr-o buna zi - sa nu mai avem de ce sa ne fie teama!" Intr-o buna zi-pretutindeni in Europa vrerea si calea spre aceasta zi buna poarta numele de "progres".

Sa repetam numaidecat ceea ce am mai spus de o suta de ori: caci pentru asemenea adevaruri- pentru adevarurile noas­tre - azi, urechile sunt lipsite de bunavointa. Stim prea bine cat este de jignitor sa auzi ca omul in general este considerat, fara ocolisuri si figuri de stil, un animal printre animale; si nu incape indoiala ca ni se va pune la socoteala aproape ca o crima faptul de a fi folosit neincetat in referirile noastre la adeptii "ideilor moderne" expresii ca "turma", "instincte de turma" si altele de acest fel. Dar ce putem face! Noi nu avem de ales: caci tocmai acesta-i noul nostru adevar. Am constatat ca in toate tarile Europei, laolalta cu acelea in care influenta euro­peana e decisiva, s-a ajuns la un acord in privinta principalelor judecati morale: in Europa, vadit, se stie acel lucru pe care Socrate socotea ca nu-l stie si cu care anticul si vestitul sarpe de odinioara fagaduise sa- i deprinda pe oameni, - azi "se stie" ce este binele si raul. si fireste ca va parea anevoie de auzit si de priceput ceea ce afirmam noi fara incetare: si anume, ca lucrul socotit ca fiind cunoscut, cel care, prin ale sale elogii si dojeni, se autoglorifica si se autoaproba, nu este altceva decat instinctul animalului de turma numit om: acest instinct a reusit si izbuteste din ce in ce mai bine sa-si formeze o bresa, sa do­bandeasca o preponderenta si o predominare fata de alte in­stincte, aceasta in cadrul unui proces de apropiere si asimilare fiziologica crescanda al carui simbol il constituie el insusi. Morala Europei de astazi e o morala a animalului de turma: - asadar, dupa cum vedem noi lucrurile, ea nu este decat un anumit fel de morala umana pe langa care, inaintea careia, in urma careia sunt posibile sau ar trebui sa fie posibile multe alte feluri, si, inainte de toate, morale de un rang superior. Insa aceasta morala se opune din toate puterile unei astfel de "posibilitati" si acestui "ar trebui": indaratnica si implacabila, ea spune "eu insami sunt morala, in afara de mine nu exista vreo alta!" - mai mult decat atat, cu ajutorul unei religii care s-a aratat docila si lingusitoare fata de sublimele pofte ale turmei, s-a ajuns pana acolo incat chiar in institutiile politice si sociale putem gasi o exprimare din ce in ce mai evidenta a acestei morale: miscarea democratica este mostenitoarea miscarii crestine. Dar tempoul acestei miscari pare inca mult prea lent, prea somnolent celor nerabdatori, bolnavilor si ma­niacilor instinctului mai sus amintit, o vedem aceasta din urletul, mereu mai turbat, din ranjetul din ce in ce mai fatis al cainilor anarhisti care vagabondeaza in prezent de-a lungul si de-a latul strazilor culturii europene: intr-o aparenta contradic­tie cu harnicii si pasnicii democrati, ideologi ai revolutiei, si mai mult cu pseudofilozofii cei neghiobi, cu fanaticii fraternitatii care isi zic socialisti si nazuiesc la o "societate libera", ei sunt de fapt cu totii la unison in ura lor fundamentala si instinctiva fata de orice alta forma de societate in afara celei de turma autonoma (mergand pana la respingerea notiunilor de "stapan" si "sluga" - ni dieu ni maitre, spune o lozinca socialista -); ei sunt la unison in rezistenta lor tenace fata de orice pretentii individuale, fata de orice drepturi individuale, fata de orice pre­rogative (adica, fata de toate drepturile: caci atunci cand toti sunt egali, nimeni nu mai are nevoie de "drepturi" -); la uni­son in suspiciunea lor fata de justitia penala (de parca ea ar constitui o violentare a celor mai slabi, o nedreptate fata de consecintele necesare ale tuturor societatilor anterioare -); dar la unison si in privinta religiei milei, a compasiunii fata de tot Ceea ce simte, traieste, patimeste (incepand de la animale si pana la "Dumnezeu": - exagerarea pe care o constituie "mila fata de Dumnezeu" apartine unui secol democratic -); la uni­son cu totii in tipetele nerabdatoare ale compasiunii, in ura lor de moarte fata de suferinta in general, in neputinta lor aproa­pe muiereasca de a vedea suferinta, de a provoca suferinta; la unison in posomoreala si moleseala care pare sa rasfranga asupra Europei amenintarea unui nou budism; la unison in credinta lor in morala compasiunii generale, de parca aceasta ar fi morala in sine, culmea, piscul cucerit de oameni, unica speranta a viitorului, consolarea prezentului, marea izbavire a pacatelor din trecut; la unison cu totii in credinta lor in comunitatea cea mantuitoare, cu alte cuvinte, in credinta in tur­ma, credinta "in sine"

Noi, cei care avem o alta credinta, - noi, cei care conside­ram miscarea democratica nu numai o oarecare forma de­generata a organizarii politice, ci de-a dreptul o forma de decadere si diminuare a omului, care il coboara pe acesta la un stadiu de mediocritate si degradare valorica: incotro tre­bui-va sa ne indreptam noi sperantele? - Spre noii filozofi, caci nu avem alta alegere; spre spiritele indeajuns de viguroase si de originale, in stare sa impulsioneze evaluarile contradictorii si sa reconsidere, sa rastoarne "valorile eterne"; spre premer­gatori, spre oamenii viitorului care sa inaspreasca in prezent constrangerea si sa stranga puternic nodurile ce vor orienta vrerea mileniilor pe drumuri noi. Pentru a propovadui omului un viitor omenesc care sa fie cladit pe masura vointei sale, care sa depinda de o vrere umana, pentru a pregati actiuni temerare, experiente colective de educatie si selectie menite sa puna capat oribilei dominatii a absurdului si hazardului de­numit pana acum "istorie" - absurditatea "majoritatii absolute" nu este decat cea mai recenta forma a sa - ; pentru toate acestea va fi trebuinta de un neam nou de filozofi si de coman­danti, de oameni la vederea carora toate spiritele tainuite, teri­bile si binevoitoare ce au existat vreodata pe pamant trebui-vor sa paleasca si sa se piperniceasca. Imaginea unor astfel de conducatori e cea care pluteste in fata ochilor nostri: - mi-e ingaduit s-o spun cu voce tare, voi, spirite libere? Circumstan­tele prielnice aparitiei lor, circumstante ce vor trebui sa fie in parte create, in parte utilizate; incercarea presupuselor cai ce pot inalta un suflet la un asemenea grad de elevatie si de pute­re incat sa resimta obligativitatea asumarii acestei sarcini; o rasturnare a valorilor sub a carei noua presiune si baros nou se modeleaza o constiinta, o inima se preschimba in bronz, pentru a putea indura greutatea unei asemenea responsabili­tati; pe de alta parte, necesitatea aparitiei unor astfel de con­ducatori, ingrozitoarea primejdie ca acestia ar putea sa nu apara sau sa nu izbuteasca sau sa degenereze - iata, acestea sunt adevaratele noastre temeiuri de ingrijorare si intristare, voi le cunoasteti, spirite libere? acestea sunt ingreunatele, in­departatele ganduri si furtuni ce trec peste bolta vietii noas­tre. Cu greu se poate gasi vreo durere mai cumplita decat cea pe care ti-o provoaca vederea, ghicirea, simtirea unui om exceptional care s-a ratacit de pe drumul sau si a degenerat: insa cel care are vederea intr-atat de ascutita, calitate rara, incat poate zari primejdia universala ce decurge din faptul ca insusi "omul" a. degenerat, cel care, asemeni noua, si-a dat seama de monstruosul hazard care s-a jucat pana acum cu viitorul omenesc dupa bunul sau plac, - un joc la care n-a luat parte vreo alta mana si nici macar vreun "deget al lui Dumne­zeu"! - cel care ghiceste destinul adastand in imbecila naivita­te si in neroada credulitate a "ideilor moderne" si, mai mult decat atat, in intreaga morala crestina a Europei: acela sufera de o angoasa ce nu poate fi asemuita cu vreo alta, - dintr-o singura privire, el intelege tot ceea ce s-ar mai putea obtine din partea omului printr-o concentrare si intensificare favo­rabila a puterilor si sarcinilor acestuia; cu intreaga buna-stiinta a constiintei sale, el stie ca omul nu este inca secatuit de su­premele sale posibilitati si ca deseori tipul uman s-a aflat in fata misterioaselor hotarari si a cailor noi: - si mai temeinic decat acestea, din cele mai dureroase amintiri ale sale, el stie cat de jalnice au fost oprelistile de care s-a zdrobit si s-a frant, din pricina carora s-a scufundat si s-a ticalosit cate-un om de cel mai ales rang pornit pe calea devenirii sale. Degenerarea generala a omului, care duce la o specie in care badaranii si nerozii socialisti il vad pe "omul viitorului", omul lor, idealul lor! - aceasta diminuare si degenerare a omului intr-un dobi­toc de turma desavarsit (sau, cum il numesc ei, intr-un om al "societatii libere"), aceasta animalizare a omului, transforma­rea oamenilor in ganganii cu drepturi si pretentii egale, da, acestea sunt, fara indoiala, posibile! Cel care a parcurs vreo­data cu gandul pana la capat aceasta posibilitate, cunoaste de-acum un dezgust in plus fata de restul oamenilor, - si, poa­te, si o noua indatorire! -

Partea a sasea: noi, savantii

Cu tot riscul la care ma expun prin faptul ca si in acest do­meniu deprinderea de a moraliza se arata a fi ceea ce a fost dintotdeauna - si anume, o nestramutata nazuinta spre montrer ses plaies, dupa cum spune Balzac-, as dori sa-mi exprim impotrivirea fata de o anumita mutatie valorica nedreapta si daunatoare ce ameninta sa se stabileasca in zilele noastre, pe neobservate si cu cugetul impacat, in problema prioritatii din­tre stiinta si filozofie. Sunt de parere ca, bazandu-te pe propria-ti experienta- oare "experienta" inseamna intotdeau­na, dupa cum imi pare mie, o experienta neplacuta? - ar tre­bui sa ai dreptul de a-ti spune parerea in cazul unei probleme atat de importante cum este aceea a prioritatii: aceasta, pen­tru a nu vorbi precum orbii despre culori sau precum femeile si artistii care iau pozitie impotriva stiintei ("ah, stiinta asta afurisita care se vara in toate dedesubturile!", suspina instinctul si pudoarea lor -). Proclamatia de independenta a omului de stiinta, emanciparea lui fata de filozofie este una din consecintele mai subtile ale randuielii si neoranduielii democratice: pretutindeni autoglorificarea si ingamfarea savantului se afla azi in plina inflorire si in cea mai frumoasa primavara a lor ­ceea ce nu inseamna nici pe departe ca in acest caz lauda de sine miroase a bine. "Jos cu toti stapanii!" -- si aici instinctul plebeian isi face auzit strigatul; dupa ce a reusit din plin sa se elibereze de sub stapanirea teologiei careia i-a fost prea inde­lung "slujnica", stiinta se straduieste acum, plina de aroganta si lipsita de judecata, sa prescrie legi filozofiei si sa faca la randul ei pe "stapanul" - ce tot spun! pe filozoful. Memoria mea ­memoria unui om de stiinta, daca nu va e cu suparare! - este doldora de trufasele naivitati auzite din gura tinerilor natura­listi si medicilor varstnici cu privire la filozofie si la filozofi (ne­maivorbind de cei mai eruditi si cei mai infumurati savanti dintre toti, filologii si dascalii, cei care sunt astfel prin insasi meseria lor -). Iata-l pe specialistul gura-casca, cel care s-a impotrivit instinctiv tuturor indatoririlor si aptitudinilor de sin­tetizare; iata-l pe harnicul muncitor care, intrand in lacasul sufletesc al filozofului, a fost ametit de o mireasma de otium si de opulenta aristocratica, care l-a facut sa se simta pagubit si depreciat. Iata-l pe omul utilitarist care, din pricina daltonis­mului sau, nu vede in filozofie decat un sir de sisteme contestate si o risipa revoltatoare care "nu e de folos" nimanui. Ici apare la suprafata teama de un misticism deghizat si de o re­glementare a granitelor cunoasterii; colo, dispretul fata de anumiti filozofi, dispret generalizat fara voie fata de filozofie in general. In sfarsit, cel mai frecvent, la tinerii savanti am des­coperit indaratul unui dispret vanitos fata de filozofie influenta nefasta a unui filozof insusi caruia nu i s-au supus cu totul, fara sa se poata insa sustrage sentintelor si evaluarilor sale dispretuitoare cu privire la ceilalti filozofi: - rezultatul fiind o bestilitate fata de toate filozofiile. (Aceasta imi pare sa fi fost bunaoara influenta lui Schopenhauer asupra Germaniei con­temporane: - prin furia sa lipsita de inteligenta manifestata fata de Hegel, el a reusit sa rupa legaturile dintre intreaga noua generatie germana si cultura germana, cultura care, conside­rata in totalitatea ei, a constituit totusi o culme a subtilitatii profetice in ceea ce priveste simtul istoric: dar tocmai in acest domeniu Schopenhauer, el insusi, era de o saracie, insensibili­tate si negermanism duse pana la geniu.) In general si privind lucrurile in mare, se prea poate ca inainte de toate omenescul, prea-omenescul, pe scurt mizeria noilor filozofi insisi a fost cea care a ruinat din temelii respectul datorat filozofiei si a deschis portile in fata instinctelor plebeiene. Sa recunoastem dar in ce masura lumea noastra moderna s-a indepartat de geniul unui Heraclit, al unui Platon, al unui Empedocle si de al tuturor celorlalti pustnici admirabili ai spiritului, ganditori de vita regeasca; sa recunoastem cat de indreptatit este un oa­recare brav om de stiinta sa se considere de soi si de vita mai nobila, pus fata-n fata cu astfel de reprezentanti ai filozofiei purtati astazi cand in sus, cand in jos de valurile modei - ca de exemplu, in Germania, cei doi lei din Berlin, anarhistul Eugen Dühring si amalgamistul Eduard von Hartmann[3]. Optica aces­tor filozofi corciti care isi zic "realisti" sau "pozitivisti" este capabila sa sadeasca o neincredere primejdioasa in sufletul oricarui savant tanar si ambitios: in cel mai bun caz, toti acesti "filozofi" sunt ei insisi savanti si specialisti, aceasta e un fapt batator la ochi! - cu totii, ei sunt niste infranti readusi sub obedienta stiintei, oameni care au pretins odinioara mai mult de la ei insisi, fara sa fi avut insa vreun drept la acest "mai mult" si la responsabilitatea pe care o incumba - si care acum ono­rabili, inversunati si dornici de razbunare, isi manifesta prin vorba si fapta necredinta in misiunea suverana si in suverani­tatea filozofiei. In fine: cum ar putea fi altfel! Stiinta se afla astazi in plina inflorire, iar pe fata i s-a asternut expresia unei constiinte impacate, in vreme ce din intreaga filozofie moderna, decazu­ta incetul cu incetul, s-a mentinut doar o ramasita care pro­voaca astazi neincredere si indispozitie, daca nu chiar batjocura si compatimire. Filozofia redusa la o "teorie a cunoas­terii", in fapt cu nimic mai mult decat o timida epochistica si o doctrina a abstinentei: o filozofie care nu cuteaza sa treaca pragul si, scrupuloasa, isi refuza dreptul la intrare - aceasta e o filozofie aflata pe punctul de a-si da duhul, e un sfarsit, o ago­nie, ceva care inspira mila. Cum ar putea o astfel de filozofie ­sa domine!

Primejdiile care ameninta dezvoltarea filozofului au devenit in zilele noastre intr-atat de multiple incat ne fac sa ne indoim ca acest fruct s-ar mai putea coace vreodata. Perimetrul de con­structie si inaltimea turlelor stiintei au crescut enorm, marin­du-se totodata si probabilitatea ca filozoful sa osteneasca deja in cursul uceniciei sale sau sa se lase fixat undeva intr-un anumit domeniu, sa se "specializeze": astfel ca el nu va mai ajunge vre­odata in inaltul care ii este harazit si de unde ar putea cuprinde cu privirea toate cele ce se afla in urma, imprejurul, dedesubtul sau. Sau, de va ajunge totusi la tinta, va fi prea tarziu, caci cei mai frumosi ani ai sai si intreaga sa putere se vor fi irosit in za­dar; vatamat, inasprit, degenerat, privirile si judecatile sale de ansamblu nu vor mai insemna mare lucru. Poate ca tocmai finetea constiintei sale intelectuale este cea care il face sa sovaie pe drumul sau si sa intarzie; ii este teama de puterea de seductie a diletantismului, ii este teama sa se prefaca intr-o insecta cu mii de picioare si tentacule; el stie prea bine ca cel care si-a pierdut respectul fata de sine insusi nu mai poate porunci, nu mai poate conduce, nici macar in domeniul cunoasterii: caci ar trebui sa consimta la a deveni un mare comediant, un Cagliostro al filozo­fiei, un vrajitor care sa momeasca spiritele precum flautistul din poveste, pe scurt, ar trebui sa devina un seducator. La urma ur­mei, aceasta e o problema de gust: sau poate, chiar o problema de constiinta. Iar pentru a dubla dificultatile care se acumuleaza in fata filozofului, se mai adauga si aceea ca el isi revendica siesi un Da sau un Nu, o sentinta cu privire la viata si la valoarea aces­teia, si nu cu privire la stiinte, - dificultatea pe care o presupune faptul ca el se deprinde anevoie sa creada ca ar avea dreptul sau, mai mult, indatorirea acestei sentinte, trebuind adeseori sa treaca sovaitor, neincrezator si in varful picioarelor prin cele mai vaste - si poate, cele mai tulburatoare, cele mai nimicitoare aventuri, pentru a afla calea ce duce spre dobandirea acelui drept si a acelei credinte. De fapt, vulgul l-a nesocotit vreme indelungata pe filozof, confundandu-l fie cu omul de stiinta si savantul ideal, fie cu misticul fanatic evadat din stransoarea moralei, "indepar­tat de lume" si imbatat de dumnezeire; si chiar daca in zilele noastre se spune despre cineva, in chip de lauda, ca ar trai "ca un intelept" sau ;,ca un filozof", aceasta nu inseamna nimic mai mult decat "prudent si retras". Intelepciune: in mintea plebei, ea pare sa fie un fel de refugiu, un mijloc si un truc nimerit pen­tru a o scoate la capat si a iesi cu fata curata dintr-un joc periculos: insa filozoful adevarat - astfel il vedem noi, prieteni ai mei? ­el traieste "nefilozofic", "neintelept" si, mai ales, imprudent, resimtind povara si obligatia sutelor de tentative si tentatii ale vietii: - el isi risca viata neincetat, el joaca jocul cel periculos

In comparatie cu un geniu, cu alte cuvinte, cu o fiinta car e fie ca procreeaza, fie ca da nastere, ambele expresii luate in sensu­rile lor cele mai cuprinzatoare -, savantul, omul de stiinta obisnuit are intotdeauna ceva care aminteste de o fata batrana: ca si ea, el este un ignorant in privinta celor doua atributii, cele mai pretioase care ii revin fiintei umane. E adevarat ca amandurora, sa­vantului ca si fetei batrane, li se acorda, oarecum in chip de despagubire, un fel de consideratie - a se accentua in aceste ca­zuri cuvantul consideratie - insotita, din pricina obligativitatii acestei concesii, de acelasi adaos de indispozitie. Sa cercetam lucrurile mai indeaproape: ce este omul de stiinta? In primul rand, un om de soi nearistocratic, inzestrat cu virtutile unei rase nearistocratice, adica a unor oameni incapabili de dominatie, lip­siti de autoritate si totodata insuficienti lor insisi: savantul este dotat cu harnicie, cu o docila resemnare in privinta locului sau pe scara sociala, cu ponderatie si moderatie in privinta aptitudinilor si necesitatilor, el poseda instinctul de a-i ghici pe cei ase­meni lui si de a le intui trebuintele, ca de pilda acel dram de independenta, bucatica de pajiste verde fara de care nu poate exista linistea necesara muncii, pretentia de a fi stimat si apreciat (ceea ce presupune mai intai si pe deasupra posibilitatea de a fi cunos­cut si recunoscut -), aureola unui bun renume, dorinta certifi­carii neincetate a valorii si utilitatii sale, prin care trebuie sa fie biruita neincrederea interioara care renaste mereu in strafundul inimii tuturor oamenilor lipsiti de independenta si a tuturor ani­malelor de turma. Fiind de soi nearistocratic, savantul sufera fireste de bolile si proastele maniere specifice acestuia: el este burdusit cu invidie meschina, iar ochii sai au agerimea ochilor linxului cand trebuie sa zareasca slabiciunile celor care ii sunt superiori si la nivelul carora nu poate parveni. El este prietenos, dar prietenia lui iti vine in intampinare doar la pas, si nu se revarsa.; iar tocmai in fata oamenilor marelui torent el ramane inghetat si rezervat, - ochii ii devin atunci lacuri netede si respingatoare pe oglinda carora nu se mai increteste unda nici unui entuzi­asm, a nici unei simpatii. Cauza celor mai rele si mai primejdi­oase fapte de care este capabil un savant salasluieste in el insusi, in constiinta mediocritatii soiului din care face parte: si anume, in acel iezuitism al mediocritatii care actioneaza instinctiv cu scopul de a nimici omul de exceptie, cautand sa rupa sau - mai degraba! -sa destinda toate arcurile incordate. Fireste, este vor­ba de o destindere precauta, cu mana grijulie -, destinderea ar­cului cu o prietenoasa compasiune: aceasta-i adevarata arta a iezuitismului care s-a priceput intotdeauna sa dea impresia unei religii a milei.

Cat ar fi de mare recunostinta pe care i-o datoram intotdeau­na spiritului obiectiv - si caruia dintre noi nu i s-a facut macar o data lehamite de moarte de intreaga subiectivitate si de bleste­mata ei ipsissimozitate? -, in cele din urma va trebui sa ne deprindem cu prudenta si fata de aceasta pornire de recunostinta si sa stavilim excesul prin care, in ultima vreme, detasarea si depersonalizarea spiritului este preamarita oarecum in chip de scop in sine, de mantuire si transfigurare: astfel se petrec lucru­rile in cadrul scolii pesimiste care, desigur, are motive temeinice sa acorde la randui ei onorurile supreme "cunoasterii dezinte­resate". Omul obiectiv, cel care spre deosebire de pesimist nu blestema si nu ocaraste, savantul ideal in care, dupa inmiite esecuri totale sau partiale, instinctul stiintific ajunge in sfarsit sa creasca si sa infloreasca, acest om este fara indoiala unul din cele mai pretioase instrumente din cate exista: insa el trebuie sa fie manuit de un altul mai puternic. El este doar o unealta, s-o spunem pe sleau: el este o oglinda, - si nu un "scop in sine". Omul obiectiv este cu adevarat o oglinda: obisnuit sa se supuna tuturor celor doritoare sa fie cunoscute, lipsit de vreo alta place­re in afara de aceea pe care i-o ofera cunoasterea, de "oglindi­rea" lor; - el asteapta evenimentele si se asterne in fata-le cu gingasie, pentru ca suprafata si epiderma sa sa retina chiar si cele mai usoare urme, cele mai fugare atingeri ale fiintelor ima­teriale. Restul de "personalitate" care ii mai ramane i se pare omului obiectiv ca fiind ceva intamplator, adesea arbitrar, si mai adesea inoportun: intr-atat s-a preschimbat el intr-un loc de tre­cere si reflectare a formelor si intamplarilor straine. Incercand sa- si schimbe firul gandurilor si sa reflecteze la "sine", o face cu efort si nu arareori, fals; se confunda lesne pe sine insusi cu altcineva, se inseala in privinta propriilor sale necesitati, acesta fiind singurul domeniu in care da dovada de lipsa de finete si de neglijenta. Poate ca il chinuie vreo boala sau atmosfera inabusitoare si meschina in care este silit sa traiasca alaturi de sotia si de prietenii sai, sau poate ca resimte lipsa unor camarazi sau a unei companii, -- da. el se constrange chiar sa mediteze asupra propriului sau chin: zadarnic! Gandurile sale au si pornit-o aiurea, divagand spre vreun caz mai general, iar a doua zi el stie tot atat de putin ca si ieri cum sa-si amelioreze situatia. El si-a pier­dut seriozitatea fata de sine, si nici timp nu are la indemana: el e senin, dar nu din lipsa de griji, ci din lipsa de dexteritate si de aplicatie pentru grijile sale. Obiceiul de a le veni tuturor lucruri­lor si intamplarilor in intampinare, radioasa si spontana ospitali­tate pe care o ofera tuturor celor pe care ii intalneste, bunavointa lipsita de menajamente, primejdioasa lui nepasare fata de un Da sau un Nu; ah, de cate ori trebuie el sa se caiasca din pricina virtutilor sale! - fiind om, devine prea lesne un caput mortuum al acestor virtuti. Daca se cere din partea lui iubire sau ura, - si ma gandesc la intelesul pe care il dau acestor cuvinte Dumne­zeu, femeia si animalul -, : in ceea ce il priveste, va face tot ce poate si va da cat poate. Dar nu trebuie sa ne surprinda daca acest "tot" nu va fi prea mult, - si daca tocmai aici el se va dovedi neautentic, fragil, indoielnic si sfaramicios. Iubirea lui e lipsita de veridicitate, ura lui e artificiala, fiind mai degraba un tour de force, o vanitate meschina, o exagerare neglijabila. EI se dove­deste veridic numai in masura in care i se ingaduie sa fie obiec­tiv: seninul sau totalism este singurul domeniu in care continua sa actioneze conform "naturii" si, anume, "natural". Sufletul sau vesnic neted de oglinda nu se mai pricepe sa afirme, si nici sa infirme; el nici nu porunceste, nici nu deranjeaza. Je ne meprise presque rien - spune el intr-un glas cu Leibniz: nu treceti cu vederea si nu subestimati cuvantul presque! De asemenea, omul obiectiv nu constituie un model demn de urmat; el nu este nici premergatorul, nici urmasul cuiva; el se situeaza in general mult prea la distanta pentru a mai avea vreun motiv sa ia pozitie de partea Binelui sau a Raului. Confundandu-l multa vreme cu filo­zoful, cu educatorul cezarian, tiran al culturii, i s-a acordat prin aceasta o cinstire nemeritata si nu s-a observat ceea ce are mai esential, -faptul ca el este o unealta, un exemplar de sclav, fireste nu unul oarecare, ci unul de cel mai ales soi, dar ca. valoare in sine, o nulitate--presque rien! Omul obiectiv este un mecanism, un instrument de masura pretios, usor vulnerabil si dereglabil, o capodopera a artei oglinzilor, care trebuie menajata si pretuita; insa el nu reprezinta un tel, nu este o implinire sau o deschidere, nici vreun individ complementar prin care se justifica restul existentei, el nu este un sfarsit - si cu atat mai putin un inceput, o zamislire si o cauza prima, in el nu exista nimic vajnic, viguros, sigur de sine, dornic de dominatie: el este mai degraba un balon sensibil, umflat, fin si schimbator care trebuie sa astepte un continut si o forma dupa care sa se poata "modela", - de obicei, el este un om lipsit de forma si de continut, un om "dezintere­sat". in parenthesi fie spus, el este si pentru femei o cantitate neglijabila.

Daca in zilele noastre un filozof da de inteles ca nu este un sceptic, - nadajduiesc ca din descrierea de mai sus a spiritului obiectiv a reiesit aceasta - nu va fi agreat de nimeni; toti il vor privi cu un fel de timiditate, vor dori sa-i puna nenumarate intre­bari Pana si cei mai tematori ascultatori, numerosi azi ca frun­za si iarba, il vor considera de acum inainte primejdios. Auzindu-l cum tagaduieste scepticismul, ei se vor comporta de parca la urechile lor ar fi ajuns din departari un zgomot amenintator, de parca s-ar fi experimentat pe undeva un nou explozibil, vreo di­namita a spiritului, poate un fel de nihilina ruseasca recent des­coperita, un pesimism bonae voluntatis care nu se multumeste sa pronunte Nu-ul, sa-l voiasca, ci - oribila idee! - il si infaptuieste. Impotriva acestui soi de "bunavointa" - care este o vrere reala si efectiva de negare a vietii - se recomanda scepticismul, unanim recunoscut ca fiind cel mai bun somnifer si calmant din cate exis­ta astazi, dulcea, buna samanta de mac a scepticismului cel ador­mitor de constiinta; iar medicii timpurilor pe care le traim nu se dau in laturi sa-l prescrie insusi pe Hamlet in retetele lor, ca pe un remediu impotriva "spiritului" si a larmei sale subterane. ;,Nu-s oare indeajuns de pline toate urechile de zgomote supa­ratoare? spune scepticul, adept al linistii si totodata, un fel de agent al ordinii publice: acest Nu care razbate de sub pamant e ingrozitor! Taceti odata, cartite pesimiste!" Caci scepticul, crea­tura delicata, se inspaimanta si de o adiere; constiinta sa este invatata sa tresara la fiecare Nu, si chiar un Da raspicat si dur il face sa tresalte ca muscat. Da! si Nu! - acestea i se par potrivnice moralei; lui ii place, dimpotriva, sa-si sarbatoreasca virtutea printr-o nobila abstinenta, zicand bunaoara intr-un glas cu Montaigne: "ce stiu eu?" Sau cu Socrate: "eu stiu ca nu stiu nimic." Sau: "aici nu ma incumet sa incerc, aici nici o poarta nu se des­chide in fata-mi." Sau: "de vreme ce e deschisa, la ce bun sa in­tru de indata?" Sau: "ce nevoie avem noi de toate aceste ipoteze pripite? Se prea poate ca renuntarea la toate ipotezele sa fie o dovada de bun-gust. Trebuie oare sa indreptati de indata si cu orice pret toate cele incovoiate? Toate gaurile trebuie neaparat astupate cu ceva calti? La ce bun graba asta? Timpul n-are timp? O, impielitatilor, nu puteti astepta un pic? Chiar si incertitudinea isi are farmecul ei, chiar si Sfinxul e o Circe, chiar si Circe a fost o filozoafa." - Astfel se consoleaza un sceptic; si cu adevarat, el are trebuinta de un pic de consolare. Caci scepticismul este ex­presia cea mai spirituala a unei anumite structuri fiziologice frecvente, denumita in limbaj comun debilitate nervoasa si ma­ladivitate; ea apare de fiece data cand intre rase sau clase inde­lung separate se produce o incrucisare decisiva si brusca. In fiinta noii generatii, careia prin sangele mostenit i s-au transmis ere­ditar norme si valori diferite, totul este neliniste, dezordine, in­doiala, experiment; energiile cele mai puternice devin o frana, virtutile insele se impiedica reciproc in procesul de crestere si fortificare, trupului si sufletului ii lipsesc echilibrul, centrul de greutate, siguranta pozitiei perpendiculare. Dar lucrul care se imbolnaveste si degenereaza cel mai profund in cazul unor ast­fel de corcituri este vointa: ei ignora totalmente independenta in luarea hotararilor, nu mai cunosc indrazneata placere de a voi, - chiar si in visele lor, ei se indoiesc de existenta "liberului arbitru". Din aceasta cauza, Europa de astazi, scena a unor tentative absurde si bruste de amestecare radicala a claselor si prin urmare si a raselor, este patrunsa din cap pana-n picioare de un scepticism cand nerabdator si pofticios care zboara din floare-n-floare, cand sumbru ca un nor saturat de semne de intrebare, - si-i satul adeseori de propria-i vrere, satul de moarte! Para­lizarea vointei: oriunde te uiti, dai peste acest infirm! Si adeseori e si sulemenit! Si inca ce ademenitor! EI are la indemana cele mai frumoase gateli si costumatii pentru a-si ascunde boala; de pilda, mai toate cele etalate in vitrine sub etichete ca "obiectivi­tate", "spirit stiintific", "l'art pour l'art"; "cunoastere pura si li­bera", care nu sunt altceva decat scepticism impopotonat si paralizare a vointei, -- acesta e diagnosticul pe care l-am stabilit eu maladiei europene. - Maladia vointei s-a raspandit in mod inegal pe teritoriul Europei: manifestandu-se cel mai virulent si mai multiplu in tarile cu cea mai veche cultura, ea dispare pe masura ce "barbarul" isi revendica inca - sau iarasi - drepturi­le, ascuns sub vesmintele slampete ale civilizatiei occidentale. Asadar Franta de astazi e tara in care vointa este cel mai grav bolnava, fapt la fel de lesne de dedus ca si de constatat; Franta, care a dat dovada intotdeauna de o magistrala dexteritate in a-si preschimba pana si funestele impasuri spirituale in farmec si seductie, isi exercita astazi asupra Europei dominatia culturala in chip de scoala si expozitie a tuturor vrajitoriilor scepticismu­lui. In Germania taria de a voi si vrerea exercitarii unei vointe indelungate este oarecum mai puternica, iar in nordul Germa­niei si mai puternica decat in centru; considerabil mai puternica in Anglia, Spania si Corsica, insotita fie de flegma, fie de indarat­nicie, - fara a mai pomeni de Italia care e prea tanara ca sa stie ce vrea, si care trebuie sa dovedeasca mai intai ca este capabila sa vrea -, aceasta energie este insa cea mai puternica si uimito­are in acel imens Imperiu de mijloc unde Europa este oarecum resorbita de Asia, si anume in Rusia. Acolo s-a agonisit si s-a acumulat de multa vreme taria de a voi, acolo vrerea asteapta ­nu se stie de-i vrere de negare sau de afirmare -, asteapta amenintatoare sa fie eliberata, ca sa imprumutam de la fizicienii zi­lelor noastre expresia lor predilecta. Pentru ca Europa sa scape de cea mai mare primejdie a sa nu ar fi suficiente doar niste raz­boaie in India si conflicte in Asia, ci ar fi nevoie si de revolutii interne, de faramitarea Imperiului in mici teritorii si, mai ales, de introducerea imbecilitatii parlamentare, laolalta cu obligatia valabila pentru fiecare de a-si citi ziarul la micul dejun. Nu spun ca acestea ar fi de dorit: mi-ar fi pe plac mai degraba contrariul lor, - ma gandesc la o sporire a primejdiei din partea Rusiei care sa determine Europa de a deveni la randul ei la fel de ame­nintatoare, si anume de a-si dobandi o vointa unica cu ajutorul unei noi caste care sa domine Europa, o voita indelunga, teribi­la, proprie, care sa-si poata fixa teluri peste milenii: - o data cu aceasta s-ar incheia in sfarsit indelung urzita comedie a faramitarii ei statale si, totodata, impestritarea sa de dinastii si democratii. S-a dus vremea politicii marunte: secolul viitor aduce cu sine lupta pentru dominatia mondiala, - obligativitatea marii politici.

In ce masura noua era razboinica in care noi, europenii, am intrat in chip vadit va favoriza poate si dezvoltarea unui nou fel de scepticism, mai viguros, iata o problema asupra careia as vrea sa ma pronunt deocamdata doar printr-o pilda, pe care cunoscatorii istoriei germane o vor intelege de indata. Fanaticul admirator al grenadierilor chipesi si inalti, cel care, fiind rege al Prusiei, a dat viata unui geniu militar si scep­tic - si, prin aceasta, in fond, germanului de tip nou care se afla tocmai intr-o victorioasa ascensiune - discutabilul si tras­nitul parinte al lui Frederic cel Mare poseda pe undeva el insusi gheara si grifura norocoasa a geniului: el stia de ce anu­me ducea lipsa Germania pe vremea aceea, lipsa de o suta de ori mai nelinistitoare si mai presanta decat cea a culturii si a formelor sociale, - aversiunea lui fata de tanarul Frederic pro­venea dintr-o profunda teama instinctiva. Lipseau barbatii: iar el banuia, necajindu-se amarnic, ca propriu-i fiu nu era indeajuns de viril. S-a inselat in aceasta privinta: dar cine oare au s-ar fi inselat in locul lui'? isi vedea fiul cazand in mrejele ateismului, a esprit-ului si a frivolitatii voluptuoase a france­zilor spirituali: ghici indaratul acestora pe marele vampir, pai­anjenul scepticismului; banuia starea jalnica si incurabila a unei inimi care nu mai e indeajuns de dura nici pentru Rau si nici pentru Bine, a unei vointe zdrobite care nu mai porun­ceste, nu mai poate porunci. Intre timp insa in fiul sau se infi­ripa noul scepticism, unul mai primejdios si mai dur-favorizat, cine stie in ce masura, tocmai de ura paterna si de melanco­lia glaciala a unei vointe solitare? -, scepticismul virilitatii te­merare, indeaproape inrudit cu geniul razboiului si al cuceririi, care si-a facut cea dintai aparitie in Germania in persoana lui Frederic cel Mare. Acest scepticism dispretuieste si, cu toate acestea, acapareaza; el submineaza si ia in posesie; nu crede, dar nu-si pierde credinta in sine; acorda spiritului o libertate primejdioasa, dar isi infraneaza inima cu severitate; aceasta este forma germana a scepticismului care, sub infatisarea unui fredericianism permanent, intensificat si spiritualizat, a tinut Europa o buna bucata de vreme sub dominatia spiritu­lui german si a suspiciunii sale critice si istorice. Multumita caracterului viril, invincibil si tenace al marilor filologi si isto­rici germani (care, daca examinam lucrurile cu luare- aminte, au fost totodata si artisti ai distrugerii si dezintegrarii, fara exceptie), in muzica si in filozofie s- a consolidat treptat, in ciu­da oricarui romantism, o conceptie noua despre spiritul ger­man, conceptie in care trasaturile scepticismului viril se reliefau in mod evident: aceasta bunaoara sub forma unei in­drazneli a privirii, a cutezantei si duritatii mainii care diseca, a vointei perseverente de a intreprinde calatorii primejdioase de descoperire, expeditii spirituale in regiuni polare veghea­te de ceruri pustii si amenintatoare. Probabil ca au motive intemeiate cei care, fiind oameni de omenie cu inima calda si spiritul superficial, isi fac cruce tocmai in fata acestui spirit: cet esprit fataliste, ironique, mephistophelique il numeste, nu fara infiorare, Michelet. Insa daca vrem sa resimtim cat de mult ne onoreaza aceasta teama de "virilitate" in spiritul german, prin care Europa a fost trezita din a sa "toropeala dogmatica", sa ne aducem aminte de conceptia precedenta care trebuia depasita cu ajutorul celei noi, - sa ne amintim ca n-a trecut prea multa vreme de cand, cu o aroganta dezlantuita, o femeie masculinizata indraznea sa-i recomande pe ger­mani simpatiei Europei, prezentandu-i in chip de poetasi prostanaci, blanzi, cu inima de aur si vointa de carpa. Sa in­telegem in sfarsit pe de-a-ntregul uimirea lui Napoleon in mo­mentul in care l-a intalnit pe Goethe: ea oglindeste ideea pe care si-o facuse lumea secole de-a randul in privinta "spiritu­lui german". "Voila un homme!" - cu alte cuvinte: "iata un barbat in carne si oase! Si eu care ma asteptam sa vad doar un neamt!"

Presupunand asadar ca imaginea filozofilor viitorului contine vreo trasatura care sa indice posibilitatea ca acestia sa fie sceptici in sensul aratat mai sus, prin aceasta ar fi desemnata doar o anumita particularitate a lor - si nu ei insisi. La fel de indreptatit ei s-ar putea sa-si zica critici; si cu siguranta ca vor fi experimentatori. Prin numele cu care am indraznit sa-i botez am subliniat deja categoric vocatia pentru experiment si placerea pe care o afla in el acesti filozofi: sa fie oare aceasta din cauza ca, fiind critici din cap pana-n picioare, ei vor dori sa se slujeasca de experiment intr-un sens nou, poate mai larg sau mai primejdios? Tre­bui-vor ei, posedati de pasiunea cunoasterii, sa depaseasca cu cutezatoarele si dureroasele lor experiente limitele incuviintate de gustul milos si molesit al unui secol demo­cratic? - Nu incape nici o indoiala: acesti oameni ai viitoru­lui se vor putea dispensa mai putin decat oricine altcineva de calitatile serioase si intr-un fel nelinistitoare care il deosebesc pe critic de sceptic, ma refer la siguranta evaluari­lor, la manuirea constienta a unei metode unice, la curajul rafinat necesar solitudinii si responsabilitatii de sine; mai mult, ei isi vor marturisi gustul pentru negatie si disectie, precum si o anumita cruzime chibzuita ce se pricepe sa manuiasca bisturiul cu siguranta si precizie, chiar daca ini­ma sangereaza. Ei vor fi mai duri (si poate ca nu numai fata de ei insisi) decat ar dori-o oamenii de omenie, iar daca vor intra in relatii cu "Adevarul", o vor face nu din pricina ca acesta le-ar "placea" sau i-ar "inalta' si i-ar "entuzias­ma": - dimpotriva, departe de ei fi-va credinta ca adevarul e menit sa ofere asemenea desfatari ale simturilor. Ei, spi­rite severe, ar zambi daca vreunul ar spune: "cugetarea a­ceasta ma inalta: cum ar putea sa nu fie adevarata?' sau: "opera aceasta ma incanta: cum ar putea sa nu fie frumoa­sa?" sau: "artistul acesta ma face mai mare: cum ar putea el sa nu fie mare?" - si poate ca, in fata tuturor acestor deformatii exaltate, idealiste, efeminate, hermafrodite, surasu­lui lor i s-ar adauga si un veritabil dezgust, iar cel care ar sti sa patrunda in tainuitele strafunduri ale inimii lor, cu greu ar putea da acolo peste intentia de a impaca "senti­mentele crestine" cu "gustul antic" si, cu atat mai putin, cu "parlamentarismul modern" (impaciuitorism intalnit, se pare, chiar si la filozofi, in acest secol plin de incertitudine si, prin urmare, deosebit de conciliant). Disciplina critica si obisnuinta care duce la curatenie si rigoare in domeniul spiritului, iata calitati pe care acesti filozofi ai viitorului le vor pretinde nu numai de la ei insisi: si chiar de se vor man­dri cu ele, purtandu-le ca pe o podoaba, - cu toate acestea, nu vor dori sa fie numiti critici din pricina acestora. Ei vor considera ca o grava ofensa la adresa filozofiei decretarea, atat de frecventa in zilele noastre: "Filozofia insasi este critica si o stiinta critica- atat si nimic mai mult!" In ciuda ovatiilor pe care le-a repurtat aceasta evaluare a filozofiei din partea tuturor pozitivistilor din Franta si Germania (si nu-i exclus ca ea sa fi flatat chiar inima si gustul lui Kant: sa ne amintim de titlurile principalelor sale lucrari): noii nostri filozofi vor spune totusi: criticii sunt unelte ale filo­zofilor si, tocmai din aceasta cauza, fiind niste unelte, ei nu sunt nici pe departe filozofi! Chiar si marele Chinez din Konigsberg n-a fost decat un mare critic. ­

Cer insistent sa se risipeasca in sfarsit confuzia prin care lucratorii in filozofie, si oamenii de stiinta in general sunt identificati cu filozofii, - cer ca tocmai in acest domeniu sa se aplice cu strasnicie legea "fiecaruia partea sa", sa nu se dea mult prea mult unuia si mult prea putin celuilalt. Se prea poa­te ca pentru educatia adevaratului filozof este necesar ca el sa fi urcat toate aceste trepte pe care servitorii sai, lucratorii stiintifici ai filozofiei, s- au oprit - a trebuit sa se opreasca; poate ca adevaratul filozof trebuie sa fi fost candva el insusi critic si sceptic si dogmatic si istoric, ba chiar si poet si colectionar si calator si dezlegator de enigme si moralist si vizionar si "spi­rit liber" si aproape totul pe lume, pentru a parcurge intreaga circumferinta a valorilor si sentimentelor umane si pentru ca, inzestrat cu o multitudine de ochi si constiinte, sa poata scru­ta cu privirea din inaltul piscurilor toate zarile indepartate, din strafundul abisului toate inaltimile, din tainita ungherului toate intinderile. Insa toate acestea nu sunt decat conditii pre­alabile ale indatoririi sale: indatorirea, ea insasi, vrea altceva. - ea ii pretinde ca el sa creeze valori. Lucratorii in filozofie, croiti dupa nobilul tipar al lui Kant si Hegel, vor avea de cer­cetat si formulat o cantitate uriasa de evaluari - adica sedimentele de valori, creatiile valorice de odinioara care au ajuns la dominatie si au fost denumite "adevaruri" - aceasta in do­meniul logicii sau al politicii (al moralei) sau in cel artistic.

Acestor cercetatori le va reveni sarcina de a clarifica si cum­pani, de a face comprehensibile si maniabile toate cele intam­plate si evaluate pana acum, de a prescurta Indelungul si insusi "timpul", de a triumfa asupra intregului trecut: iata o sarcina uriasa si minunata a carei indeplinire poate satisface cu siguranta chiar si cele mai sensibile orgolii, cele mai per­severente vointe. Insa adevaratii filozofi sunt poruncitori si legiuitori: ei sunt cei care spun "astfel trebuie sa fie!", ei sunt cei care determina pentru intaia oara Incotro?-ul si Pentru ce?-ul omenirii, dispunand in acest scop de lucrarile prelimi­nare ale tuturor lucratorilor in filozofie, de toti cei care au tri­umfat asupra trecutului, - ei isi intind bratele creatoare inspre viitor, si in mainile lor toate cele ce exista si au existat vreoda­ta devin un mijloc, o unealta, un baros. "Cunoasterea" lor e creatie, creatia lor e legiferare, vrerea lor de adevar este ­voita de putere. - Exista in zilele noastre asemenea filozofi? Existat-au vreodata asemenea filozofi? Nu trebuie oare sa existe asemenea filozofi?

Am din ce in ce mai mult impresia ca filozoful, fiind omul necesar al zilei de maine si poimaine, s-a aflat, a trebuit sa se afle dintotdeauna in contradictie cu prezentul sau: de fiecare data, inamicul sau era idealul Azi-ului. Toti acesti extraordi­nari premergatori ai omenirii numiti filozofi, care arareori s-au simtit ei insisi prieteni ai intelepciunii, ci mai curand nebuni dezagreabili, primejdioase semne de intrebare -, si-au gasit o indatorire dura, involuntara si imperioasa, o indatorire a carei maretie au descoperit-o in cele din urma in rolul de constiinte neimpacate ale vremii lor. Manuindu-si bisturiul vivisectional tocmai in virtutile vremii, ei si-au tradat propriul secret: ei cunosteau o noua maretie a omului, o cale noua si neumblata spre augmentarea acestuia. Ei descopereau de fiece data cata ipocrizie, lenevie, indiferenta si indolenta, cata minciuna se ascunde indaratul mult-slavitului ideal al moralitatii contem­porane lor, cata virtute perimata: de fiecare data ei spuneau: "noi trebuie sa ne indreptam intr-afara, intr-acolo unde voi, cei de azi, va veti simti mai cu osebire dezradacinati'. Intr-o lume a "ideilor moderne" care ar dori sa-l proscrie pe fiecare in coltul si "specialitatea" sa, filozoful, presupunand ca mai pot exista filozofi in zilele noastre, s-ar simti constrans sa de­duca marimea omului si insasi notiunea de "marime" de-a dreptul din voluminozitatea si multiplicitatea sa, din totalita­tea sa in diversitate: el ar determina chiar valoarea si rangul fiecaruia in functie de cantitatea si varietatea pe care o poate purta si asuma, in functie de amploarea pe care o poate da responsabilitatii sale. Astazi gustul si virtutea epocii slabesc si dilueaza vointa, nimic nu e mai la moda decat slabiciunea vointei: deci in idealul filozofului notiunea "marimii" trebuie sa cuprinda tocmai taria vointei, duritatea si aptitudinea de­ciziilor de lunga durata, ideal la fel de indreptatit precum doc­trina si idealul inversat al unei umanitati sfioase, renuntatoare, smerite si altruiste, croite pe masura unei epoci inversate, care, asemenea secolului al XVI-lea, a suferit din pricina acu­mularii energiei de vointa si a celor mai furtunoase torente si maree ale egoismului sau. In vremea lui Socrate, printre oa­meni cu instinctele ostenite, printre vechii atenieni conserva­tori care se abandonau - in bratele "fericirii", dupa cum spuneau ei, in bratele placerii de fapt-oameni care continuau sa mestece fara incetare vechile vorbe pompoase la care felul lor de viata nu le mai dadea de mult vreun drept, se prea poa­te ca ironia era necesara grandorii sufletesti, certitudinea aceea socratica malitioasa proprie batranului doctor si ple­beu care, cu o privire ce spunea pe intelesul tuturor: ,,ce va tot prefaceti in fata mea! aici - noi suntem egali!', taia la fel de necrutator in propria-i carne precum si in carnea si inima "aristocratului". Astazi, dimpotriva, in Europa in care animalul de turma este singurul caruia i se acorda cinstire, singu­rul care distribuie onoruri, in care "egalitatea drepturilor" s-ar putea mult prea lesne preschimba in egalitatea intru nedrep­tate: vreau sa spun, in conditiile unui razboi general indreptat impotriva a tot ceea ce este rar, necunoscut, privilegiat, impo­triva omului superior, a sufletului superior, a datoriei superio­are, a responsabilitatii superioare, a abundentei de potenta creatoare si a autoritatii dominatoare - astazi notiunea "mari­mii" contine calitatile de a fi distins, de a trai numai pentru tine, de a putea fi deosebit si izolat de ceilalti, de a fi nevoit sa traiesti pe cont propriu; iar filozoful isi va destainui cate ceva din propriul ideal afirmand: "cel mai mare este omul cel mai solitar, cel mai tainuit, cel mai deosebit, omul aflat dincolo de Bine si de Rau, stapanul virtutilor sale, cel prea-plin de vointa; iar maretia sa insemne: a putea fi deopotriva multiplu si uni­tar, amplu si complet". si va intreb iarasi: maretia, in zilele noastre - e ea oare cu putinta?

E greu sa inveti ce este un filozof, caci e' un lucru imposibil de explicat: trebuie sa o "stii" din experienta, - sau sa fii inde­ajuns de mandru ca sa nu o stii. Dar in ziua de azi toata lumea vorbeste despre lucruri de care nu poate avea nici cea mai mica idee, si aceasta se intampla mai des si mai grav in legatu­ra cu filozoful si cu conditiile filozofice: - deosebit de putini sunt cei care le cunosc, care sunt indreptatiti sa le cunoasca, iar toate parerile populare in privinta lor sunt false. Astfel se pe­trec lucrurile de pilda in cazul acelei convietuiri pur filozofice intre o spiritualitate indrazneata si exuberanta, care alearga presto, si o severitate si necesitate dialectica ce nu se potic­neste vreodata, convietuire necunoscuta din experienta de ma­joritatea ganditorilor si savantilor, si pe care, de aceea, ar califica-o drept neplauzibila de indata ce vreunul ar incerca sa le vorbeasca despre ea. Ei isi imagineaza orice necesitate ca pe o nenorocire, o obligatie neplacuta de a te supune si de a fi constrans; iar gandirea insasi trece pentru ei drept o activita­te inceata, sovaitoare, un fel de truda adeseori "vrednica de Sudoarea nobililor" - si nicidecum ceva usor, divin, strans in­rudit cu dansul si cu zburdalnicia! "A gandi" si a lua un lucru "in serios", a-l privi "cu gravitate" - pentru ei, acestea sunt notiuni de nedespartit: de altele n-au avut "parte". Din acest punct de vedere artistii au un fler mai rafinat: ei sunt cei care stiu ca sentimentul lor de libertate, de subtilitate, de plenipotenta, de randuire, dispunere si modelare creatoare ajunge la apogeu tocmai in momentele cand ei isi subordoneaza toate actiunile unei necesitati, nelasand nimic la voia "arbitraru­lui" - pe scurt, in ei se realizeaza atunci unitatea dintre nece­sitate si "liberul arbitru". Exista in sfarsit o ierarhie a starilor sufletesti care se afla in raport cu ierarhia problemelor; iar problemele supreme ii resping cu neindurare pe toti cei care cuteaza sa se apropie de ele fara a fi predestinati prin elevatia si forta spiritualitatii sa le rezolve. Ce-are a face ca in jurul lor se imbulzesc flexibile capete cosmopolite sau bravi mecanici si empirici neindemanatici, dupa cum se poate vedea adeseori in zilele noastre, toti dand sa se apropie si chiar sa patrunda, cu ambitia lor plebeiana, in acest "Lacas al lacasurilor"! Insa pe aceste covoare picioare de neciopliti nu vor pasi in vecii vecilor: legea strabuna a lucrurilor s-a ingrijit de aceasta; in fata acestor nedoriti, portile raman inchise, chiar de se vor napusti in ele cu capetele, zdrobindu-si-le! Trebuie sa fii nas­cut pentru a avea acces la o lume superioara; sau, ca s-o spu­nem mai limpede, trebuie sa fi fost ales pentru ea: dreptul la filozofie - in sen sul general a' cuvantului - poate fi obtinut nu­mai pe baza originii, chiar si in. acest domeniu stramosii, "vita" sunt factori decisivi. Pentru aparitia filozofului este necesara munca preliminara a numeroase generatii; fiecare dintre virtutile sale trebuie sa fi fost dobandita, cultivata, mostenita, incarnata una cate una, nu numai mersul si zborul indraznet, usor si subtil al gandirii ci, inainte de toate, promptitudinea asumarii marilor responsabilitati, maretia privirii dominatoa­re ce se inalta si se scoboara, sentimentul detasarii de vulg si de ale sale indatoriri si virtuti, binevoitoarea ocrotire si apara- s re acordata tuturor celor neintelesi si calomniati, fie ca-i Dum­nezeu sau diavolul - bucuria si exercitiul marii justitii, arta de a porunci, amploarea vointei, privirea calma ce arareori se in­dupleca sa admire, sa se inalte, sa iubeasca

Partea a saptea: virtutile noastre

Virtutile noastre? - Probabil ca si noi le mai avem, chiar daca, ce-i drept, ele nu sunt acele virtuti naive si neindema­natice pe care le respectam la stramosii nostri, tinandu-i tot­odata la distanta. Noi, europenii de poimaine, primii nascuti ai secolului al XX-lea, - cu intreaga noastra curiozitate pri­mejdioasa, cu multiplicitatea noastra, cu mestesugitul nostru travesti, cu cruzimea fragila si oarecum edulcorata a spiritu­lui si simturilor noastre, - claca e sa avem virtuti, pesemne ca acestea nu pot fi decat dintr-acelea care s-au deprins cel mai bine sa se acomodeze cu cele mai intime si mai dragi inclinatii ale noastre, cu nevoile noastre cele mai arzatoare: ei bine, sa pornim dar in cautarea lor prin labirinturile noastre! -in care, dupa cum se stie, multe lucruri se ratacesc, iar cate unele se pierd fara urma. si exista oare ceva mai frumos pe lume de­cat sa-ti cauti propriile virtuti? Nu e oare aceasta aproape sinonim cu a crede in propriile virtuti? Dar acest "a crede in virtutile tale" nu este in fond echivalentul "constiintei curate" de altadata, acea venerabila si stufoasa cosita de notiuni pe care bunicii nostri o atarnau indaratul crestetului si, de multe ori, chiar indaratul ratiunii lor? Asadar, se pare ca, oricat de putin ne-am considera demodati, venerabili si batraniciosi, dintr-un anumit punct de vedere noi suntem totusi nepoti demni de astfel de bunici, noi, cei din urma europeni cu constiinta curata: noi mai purtam, ca si ei, aceeasi cosita. ­Ah! De-ati sti ca in curand, foarte curand - se vor schimba multe! ­

Precum in imparatia stelelor se intampla uneori ca doi sori sa determine orbita uneia si aceleiasi planete, in anumite cazuri, sorii de culori diferite ce lumineaza cateodata o singu­ra planeta, revarsand asupra-i o lumina cand rosie, cand ver­de, prinzand-o apoi simultan in razele lor si inundand-o cu lumina multicolora: tot astfel, noi, oamenii moderni, datorita mecanismului complicat al "cerului nostru astral" - suntem determinati de morale felurite; actiunile noastre se ilumineaza rand pe rand in culori diferite si arareori sunt univoce, - si nu de putine ori se intampla ca faptele noastre sa fie baltate.

Sa-ti iubesti dusmanii? Cred ca s-a deprins strasnic acest pre­cept: caci el se aplica astazi in mii de cazuri, atat in particular cat si in general; cateodata se intampla chiar un lucru si mai elevat, mai sublim - si anume, ne deprindem sa dispretuim ceea ce iu­bim, si de-a dreptul ceea ce iubim mai profund: - dar toate acestea se petrec inconstient, fara zarva, fara fast, cu acea pudoare si discretie a bunatatii care ingheata pe buze cuvintele solemne si formulele virtuoase. Morala in chip de atitudine - iata ceva ce nu este azi pe gustul nostru. si acesta-i un progres: la fel precum progres a fost si cel realizat de tatii nostri in momentul in care religia in chip de atitudine a ajuns sa le fie potrivnica gustului, laolalta cu ostilitatea si amaraciunea voltairiana indreptata impo­triva religiei (si toate maimutarelile liber-cugetatoare de odinioara). Oricat s-ar stradui toate litaniile puritanilor, toate predicile moralistilor si oamenilor "de treaba", ele nu reusesc sa acompa­nieze cantul constiintelor noastre, dansul spiritelor noastre.

Feriti-va de cei care pun mare pret pe faptul de a li se recunoaste tactul si finetea discernamantului moral: ei nu ne vor ierta in veci daca au dat gres in prezenta noastra (sau, mai ales, in privinta noastra) -inevitabil, ei devin instinctiv defai­matorii si daunatorii nostri, chiar si atunci cand continua sa ne fie "prieteni'. - Fericiti cei uituci: caci ei isi uita si propriile nerozii.

Psihologii francezi - si unde s-ar mai putea gasi azi psiho­logi in alta parte decat in Franta? - nu se mai satura sa savure­ze placerea amara si multipla pe care o afla in betise bourgeoise, de parca - in fine, prin aceasta ei se dau oarecum de gol. Flaubert de pilda, burghezul cumsecade din Rouen, a ajuns in cele din urma sa nu mai vada, sa nu mai auda si sa nu mai guste nimic altceva: - era felul sau de a practica un maso­chism de o rafinata cruzime. si acum, pentru variatie, - caci acest subiect devine cu timpul anost -, v as oferi un alt prilej de desfatare: este vorba de perfidia inconstienta de care o dovedesc toate bunele, bondoacele, bravele spirite mediocre in raporturile lor cu spiritele superioare si cu misiunea aces­tora, perfidie iezuita lucrata in broderie fina, de o mie de ori mai fina decat a fost vreodata inteligenta si gustul acestei bur­ghezii, chiar si in momentele ei de apogeu -- mai fina chiar decat inteligenta victimelor sale -: aceasta, ca un argument in plus intru dovedirea faptului ca, dintre toate varietatile de inteligenta din cate au fost descoperite pana in prezent, "in­stinctul" este cel mai inteligent. Pe scurt, psihologilor, studiati filozofia "regulii" in lupta cu "exceptia"; veti avea prilejul sa asistati la un. spectacol care: i-ar imbucura pana si pe zei si a lor malitiozitate! Sau, ca s-o spunem si. mai lamurit: aplicati vivisectia asupra "omului cumsecade", pe homo banae voluntatis pe voi insiva!

Sentintele si condamnarile morale constituie razbunarea preferata pe care cei spiritualmente marginiti o aplica impotri­va celor mai putin marginiti decat ei, ele sunt totodata un fel de despagubire pentru faptul de a fi fost dezmosteniti de natura si, in sfarsit, un prilej de a dobandi spirit si de a deveni rafinati: ­rautatea spiritualizeaza. Inima le e imbucurata pana-n strafunduri de faptul ca exista un criteriu prin care se pot masura de la egal la egal cu cei coplesiti cu darurile si privilegiile spiritului: ­ei lupta pentru "egalitatea tuturor in fata lui Dumnezeu", si, pen­tru aceasta, ei au nevoie de credinta in Dumnezeu. In randurile lor pot fi gasiti cei mai inversunati adversari ai ateismului. Daca vreunul le-ar spune ca "o spiritualitate elevata nu sufera com­paratie cu onorabilitatea si cumintenia unui ins de rand care nu are alte calitati in afara moralitatii sale", i-ar face sa turbeze de furie: - de aceea ma voi feri s-o fac. As vrea mai degraba sa-i flatez, spunandu-le ca nici spiritualitatea elevata nu poate lua nastere decat in chip de produs final al calitatilor morale: ca ea este o sinteza a tuturor calitatilor atribuite omului "moral pur si simplu", calitati dobandite, una cate una, printr-o disciplina sustinuta, in urma unui exercitiu indelungat si de-a lungul poate al unui sir intreg de generatii; ca spiritualitatea elevata nu este altceva decat forma spiritualizata a justitiei si a acelei severitati binevoitoare care se simte menita sa mentina ierarhia in lume, pana si intre lucruri - si nu numai intre oameni.

La auzul elogiilor atat de populare aduse in prezent omului "dezinteresat", trebuie sa luam cunostinta, expunandu-ne poa­te unor oarecari primejdii, incotro se indreapta in fond intere­sele multimii si care sunt in general lucrurile care il preocupa temeinic si profund pe omul obisnuit - din categoria acestuia facand parte si oamenii instruiti, chiar si savantii si, dupa toa­te aparentele, si filozofii. Rezultatul care se desprinde din aceasta cercetare ne arata ca marea majoritate a lucrurilor de care se intereseaza si care ii atrag pe toti cei cu gusturi mai delicate si rasfatate, pe toate fiintele superioare, omului obis­nuit ii apar ca fiind totalmente "lipsite de interes": - consta­tand ca cineva se consacra totusi acestor lucruri, el califica actiunea desinteresse si se minuneaza ca este cu putina sa actionezi "dezinteresat". S-au gasit si filozofi care se pricepura sa confere acestei uimiri plebeiene si o expresie ademenitoa­re, mistico- transcendentala (- poate din pricina ca nu cunosteau din experienta firea superioara?? -, in loc sa constate adevarul gol-golut, banal, ca actiunea "dezinteresata" este de fapt o actiune deosebit de interesanta si interesata, cu conditia ca -- "Dar dragostea?" - Cum? Dupa parerea voastra o actiune care are ca mobil dragostea, tocmai ea, poate fi o actiune "lipsita de egoism"? Dar, neghiobilor -! "Dar elogierea celui care se sacrifica?" - Cel care a facut cu adevarat un sacrificiu stie ca pentru aceasta el a cerut si a primit ceva in schimb ­renuntand poate la ceva din sine in folosul unei alte parti a sinelui -, ca a sacrificat dincoace pentru a dobandi in schimb mai mult dincolo, poate pentru a deveni in general mai mare sau, cel putin, pentru a se simti "mai mare". Ne aflam aici insa intr-un domeniu al intrebarilor si raspunsurilor in care un spi­rit mai rasfatat zaboveste fara placere: caci aici adevarul abia isi mai poate inabusi cascatul pentru a putea raspunde. La urma urmei, adevarul e o femeie: ea nu trebuie siluita.

Se intampla - spunea un pedant moralist, un chitibusar al moralei - sa-l respect si sa-l pretuiesc cu osebire pe un om dezinteresat: si nu din pricina ca e dezinteresat, ci pentru ca imi pare ca el este indreptatit sa-i fie de folos unui alt om pe propria-i cheltuiala. In cele din urma, se pune mereu aceeasi intrebare, si anume, care dintre cei doi trage foloasele si care ponoasele. Bunaoara, in cazul unui om predestinat si nascut pentru a porunci, lepadarea de sine si modesta retragere in laturi ar constitui nu o virtute, ci irosirea acesteia: asa vad eu lucrurile. Orice morala altruista care se da drept absoluta si se adreseaza tuturor, pacatuieste nu numai fata de bunul gust: ea constituie o incitare la vicii de omisiune, o ispitire in plus disimulata sub masca umanitarismului - si de-a dreptul o ade­menire si pagubire a celor superiori, mai rari, a celor privilegiati. Moralele trebuie constranse sa se incline inainte de toate in fata ierarhiei, sa- si asume greutatea propriilor pretentii arogante, - pana ce toate isi vor da seama in cele din urma ca e un lucru imoral sa spui: "ceea ce u convine unuia trebuie sa-i convina si celuilalt". - Astfel grai pedantul si bonomul meu moralist: merita el sa fie zeflemisit pentru felul in care indem­na astfel moralele la moralitate? Daca vrei sa-i ai pe cei ce rad de partea ta, trebuie sa te feresti sa ai prea multa dreptate; bunul gust contine chiar si un graunte de injustitie.

La auzul predicilor care propovaduiesc in zilele noastre com­patimirea - iar cel care stie sa asculte cum trebuie isi va da sea­ma ca in momentul de fata nici nu se mai propovaduieste vreo alta religie in afara acesteia -, psihologul sa faca bine si sa-si ciuleasca urechile: din toata vanitatea si zarva caracteristica acestor predicatori, (ca si tuturor predicatorilor de altfel) el va auzi razbatand un sunet ragusit, un geamat, adevarata voce a dispretului de sine. Acest dispret face parte integranta dintr-un proces aflat de un secol incoace intr-o continua intensificare, pro­cesul de intunecare si uratire a Europei (cele dintai simptome ale sale fiind deja atestate printr-o melancolica scrisoare a lui Galiani catre Madame d'Epinay): dar nu-i exclus ca dispretul sa stea de-a dreptul la originea procesului! Omul "ideilor mo­derne", acest maimutoi orgolios, este stapanit de o teribila nemultumire de sine: acesta e un fapt de necontestat. El patimeste, in vreme ce vanitatea ii impune ca el doar sa "compatimeasca" -­

Corcitura europeana - un plebeian indestul de urat, daca te uiti bine - are neaparat nevoie de un travesti: pentru el istoria este un fel de depozit doldora de costume. Fireste, el constata ca nici un costum nu i se potriveste, - si atunci le schimba neconte­nit. Luati aminte la trecerea acestui vartej schimbator de mode si. mascarade stilistice prin secolul al XIX-lea; si nu-mi treceti cu vederea nici clipele de deznadejde in care ne dam seama ca "ni­mic nu ni se potriveste" -. N-are nici un rost sa ne fataim impopotonati in moribus et artibus cu vesminte in stil romantic sau clasic sau crestin sau florentin sau barocco sau "national': nimic nu ne "vine bine"! Insa "spiritul", si mai cu seama "spiritul istoric" reuseste sa se aleaga cu un profit pana si din aceasta deznadejde: fara incetare cate un nou esantion de trecut si de strainatate este incercat, retusat, dat la reforma, reambalat si, mai ales, studiat: - suntem cel dintai secol erudit in puncto "cos­tume", vreau sa spun in materie de morale, profesiuni de credinta, gusturi artistice si religii, fiind pregatiti temeinic, cum n-a mai fost secol vreodata, pentru un bal mascat in stil mare, pen­tru cea mai spirituala exuberanta si veselie carnavaleasca, pen­tru culmile transcendentale ale supremei imbecilitati si ale persiflarii aristofanice. Se prea poate ca tocmai aici vom desco­peri domeniul harazit inventivitatii noastre, domeniu in care chiar si noi vom mai putea da dovada de originalitate, de pilda in chip de parodisti ai istoriei universale si mascarici ai lui Dumne­zeu, - si chiar daca nimic din cele ale prezentului nu are viitor, s-ar putea ca rasul nostru, tocmai el, sa mai aiba un viitor!

Simtul istoric (cu alte cuvinte aptitudinea de a deslusi cu rapiditate ierarhia evaluarilor potrivit carora a trait un popor, o societate, un om, "instinctul divinatoriu" pentru relatiile din­tre aceste evaluari, precum si pentru raportul dintre autorita­tea valorilor si autoritatea fortelor active): acest simt istoric, asupra caruia noi europenii ridicam pretentii de proprietate, l-am dobandit ca urmare a starii fermecatoare si smintite de semibarbarie in care a fost aruncata Europa prin amesteca­rea democratica a claselor si raselor, - secolul al XIX-lea a fost cel dintai care l-a cunoscut, in chip de al saselea simt al sau. Datorita acestui amestec, sufletele noastre "moderne" sunt invadate de toate formele si modalitatile de viata ale civilizatiilor trecutului care au coexistat si s-au suprapus anevoie odinioara, de acum inainte instinctele noastre se reintorc, ras­pandindu-se care incotro, noi insine fiind un fel de haos -: in cele din urma, dupa cum am spus, "spiritul" isi dobandeste din aceasta un profit. Semibarbaria trupurilor si dorintelor noas­tre ne inlesneste pretutindeni intrari tainice pe care un oare­care secol aristocratic nu le-ar fi putut gasi nicicand, intrari ce ne conduc mai ales in labirintul culturilor nedesavarsite si in­spre toate semibarbariile cate au existat vreodata pe pamant; si, avand in vedere ca cea mai considerabila parte a civilizatiei umane de pana acum n-a fost decat o semibarbarie, "simtul istoric" nu inseamna altceva decat simtul si instinctul pentru toate lucrurile, gustul si limbajul pentru toate lucrurile: iar prin aceasta el se dovedeste pe data un simt nearistocratic. De exemplu, noi ne-am deprins sa-l gustam din nou pe Homer: si se prea poate ca acest lucru constituie progresul nostru cel mai de pret, caci oamenii unei culturi aristocratice (francezii din secolul al XVII-lea, ca Saint-Evremond de pilda care ii reproseaza al sau esprit vaste, sau insusi Voltaire, ecoul acestei culturi) nu s-au priceput si nu se pricep sa-l asimileze, - nepermi­tandu-si placerea de a se delecta cu el. Deosebit de categori­cele acceptari si respingeri ale gustului lor, dezgustul lor intotdeauna gata sa spuna Nu, rezerva lor sovaielnica fata de tot ceea ce e strain, teama de a se dovedi lipsiti de bun-gust chiar si atunci cand sunt imbolditi de o vie curiozitate, si in general reaua voita pe care o arata fata de toate civilizatiile aristocratice si suficiente lor insile cand vor sa-si marturiseas­ca cate-o noua nazuinta, nemultumirea fata de lucrurile care le sunt proprii, admiratia fata de bunurile strainatatii: toate acestea ii dispun si ii orienteaza pe aristocrati sa se pronunte defavorabil chiar si in privinta celor mai bune lucruri din lume, dar care nu sunt proprietatea lor si nu vor putea deveni prada lor, - nici un alt simt al unor astfel de oameni nefiind mai inex­plicabil decat simtul istoric si curiozitatea sa umila si plebeia­na. Acelasi lucru il putem spune si despre Shakespeare, aceasta uimitoare sinteza de gusturi spaniole, maure, saxone, care pe un locuitor al Atenei antice, prieten al Iui Eschil, l-ar fi facut sa moara de ras sau de suparare: insa noi - noi luam de-a buna toata aceasta impestriteala cumplita, acest talmes-bal­mes de lucruri dintre cele mai delicate, grosolane, artificiale si, cu o familiaritate si cordialitate secreta, le savuram in chip de rafinamente artistice ce ne-au fost harazite tocmai noua, fara sa ne lasam catusi de putin tulburati de duhoarea si veci­natatea plebei engleze in care a vietuit arta si gustul lui Shake­speare, ca si cand ne-am preumbla pe Chiaja napolitana: cu toate simturile starnite, vrajiti si docili, ne urmam drumul fara sa ne sinchisim de miasmele haznalelor din cartierele plebei­ene. Incontestabil, fiind oameni ai "simtului istoric", noi avem propriile noastre virtuti -, noi suntem nepretentiosi, altruisti, modesti, indrazneti, deosebit de stapani pe sine, plini de devo­tament, de recunostinta, de rabdare, de amabilitate: - pose­dandu-le, poate ca nu dam dovada de prea mult "bun-gust". Sa recunoastem dar, in sfarsit: pentru noi, oameni ai "simtului istoric", din trecut cele mai grele de priceput, de simtit, de gustat si de iubit si fata de care nutrim idei preconcepute si aproape ostilitate, sunt tocmai momentele de perfectiune si de finala maturitate ale tuturor civilizatiilor si artelor, adevarata noblete a operelor si a oamenilor, clipa lor de autosuficienta alcyoniana, oglinda neinvolburata a marii lor, poleiala si raceala cu care ni se infatiseaza toate lucrurile care au atins desavar­sirea. Poate ca marea noastra virtute, simtul istoric, se afla intr-un antagonism necesar cu bunul-gust, cel putin cu cel mai bun gust, poate ca ne vine greu, ezitam, si reusim sa reproducem in noi doar sub constrangere acele scurte, trecatoare si supreme imprejurari ferice, transfigurari ale vietii omenesti, care apar pe neasteptate risipindu-si pe alocuri razele sclipi­toare: clipele miraculoase in care o forta puternica adasta de bunavoie in fata incomensurabilului si nemarginitului, - clipe in care ea resimte un adaos de placere rafinata in a se imblanzi si a incremeni pe neasteptate, oprindu-se locului, in nemiscare, pe un sol ce inca mai trepideaza. Masura ne este straina, s-o recunoastem; ceea ce ne atata simturile este tocmai atractia infinitului, a nelimitatului. Asemeni calaretului care se avanta inainte pe bidiviul sau inspumat, noi, oamenii moderni, noi, se­mibarbarii, lasam haturile din maini - si gustam clipa supre­mei noastre fericiri tocmai in cea mai mare primejdie.

Hedonism, pesimism, utilitarism, eudemonism: toate aceste modalitati de gandire care masoara valoarea lucrurilor in functie de gradul de placere si de durere, adica in functie de starile si faptele secundare care le insotesc, sunt niste conceptii superficiale, naivitati pe care orice om constient de puteri­le sale constructive si de constiinta sa artistica le poate privi doar de sus, cu ironie si compatimire. Compatimirea cu voi! desigur, nu e vorba despre compatimire asa cum o intelegeti voi: ea nu are nimic de-a face cu compatimirea fata de "sara­cia sociala', fata de "societatea" cu ai sai bolnavi si schilozi, cu viciosii si infirmii din nascare care zac pe pamant jur-impre­jurul nostru; cu atat mai putin e vorba de compatimirea fata de paturile de sclavi nemultumiti, oprimati, agitati care na­zuiesc la dominatie - sau, dupa cum o numesc ei, la "liberta­te". Compatimirea noastra este o compatimire mai elevata, mai departe-vazatoare; - noi vedem in ce fel se micsoreaza omul, in ce fel il micsorati voi! - si sunt momente in care com­patimirea voastra ne provoaca o angoasa de nedescris si ne impotrivim ei, - momente in care seriozitatea voastra ne pare mai primejdioasa decat toate frivolitatile. Voi ati vrea, daca s-ar putea - si nu exista vreun "daca s-ar putea" mai nebu­nesc ca acesta - sa desfiintati suferinta; iar noi? - noi vrem mai degraba sa traim mai elevat si mai greu decat am trait vreodata! Bunastarea, in felul in care o intelegeti voi - nu cons­tituie un scop, noua ea ne pare a h un sfarsit! O stare prin care omul devine pe data ridicol si detestabil, - si care ne face sa-i dorim. disparitia! Disciplina suferintei, a marii suferinte - stiti oare ca aceasta disciplina a fost singura care a infap­tuit toate inaltarile de pana acum ale omului? Tensiunea su­fletului in nefericire, care ii inoculeaza vigoare, fiorul pe care il resimte la vederea marii pieiri, inventivitatea si indraznea­la de care da dovada in purtarea, rabdarea, talmacirea, explo­atarea nefericirii, si toate cele ce i-au fost daruite din domeniul profunzimii, misterului, mastii, spiritului, vicleniei, maretiei: -n-au fost oare toate acestea obtinute prin suferinta, prin dis­ciplina marii suferinte? In om se afla imbinate creatura si creatorul: in om se afla materie, fragment, prisos, lut, noroi, nebunie, haos; dar in el salasluieste si un creator, un sculptor, duritatea barosului, contemplatia divina si ziua a saptea ­pricepeti voi aceasta contradictie? si ca a voastra compati­mire se adreseaza "creaturii din om", celei care va trebui modelata, zdrobita, forjata, daltuita, arsa, topita, purificata, ­celei care trebuie sa sufere si care, inevitabil, va suferi? Iar compatimirea noastra - intelegeti dar catre cine se indreap­ta compatimirea noastra inversata, de vreme ce ea se impotriveste compatimirii voastre, celei mai rele dintre toate molesirile si slabiciunile? - Asadar, compatimire impotriva compatimirii! - Insa, s-o spunem inca o data, exista alte ches­tiuni, superioare tuturor acestor probleme ale placerii, dure­rii si compatimirii; si orice filozofie care se reduce la acestea din urma ramane o naivitate. ­

Noi, imoralistii! Aceasta lume a noastra, in care noi suntem cei carora le e dat sa se teama si sa iubeasca, aceasta lume a­proape invizibila si inaudibila a subtilelor porunci, a subtilelor supuneri, o lume a "Aproximativ"-ului din toate punctele de ve­dere, lume tepoasa, amagitoare, taioasa, afectuoasa: cu adevarat, lumea aceasta e strasnic protejata impotriva spectatorilor groso­lani si a curiozitatii indiscrete! Strans in juru-ne s-a tesut plasa si camasa deasa a indatoririlor, si noi nu ne putem elibera din ea -, tocmai prin aceasta suntem, si noi, "oameni ai datoriei!" E ade­varat, dantuim uneori in "lanturile" noastre si printre "palosele" noastre; mai adeseori, nu-i mai putin adevarat, scrasnim din dinti din pricina lor, exasperati de duritatea tainuita a sortii noastre. Dar orice am face, e-n zadar: prostanacii si aparenta ni se opun, spunand despre noi ca am fi "oameni lipsiti de indatoriri" -pros­tanacii si aparenta vor fi intotdeauna impotriva noastra!

Onestitatea - presupunand ca ea e virtutea noastra, de care noi, spirite libere, nu ne putem descotorosi - ei bine, vom por­ni de-acum s-o dezvoltam cu intreaga noastra malitiozitate si iubire si nu vom osteni vreodata in a ne "desavarsi" intru ones­titate, singura virtute care ne-a mai ramas: fie ca odata stralu­cirea ei sa adaste precum un ironic crepuscul auriu, peste aceasta civilizatie imbatraninda si gravitatea ei inabusitoare, posomorata! Si daca totusi intr-o buna zi onestitatea ne va os­teni si va suspina si se va tolani si ii vom parea mult prea duri si si-ar dori o viata mai buna, mai usoara, mai delicata, ase­menea unui viciu agreabil: sa ramanem duri, noi, cei din urma stoici! si sa-i trimitem intr-ajutor toate cele diabolice din launtrul nostru - dezgustul fata de grosolanie si aproximatie, nitimur in vetitum-ul nostru, aventuroasa indrazneala, cu­riozitatea noastra sireata si alintata, cea mai subtila, cea mai camuflata, cea mai spirituala vointa a noastra de putere si de biruinta universala, cea care, plina de dor, da tarcoale si forfoteste in jurul tuturor imparatiilor viitorului, - sa-i venim intr-ajutor "Dumnezeului" nostru cu toti "diavolii" nostri! Pe­semne ca din pricina asta vom fi confundati cu altii - ce-are a face! Se va spune: "«onestitatea» lor - e de fapt diabolismul lor si nimic mai mult" - ce-are a face! si chiar de-ar avea drep­tate! N-au fost oare toti zeii de pana acum diavoli sanctificati si rebotezati? si, la urma urmei, ce stim noi despre propria noastra fiinta? si ce nume binevoieste sa poarte spiritul care ne calauzeste (e o chestiune de denumire)? Cate spirite salas­luiesc oare in noi? Onestitatea noastra, - sa luam aminte, noi, spirite libere, ca nu cumva ea sa devina vanitatea noastra, gateala si trufia noastra, marginirea noastra, nerozia noas­tra! Toate virtutile inclinata spre nerozie, toate neroziile in­spre virtute; "ca sfantul de prost", se spune in Rusia, - sa luam aminte sa nu devenim pana la urma, din pricina onestitatii, niste sfinti plicticosi! Nu-i oare viata insutit de prea scurta ca sa ne mai putem - si plictisi? Ar trebui sa credem de-a drep­tul in viata vesnica, pentru a --­

Fie-mi iertata descoperirea ca intreaga filozofie morala de pana acum a fost plicticoasa si a facut parte dintre somnifere - si ca prin nimic "virtutea" n-a fost mai compromisa in ochii mei decat prin aceasta plicticosenie a avocatilor ei: ceea ce nu inseamna ca as nesocoti utilitatea generala a acestui ca­racter plictisitor. Este important ca oamenii care mediteaza asupra moralei sa fie cat se poate mai putini, - prin urmare, este deosebit de important ca morala sa nu devina cumva, intr-o buna zi, interesanta! Dar fiti fara grija! Situatia de as­tazi este la fel precum a fost dintotdeauna: nu vad pe nimeni in Europa care ar putea nutri (sau sugera) ideea ca meditatia asupra moralei ar putea deveni primejdioasa, riscanta, ademenitoare, - ca in ea ar putea exista vreun dram de fatalita­te! Cercetati-i bunaoara pe neobositii si inevitabilii utilitaristi englezi, priviti-i cum umbla ei de colo-colo, greoi si respecta­bili, pasind pe urmele lui Bentham (o parabola homerica ar spune-o mai lamurit), precum a pasit el insusi, la randul lui, pe urmele respectabilului Helvetius (nu, acest Helvetius, ce senateur Pococurantel[5] nu era un om primejdios, ca sa ne ex­primam ca Galiani -). Nici o idee noua, nimic care sa semene cat de cat cu o intorsatura si incretitura mai subtila a vreunei idei vechi, nici macar o istorie efectiva a celor gandite anteri­or: in general, o literatura imposibila, in caz ca nu te pricepi s-o condimentezi cu o picatura de malitiozitate. De fapt, chiar si in acesti moralisti (care trebuie cititi cu ganduri ascunse, daca trebuie cititi cu tot dinadinsul -) s-a strecurat vechiul viciu englez ce se numeste cant, tartuferia morala disimulata de aceasta data sub forma noua a spiritului stiintific; nu lip­sesc nici respingerile secrete ale remuscarilor de care o rasa de fosti puritani va suferi de buna-seama, in pofida oricaror indeletniciri stiintifice cu morala. (Nu e oare moralistul opusul puritanului? si anume, un ganditor care considera mora­la discutabila, plasata sub semnul intrebarii, pe scurt, o problema? A te indeletnici in acest chip cu morala nu e asadar - imoral?) La urma urmei, cu totii ei nu doresc decat sa indrep­tateasca moralitatea engleza: caci prin ea va fi slujita cel mai bine umanitatea, sau "interesul general", sau "fericirea celor multi", ba nu! fericirea Angliei; din toate puterile ei dau sa se convinga ca nazuinta dupa fericirea englezeasca, vreau sa spun, dupa confort si fashion (si pe deasupra, un fotoliu in Parlament) ar fi totodata calea cea mai buna a virtutii, mai mult, ca tot ceea ce a existat pana acum in lume in materie de virtute a constat tocmai dintr-o asemenea nazuinta. Nici una dintre aceste greoaie animale de turma cu constiinta nelinistita (care pledeaza cauza egoismului intocmai ca si pe aceea a bunastarii generale -) nu vrea sa stie si nici sa auda ca "bunastarea generala" nu este un ideal, un tel, o notiune cat de cat sesizabila, ci doar un vomitiv, - ca ceea ce ii convine unuia nu-i poate conveni nici pe departe celuilalt, ca revendi­carea unei morale valabile pentru toata lumea nu constituie altceva decat prejudicierea oamenilor superiori, pe scurt, ca intre oameni, si, prin urmare, si intre morale exista o ierar­hie. Acesti utilitaristi englezi sunt un soi de oameni modesti si mediocri din cap pana-n picioare si, precum am mai spus: in masura in care ei sunt plictisitori, nu gasim cuvinte suficien­te de lauda pentru a le pretui marea utilitate. Ei ar trebui sti­mulati: oarecum in felul in care se incearca aceasta in poezioara care urmeaza:

Cinste voua, bravi hamali de ricsa,

Cu cat mai mult dureaza, cu-atat va-i mai pe plac, capul si genunchii mereu mai tepeni vi se fac, lipsiti de zel si fara haz,

Incurabili mediocri,

Sans genie et sans esprit!

In secolele tarzii care se             mandresc pe buna dreptate cu umanitatea lor, persista inca o teama atat de mare si de superstitioasa fata de "animalele salbatice fioroase", (tocmai dominatia asupra lor constituind mandria acelor secole mai umanitare) incat pana si adevarurile evidente au fost trecute sub tacere, ramanand, oarecum printr-o intelegere tacita, inexprimate secole la rand, deoarece ele aveau aerul ca tre­zesc la viata acele fiare in sfarsit ucise. Poate ca ma expun la anumite riscuri lasand sa-mi scape un astfel de adevar: n-au decat sa-i captureze altii si sa-i dea de baut "laptele gandirii blajine", pana ce se va reintoarce, linistit si uitat, in cusca in care dormita. - Trebuie sa ne revizuim ideile privitoare la cru­zime si sa deschidem bine ochii; trebuie sa ne deprindem cu nerabdarea, pentru ca astfel de erori arogante si grosolane sa inceteze o data pentru totdeauna sa se mai fataie virtuoa­se si impertinente in fata-ne, cum sunt de pilda erorile in­tretinute de catre vechii si noii filozofi in privinta tragediei. Aproape tot ceea ce numim noi "civilizatie superioara' are la baza spiritualizarea si aprofundarea cruzimii - aceasta e con­vingerea mea; "fiara salbatica" n-a fost nicidecum ucisa, ea traieste, freamata, numai ca - s-a zeificat. Cruzimea este cea care produce voluptatea dureroasa a tragediei; senzatiile pla­cute in savurarea asa-numitei compasiuni tragice si, de fapt, in toate cele sublime, pana la culmile celor mai subtile fioruri ale metafizicii, isi datoreaza dulceata numai si numai graun­telui de cruzime amestecat in ele. Ce il atrage pe roman in arena, pe crestin in extazul crucii, pe spaniol in fata rugurilor sau la luptele de tauri, pe japonezul zilelor noastre care da navala la tragedii, pe lucratorul suburbiilor pariziene care duce dorul revolutiilor sangeroase, pe wagneriana care cu vointa inhibata se lasa "coplesita" de Tristan si Isolda? Cu totii, ei savureaza si nazuiesc sa soarba in ei cu o ardoare misteri­oasa tocmai licorile aromate ale marii Circe pe nume "Cru­zimea". Fireste ca trebuie izgonita totodata si neghioaba psihologie de odinioara care stie sa ne invete doar ca cruzi­mea ia nastere la vederea suferintei altcuiva: se poate afla placere, o placere cat se poate de mare, chiar si in propria-ti suferinta, in a-ti-provoca-suferinta, - si ori de cate ori omul se lasa induplecat la lepadarea de sine, in sensul religios al cuvantului, sau la automutilare, precum o practicau fenici­enii si ascetii, sau, in general, la renuntarea la nevoile sim­turilor si ale carnii, la umilinta, la convulsii puritanice de pocainta, la vivisectia constiintei si la pascaliana sacrifizio dell'inteletto, cruzimea sa este aceea care in taina il ademe­neste si il imboldeste, fiorul cel primejdios al cruzimii in­dreptate impotriva lui insusi. In fine, luati in consideratie si recunoasteti faptul ca insusi cunoscatorul, aplicand constrangerea asupra spiritului sau, potrivnic inclinatiei aces­tuia si adeseori impotriva dorintelor inimii sale - si anume, spunand Nu atunci cand ar dori sa aprobe, sa iubeasca, sa adore -, actioneaza in chip de artist si adept al cruzimii: orice coborare spre profunzimile si temeliile lucrurilor constituie prin ea insasi o siluire, o vrere de indurerare a vointei funda­mentale a spiritului, care se avanta fara incetare spre aparenta si suprafata, - in orice vrere de cunoastere se afla si cate o picatura de cruzime.

Probabil ca nu se va putea intelege prea mult din cate am spus pana acum despre o "voita fundamentala a spiritului": fie-mi ingaduita o explicatie. - Acel lucru poruncitor, pe care norodul il numeste "spirit", vrea sa fie si sa se simta stapan peste cele ce salasluiesc inlauntrul si in jurul sau: el nutreste vrerea de a preschimba multiplicitatea in simplicitate, o vrere ce imbina, subjuga, domina, o vrere cu adevarat suverana. In aceasta privinta, necesitatile si posibilitatile sale sunt identice cu cele pe care fiziologii le constata in cazul tuturor celor ce vietuiesc, cresc si se inmultesc. Aptitudinea spiritului de a-si apropria cele ce-i sunt straine se manifesta printr-o puternica inclinatie de a asimila noul vechiului, de a simplifica complexul, de a neglija sau de a indeparta de la sine cele absolut contradic­torii: de asemenea, el accentueaza arbitrar anumite trasaturi si linii ale fragmentului de "lume exterioara" strain de el, scotandu-le in evidenta, falsificandu-le potrivit nevoilor sale. In afara de acestea, in vederile sale intra asimilarea de noi "experiente", randuirea lucrurilor noi in serii vechi, - asadar, cresterea; mai precis, sentimentul cresterii, sentimentul pu­terii sporite. Tot acestei vreri ii slujeste si un instinct al spiri­tului in aparenta opus, o hotarare brusca si eruptiva de a ignora, de a se izola de bunavoie, de a-si zavori ferestrele, un refuz intim adresat unuia sau altuia dintre lucruri, o respingere a oricarei apropierii, o atitudine de defensiva fata de multe lucruri ce ar putea fi cunoscute, o stare de multumire cu obscu­ritatea, cu orizontul ce se limiteaza, o acceptare si incuviintare a ignorantei: toate acestea ii sunt necesare in functie de gra­dul pe care l-a atins puterea sa de asimilatie, "capacitatea sa de digestie", ca sa ne exprimam in pilde - si, intr-adevar, "spi­ritul" se aseamana cel mai mult cu un stomac. Tot aici trebuie amintita si vointa ocazionala a spiritului de a se lasa inselat, poate cu sagalnica banuiala ca lucrurile stau altfel si nu astfel, prefacandu-se ca nu baga de seama inselaciunea, bucuria pe care i-o provoaca orice incertitudine si orice echivoc, placerea triumfatoare de a se retrage de bunavoie in stramtorarea si tai­nita unui ungher, de a privi lucrurile din imediata lor apropiere, cercetandu-le doar la suprafata, de a le vedea marite, micsora­te, dislocate, infrumusetate, placerea secreta pe care i-o pro­voaca arbitrarul tuturor acestor manifestari ale puterii. In sfarsit, e vorba aici de acea predispozitie nu lipsita de inconveniente a spiritului de a induce in eroare celelalte spirite si de a se pre­face in fata lor, acea permanenta presiune si constrangere a unei forte creatoare aflata in continua metamorfoza si fluctuatie: prin aceasta, spiritul isi savureaza multitudinea mastilor, sire­tenia si, de asemenea, sentimentul sau de siguranta, - tocmai arta sa proteica este cea care il protejeaza si il disimuleaza cu adevarat! - Aceasta vrere de aparenta, de simplificare, de masca, de mantie, pe scurt, de superficie - caci toate cele su­perficiale sunt o mantie - actioneaza impotriva sublimei por­niri a cunoasterii care il face pe om sa vada, sa vrea sa vada lucrurile in profunzimea, in complexitatea, in esenta lor: este vorba aici de un fel de cruzime a constiintei si gustului intelec­tual pe care orice ganditor curajos il va recunoaste in el insusi, presupunand ca si-a ascutit si si-a intarit suficient privirea pentru a se putea scruta pe sine, presupunand ca s-a deprins cu disciplina stricta si, de asemenea, cu cuvintele aspre. El va spune "exista o anumita cruzime in pornirile spiritului meu": -virtuosii si amabilii n-au decat sa incerce sa-l dezbare de ea! De fapt, s-ar da dovada de mai multa amabilitate daca, in locul cruzimii, s-ar barfi, s-ar susoti, s-ar lauda un fel de "onestitate excesiva", - a noastra, a spiritelor libere, foarte libere: - si oare chiar astfel va fi formulat intr-o buna zi - panegiricul nostru? Deocamdata - caci mai e vreme pana atunci - suntem cei din urma care dorim sa ne impopotonam cu astfel de zorzoane si franjuri de cuvinte morale: intreaga noastra truda de pana acum ne-a dezgustat tocmai de acest gust si de vesela lui opu­lenta. Ce vorbe alese, sclipitoare, zornaitoare, solemne: ones­titate, dragoste de adevar, dragoste de intelepciune, jertfire pe altarul cunoasterii, eroismul veridicitatii, - ele il pot face pe fitecine sa nu-si mai incapa in piele de mandrie. Insa noi, pust­nici si marmote, noi ne-am convins de mult, in tainita constiintelor noastre sihastre, ca aceasta venerabila pompa verbala apartine si ea vechilor gateli si boarfe si poleieli inselatoare ale inconstientei vanitati umane, ca sub astfel de zugraveli si retusuri magulitoare trebuie sa fie deslusit si recunoscut acelasi inspaimantator text primordial homo natura. A-l reintegra pe om in natura; a te instapani peste numeroasele, desartele si exaltatele interpretari si sensuri secundare care au fost scrijelite si mazgalite pana acum peste acel text origi­nal homo natura; a face ca de acum inainte omul sa adopte fata de om aceeasi atitudine pe care, calit prin disciplina stiintei, a adoptat-o deja fata de cealalta natura, a-l face sa reziste cu ochi neinfricati de Oedip si cu urechi astupate de Odiseu la cantecele ademenitoare ale batranilor pasarari metafizicieni care prea indelung i-au murmurat in urechi: "tu esti mai mult! tu esti mai mare! tu esti de o alta origine!" - se prea poate ca aceasta e o misiune bizara si nebuneasca, dar ea este o misiu­ne - cine ar putea s-o nege! De ce ne-am ales noi aceasta misiu­ne nebuneasca? Sau, cu alte cuvinte: "de ce tocmai cunoasterea?" - Toata lumea ne va pune aceasta intrebare. Iar noi, incoltiti fiind astfel, noi, cei care ne-am pus deja de nenumarate ori acee­asi intrebare, n-am gasit si nu gasim raspuns mai bun decat

Invatatura ne transforma, precum se intampla in cazul tutu­ror alimentelor care nu se limiteaza nici ele doar la a "intretine" organismul -: fiziologii o stiu asta. Insa in strafundul nostru, in "profunzime" exista fireste ceva cu neputinta de instruit, un gra­nit de fatum spiritual alcatuit din hotarari prealabile si raspun­suri la intrebari prealabile, selectionate. Orice problema cardinala se izbeste de un nestramutat "asa sunt eu": in legatura cu bar­batul si femeia, de pilda, un ganditor nu-si poate schimba pare­rea, el poate doar sa si-o definitiveze, - sa descopere pana la capat acele lucruri asupra carora isi "consolidase" in prealabil concep­tia. Pentru moment se gasesc solutionari care mai ales noua ne inspira o mare incredere; de acum inainte ele vor fi numite poa­te "convingerile" noastre. Mai tarziu - vom vedea in ele doar niste urme pe calea ce duce spre cunoasterea de sine, indicatoa­re ce ne ghideaza inspre problema care suntem noi insine, - sau, mai bine zis, inspre marea neghiobie care suntem noi insine, in­spre fatumul nostru spiritual, inspre acel lucru ineducabil de acolo, din "profunzime". - Dupa aceste amabilitati pe care mi le-am adresat din plin mie insumi, imi va fi poate ingaduit sa spun pe sleau cateva adevaruri despre "femeia in sine": presupunand ca se mai poate sti de acum inainte in ce masura sunt ele - ade­varurile mele.

Femeia doreste sa-si cucereasca independenta: pentru ace­asta, ea se porneste sa-i lamureasca pe barbati in privinta "fe­meii in sine' - iata unul dintre cele mai funeste progrese pe calea uratirii generale a Europei. Cate si mai cate nu vor sa scoata la iveala aceste neindemanatice incercari de stiintifi­citate si exhibitionism feminin! Femeia are atatea temeiuri pentru a se rusina! In ea e atata pedanterie, superficialitate, sacaiala scolareasca, ingamfare meschina, desfranare mes­china si lipsa de modestie meschina - uitati-va numai la com­portamentul ei fata de copii -, toate acestea fiind de fapt inabusite si infranate pana acum mai ales prin teama fata de barbat. Vai de noi daca intr-o buna zi "eternul plictis feminin" - si se gaseste din belsug! - se va incumeta sa iasa la iveala! Vai, daca femeia va incepe sa se dezvete radical si principial de subtilitatea si arta ei, arta gratiei, a jocului, a alungarii gri­jilor, a alinarii, a nepasarii, cand isi va uita delicata disponibi­litate de a raspunde placutelor dorinti! Se fac de pe-acum auzite voci feminine care, pe sfantul Aristofan! ne umplu de spaima; pe un ton amenintator si cu o franchete medicala, ni se aduce la cunostinta ce anume pretinde inainte de toate si la urma urmei femeia din partea barbatului. Nu-i oare aceas­ta dovada celui mai prost gust, ca femeia se pregateste astfel sa se initieze in stiinta? Pana in prezent, din fericire, astfel de clarificari erau treburi barbatesti, privilegii ale barbatilor ­ele se discutau "intre noi, barbatii"; citind toate cele scrise de femei despre "femeie", ne putem intreba in cele din urma, cu o doza buna de neincredere, daca femeia vrea oare intr-adevar sa se clarifice asupra ei insasi - si daca o poate voi In cazul in care femeia nu-si cauta prin aceasta o noua gateala - caci gateala face parte, nu-i asa, din eternul feminin? - ei bine, in­seamna ca ea vrea sa inspire teama: - sau sa obtina poate dominatia. Dar nu incape nici o indoiala, ea nu vrea adevarul: ce-i pasa femeii de adevar! Nu exista nimic m strain, mai potrivnic, mai ostil naturii feminine decat adevarul, - marea ei arta e minciuna, suprema ei indeletnicire e aparenta si frumusetea. S-o recunoastem, barbatilor: in femeie noi pretu­im si iubim tocmai aceasta arta, tocmai acest instinct: noi, cei care o ducem greu si care ne gasim alinarea langa aceste fiinte ale caror maini, priviri si gingase nebunii fac ca seriozi­tatea, gravitatea si profunzimea noastra sa ne para tot pe atatea rataciri. In sfarsit, ma intreb: a recunoscut vreodata o femeie profunzimea unei inteligente feminine, justetea unui sentiment feminin? si nu-i oare adevarat ca, privind lucrurile in mare, "femeia" a fost mai cu osebire desconsiderata toc­mai de catre femei - si nici pe departe de catre noi? - In ceea ce ne priveste, noi barbatii am dori ca femeia sa inceteze de a se mai compromite prin clarificarea ei: din grija fata de barbati si din crutare fata de femei s-a intamplat ca biserica a decre­tat: mulier taceat in ecclesia! In folosul femeii s-a intamplat ca Napoleon a dat de inteles mult-prea elocventei Madame de Staël: mulier taceat in politicis! - iar eu il consider un ade­varat feminist pe cel care le striga astazi femeilor: mulier ta­ceat de muliere!

E un indiciu al coruptiei instinctelor - nemaivorbind de­spre faptul ca este si un indiciu al prostului gust -, cand o femeie o invoca tocmai pe Madame Roland sau pe Madame de Staël sau pe Monsieur George Sand, de parca ele ar con­stitui un argument in favoarea "femeii in sine". In ochii barbatilor, mai sus amintitele sunt trei femei comice in sine - nimic mai mult! - ele fiind de-a dreptul cele mai bune contraargumente involuntare impotriva emanciparii si suveranitatii feminine.

Prostia in bucatarie; femeia in chip de bucatareasa; ingro­zitoarea nechibzuinta cu care se asigura hranirea familiei si a capului ei! Femeia nu cunoaste importanta mancarii: si vrea sa fie bucatareasa! Daca femeia ar fi fost o creatura ganditoa­re, ar fi descoperit in decursul practicii milenare a gatitului marile legi fiziologice, si ar fi anexat arsenalului ei si arta tamaduirii! Bucatareasa lipsita de har- absenta totala a ratiunii in bucatarie a fost cea care a intarziat si a prejudiciat cel mai mult evolutia omului: nici in zilele noastre situatia nu e mai buna. - Aviz fetelor mari.

Exista intorsaturi de fraza si sclipiri ale spiritului, exista sentinte in care, prin intermediul catorva cuvinte putine la numar, se cristalizeaza pe neasteptate o intreaga civilizatie, o intreaga societate. Astfel sunt bunaoara cuvintele spuse intamplator de Madame de Lambert fiului ei: "mon ami, ne vous permettez jamais que des folies qui vous feront grand plaisir!" - in treacat fie zis, iata vorba cea mai materna si mai inteleapta din cate au fost adresate vreodata unui fiu.

Felul in care Dante si Goethe au gandit in privinta femeilor - unul cantand ella, guardava suso, ed io in lei, celalalt traducand acest vers prin das Ewig-Weibliche zieht uns hinan[6]: nu ma indoiesc ca aceasta credinta starneste protestele tutu­ror femeilor de origine aleasa, caci ele gandesc asijderea in privinta Eternului - masculin

Sapte panseuri de femeie

De pregeti mult la a lui dorinta, il vezi taras, in suferinta!

E varsta, vai! dar ale stiintei brate dau puteri virtutii slabe.

Scumpetea-n vorba, negre vesminte - dau femeii multa minte.

Ca-s fericita, multumesc, dar cui? Lui Dumnezeu - si croitorului.

Tanar: o pestera-nflorata. Batran: un balaur se-arata.

Glezne fine, nume de neam, si chiar barbat - ce-as vrea sa-l am!

Vorba scurta, sens profund - magarita cade-n fund!

Femeile au fost tratate pana acum de barbati ca niste pasari ratacite din drum, care au coborat din inalturi pana la ei: ele treceau drept fiinte mai delicate, mai vulnerabile, mai sal­batice, mai ciudate, mai fermecatoare, mai inimoase decat barbatii -, dar care trebuie inchise in colivii pentru a nu-si lua zborul.

A da gres in privinta problemei fundamentale a "barbatului si a femeii", a tagadui antagonismul abisal si necesitatea unor relatii vesnic incordate intre ei, a visa ca barbatul si femeia ar putea avea vreodata drepturi egale, educatie nediferentiata, pretentii si obligatii similare: iata un semn tipic de obtuzitate, iar un gan­ditor care se arata obtuz tocmai in acest domeniu primejdios ­obtuzitate a instinctelor! - poate fi considerat suspect din toate celelalte puncte de vedere, ba mai mult decat atat, prin aceasta el s-a tradat, s-a dat de gol: probabil ca, pus in fata tuturor proble­melor fundamentale ale vietii, chiar si ale vietii viitoare, el se va dovedi la fel de "miop", nefiind in stare sa aprofundeze nici una din ele. Dimpotriva, un barbat care poseda o anumita profunzi­me a spiritului si a dorintelor sale, si totodata bunavointa capabi­la de severitate si de duritate, care se confunda lesne cu acestea, nu poate gandi in privinta femeii decat intr-un mod oriental: - si anume, el trebuie sa considere femeia o proprietate, un bun ce poate fi zavorat, o fiinta harazita servitutii, conditie in care ea se poate desavarsi, - el trebuie sa se situeze pe pozitiile imensei intelepciuni asiatice, a superioritatii instinctuale a Asiei, la fel precum au facut-o odinioara grecii, cei mai buni urmasi si inva­tacei ai Asiei, - grecii care, dupa cum se stie, de la Homer si pana in vremea lui Pericle, pe masura ce faceau progrese mai mari pe calea civilizatiei si a fortei, au devenit din ce in ce mai severi, pe scurt din ce in ce mai orientali in privinta femeii. Cat de necesa­ra, cat de logica si chiar omenesc dezirabila era aceasta atitudi­ne: iata o problema asupra careia am face bine sa meditam!

In nici un alt secol sexul slab nu a fost tratat de catre barbati cu atata consideratie ca in secolul nostru - aceasta face parte din tendintele si gusturile democratice, laolalta cu lipsa de res­pect fata de cei varstnici -: ce-i de mirare daca se si abuzeaza numaidecat de aceasta consideratie? Femeia vrea si mai mult, se invata sa revendice, ajunge sa vada in acest tribut de consi­deratie ce i se acorda aproape o ofensa, ar prefera concurenta si chiar lupta pentru drepturi: pe scurt, femeia isi pierde din pudoare. Sa adaugam pe data ca ea isi pierde si din bunul ei gust. Ea se dezvata sa se teama, de barbat: insa femeia care "s-a dezvatat de teama" isi abandoneaza prin aceasta si cele mai feminine instincte ale ei. Faptul ca femeia prinde curaj de indata ce calitatile inspiratoare de teama ale barbatului, s-o spunem pe sleau, cand virilitatea lui nu mai este voita si cul­tivata, acesta e un lucru normal si chiar destul de usor de inteles; ceea ce-i mai greu de priceput este faptul ca, totodata - femeia degenereaza. Or tocmai aceasta se intampla in zilele noastre: sa nu ne ascundem dupa degete! Pretutindeni unde spiritul industrial a iesit biruitor din lupta cu spiritul militar si aristocratic, femeia nazuieste sa cucereasca independenta economica si juridica a unui comis: "femeia-comis" ne asteapta la portile societatii moderne in curs de formare. In vreme ce ea cucereste astfel drepturi noi, aspira la dominatie si isi inscrie pe steagurile si steguletele ei lozinca "Progresul femeilor', vedem cu o cumplita claritate ca se petrece de-a dreptul contrariul: femeia regreseaza. De la Revolutia fran­ceza incoace influenta femeii in Europa a descrescut pe masu­ra ce drepturile si revendicarile ei sporeau; iar "emanciparea femeii", in cazul in care este dorita si ceruta insesi de femei (si nu numai de catre capete seci barbatesti) se dovedeste a fi un simptom ciudat al slabirii si faramitarii progresive a prin­cipalelor instincte feminine. In aceasta miscare se afla o doza de prostie, o prostie aproape masculina, de care o femeie nor­mala - asadar, inteligenta - s-ar rusina profund. A nu mai po­seda flerul care iti arata terenul pe care ai cele mai mari sanse de izbanda; a neglija antrenamentul in manuirea armelor care iti sunt proprii; a te arata lipsita de scrupule in fata barbatu­lui, mergand chiar pana la "a scrie carti" in locul bunei-cresteri si modestiei distinse, rafinate de odinioara; a te stradui cu o nerusinare virtuoasa sa distrugi credinta barbatului intr-un ideal fundamental diferit ce s-ar ascunde in fiinta femeii, credinta intr-un inefabil Etern-feminin, Inevitabil-feminin; a alunga cu o insistenta limbuta din capul barbatului ideea ca femeia trebuie intretinuta, ingrijita, protejata, crutata aseme­nea unui animal domestic delicat, ciudat de salbatic si adese­ori agreabil; neindemanatica si indignata cotrobaiala pentru a depista toate aspectele sclavagiste si iobagesti pe care le-a avut si le mai are pozitia femeii in ierarhia sociala (de parca sclavagismul ar constitui un contraargument si nu, mai de­graba, o conditie a tuturor civilizatiilor superioare, a tuturor progreselor culturale>: - ce altceva inseamna toate acestea decat faramitarea instinctelor feminine, renuntarea la femi­nitate? Fireste, in randul magarilor instruiti de sex masculin se gasesc destui prieteni ai femeilor, corupatorii lor, care le sfatuiesc sa renunte la feminitate si sa maimutareasca toate neroziile de care sufera ca de o boala "barbatul" european "virilitatea" europeana, - imbecili care ar dori sa coboare fe­meia la nivelul "culturii generale", al cititului ziarelor si al practicarii politicii. Se gasesc chiar unii care ar vrea sa faca din femei liber-cugetatoare si literate: de parca o femeie lipsi­ta de cucernicie n-ar constitui in ochii unui barbat profund si ateu o fiinta absolut respingatoare si ridicola -; aproape pre­tutindeni, nervii le sunt distrusi prin cea mai morbida si cea mai primejdioasa muzica din cate exista (ultimul racnet al mu­zicii noastre germane), pe zi ce trece ele sunt facute mai iste­rice si mai inapte pentru a-si indeplini cea dintai si cea din urma chemare a lor, anume aceea de a da nastere unor copii vigurosi. Se incearca mai cu seama "instruirea" lor si, dupa cum se spune, intarirea "sexului slab" cu ajutorul culturii: de parca istoria nu ne-ar fi invatat indeajuns de insistent ca "instruirea" omului a mers intotdeauna brat la brat cu debili­tarea lui - respectiv cu debilitarea, irosirea, imbolnavirea vointei, si ca femeile cu cea mai mare putere si influenta din lume (chiar mama lui Napoleon bunaoara) si-au datorat pu­terea si autoritatea asupra barbatilor tocmai puterii vointei lor- si nu dascalilor! Lucrul care inspira respectul si adeseo­ri chiar teama fata de femeie este natura ei, care e mai "natu­rala" decat aceea a barbatului, supletea ei pura, sireata, felina, gheara ei de tigru ascunsa in manusa, naivitatea egoismului ei, ineducabilitatea ei, salbaticia ei interioara; caracterul de neinteles, amplu si schimbator al dorintelor si virtutilor ei Ceea ce inspira mila, in ciuda fricii, fata de pisica primejdioa­sa si frumoasa care e "femeia" este ca ea pare mai suferinda, mai vulnerabila, mai dornica de mangaieri si mai osandita la deceptii decat oricare alt animal. Teama si mila: iata senti­mentele cu care a stat pana acum barbatul in fata femeii, mereu cu un picior lunecand in groapa tragediei, cea care te sfasie, desfatandu-te. - Cum? De-acum s-a sfarsit cu asta? Se lucreaza la eliberarea femeii din vraja? Incetul cu incetul, ea va deveni mereu mai plictisitoare? O, Europa! Europa! Cu­noastem animalul incornorat, cel pentru care ai simtit dinto­tdeauna cea mai mare atractie, cel din partea caruia te amenintau mereu primejdiile! Vechea-ti fabula s-ar putea pre­face iarasi in "istorie", - o enorma nerozie ameninta sa se instapaneasca din nou asupra ta si sa te rapeasca! si sub a­ceasta nerozie nu-i ascuns vreun zeu, nu! doar o "idee", o "idee moderna"! -­

Partea a opta: popoare si patrii

Am ascultat deunazi - si parca era din nou ca pentru intaia oara - uvertura la Maestrii cantareti de Richard Wagner: a­ceasta e o arta pompoasa, supraincarcata, greoaie si tarzie care are orgoliul de a presupune pentru intelegerea ei doua secole de muzica inca in viata: - ii cinsteste pe germani faptul ca un astfel de orgoliu si-a gasit justificarea! Ce de seve si forte, cate anotimpuri si climate se amesteca de-a valma in aceasta mu­zica! Ea ne pare cand invechita si straina, cand aspra si juveni­la, la fel de capricioasa uneori pe cat de fastuoasa si traditionala alteori, nu arareori poznasa, dar mai deseori dura si brutala, ­ea are inflacarare si indrazneala, infatisandu-se totodata in coaja moale si ingalbenita a fructelor care n-au mai apucat sa se coaca la vreme. Ea se revarsa larga si plina: si apoi, pe neas­teptate, apare un moment de ezitare inexplicabila, asemenea unei lacune ce se interpune intre cauza si efect, o apasare ce ne incita la visare, apasarea unui cosmar parca -, dar se si revarsa si se largeste iar vechiul fluviu al placerii, al placerilor multiple, al vechilor si noilor bucurii, laolalta mai ales cu bu­curia pe care o afla artistul in a se asculta pe sine, bucurie pe care nici nu incearca sa o ascunda, uimita incantare pe care i-o da constiinta inaltului grad de maiestrie al mijloacelor intrebuintate, mijloace artistice noi, dobandite recent si incer­cate pentru intaia oara aici, dupa cum pare sa ne destainuias­ca el. Muzica aceasta, in sfarsit, nu are in ea nimic frumos, nimic sudic, nici urma din delicata seninatate a cerului meri­dional, nici un dram de gratie sau de dans, si cu atat mai putin vreo vointa de logica; se simte chiar o anumita neindemanare, care mai este si accentuata, de parca artistul voia sa ne spu­na: "ea este intentionata, eu am vrut-o astfel"; o invesmantare greoaie, ceva barbar si solemn cu bunastiinta, o scanteiere de savante si venerabile giuvaire si daniele; ceva german, in sen­sul cel mai bun si cel mai rau al cuvantului, adica multiplu, inform si inepuizabil; o anumita vigoare germana, o abundenta sufleteasca ce se ascunde fara teama sub rafinamentele decadentei, - de-abia acolo simtindu-se poate cel mai in largul ei; o emblema veritabila si autentica a sufletului german, su­flet tanar si in acelasi timp imbatranit, rascopt si totodata prea-bogat in viitor. Acest gen de muzica exprima de minune parerea mea in privinta germanilor: ei sunt de alaltaieri si de poimaine, - ei n-au inca un Azi.

Noi, "bunii europeni": avem Si noi ceasuri in care ne permi­tem cate o doza buna de nationalism, cate o recadere si recidiva in bratele vechilor noastre iubiri si marginiri -v-am dat adine­aori un exemplu de acest gen -, ceasuri de efervescenta nationala, de angoase patriotice, ceasuri inundate de valurile tuturor celorlalte sentimente arhaice. Se prea poate ca spirite mai greoaie decat ale noastre ar avea nevoie de mai mult timp pen­tru a parcurge pana la capat evenimentele care in cazul nos­tru se desfasoara si se consuma in cateva ore; unora le-ar trebui o jumatate de an, altora o jumatate de viata, potrivit rapiditatii si capacitatii de digestie si "metabolism" a fiecaruia. Imi pot chiar imagina rase confuze si sovaitoare care, in Europa noas­tra cea grabita, sa aiba nevoie de cate o jumatate de veac pentru a reusi sa biruiasca astfel de accese atavice de patriotard mar­ginit la glia stramoseasca si sa se reintoarca la ratiune, vreau sa spun, la "bunul europeanism". Iar in vreme ce gandul ma ducea la toate aceste posibilitati, s-a intamplat sa fiu martorul unei discutii intre doi "patrioti' batrani - amandoi erau fara indoiala cam tari de urechi, caci nu vorbeau in soapta. "Ala n-are mai mult respect si habar de filozofie decat un taran sau un studentas oarecare - spunea unul din ei -: nu se pricepe deloc, e nestiutor. Dar ce-are a face asta in ziua de azi! Secolul acesta este secolul maselor: ele se gudura in fata tuturor celor masi­ve. in politicis asijderea. De se gaseste un om de stat care sa le inalte un nou turn Babel, un imperiu enorm cu o putere mon­struoasa, ele il vor numi «mare»: ce-are a face ca noi, mai prudenti si mai rezervati, n-am renuntat inca la vechea noastra credinta potrivit careia marea idee, numai ea, poate conferi maretie unei fapte si unei cauze. Presupunand ca un om de stat si-ar pune poporul in situatia de a fi silit sa practice de acum inainte o «politica mare» pentru care are prea putina aplicatie si pregatire: astfel ca ar trebui sa-si sacrifice virtutile sale ve­chi si neindoielnice de dragul unei noi si indoielnice mediocritati, -presupunand ca un om de stat si-ar osandi poporul la «a face politica» pur si simplu, in vreme ce acesta s-a indeletnicit si a cugetat pana acum la alte lucruri, mai bune, si in strafun­dul sufletului n-a reusit deocamdata sa se elibereze de un anu­mit dezgust prudent fata de agitatia, goliciunea si ciorovaiala infernala a popoarelor care s-au inchinat cu adevarat politicii: -presupunand ca un asemenea om de stat ar atata pasiunile si dorintele adormite ale poporului sau, ca i-ar infiera timidita­tea de pana acum si placerea de a se tine la distanta in chip de stigmate, ca l-ar invinovati pentru admiratia fata de cele strai­ne, pentru nemarginitul pe care il poarta in sine, ca i-ar depre­cia pornirile cele mai dragi, ca i-ar intoarce constiinta pe dos, ca i-ar stramtora spiritul, ca i-ar impune un gust «national», ­cum! un om de stat care le-ar infaptui pe toate acestea, care ar ispasi intreg viitorul poporului sau, presupunand ca acesta are intr-adevar un viitor, un asemenea om de stat ar fi oare mare?" "Fara indoiala! ii raspunse infocat celalalt batran patriot: alt­minteri nici n-ar fi putut sa izbuteasca! A fost o nebunie sa doreasca una ca asta? Dar poate ca la obarsie toate cele marete au fost nebunesti!" - "Abuz de expresie! striga interlocutorul sau: = puternic! puternic! puternic si nebun! Dar nu mare!" ­Batranii se infierbantasera vizibil, in vreme ce-si azvarleau ast­fel adevarurile unul in obrazul celuilalt; insa eu, pierdut in a mea fericire de pe alta lume, masuram timpul ce trebuie sa se scurga pana ce peste cel puternic se va instapani un altul si mai puter­nic, si imi spuneam ca in vreme ce spiritul unui popor se apla­tizeaza, spiritul altuia, prin compensatie, castiga in profunzime.

Fie ca se foloseste notiunea de "civilizatie" sau de "umani­zare" sau de "progres" in incercarea de a-l eticheta pe euro­peanul de astazi, si chiar daca se foloseste o formulare simpla, lipsita de lauda sau dojana, bunaoara expresia politica miscare democratica europeana: indaratul intregului decor moral si politic care se manifesta prin astfel de formulari se desfasoara un monstruos proces fiziologic aflat intr-o continua amplifi­care, - europenii sfarsesc prin a se asemana intre ei, detasan­du-se din ce in ce mai mult de conditiile in care iau nastere rase legate de clima si de clase sociale, ei se elibereaza din ce in ce mai mult de orice milieu determinat care in decursul secolelor putea sa-si lase amprenta, prin necesitati comune, asupra sufletelor si trupurilor, - se desfasoara asadar procesul lent al aparitiei unei umanitati fundamental supranationale si nomade care, din punct de vedere fiziologic, poseda ca trasatura distinctiva un maximum. de adaptabilitate. Acest pro­ces al europeanului in devenire, proces al carui tempo poate fi incetinit prin recidive apreciabile, dar care devine mai vehe­ment si se adanceste poate tocmai datorita acestora - una din recaderi fiind turbatul Sturm und Drang al "sentimentu-lui national" aflat inca in plina dezlantuire, laolalta cu ana­rhismul in ascensiune -: pesemne ca acest proces va duce la rezultate pe care naivii sai promotori si elogiatori, apostolii "ideilor moderne" au scontat cel mai putin. Noile conditii, proprii in general dezvoltarii unei umanitati egalitare si me­diocre - a unui animal de turma util, harnic, bun la toate si descurcaret- sunt totodata deosebit de propice sa dea nastere unor oameni ai exceptiei de cel mai primejdios si seducator soi. In vreme ce pe de o parte aceasta forta de adaptabilitate, pusa neincetat in fata unor conditii de existenta mereu noi si luand-o de la capat o data cu fiecare generatie, aproape cu fiecare deceniu, face imposibila afirmarea viguroasa a tipu­lui uman; in vreme ce impresia generala pe care o vor face acesti europeni ai viitorului va fi probabil aceea a unor mun­citori multilaterali, flecari, slabi de vrere si deosebit de adap­tabili, care vor avea nevoie de un stapan, de un comandant ca de painea lor cea de toate zilele; in vreme ce asadar procesul de democratizare a Europei tinde sa produca un tip uman pregatit pentru sclavie in cel mai subtil sens al cuvantului: pe de alta parte, in cazuri izolate si exceptionale, omul puternic nu va putea decat sa devina si mai puternic, si mai inzestrat decat a fost vreodata, - aceasta datorita educatiei sale lipsite de prejudecati, uriasei diversitati a deprinderilor, talentelor si mastilor sale. Ceea ce vreau sa spun este ca procesul de democratizare a Europei constituie totodata una din cauzele care duc involuntar la formarea tiranilor, - cuvantul luat in toate sensurile posibile, chiar si in cel spiritual.

Mi-a facut placere sa aflu ca soarele nostru se deplaseaza cu rapiditate in directia constelatiei Hercule: mi-e ingaduit sa sper ca omul de pe acest pamant va face asijderea? Cu noi in frunte, noi, bunii europeni! ­

A existat o vreme in care se obisnuia sa li se acorde germanilor epitetul magulitor de "profunzi": insa astazi, cand tipul cel mai eficient al noului germanism aspira la cu totul alte ono­ruri, regretand poate lipsa de "tupeu" a tuturor celor profun­de, este actuala si totodata patriotica banuiala ca elogiile de odinioara n-au fost decat niste amagiri: pe scurt, nu-i exclus ca profunzimea germana sa fie de fapt un lucru completamen­te diferit, mai rau, - un lucru de care, slava Domnului, suntem pe cale sa ne descotorosim cu succes. Sa incercam asadar sa ne revizuim conceptia despre profunzimea germana: pentru aceasta avem nevoie doar de un pic de vivisectie a sufletului german. - Sufletul german este inainte de toate multiplu, ete­rogen, fiind mai degraba o combinatie si o suprapunere decat o constructie veritabila: aceasta din pricina originii sale. Un german care s-ar incumeta sa afirme "o, vai, in pieptu-mi doua suflete eu port" ar pacatui fata de adevar, mai bine zis, ar ra­mane dator fata de acesta cu o multime de suflete. Fiind un popor alcatuit din cea mai extraordinara amestecare si corcire a raselor, poate chiar cu o preponderenta a elementelor pre­ariene, "popor de mijloc" in toate sensurile cuvantului, germanii sunt din aceasta cauza mai incomprehensibili, mai cuprinzato­ri, mai contradictorii, mai necunoscuti, mai imprevizibili, mai surprinzatori si chiar mai inspaimantatori decat isi inchipuie a fi celelalte popoare: - ei scapa oricarei definitii, acest lucru fiind suficient pentru a provoca disperarea francezilor. Pe ger­mani ii caracterizeaza faptul ca la ei intrebarea "in ce consta germanismul?" nu inceteaza sa-si faca aparitia. Kotzebue ii cunostea destul de bine pe germanii sai: "suntem recunoscuti", spuneau ei, aplaudandu-l, -dar si Sand isi inchipuia ca ii cunoas­te. Jean Paul stia ce face atunci cand protesta furios impotriva linguselilor si exagerarilor ipocrite dar patriotice ale lui Fichte - dar pesemne ca Goethe avea o alta parere despre germani decat Jean Paul, chiar daca i-a dat acestuia dreptate in privinta lui Fichte. Care a fost de fapt parerea lui Goethe despre germani? - Au fost destule lucruri in jurul sau asupra carora el nu s-a pronuntat niciodata lamurit, dand dovada de-a lungul intregii sale vieti ca stapaneste mestesugul tacerii delicate: ­pesemne ca a avut motive intemeiate pentru aceasta. Cert este ca nici "razboaiele de eliberare" si nici Revolutia franceza n-au reusit sa-i insufle o veselie cat de cat admirativa, - evenimen­tul care l-a facut sa-si regandeasca Faust-ul si, mai mult decat atat, intreaga problema a "Omului" l-a constituit aparitia lui Napoleon. Exista cuvinte ale lui Goethe in care el se exprima cu o duritate nerabdatoare, de parca ar fi un strain, in privinta lucrurilor cu care germanii le se mandresc: intr-un rand el defi­neste renumitul Gemut german ca fiind "toleranta fata de slabi­ciunile proprii si cele ale altora". A gresit el oare? -pe germani ii caracterizeaza faptul ca in privinta lor arareori poti gresi pe de-a-ntregul, orice ai spune despre ei. Sufletul german are in el culoare si galerii, pesteri, tainite, temnite; neoranduiala sa contine multa atractie a misterului; germanul se pricepe sa gaseasca drumurile ascunse ce duc spre haos. si asemeni tutu­ror fiintelor ce-si iubesc simbolul, germanului ii sunt dragi norii si toate cele nebuloase, miscatoare, fumegoase, jilave si invalui­te: tot ceea ce este nesigur, neispravit, pe cale de dislocare sau dezvoltare este resimtit de catre german ca fiind "profund". Germanul, el insusi, nu este, el devine, "evolueaza". Iata de ce "evolutia" este adevarata gaselnita si isprava ce apartine ger­manilor in vastul domeniu al formulelor filozofice: - o notiune stapanitoare care, brat la brat cu berea germana si cu muzica germana, lucreaza pentru germanizarea intregii Europe. Strai­nii raman uimiti si cuceriti in fata enigmelor pe care le pune natura contradictorie a sufletului german (pe care Hegel a incor­porat-o intr-un sistem, iar Richard Wagner, recent, si in muzi­ca). "Blajin si perfid" -o astfel de alaturare de cuvinte, absurda in raport cu oricare alt popor, isi gaseste justificarea din paca­te mult prea des in Germania: n-aveti decat sa zaboviti o vre­me intre svabi pentru a va convinge de aceasta! Rigiditatea savantului german, lipsa lui de gust in societate se impaca inspaimantator de bine cu o echilibristica interioara si cu o cute­zanta dezinvolta de care toti zeii s-au deprins deja sa se teama. Pentru a avea o demonstratie ad oculos a ceea ce este "sufle­tul german" e suficient sa arunci o privire asupra gustului ger­man, asupra artelor si moravurilor germane: cata nepasare taraneasca in privinta "gustului"! Cum se impaca suprema noblete cu crasa banalitate! Cat de dezordonata si imbelsugata este intreaga gospodarie a acestui suflet! Germanul isi taraie sufletul: el taraie dupa sine toate evenimentele pe care le tra­ieste. isi digera cu dificultate intamplarile, neajungand nicio­data la "capatul" acestora; adeseori profunzimea germana nu este decat o .,digestie" greoaie si sovaitoare. si, asemenea tu­turor bolnavilor cronici si tuturor dispepticilor predispusi la comoditate, germanului ii place "franchetea" si "bonomia": cat e de comod sa fii franc si bonom! - Probabil ca, dintre toate deghizarile la care se pricepe germanul, aceasta din zilele no­astre este cea mai primejdioasa si mai reusita, onestitatea a­ceasta germana care iti vine in intampinare increzatoare si jucand cu cartile pe fata: iata adevaratul sau talent mefistofe­lic, cu el poate "ajunge departe"! Germanul nu-si face prea multe probleme, el priveste in juru-i cu ochii sai sinceri, albastri, goi de german - si pe data strainatatea il si confunda cu hala­tul sau de casa! - Iata ce vreau sa spun: indiferent care ar fi adevarul in privinta "profunzimii germane", - intre patru ochi ne putem permite poate sa radem de ea? - am face bine sa con­tinuam a-i onora aparenta si bunul renume, fara sa ne grabim sa vindem vechea noastra reputatie de popor profund in schim­bul "tupeului" prusac si pentru un pumn de nisip si haz berli­nez. E o dovada de prudenta din partea unui popor sa se lase considerat profund, neindemanatic, blajin, onest, imprudent: aceasta ar putea fi chiar o dovada de profunzime! In fine: popo­rul german trebuie sa-si onoreze renumele pe care il are, - nu degeaba este el numit poporul inselator, das täusche Volk.[7]

S-au dus vremurile "bune, de altadata", ele si-au cantat cantecul de lebada prin muzica lui Mozart; - ferice de noi, cei carora rococoul sau le mai spune ceva, ca tonul sau de "buna societate", delicatul sau entuziasm, placerea copilareasca afla­ta in ornamentatiile chinezesti, politetea inimii sale, nazuinta lui spre toate cele gratioase, inamorate, dantuitoare, inlacri­mate, credinta lui meridionala mai pot isca un ecou in vreo particica din noi! Dar vai, intr-o buna zi, mai curand sau mai tarziu, se va sfarsi cu asta; - insa cine ar putea pune la indoia­la faptul ca, si mai curand, Beethoven va inceta sa fie inteles si gustat! - el, cel care a fost doar acordul final al unei tranzitii stilistice, al unei rupturi stilistice si nu, precum Mozart, acor­dul final al unui mare stil european care a dominat timp de secole. Beethoven este locul de intalnire dintre un suflet im­batranit si vlaguit care se zdrobeste neincetat si un suflet vii­tor, mult-prea tanar, aflat mereu pe punctul de a sosi; muzica lui se scalda in clarobscurul unei pierzanii vesnice si al unei sperante eterne si extravagante, - aceeasi Lumina in care se scalda Europa pe vremea cand visa impreuna cu Rousseau, dantuia in jurul arborelui libertatii revolutionare si aproape ca se inchina in fata lui Napoleon. Dar cat de repede paleste tocmai acest sentiment, cat de greu ne vine sa stim macar cate-ceva despre el, - cat de strain rasuna in urechile noastre limbajul unui Rousseau, Schiller, Shelley, Byron, limbaj prin care si-a gasit exprimarea in cuvinte acelasi destin european cantat de Beethoven! - Muzica germana care a urmat apartine romantismului, adica unei miscari care din punct de vedere istoric a fost si mai scurta, si mai trecatoare, si mai superfici­ala decat marele antract pe care l-a constituit trecerea Euro­pei de la Rousseau la Napoleon si apoi la aparitia democratiei. Weber: ce mai inseamna astazi pentru noi Freischutz si Obe­ron? Sau Hans Heiling si Vampirul lui Marschner! Sau chiar Tannhäuser de Wagner! Aceasta e o muzica rasuflata, daca nu chiar uitata. De altfel, toata aceasta muzica romantica nici nu era indeajuns de aristocratica. ea nu continea suficienta muzica pentru a-si putea justifica existenta in alta parte de­cat in teatru si in fata vulgului; de la bun inceput, era o muzi­ca de rangul al doilea, neluata prea mult in seama de adevaratii muzicieni. Cu totul altfel au stat lucrurile in cazul lui Felix Mendelssohn, maestrul alcyonian care si-a dobandit repede celebritatea si a cazut la fel de repede in uitare, din pricina sufletului sau mai usor, mai pur, mai radios: in muzica germa­na el constituie un incident fericit. In ceea ce il priveste insa pe Robert Schumann, cel care a luat muzica in serios si a fost luat din capul locului el insusi in serios - fiind cel din urma care a pus bazele unei scoli : nu e oare pentru noi o fericire, un fel de usurare, un fel de eliberare faptul ca astazi acest romantism schumanian este depasit? Schumann, refugiat in "Elvetia saxona" a sufletului sau, pe jumatate Werther, pe ju­matate Jean Paul, in mod cert lipsit de orice trasatura bee­thoveniana! de orice byronianism! - muzica sa din Manfred este o nereusita de o ininteligenta ce merge pana la injustitie -, Schumann, cu gustul sau care era in fond un gust meschin (si anume, o inclinatie primejdioasa, indoit de primejdioasa in cazul unui german, spre lirismul potolit si spre o anumita betie sentimentala), retragandu-se mereu in laturi, tinandu-se timid la distanta, nobil rasfatat care se complacea numai in sa­vurarea bucuriilor si durerilor anonime, un fel de fecioara, un noli me tangere dintotdeauna: in muzica acest Schumann nu constituie decat un eveniment german, nu unul european ca Beethoven sau, intr-o masura si mai mare, Mozart, - prin el muzica germana era amenintata de cea mai mare primejdie a sa, aceea de a nu-si mai putea adresa cuvantul sufletului Europei, de a degenera intr-un sovinism ordinar.

- Cata cazna presupune citirea cartilor germane pentru cel care poseda o a treia ureche! Cu cata sila zaboveste el la mar­ginea mlastinii ce se rascoleste cu incetineala, scotand la iveala sunete far-de sonoritate, ritmuri ce nu se pricep sa dantuiasca, mlastina numita de germani o "carte"! si ce sa mai spunem de germanul care citeste carti! Cat de lenes, cat de scarbit, cat de rau citeste el! Oare cati germani au habar si au pretentia sa aiba habar de faptul ca in orice fraza bine construita se afla un graunte de arta, - arta ce trebuie ghicita de vrei sa-i patrunzi intelesul? E suficient sa te inseli bunaoara in privinta tempou­lui ei, si pe data fraza insasi ajunge sa fie inteleasa gresit! A fi pe de-a-ntregul convins de importanta ritmului silabelor, a resimti farmecul rupturii intentionate a unei simetrii mult-prea stricte, a indrepta o ureche subtila si rabdatoare inspre orisice staccato, orisice rubato, a ghici sensul succesiunii vocalelor si diftongilor, a sti sa le vezi cat de delicat si de abundent se pot colora si iriza, insiruindu-se una in urma celeilalte: exista oare cititor german care sa fie indeajuns de dispus sa-si asume ast­fel de indatoriri, sa se supuna unor astfel de exigente, sa-si plece urechea la intreaga arta si intentie ce salasluieste in lim­baj? Adevarul este ca, pentru aceasta, ei n-au "urechi de au­zit": astfel ca cele mai puternice antagonisme de stil trec neobservate, iar maiestria cea mai subtila este irosita, fiind predicata surzilor. -Acestea fost-au gandurile mele in ziua in care am observat cu cata grosolanie si lipsa de pricepere erau confundati doi maestri ai prozei, unul care, sovaitor si distant, lasa sa-i cada cuvintele ca niste picaturi ce se preling de pe bolta unei pesteri umede - bizuindu-se tocmai pe inabusitul lor sunet si rasunet-, si un altul care isi manuieste limbajul ca pe o spada flexibila, simtind din brat pana-n varful picioarelor primejdioasa placere a lamei vibrande si ascutite care da sa impunga, sa suiere, sa spintece

Cat de putin are de-a face stilul german cu sonoritatea si cu urechile ni-l arata faptul ca pana si cei mai buni muzicieni ai nostri scriu prost. Germanul nu citeste cu voce tare, pentru urechi, ci doar cu ochii: el si-a varat urechile in sertar. Anticii, cand citeau - si aceasta nu se intampla prea des -, recitau cu voce tare; de-l vedeau pe vreunul citind in soapta, se minunau si se intrebau pe ascuns de temeiurile acestuia. Cu voce tare: aceasta inseamna cu toate umflaturile, inflexiunile, schimbarile de ton si de tempo care imbucurau publicul antic. Pe vremea aceea regulile stilului scris erau aceleasi cu cele ale stilului oral; iar aceste reguli depindeau pe de o parte de uimitoarea cultura, de exigentele rafinate ale urechilor si laringelui, iar, pe de alta parte, de puterea, rezistenta si vigoarea plamanilor antici. In conceptia anticilor o fraza este inainte de toate o to­talitate fiziologica, in masura in care ea poate fi cuprinsa printr-o singura respiratie. Fraze ca cele intalnite la Demos­tene sau la Cicero, fraze ce se umfla de doua ori si recad de doua ori in decursul unei singure respiratii: iata placeri hara­zite anticilor, unor oameni care multumita propriei lor educatii erau in stare sa pretuiasca virtutea, raritatea, dificultatea pe care o incumba declamarea unei astfel de fraze: - dar noi, modernii, cei care avem respiratia scurta atat la propriu cat si la figurat, noi nu avem dreptul la marile fraze! Acesti antici erau ei insisi mai mult sau mai putin diletanti in ale oratoriei, deci erau cunoscatori, critici, - prin aceasta ei isi stimulau la maximum oratorii; la fel precum s-a intamplat in secolul tre­cut cand, datorita faptului ca toti italienii si toate italiencele se pricepeau sa cante, virtuozitatea cantoului (si impreuna cu ea si arta melodiei -) ajunse pe culmile ei in Italia. In Germania insa n-a existat de fapt pana mai ieri (de cand un fel de elocventa de tribuna isi incearca cu timiditate si destula stangacie aripile-i fragede) decat un soi de discurs public ce se confor­ma aproximativ regulilor artistice: graiul amvonului. Predicatorul era singurul din Germania care cunostea greutatea unei silabe, a unui cuvant, el stia cum trebuie manuita o fraza pentru ca aceasta sa loveasca, sa tasneasca, sa se pravaleasca, sa curga, sa se reverse, el era singurul care poseda o anumita constiinta auditiva, o constiinta adeseori necurata: caci nu este lipsit de temei faptul ca un german devine arareori, si aproape intotdeauna prea tarziu, un orator iscusit. Iata de ce capodopera prozei germane este totodata, si pe buna dreptate, ca­podopera celui mai mare predicator al nostru: pana in prezent Biblia ramane cea mai buna carte germana. In comparatie cu Biblia lui Luther, aproape toate celelalte carti sunt doar "lite­ratura" - si anume, o planta care nu a crescut in Germania si care, din aceasta cauza, nu a putut prinde radacini si n-a izbu­tit sa creasca in inimile germane, asa cum a facut-o Biblia.

Exista doua feluri de genii: unul care inainte de toate cree­aza si vrea sa procreeze, si un altul caruia ii place sa se lase fecundat si sa zamisleasca. La fel, printre popoarele geniale exista dintr-acelea carora le-a revenit partea feminina a graviditatii si tainica indatorire a modelarii, a coacerii, a desavarsirii - grecii bunaoara au fost un astfel de popor, fran­cezii de asemenea -; si altele care se simt sortite sa fecunde­ze si sa se instituie in origini ale unor noi randuieli ale vietii, ­astfel sunt evreii, romanii si, ma intreb cu toata modestia, poa­te si germanii? -popoare torturate si extaziate de febre necu­noscute, irezistibil constranse sa-si paraseasca propria matca, inamorate si dornice de rase straine (dintr-acelea care "se lasa fecundate" -) si totodata avide de dominatie, ca toti cei care se simt in plina potenta creatoare si, prin urmare, inzes­trati cu "harul divin". Aceste doua feluri de genii se cauta re­ciproc, la fel precum o fac barbatul si femeia; dar nici ele nu se inteleg una pe cealalta, - asemeni barbatului si femeii.

Fiecare popor poseda o anumita tartuferie care ii este proprie si pe care o numeste "virtutile sale". - Cel mai bun-ul nostru nu-l cunoastem, - nu-l putem cunoaste.

Ce anume datoreaza Europa evreilor? - Multe lucruri, bune si rele, dar mai ales unul care este cel mai bun si totodata cel mai rau dintre toate: stilul maret al moralei, caracterul ins­paimantator si maiestuos al exigentelor nemarginite, al semnificatiei nemarginite, romantismul sublim al probleme­lor morale - tocmai aceasta fiind partea cea mai atragatoare, cea mai inselatoare, cea mai delicioasa a acelui joc de culori, ispite ale vietii, ale carui reflexe dogorasc astazi pe cerul cul­turii noastre europene, un cer de amurg, - ce precede poate bezna. Dintre spectatori, noi, artistii si filozofii, le datoram pentru aceasta evreilor - recunostinta.

Exista anumite conditii care trebuie acceptate in cazul unui popor care sufera si vrea sa sufere de febra nervoasa a nationalismului si a ambitiilor politice -, spiritul sau va fi um­brit de nori si perturbatii de tot felul, pe scurt, de accese treca­toare de nerozie: ca de pilda germanii zilelor noastre, care sunt cuprinsi cand de absurdul acces de galofobie, cand de antise­mitism, cand de antipolonezism, sau de crestinismul romantic, sau de wagnerianism, sau de teutomanie, sau de prusianism (priviti-i pe acesti Sybel si Treitschke, bieti istorici cu capetele umflate de enorme bandaje -) si de toate celelalte pacle treca­toare care, oricum s-ar numi, innegureaza spiritul si constiinta germanilor. Fie-mi cu iertare daca, indraznind sa zabovesc pentru scurt timp in acest tinut deosebit de infectat, n-am fost nici eu scutit pe de-a-ntregul de primejdia contagiunii si am inceput sa chibzuiesc, ca toata lumea, asupra unor lucruri cu care n-am nici in clin, nici in maneca: cel dintai simptom al infectiei politice. Problema evreiasca bunaoara: ascultati-ma. - N-am intalnit nici macar un singur german caruia sa-i fie pe plac evreii; si cat ar fi de categorica respingerea antisemitis­mului propriu-zis, respingere exprimata de unele capete poli­tice prudente, totusi aceasta prudenta si aceasta politica nu iau nicidecum pozitie impotriva sentimentului in sine, ci nu­mai impotriva exceselor sale primejdioase si mai ales impotri­va expresiei dezgustatoare si abominabile a acestui sentiment necumpatat, - in aceasta privinta nu ne putem face iluzii. Ca Germania e cat se poate de satula de evrei, ca stomacului ger­man, sangelui german ii vine greu (si ii va veni greu inca multa vreme de acum inainte) sa asimileze chiar si acest cuantum "evreiesc" - in vreme ce italienii, francezii, englezii au reusit s-o faca, datorita unei capacitati digestive mai viguroase -; aceasta este afirmarea si expresia categorica a unui instinct general de care trebuie sa se tina seama, "Nu mai lasati alti evrei sa intre in tara'. Inchideti portile in est, chiar si in Aus­tria!", iata ce prescrie instinctul unui popor al carui soi, inca debil si nedeterminat, ar putea fi radiat si nimicit cu usurinta sub influenta unei rase mai viguroase. Or evreii sunt fara doar si poate rasa cea mai viguroasa, cea mai rezistenta si cea mai pura dintre toate rasele cate traiesc azi in Europa; ei se pricep sa se impuna chiar si in cele mai dezavantajoase conditii (chiar mai bine decat in cele favorabile), aceasta multumita unor virtuti a caror stigmatizare in chip de vicii se incearca in zilele noastre, - multumita mai ales unei credinte de neclintit care n-are de ce se rusina pusa fata-n fata cu "ideile moderne"; daca se transforma, ei o fac mereu la fel precum isi face Imperiul rus cuceririle sale, - ca un imperiu care are timp suficient, si nu-i de azi, de ieri : si anume, potrivit principiului "cu cat mai incet, cu atat mai bine!" Orice ganditor care simte o responsa­bilitate pentru viitorul Europei va trebui sa tina seama in toate proiectele privitoare la acest viitor atat de evrei cat si de rusi, doi dintre factorii cei mai siguri si probabili din marele joc si conflict al puterilor. Lucrul numit azi in Europa o "natiune" si care-i mai degraba o res facta decat o res nata (iar uneori se aseamana ca doua picaturi de apa cu o res ficta et picta -), este doar o realitate aflata in devenire, tanara si deosebit de labila, care inca nu este o rasa; si cu atat mai putin un aere perennius ca in cazul rasei evreiesti: aceste "natiuni" ar tre­bui deci sa se fereasca cu grija de orice concurenta si ostilitate nechibzuita! Este limpede ca daca ar vrea - sau daca ar fi con­stransi, cum par antisemitii ca vor s-o faca -, evreii ar putea de pe acum sa cucereasca preponderenta si literalmente dominatia asupra intregii Europe; este la fel de limpede ca ei nu se straduiesc si nu fac planuri in acest sens. Deocamdata ei doresc si nazuiesc mai degraba, chiar cu o anumita insistenta, sa fie absorbiti de Europa, sa se dizolve in ea, ei sunt insetati sa gaseasca in sfarsit un loc stabil in care sa fie recunoscuti si respectati, fixand astfel un tel vietii lor nomade de "ovrei ratacitori" -; acestei aspiratii si tendinte (care expri­ma poate o anumita atenuare a instinctelor evreiesti) ar tre­bui sa i se acorde atentie si sa i se vina in intampinare: pentru aceasta ar fi poate utila si legitima expulzarea din tara a scan­dalagiilor antisemiti. Ma gandesc la o favorizare a acestor ten­dinte cu toata prudenta posibila, la o selectionare, oarecum in genul celei intreprinse de nobilimea engleza. Este evident ca indivizii cei mai puternici si cei mai marcanti ai Germaniei moderne sunt aceia care ar putea intra in relatii cu ei fara in­conveniente, de pilda nobilii ofiteri ai Marcii: ar fi din mai mul­te puncte de vedere interesant de vazut daca prin incrucisare nu s-ar putea cumva obtine imbinarea artei ereditare a porun­cii si supunerii - ambele talente fiind astazi clasice in tinutul amintit - cu geniul banului si al rabdarii (si, inainte de toate, cu un dram de spiritualitate, a carei lipsa se resimte amarnic in acea regiune -). Insa acum se cuvine sa-mi contenesc vesela palavrageala teutomana si, odata cu ea, aceasta cuvantare solemna: caci tocmai am atins cea mai grava problema a mea, "problema europeana", in felul in care o inteleg eu, si anume selectionarea unei caste noi care va trebui sa carmuiasca des­tinele Europei. ­

Englezii acestia - ce rasa lipsita de calitati filozofice! Bacon reprezinta un atentat la adresa spiritului filozofic in gene­ral, iar Hobbes, Hume si Locke, o injosire si depreciere valorica a notiunii de "filozof' pentru mai mult de un secol. Hume a fost cel impotriva caruia s-a ridicat Kant, crescand el insusi prin aceasta; despre Locke si-a ingaduit Schelling sa spuna: "je meprise Locke"; impotriva neroadei conceptii a mecanicistilor englezi au luptat cot la cot Hegel si Schopenha­uer (laolalta cu Goethe), cei doi inamici, frati de geniu ai filo­zofiei care, tinzand spre poli opusi ai spiritului german, au mers in directii diferite, neindreptatindu-se unul pe celalalt asa cum numai fratii stiu sa se neindreptateasca. - Ce anume ii lipseste si i-a lipsit dintotdeauna Angliei il stia prea bine acel comediant de duzina, acel retor, nesaratul si zapacitul Carl­yle care incerca sa ascunda sub schimonoselile-i pasionate ceea ce cunostea despre sine insusi: stia care sunt calitatile care ii lipsesc - adevarata putere a spiritualitatii, adevarata profunzime a privirii intelectuale, pe scurt, filozofia. - E ca­racteristic pentru aceasta rasa nefilozofica faptul ca ramane atasata cu rigurozitate de crestinism: ea are nevoie de disciplina acestuia pentru a se "moraliza" si umaniza. Englezul, mai morocanos, mai senzual, mai energic si mai brutal decat germanul, - fiind totodata si cel mai vulgar dintre cei doi ­este tocmai din aceasta cauza mai pios: lui, crestinismul ii este cu atat mai necesar. Adulmecand acest crestinism englez, narile mai sensibile pot distinge si o mireasma autentic britanica de spleen si alcoolism, impotriva careia crestinismul serveste drept antidot, - pe buna dreptate, ca otrava mai sub­tila impotriva celei mai grosolane: de fapt, in cazul popoarelor necizelate o intoxicatie mai subtila constituie deja un progres, un pas inainte in directia spiritualizarii. Prin mimica crestina, prin rugaciuni si psalmodieri, taranoasa badaranie si gravitate engleza dobandesc totodata un deghizament care le face mai suportabile, mai bine zis, le ornamenteaza si le rastal­maceste; iar pentru aceasta turma de betivi desfranati care odinioara s-au invatat sa grohaie moraliceste sub chinga me­todismului si o fac acum in randurile "Armatei Salvarii", con­vulsiile de pocainta reprezinta intr-adevar cea mai inalta treapta a "umanitatii" la care se pot inalta: atata lucru se cu­vine sa recunoastem. Insa ceea ce ne displace chiar si la cei mai civilizati englezi este lipsa lor de muzica, la figurat vor­bind (dar si la propriu -): in miscarile sufletului si corpului lor nu gasesti nici un dram de ritm si de dans, si nici macar nevo­ia de ritm, de dans, de "muzica". Ascultati-i vorbind; priviti-le pe cele mai frumoase englezoaice mergand - nici o tara din lume nu are porumbei si lebede mai frumoase, - in fine: as­cultati-i cantand! Dar asta ar fi prea mult - ­

Exista adevaruri pentru a caror descoperire cele mai apte sunt capetele mediocre, caci ele sunt cel mai bine croite pe masura acestora, exista adevaruri care farmeca si seduc doar spiritele mediocre: - ne-am pornit sa formulam aceasta idee suparatoare tocmai acum, cand spiritul anumitor englezi re­marcabili, dar mediocri - ii numesc pe Darwin, John Stuart Mill si Herbert Spencer - incearca sa se impuna in zonele medii ale gustului european. De fapt, cine ar putea contesta utilitatea unei dominatii temporare a unor astfel de spirite? Ar fi o greseala sa ne inchipuim ca spiritele superioare aflate in inalturi ar fi cele mai potrivite pentru a constata, aduna si formula in concluzii o multitudine de fapte marunte si comune: - dimpotriva, fiind niste exceptii, ele se afla de la bun inceput intr-o pozitie defavorizata in raport cu "regu­la". In fine, ele trebuie sa realizeze ceva mai mult decat o simpla cunoastere - ele trebuie sa fie ceva nou, sa insemne ceva nou, sa reprezinte valori noi! Prapastia dintre stiinta si putinta este poate mai mare si totodata mai ne­linistitoare decat se crede in general: cel inzestrat cu pute­ri uriase, creatorul, trebuie sa fie pesemne un nestiutor, ­in vreme ce o anumita marginire, o anumita ariditate si har­nica scrupulozitate, pe scurt un anumit englezism te pot predispune destul de bine la descoperiri stiintifice de geniu celor facute de Darwin. - Sa nu se uite in sfarsit ca, prin profunda lor mediocritate, englezii au cauzat deja Intr-un rand o scadere generala a nivelului spiritual euro­pean: faptul ca asa-numitele idei "moderne" sau "ideile se­colului al XVIII- lea" sau "ideile franceze" - asadar ideile impotriva carora s-a ridicat cu profund dezgust spiritul german - au fost de origine engleza este un lucru incontesta­bil. Francezii au fost doar imitatorii si comediantii acestor idei, cei mai buni soldati ai acestora si totodata, din pacate, cele dintai si cele mai grave victime ale lor: caci sub influenta blestematei anglomanii a "ideilor moderne" L'ame française a devenit intr-atat de diluat si de sleit incat in zilele noastre aproape ca nu-ti mai vine sa-ti amintesti de infatisarea sa din secolul al XVI-lea si al XVII-lea, de pute­rea sa profunda si pasionata, de nobletea sa inventiva. Insa trebuie sa tinem cu dintii de echitatea istorica a acestei teze, trebuie s-o aparam impotriva clipei si aparentei: intreaga noblesse europeana - cea a sentimentului, a gustului, a mo­ravurilor, pe scurt nobletea luata in toate sensurile elevate ale cuvantului - este opera si plasmuirea Frantei, iar vulgaritatea europeana, plebeismul ideilor moderne - aceea a Angliei.

Chiar si astazi Franta continua sa fie sediul celei mai spiri­tuale si celei mai rafinate culturi din Europa, o inalta scoala a gustului: dar trebuie sa stii s-o gasesti, aceasta "Franta a bunu­lui gust". Reprezentantii ei se ascund cu dibacie: - pesemne ca ea se incarneaza si traieste intr-un numar redus de indi­vizi care se pare ca nici macar nu se tin prea bine pe picioare, unii dintre ei fiind fatalisti, pesimisti, bolnavi, iar altii niste rasfatati si afectati al caror orgoliu consta in a sta ascunsi. O trasatura le e comuna tuturora: ei isi astupa urechile la auzul neroziei turbate si a palavragelii zgomotoase a democratilor bourgeois. Ceea ce se vantura in prim-plan este de fapt o Franta prostita si abrutizata, - deunazi, cu ocazia funerarii­lor lui Victor Hugo ea s-a dedat la o adevarata orgie de prost gust si de autoadulare. Ei mai au inca ceva in comun: dorinta laudabila de a se opune germanizarii spiritului francez - impreuna cu si mai laudabila incapacitate de a reusi s-o faca! Se poate spune deja ca in momentul de fata Schopenhauer este mai aclimatizat si mai naturalizat in aceasta Franta a spiritu­lui, care e si o Franta a pesimismului, decat a fost vreodata in Germania; nemaivorbind de Heinrich Heine, de care liricii parizieni mai subtili si mai exigenti s-au patruns deja de mult din cap pana-n picioare, sau de Hegel, care in persoana lui Taine - adica in persoana primului istoric in viata - exercita astazi in Franta o influenta aproape tiranica. In ceea ce il pri­veste pe Richard Wagner: cu cat muzica franceza se va de­prinde mai bine sa se modeleze pe potriva cerintelor reale ale a celui ame moderne, cu atat se va "wagneriza" mai mult, a­ceasta putem s-o prezicem, - caci ea o face deja! Cu toate aces­tea exista trei lucruri cu care francezii se mai pot inca mandri la chip de mostenire si particularitate care le apartine, indi­eni intact al unei vechi superioritati culturale asupra Euro­pei, in pofida germanizarii si plebeizarii voluntare sau involuntare a gustului lor: in primul rand, aptitudinea de a se deda pasiunilor de ordin artistic, de a se darui pe altarul "for­mei", pasiune pentru care a fost nascocita, printre alte mii, expresia L'art pour L'art: - de trei secole incoace Franta n-a dus niciodata lipsa de astfel de nascociri care, datorita res­pectului ce i s-a acordat "minoritatii", au inlesnit aparitia in literatura a unui gen de muzica de camera pe care zadarnic ham cauta in restul Europei. Al doilea lucru pe care isi pot intemeia francezii superioritatea asupra Europei este vechea si multipla lor cultura moralistica, gratie careia chiar si maruntii romanciers ai ziarelor si ocazionalii boulevardiers de Paris dau dovada de o anumita sensibilitate si curiozitate psihologica de care Germania de pilda nici macar nu are ha­bar (darmite s-o posede!). Germanilor le lipsesc pentru aceas­ta cateva secole de travaliu moralistic de care, dupa cum am spus, Franta nu s-a crutat defel; cel care din aceasta cauza ii numeste pe germani "naivi", le elogiaza un defect. (In chip de contrast cu inexperienta si inocenta germanilor in voluptate psychologica, calitati destul de strans inrudite cu anostitatea vietii de societate germane, - si, totodata, in chip de cea mai fericita expresie a unei curiozitati si ingeniozitati autentic franceze in acest domeniu al fiorurilor delicate, poate fi citat Henri Beyle, acest om uimitor, anticipator si premergator care, intr-un tempo napoleonian, a cutreierat in lung si lat tara sa Europa si numeroasele secole ale sufletului european, ca un adevarat explorator si descoperitor al acestui suflet: - au fost necesare doua generatii pentru a-l ajunge oarecum din urma, pentru a dezlega o mica parte a enigmelor care l-au torturat si extaziat pe acest straniu si enigmatic epicurian, cel din urma dintre marii psihologi ai Frantei -). Mai exista si un al treilea motiv care justifica pretentia la superioritate: in caracterul francezilor se realizeaza o sinteza destul de reusita intre Nord si Sud, ceea ce le da posibilitatea sa inteleaga multe lucruri si ii indeamna la infaptuirea multor altora, lucruri pe care un englez nu va fi in stare sa le priceapa vreodata; temperamen­tul lor, orientat periodic in directia Sudului, in care se revarsa in rastimpuri clocotul sangelui provensal si liguric, ii ocroteste de oribilul orizont searbad-cenusiu al Nordului, de fantomati­cele notiuni lipsite de soare si de sange, - boala noastra ger­mana, maladia gustului, impotriva crizelor careia am prescris pentru moment si cu cea mai mare fermitate o cura de sange si de fier, vreau sa spun: ",marea politica" (conform unei tera­peutici periculoase care m-a deprins cu asteptarea indelun­ga, dar nu inca si cu speranta-). Chiar si acum in Franta mai pot gasi intelegere si ecou acei oameni rari si arareori sa­tisfacuti al caror spirit e mult-prea cuprinzator pentru a se multumi cu un patriotism oarecare, oameni care stiu sa indra­geasca Sudul atunci cand sunt in nord, stiu sa iubeasca Nordul aflandu-se in sud, - mediteranieni innascuti, "buni europeni". - Lor le-a inchinat muzica Bizet, acest ultim geniu care a intrezarit o frumusete noua, o seductie noua, - cel care a descoperit un crampei de Sud al muzicii.

Cred ca e nimerit ca muzicii germane sa i se opuna o doza buna de prudenta. Un om care iubeste Sudul precum il iubesc eu, ca pe o mare scoala a vindecarii, atat a spiritu­lui cat si a simturilor, ca pe o imensa abundenta si transfi­guratie solara ce se asterne asupra unei existente suverane si increzatoare in sine: ei bine, un astfel de om se va feri oarecum de muzica germana, caci ea, pervertindu-i din nou gustul, ameninta sa-i distruga odata cu acesta si sanatatea abia dobandita. Un astfel de meridional de credinta si nu de obarsie, visand la viitorul muzicii, va trebui sa viseze implicit si la eliberarea ei de sub influenta Nordului, el va auzi rasunand in fiinta sa preludiul unei muzici mai profunde, mai puternice, poate mai crude si mai misterioase, a unei muzici supragermane care sa nu se stinga, sa nu se ofileas­ca, sa nu paleasca, ca intreaga muzica germana, in fata marii albastre si voluptuoase si a seninatatii cerului medite­ranean, o muzica supraeuropeana care isi va pastra frumu­setile chiar si in fata asfintitului ruginiu al desertului, o muzica al carei suflet e inrudit cu palmierul si care se va simti ca acasa printre marile, frumoasele si solitarele ani­male de prada, si va cutreiera pustiul alaturi de ele Imi pot imagina o muzica al carei farmec ar fi acela de a nu mai sti nimic despre Bine si Rau, poate cel mult un soi de dor de casa, vagi umbre aurii si slabiciuni gingase adiind deasupra-i: o arta care, scrutand zarile indepartate, ar vedea venind spre ea culorile unei lumi morale aproape ininteligibile afla­te pe pragul declinului, o muzica indeajuns de ospitaliera si de profunda pentru primirea acestor fugari intarziati.

Din cauza instrainarii bolnavicioase dintre popoarele Eu­ropei pe care a provocat-o si o provoaca si in zilele noastre delirul national, din cauza politicienilor miopi dar indemana­tici care au parvenit cu ajutorul ei pe culmi fara sa banuiasca cat de lipsita de durabilitate este politica de diviziune pe care o practica, - din cauza acestor lucruri si a altor cateva care azi mai sunt inca absolut inexprimabile, se intampla ca sem­nele prevestitoare cele mai univoce cu putinta sunt trecute cu vederea sau sunt rastalmacite intr-un mod samavolnic si eronat, semne care prevestesc dorinta de unificare a Europei. Adevarata directie generala spre care tindea tainicul travaliu sufletesc al tuturor oamenilor profunzi si cuprinzatori din secolul acesta a fost aceea de a deschide drumul ce duce spre aceasta noua sinteza si de a-l anticipa, cu titlu de experienta, pe europeanul viitorului: daca acei oameni s-au raliat vreodata unei "patrii", aceasta s-a intamplat doar intr-un mod superficial, sau in momentele lor de slabiciune, sau poate la batranete, - deveneau "patrioti" doar pentru a se deconecta de ei insisi. Ma refer la oameni ca Napoleon, Goethe, Beetho­ven, Stendhal, Heinrich Heine, Schopenhauer; sper ca nu-mi va fi luat in nume de rau daca il voi trece in randul lor si pe Richard Wagner, in privinta caruia nu trebuie sa ne lasam inselati de confuzia pe care a facut-o cu propria-i persoana, - ge­niilor de felul sau arareori le e dat dreptul sa se inteleaga pe sine. Cu atat mai putin trebuie sa ne lasam indusi in eroare de zarva necuviincioasa prin care se incearca stavilirea influentei lui Richard Wagner in Franta: - orice s-ar intampla, e un fapt de netagaduit ca intre romantismul tarziu francez al anilor '40 si Richard Wagner exista o inrudire dintre cele mai stran­se si mai intime. Ei sunt inruditi fundamental prin intreaga elevatie si profunzime a aspiratiilor lor: Europa, unica Europa e cea al carei suflet se avanta si nazuieste spre inalturi in arta lor complexa si tumultuoasa - incotro? spre o noua lumina? Spre un soare nou? Dar cine poate formula cu exactitate ide­ea pe care acesti maestri ai noilor mijloace de expresie n-au stiut s-o rosteasca lamurit? Cert este ca ei, acesti ultimi mari exploratori, au fost zguduiti de aceleasi vijelii si imbolduri revolutionare, ca si-au indreptat cautarile in aceleasi directii! Cu totii, posedati ai literaturii pana-n maduva oaselor - cei dintai artisti cu o cultura literara universala -, adeseori ei insisi scriitori, inovatori, mediatori si mozaicari ai artelor si simturi­lor (Wagner trebuie considerat un muzician printre pictori, un poet printre muzicieni, in general un artist printre actori); cu totii, fanatici ai expresiei "cu orice pret" - l-as aminti in special pe Delacroix, artistul cel mai indeaproape inrudit cu Wagner -, cu totii, mari descoperitori in domeniul sublimului, dar si in cel al uratului si al oribilului, si mai mari inventatori in materie de efecte, de mizanscena, in arta expunerii, cu totii artisti al caror talent le intrece cu mult geniul -, virtuosi din cap pana-n picioare, posedand o dibacie inspaimantatoare de a folosi toate mijloacele menite sa seduca, sa ademeneasca, sa constranga, sa zguduie, inamici innascuti ai logicii si ai li­niei drepte, ahtiati de tot ceea ce e strain, exotic, monstruos, intortocheat, contradictoriu; ca oameni, tantali ai vointei, ple­bei parveniti care atat in viata cat si in creatie se simt incapa­bili de un tempo aristocratic, de un lento - ganditi-va, de pilda, la Balzac, - lucratori inversunati ajungand prin munca apro­ape pana la autodistrugere; antinomisti si rebeli in materie de moravuri, ambitiosi si nesatiosi lipsiti de echilibru Si de bu­curii; cu totii sfarsind prin a se zdrobi si prabusi la picioarele crucii (si pe buna dreptate: caci care dintre ei ar fi putut fi indeajuns de profund si de original pentru a zamisli o filozofie de Antihrist?) -, in general, un soi de oameni superiori, indrazneti si temerari, splendizi si violenti, oameni ai marilor inaltimi si ai inaltarilor navalnice, care au propovaduit pen­tru intaia oara secolului lor - secolul multimii! - notiunea de "om superior" Sa binevoiasca prietenii germani ai lui Ri­chard Wagner sa-si puna intrebarea daca exista oare in arta wagneriana vreun graunte cat de mic de germanism, sau daca nu cumva distinctia ei consta tocmai in faptul ca ea isi are obarsia in izvoare si impulsuri supra-germane: nu trebuie sa uitam nici cat de indispensabil i-a fost Parisul lui Wagner pen­tru a-si desavarsi caracterul, tocmai Parisul la care, prin ins­tinctele sale profunde, tanjea in perioada sa cea mai decisiva; sa nu uitam de asemenea ca intreaga sa atitudine, apostola­tul pentru propriile-i idei n-ar fi putut atinge perfectiunea daca el n-ar fi avut in fata ochilor exemplul socialistilor francezi. Se prea poate ca pe baza unei comparatii mai subtile sa se des­copere, in favoarea temperamentului german al lui Richard Wagner, ca in tot ceea ca a infaptuit, el s-a dovedit mai puter­nic, mai cutezator, mai dur si mai mare decat ar fi putut fi un francez din secolul al XIX-lea, - aceasta din cauza ca noi ger­manii suntem mai apropiati de barbarie decat francezii-; poa­te ca cea mai uimitoare creatie a lui Richard Wagner va ramane de-a pururi inaccesibila, straina, inimitabila pentru intreaga rasa latina pe cale de decadere: e vorba de persona­jul lui Siegfried, al acelui om deosebit de Liber, probabil mult prea liber, prea dur, prea jovial, prea sanatos, prea anticatolic ca sa fie pe gustul batranelor si slabitelor popoare civiliza­te. Se prea poate ca acest Siegfried antiromanic sa constituie de-a dreptul un sacrilegiu fata de romantism; ei bine, Wagner si-a rascumparat din plin acest pacat in zilele sumbre ale batranetii cand - anticipand un gust care a devenit intre timp o politica - cu vehementa ce ii era proprie s-a pornit sa predi­ce, daca nu chiar sa urmeze drumul spre Roma. - Pentru ca aceste ultime cuvinte sa nu-mi fie intelese gresit, as vrea sa iau intr-ajutor cateva versuri viguroase care vor lamuri chiar si urechilor mai putin subtile ceea ce vreau sa spun, - ceea ce vreau sa-i reprosez lui "Wagner cel din ultimii ani" si muzicii Parsifalului sau:

- Mai e ceva german aici?

Germana-i inima ce plange-n sumbru scrasnet? German sa fie trupul ce singur se sfasie? Germane, aceste blagosloviri popesti,

Aceasta tamaiere de simturi atatate? Aceste lanceziri, caderi si ameteli Si- a clopotelor dulci balanganeli?

Aceste ochiade monahale, acest dangat chemand la rugaciune,

Extazuri masluite cu ochii-n ceruri, peste ceruri? - Mai e ceva german aici?

Chibzuiti dar fara graba! Stati in prag, luati aminte E-al Romei glas ce auziti - credinta ei, fara cuvinte!

Partea a noua: ce este aristocratia?

Toate inaltarile tipului "Om" au fost si vor fi si de acum inainte opera unei societati aristocratice, a unei societati care crede intr-o lunga scara a ierarhiei si a diferentelor valorice dintre un om si celalalt si care, intr-un sens sau altul, are nevoie de sclavagism. Fara patosul distantei care ia nastere din deosebirile inradacinate dintre clasele socia­le, din necontenita privire de sus in jos pe care casta stapani­toare o indreapta asupra supusilor si uneltelor, din exercitarea neincetata a supunerii si poruncirii, a mentinerii la distanta si in subordine, fara patosul acesta n-ar putea lua nastere nici celalalt patos, mai tainic, dorinta de a realiza noi si noi distantari in interiorul sufletului insusi, de a produce stari din ce in ce mai elevate, mai rare, mai indepartate, mai am­ple, mai cuprinzatoare, adica tocmai inaltarea tipului "Om", permanenta "depasire de sine a omului", ca sa dam unei formule morale un sens supramoral. Desigur, nu trebuie sa ne facem iluzii umanitariste cu privire la istoricul aparitii unei societati aristocratice (asadar a conditiilor necesare inaltarii tipului "Om"): adevarul e crud. sa recunoastem dar fara menajamente care au fost pana acum inceputurile oricarei civilizatii superioare! Oameni cu o fire care era inca naturala, barbari in toate sensurile inspaimantatoare ale cuvantului, oameni de prada posesori inca ai unei vreri si ai unor dorinti de putere intacte s-au aruncat asupra unor rase mai slabe, mai slefuite, mai pasnice, rase de negustori sau de crescatori de animale de pilda, sau asupra unor civilizatii batrane si epuizate care isi risipeau ultimele forte vitale in sclipitoare jocuri de artificii ale spiritului si corup­tiei. Dintotdeauna casta aristocratica a fost la inceputuri o casta a barbarilor: superioritatea lor consta in primul rand in forta psihica, si nu in cea fizica, - ei erau oameni mai com­pleti (ceea ce inseamna si "brute mai desavarsite" din toa­te punctele de vedere) decat ceilalti.

Coruptia, ca expresie a faptului ca inlauntrul instinctelor domneste o stare de amenintatoare anarhie si ca edificiul pasiunilor numit "viata" este zdruncinat: aceasta coruptie apare in ipostaze fundamental diferite, in functie de fiintele la care se manifesta. Astfel de pilda, in cazul unei aristocratii ea aceea a Frantei la inceputul Revolutiei, care isi azvarle cu un dezgust sublim privilegiile, jertfindu-se pe sine de dragul unei extravagante a sentimentului sau moral, este vorba de coruptie: - caci ceea ce s-a intamplat a fost in fond doar actul final al unei coruptii seculare, in virtutea careia aristocratia a renuntat una cate una la prerogativele sale senioriale si a decazut pana la a fi doar o functie (si in cele din urma o podoaba si gateala) a monarhiei. Insa o aristocratie buna si sanatoasa doreste esentialmente sa se con­sidere nu o functie - fie ea a monarhiei sau a comunitatii -, ci sensul si suprema lor justificare, acceptand pentru aceas­ta eu constiinta curata sacrificarea a nenumarati oameni care in interesul ei vor trebui oprimati si redusi la o stare de mutilare, de sclavie, de simple unelte. Credinta ei fundamentala trebuie sa fie ca societatea exista nu de dragul societatii, ci numai in chip de temelie si schela care ofera posibilitatea unei elite sa se inalte spre misiunea sa superioara si, in general, spre o existenta superioara: asemenea acelor plante agatatoare avide de soare ce cresc in Java - li se spune Sipo Matador -, care inlantuie un stejar cu bratele lor, pana cand, in cele din urma, rezemate de el, dar inaltate mult deasupra-i, ajung sa-si deschida in plina lumina corolele, mandrindu-se de a lor fericire. ­

A te abtine reciproc de la practicarea ofensei, a violentei, a jafului, a recunoaste vointa semenului ca fiind egala cu a ta: acestea pot deveni intr-un sens general reguli de buna-cuviinta intre indivizi, in caz ca exista conditiile necesare pentru aceas­ta (si anume, o reala asemanare a puterilor si criteriilor indivizilor, precum si apartenenta lor comuna la unul si acelasi corp social). Insa din momentul in care s-ar incerca extinde­rea acestui principiu, mergandu-se chiar pana la considera­rea lui ca principiu fundamental al societatii, el s-ar arata pe data in adevarata sa lumina: aceea de vointa de negare a vietii, de principiu al descompunerii si decaderii. In acest domeniu trebuie sa patrundem temeinic pana in strafunduri si sa ne stavilim toate slabiciunile sentimentale: viata insasi este in esenta deposedare, ranire, biruinta asupra celui strain si asupra celui mai slab, oprimare, duritate, impunerea cu forta a formelor proprii, asimilare sau, cel putin si in cel mai bland caz, exploatare, - dar la ce bun sa intrebuintam mereu aceste cuvinte in care s-a intiparit din vremuri stravechi un sens defaimator? (chiar si corpul in interiorul caruia, dupa cum s-a presupus mai sus, indivizii se trateaza ca egali - aceasta se intampla in toate aristocratiile sanatoase -, acest corp este obligat el insusi, in caz ca e un corp viu si nu unul muribund, sa intreprinda impotriva celorlalte corpuri fapte de la care indivizii care il alcatuiesc se abtin reciproc: el va trebui sa fie intruchiparea vointei de putere, el va dori sa creasca, sa se extinda, sa acapareze, sa dobandeasca preponderenta, - si aceasta nu pe temeiul vreunei moralitati sau imoralitati oarecare, ci din cauza ca el traieste, si pentru ca viata este tocmai vointa de putere. Insa nu exista chestiune in care constiinta comuna a europenilor sa fie mai refractara sfaturilor decat in aceasta; in prezent se viseaza pretutindeni, chiar si sub deghizamente stiintifice, la tot felul de organizari viitoare ale societatii, care va trebui sa-si piarda "caracterul exploatator": -in urechile mele aceste cuvinte rasuna de parca prin ele s-ar fagadui inventarea unei vieti care sa se abtina de la toate functiunile organice. "Exploatarea" apartine nu unei societati corupte sau imperfecte si primitive: ea apartine esentei vietii, ca functiune organica fundamentala, ea este o consecinta a vointei de putere propriu-zise, cea care e insasi vointa de a trai. - Presupunand ca in teorie acestea ar fi o inovatie, - in realitate, ele constituie de fapt factorul primordial al intregii istorii: sa fim macar atat de cinstiti ca s-o recunoastem! ­

In peregrinarea mea prin tot felul de morale, mai subtile si mai grosolane, care au stapanit pana acum sau mai stapa­nesc inca pe pamant, am gasit anumite trasaturi care revin mereu impreuna, conexate; astfel ca in cele din urma mi s-au deslusit doua tipuri de baza, iar in fata privirii mi-a aparut o deosebire fundamentala. Exista morale de stapani si morale de sclavi; - vreau sa adaug indata ca si in toate civilizatiile superioare si neomogene se intalnesc incercari de mediere intre cele doua morale, mai adeseori o ameste­care haotica a acestora, neintelegeri reciproce si uneori chiar conflicte puternice - aceasta in fiinta unui si aceluiasi am, in cuprinsul unui singur suflet. Diferentierile dintre valorile morale au luat nastere fie in randul rasei dominante care se bucura din plin de constiinta deosebirii ei fata de rasa dominata, - fie in randul celor dominati, al sclavilor, al celor subordonati din toate categoriile. In primul caz, in care stapanitorii sunt cei care determina notiunea "binelui", starile sufletesti elevate si trufase sunt resimtite ca distinctive, ele determinand ierarhia. Aristocratul indeparteaza din fata lui fiintele in care se manifesta contrariul unor astfel de stari elevate si trufase: el le dispretuieste. Sa remarcam pe data ca in cazul acestei prime varietati de morala antagonismul "bun" si "stricat" echivaleaza cu "nobil" si "de­testabil": - antagonismul "bun" si "rau" are o alta origine. E dispretuit lasul, fricosul, meschinul, cel care se preocu­pa doar de stricta utilitate; de asemenea, suspiciosul cu privirea-i stramba, cel care se umileste, omul de soi cainesc care se lasa maltratat, lingaul milog, si mai ales mincinosul: - e o credinta inradacinata a tuturor aristocratilor ca norodul e mincinos. "Noi, veridicii" - astfel isi ziceau nobilii in Grecia antica. E evident faptul ca pretutindeni calificativele morale au fost aplicate mai intai asupra oamenilor si doar mai tarziu, prin extindere, asupra actiunilor: de aceea, istoricii moralei care iau drept punct de plecare intrebari de genul "din ce cauza actiunea caritabila a tre­cut drept laudabila?" comit o grava eroare. Aristocratul sim­te ca el este cel care determina valorile, ca pentru aceasta nu are nevoie sa obtina incuviintarea cuiva, apreciind ca ;,ceea ce imi dauneaza mie, este daunator in sine", el fiind acela care confera cel dintai prestigiu lucrurilor, care creeaza valori. El pretuieste tot ceea ce ii este propriu: o astfel de morala consta in glorificarea sinelui. In prim-plan se afla sentimentul belsugului, al prea-plinului puterii, fericirea unei inalte tensiuni, constienta unei avutii dornice de a se darui si cheltui: - si aristocratul vine intr-ajutor nefericitilor, dar aproape niciodata nu o face din mila, ci mai degraba manat de imboldul abundentei de putere. Aristocratul respecta in propria-i fiinta pe omul puternic, stapan asupra lui Insusi, pe cel care se pricepe sa vorbeasca si sa taca, pe cel care uzeaza bucuros de severitate si duritate fata de sine insusi si care se inclina cu veneratie in fata tuturor celor severe si dure. "De piatra-i inima ce Wotan in pieptu-mi aseza", se spune intr-o veche Saga scandinava: si pe buna drep­tate, caci e o vorba izvodita de sufletul unui viking mandru. Un astfel de om se mandreste tocmai cu faptul de a nu fi nascut pentru compasiune: si de aceea eroul acestui Saga adauga avertizand: "cel caruia inima nu ii e de tanar dura, nu o va avea nicicand dura". Aristocratii si cutezatorii care gandesc astfel se situeaza la antipodul moralei care vede tocmai in compatimire sau in actiunea in folosul semenu­lui sau in desinteressement simbolul moralitatii; increde­rea in sine, mandria de sine, ostilitatea absoluta si ironia fata de "altruism", acestea fac parte si ele in mod categoric din morala aristocrata, laolalta cu o usoara desconsidera­re si prudenta fata de compasiune si de "inimile calde". ­Puternicii sunt acei care se pricep cu adevarat sa venere­ze, aceasta- i arta lor, domeniul in care isi exercita inventivitatea. Respectul profund acordat batranetii si traditiei ­dreptul se bazeaza in intregime pe acest respect dublu -, credinta si prejudecata care acorda prioritate stramosilor, in defavoarea generatiei viitoare, iata trasaturi tipice ale moralei celor puternici; si invers, faptul ca oamenii "ideilor moderne" cred aproape instinctiv in "progres" si in "viitor", neglijand din ce in ce mai mult respectul fata de batranete, e suficient pentru a ne dezvalui originea lipsita de noblete a acestor "idei". Insa, pentru gustul prezentului, lucrul cel mai strain si mai dezagreabil din morala stapanitorilor ra­mane severitatea preceptului potrivit caruia acestia au obligatii doar fata de cei de o seama cu ei; fata de fiintele de rang inferior si fata de straini ei pot actiona dupa cum cred de cuviinta sau "dupa voia inimii", in orice caz "dincolo de Bine si de Rau" - : iata un domeniu in care se poate manifesta com­patimirea si alte sentimente asemanatoare. Aptitudinea si obligatia unei recunostinte indelungi si a unei razbunari indelungi - ambele numai fata de cei de o seama -, subtilitatea represaliilor, rafinamentul notiunii de prietenie, o anumita nevoie de a avea dusmani (aceasta servind oarecum drept canalizare a sentimentelor de invidie, agresivitate, aroganta, si inlesnind de fapt posibilitatea unei adevarate prietenii): toate acestea sunt caracteristici tipice ale moralei aristocratice care, dupa cum am aratat, nu este identica cu morala propovaduita de "ideile moderne" si pe care, din aceasta cauza, noua, celor din ziua de azi, ne vine greu s-o resimtim si chiar s-o dezgropam, s-o descoperim. - Cu totul altfel stau lucrurile in cazul celui de al doilea tip de morala, morala sclavilor. Sa pre­supunem ca asupritii, oprimatii, suferinzii, robii, si chiar cei nedecisi si istoviti de ei insisi se indeletnicesc cu morala: care va d oare numitorul comun al evaluarilor lor morale? Probabil ca ele vor exprima o suspiciune pesimista fata de conditia umana in totalitatea ei, poate o condamnare a omului laolalta cu conditia sa. Sclavul priveste cu invidie virtutile celor puter­nici: el este sceptic si suspicios, posedand chiar un rafinament al banuielii fata de tot acel "bun" pretuit de cei puternici -, el incearca sa se convinga ca nici macar fericirea acestora nu este autentica. Dimpotriva, calitatile menite sa usureze existenta suferinzilor sunt evidentiate si scaldate in lumina: sclavul pretuieste compatimirea, mana serviabila si saritoare, inima calda, rabdarea, harnicia, modestia, amabilitatea-, caci acestea sunt calitatile cele mai utile, aproape singurele mijloace de a indura povara existentei. Morala sclavilor este esentialmente o morala a utilitatii. Acesta-i locul de obarsie al vestitului antagonism dintre "bun" si "rau": - rau este considerat cel puternic si primejdios, cel care inspira teama, cel care poseda subtilitate si vigoare, nelasand teren dispretului. Asadar, potrivit moralei sclavilor, "raul" este cel care inspira teama; in morala stapanilor, dimpotriva, cel care inspira teama si vrea sa inspire teama este de-a dreptul "bunul", in vreme ce omul "stricat" este considerat demn de dispret. Antagonismul atinge apogeul in momentul in care, conform logicii moralei sclavilor, se ajunge in cele din urma pana acolo incat chiar si notiunii de om "bun" i se ataseaza un dram de desconsiderare - oricat de usoara si binevoitoare ar fi aceasta, caci cel bun, potrivit felului de a gandi al sclavilor, este in orice caz un om inofensiv: el este blajin, usor de pacalit, poa­te cam prostut, intr-un cuvant un bonhomme. Pretutindeni unde morala sclavilor prevaleaza, limbajul prezinta tendinta de a apropia sensurile cuvintelor "bun" si "prost". - In fine, o ultima deosebire fundamentala: pe cat de inevitabil nazuinta de libertate, instinctul fericirii si varietatea rafinata a senti­mentelor de libertate apartin moralei si moralitatii sclavilor, la fel de simptomatic si regulat apar arta si exaltarile in mani­festarea respectului si a devotamentului in cadrul unui mod de a gandi si de a pretui aristocratic. - De acum va fi lesne de inteles de ce iubirea in chip de pasiune - specialitatea noas­tra europeana - este evident de origine aristocratica: dupa cum se stie, ea este inventia cavalerilor-poeti provensali, oameni minunati si ingeniosi ai lui gai saber, carora Europa le datoreaza atat de mult, poate chiar si propria-i existenta. ­

Printre lucrurile care pentru un aristocrat sunt poate cel mai greu de inteles se numara si vanitatea: el va fi tentat sa-i nege existenta, chiar si atunci cand altii sunt convinsi ca o tin strans cu ambele maini. Pentru el problema care se pune este aceea de a-si reprezenta fiinte care incearca sa provoace in semeni o parere buna in privinta lor, parere pe care nu o au despre sine - si deci nici nu o "merita" -, urmand ca apoi sa creada ei insisi in aceasta parere buna. Aceasta ii va aparea aristocratului ca fiind o atitudine atat de lipsita de gust si de respect de sine, si de o absurditate atat de baroca, incat va avea tendinta sa considere vanitatea o exceptie si s-o puna la indoiala in majoritatea cazurilor. El va spune bunaoara: "eu pot sa ma insel in privinta propriei mele valori si sa pretind totusi ca ea sa-mi fie recunoscuta de ceilalti asa cum o apreci­ez eu, - insa aceasta nu e vanitate (ci infumurare sau, cum este numita adeseori, "umilinta", "modestie"). Sau va spune: "ma pot bucura dintr-o multime de cauze de parerea buna pe care o au ceilalti despre mine, poate pentru ca ii respect si ii iubesc, si bucuriile lor sunt si bucuriile mele, poate si pentru ca buna lor parere imi confirma si imi intareste propria pare­re buna despre mine insumi, poate pentru ca parerea buna a altora, chiar daca eu nu o impartasesc, imi aduce totusi avan­taje sau promite sa mi le aduca, - dar toate acestea nu sunt vanitate." - Aristocratul izbuteste doar prin constrangere, respectiv cu ajutorul istoriei, sa-si reprezinte faptul ca din timpuri imemoriale, in toate paturile sociale cat de cat dependente, omul obisnuit n-a avut mai multa valoare decat aceea care i se atribuia: - nefiind obisnuit sa-si acorde el insusi vreo valoare, nu si-a atribuit nici el vreo alta valoare in afara de aceea pe care i-o atribuiau stapanii (a crea valori este un drept eminamente seniorial). Faptul ca si in zilele noastre omul de rand continua sa astepte mai intai parerea pe care ceilalti o au despre el si se supune apoi instinctiv acestei pareri, trebuie probabil considerat ca fiind rezultatul unui atavism monstruos: aceasta parere nu trebuie sa fie neaparat o parere "buna", ea poate fi chiar si una rea, nedreapta (ganditi-va, de pilda, la majoritatea aprecierilor si subaprecierilor pe care femeile credincioase se invata sa le nutreasca prin duhovnicii lor despre ele insele, la fel precum o face crestinul in general prin biserica sa). Fapt este ca in prezent, ca urmare a lentei inaltari a ordinii democratice (si a cauzei acesteia, amestecarea sangelui stapanilor cu cel al sclavilor), tendinta initial aristocratica si rara de a-ti atribui o anumita valoare si de "a gandi de bine" despre tine este din ce in ce mai mult incurajata si raspandita: insa acestei tendinte i s-a impotrivit din toate tim­purile o inclinatie mai veche, mai raspandita si mai profund inradacinata, - iar in fenomenul "vanitate" aceasta inclinatie mai veche se instapaneste asupra celei mai recente. Vanito­sul se bucura de orice parere buna exprimata la adresa lui (facand cu totul abstractie de criteriile utilitatii acesteia, pre­cum si de adevar si falsitate) si sufera din pricina tuturor pare­rilor defavorabile: caci el se supune amandurora, el simte ca le este supus in virtutea acelui stravechi instinct de subordonare care se manifesta in fiinta sa. - "Sclavul" din sangele vanitosului, un rest din siretenia sclavului - si cat de mult "sclav" a mai ramas in femeie, de pilda -, este cel care cauta sa ne ispiteasca sa ne facem o parere buna despre el: si tot sclavul este acela care se si prosterneaza in fata acestor pareri, de parca nu el ar fi fost cel care le-a suscitat. - S-o spunem inca o data: vanitatea este un atavism.

O specie ia fiinta, un tip se consolideaza si devine puternic in cursul indelungatei lupte impotriva conditiilor defavorabile si constante in esenta. Dimpotriva, experienta crescatorilor ne arata ca speciile carora li se acorda o alimentatie supraabundenta si un plus de protectie si ingrijire in general vor manifesta in curand o puternica inclinatie pentru variatia tipului, dand nastere unui mare procent de ciudatenii si monstruozitati (si unor vicii monstruoase, de asemenea). Sa examinam putin o comunitate aristocratica, de pilda un Polis al Greciei antice sau Venetia - ca pe o organizatie, voluntara sau involuntara, care are ca scop selectia: se afla aici oameni, unul langa celalalt, depinzand de ei insisi, care cauta sa-si impuna propria specie, pentru ca ei trebuie sa se impuna cu orice pret, daca nu doresc sa se expuna ingrozitoarei pri­mejdii de a fi exterminati. Lipseste aici ingrijirea, belsugul, ocrotirea care favorizau variatia; trebuie sa supravietuiasca specia in sine care, in lupta permanenta cu vecinii si cu asupritii razvratiti sau pe cale de razvratire, se poate impune si perpetua multumita duritatii, uniformitatii, simplitatii formei sale. Experienta cea mai variata o invata care sunt principalele calitati carora le datoreaza supravietuirea si triumful pana acum, in pofida tuturor zeilor si oamenilor: va numi aceste calitati virtuti, marginindu-se sa le cultive exclusiv pe ele. si o va face cu duritate, o duritate intentiona­ta; orice morala aristocratica este intoleranta in privinta educatiei tineretului, a conditiei femeii, a moravurilor con­jugale, a relatiilor dintre batrani si tineri, a legilor penale (acestea din urma vizandu-i doar pe cei care se indeparteaza de specie): ea va clasifica pana si intoleranta in randul virtutilor, numind-o "justitie". Un tip cu trasaturi mai putin numeroase, dar puternic accentuate, un soi de oameni se­' veri, razboinici, taciturni si precauti, inchisi si rezervati (si ' in acelasi timp deosebit de sensibili la farmecele si acele nuances ale vietii de societate) va ajunge astfel sa se consolideze, indiferent de succesiunea generatiilor; lupta permanenta cu conditiile defavorabile mereu identice este, dupa cum am mai spus, obarsia consolidarii si intaririi unui anu­mit tip. Insa in cele din urma apare pe neasteptate o situatie favorabila, tensiunea cumplita cedeaza; poate ca nu mai exista dusmani printre vecini, iar mijloacele de existenta si chiar placerile existentei se ofera din abundenta. Dintr-o , singura lovitura, lantul si constrangerea vechii discipline sunt rupte: ea nu se mai simte necesara, indispensabila existentei, - chiar daca ar dori sa persiste, ar putea s-o faca doar sub forma unui lux, a unui gust arhaizant. Variatia, fie in chip de distantare de tipul original (spre un tip mai elevat, mai rafinat, mai rar), fie in chip de degenerare si monstruozitate, se etaleaza de indata in cea mai mare opulenta si splendoare, individul cuteaza sa-si exprime individualitatea si sa se detaseze. In acest moment crucial al istoriei apare o flora minunata, variata, adeseori incalcita si baltata, amintind de jungla virgina si inaltata inspre cer, un fel de tempo tropical al rivalitatii si zelului dezvoltarii, iar concomitent eu aceasta, colosale pieiri si nimiciri ca urmare a egoismelor ce se opun cu violenta, gata sa explodeze in crancena lor lup­ta "pentru soare si lumina", morala anterioara neimpu­nandu-le vreo limita, vreo frana, vreun menajament. Insasi aceasta morala a fost cea care a produs imensa acumulare de energie, cea care a intins arcul intr-un mod atat de amenin­tator: - de-acum ea este, ea va fi "depasita". S-a atins punctul primejdios si nelinistitor in care viata, mai vasta, mai com­plexa, mai ampla, depaseste pragul vechii morale; "individul" se vede silit sa-si promulge o legislatie proprie, sa-si nasco­ceasca propriile sale mestesuguri si viclesuguri pentru a se conserva, inalta si elibera pe sine. Pretutindeni se fac auzite noi "De ce"-uri, noi "Cu ce"-uri, nu mai exista nici un fel de formule comune, neintelegerea umbla brat la brat cu descon­siderarea, decadenta, coruptia, nazuintele cele mai sublime se incalcesc intr-un nod oribil, geniul rasei se revarsa din toate cornurile abundentei Binelui si Raului, primavara si toamna apar intr-o funesta simultaneitate, pline de noi farmece si valuri proprii unei depravari juvenile, inepuizate, neobosite. Si se arata iar primejdia, mama moralei, marea primejdie, stramutata de asta data in fiinta individului, in vecin si in prieten, pe strada, in propriul copil, in propria inima, in cele mai intime si mai tainice unghere ale dorintei si vointei: ce credeti ca vor propovadui filozofii moralei care isi fac aparitia in aceasta perioada? Acesti ageri observatori gura-casca vor des­coperi apropierea sfarsitului, si ca toate lucrurile din jurul lor sunt corupatoare si corupte, ca nimeni si nimic nu va mai apuca ziua de poimaine, cu exceptia unui singur soi de oameni, incurabilii mediocrii. Numai mediocrii au sanse de a se per­petua, de a se reproduce, - ei sunt oamenii viitorului, singurii supravietuitori; "fiti la fel ca ei! deveniti mediocri!", iata unica morala care mai are vreun sens si mai gaseste ascultare de acum inainte. - Insa aceasta morala a mediocritatii e greu de propovaduit! - caci nu poate marturisi niciodata ce este si ce doreste de fapt! ea trebuie sa vorbeasca despre masura si demnitate si datorie si dragoste de semeni, -- si-i va veni cam greu sa-si ascunda ironia! ­

Exista un instinct al rangului care este deja, mai mult decat orice altceva, indiciul unui rang inalt; exista un gust al nuantelor respectului care vadeste o origine distinsa si habitudini aristocratice. Finetea, bunatatea si elevatia unui suflet sunt puse la grea incercare in momentul in care pe langa el trece ceva de prim rang, un lucru care n-a fost inca pus la adapost prin grija autoritatilor de familiaritatile indiscrete si neindemanatice: ceva neconturat, nedescoperit, ispititor, invaluit si travestit de bunavoie, un fel de piatra de incercare insufletita care isi urmeaza drumul. Cel care practica investigarea sufletelor, in chip de a sa indatorire ' si indemanare, se va folosi tocmai de acest mestesug sub diversele sale forme pentru a determina valoarea ultima a unui suflet, ierarhia imuabila si innascuta din care acesta face parte: el ii va pune la incercare instinctul respectului. Difference engendre haine: vulgaritatea cate-unei naturi iese brusc la iveala, ca o tasnitura de apa murdara, la trecerea convoiului purtand in brate vreun vas sfintit, vreun giuvaier scos din scrinuri ferecate, vreo carte insemnata cu pecetea marelui destin; dimpotriva, o amutire involuntara, o sovaiala a privirii, o domolire a tuturor gesturilor este insemnul unui suflet care simte apropierea celor mai venerabile lucruri din lume. Felul in care s-a mentinut in Europa pana in zilele noastre respectul fata de Biblie este poate cel mai bun exemplu de disciplina si rafinament al moravurilor pe care Europa le datoreaza crestinismului; astfel de carti profunde, de o suprema importanta, necesi­ta protectia unei autoritati tiranice exterioare pentru a-si putea dobandi acea durabilitate milenara trebuincioasa epuizarii si dezlegarii lor. Poate fi considerata o mare reusita daca prin educatie li s- a inoculat in sfarsit maselor largi (superficialilor si intestinelor prea iuti la digestie) sen­timentul ca nu le e ingaduit sa se atinga de orice; ca exista simtaminte sacre in fata carora ele trebuie sa-si scoata incaltarile si sa-si tina la distanta mainile murdare, - aceas­ta fiind oarecum cea mai inalta treapta a umanizarii la care ele pot ajunge. Dimpotriva, in cazul asa-numitilor instruiti, adeptii "ideilor moderne", nimic nu este poate mai dezgus­tator ca nerusinarea, neobrazarea ochilor si mainilor lor cu care ating, ling si pipaie toate lucrurile; si se prea poate sa in popor, mai ales printre tarani, gasesti in zilele noas­tre mai multa distinctie relativa a gustului si tactului in privinta respectului decat in lumea galanta a spiritului, in randul cititorilor de gazete si al instruitilor.

Din sufletul unui om nu pot fi sterse acele lucruri care au constituit obiectul celor mai dragi si mai constante preocupari ale stramosilor sai: fie ca acestia au fost oameni harnici si strangatori, simple accesorii ale unei mese de scris sau ale unei case de bani, modesti si burghezi in dorintele lor, si la fel de modesti in virtutile lor; fie ca erau dintr-acei care au trait cu obisnuinta de a porunci din zori si pana-n noapte, amatori de placeri brutale si, pe langa acestea, de indatoriri si responsabilitati poate si mai brutale; fie ca si-au sacrificat vreodata vechi privilegii bazate pe origine sau pe avere pentru a-si inchina intreaga viata credintei lor, - "dumnezeului" lor- oameni cu o constiinta implacabila si delicata, care roseste in fata oricarui compro­mis. In ciuda aparentelor, este cu desavarsire imposibil ca un om sa nu isi poarte in trup calitatile si preferintele parintilor si strabunilor. Iata, aceasta e problema rasei. Cele cunoscute despre parinti ne ingaduie sa tragem concluzii in privinta co­pilului: o anumita necumpatare detestabila, o invidie tainuita, o maniera grosolana de autoindreptatire - trei trasaturi care laolalta au caracterizat in toate timpurile tipul plebeian -, acestea se transmit cu siguranta copilului, precum sangele stricat; chiar si prin cea mai buna educatie si cultura s-ar obtine doar o amagire in privinta unei astfel de ereditati. - si ce altceva isi propune astazi educatia si cultura? In epoca noastra deosebit de populara, vreau sa spun deosebit de plebeiana, "educatia" si "cultura" trebuie sa fie esentialmente arta de a amagi, - de a induce in eroare in privinta originii, a mostenirii plebeiene transmise trupului si sufletului. Un educator care ar propova­dui in zilele noastre veridicitatea inainte de toate, indemnan­du-si necontenit elevii "fiti sinceri! fiti naturali! aratati-va asa cum sunteti!" - mai devreme sau mai tarziu chiar si un astfel de magar virtuos si candid s-ar vedea nevoit sa recurga la furca lui Horatiu, pentru ca naturam expellere: si care ar fi rezultatul? "Plebea" usque recurret. ­

Cu riscul de a indispune niste urechi inocente, vreau sa arat ca egoismul apartine esentei sufletului aristocratic, si ma refer la credinta de nezdruncinat potrivit careia niste fiinte "ca noi" au absoluta trebuinta de alte fiinte care sa li se supuna si sa se jertfeasca pentru ele. Sufletul aristocratic isi accepta egoismul ca pe o stare de fapt, fara sa-si puna nici cea mai mica intrebare, fara sa resimta nici un sentiment de duritate, de constrangere, de arbitrariu, ci mai degraba ca pe un feno­men ale carui temeiuri trebuie sa se afle in legea primordiala a lucrurilor: - daca ar cauta sa denumeasca intr-un fel acest sentiment, ar spune ca "este justetea insasi". In anumite situatii, care il fac la inceput sa sovaie, isi marturiseste ca exista oameni care au drepturi egale cu el; din momentul in care s-a lamurit in privinta acestei probleme a rangului, se misca nesovaielnic in cercul acestor semeni si egali, manifestand fata de ei aceeasi pudoare si acelasi respect delicat pe care si-l acorda siesi, -potrivit unei innascute mecanici celeste pe care o cunosc toate astrele. Aceasta finete, aceasta retinere in relatiile cu cei de o ' seama cu el este o prelungire a egoismului sau - toate stelele 'sunt asemenea egoiste-: el isi respecta propria persoana in ceilalti si in drepturile pe care le acorda lor, fara sa se indoiasca de faptul ca schimbul de onoruri si drepturi face parte si el din conditia fireasca a lucrurilor, in chip de esenta a tuturor relatiilor. Sufletul aristocratic da la fel precum ia, manat de instinctul pasionat si susceptibil al rasplatii pe care il poarta in strafundurile sale. Notiunea de "indurare" n-are nici sens, nici aroma inter pare; se prea poate ca exista un chip sublim de a lasa sa se reverse asupra-ti daruri de sus, pentru a le sorbi apoi insetat strop cu strop: dar sufletul aristocratic nu e inzestrat pentru aceasta arta si atitudine. Egoismul sau este cel care il impiedica: in general, lui nu-i place sa priveasca in "sus", - ci drept inainte, orizontal, domol, sau in jos: - caci el se stie in inalt. ­

"Poate fi stimat cu adevarat doar cel care nu se cauta pe sine insusi" - Goethe catre consilierul Schlösser.

Exista o zicala pe care mamele chineze o repeta adesea copiilor lor: xiao-xin, "fa-ti mica inimioara!" Aceasta e ade­varata tendinta fundamentala a civilizatiilor tarzii: sunt convins ca cel dintai lucru dupa care ne-ar putea recunoaste un cetatean al Greciei antice, pe noi, europenii de astazi, este autodiminuarea noastra, - atat doar, si ar fi indeajuns pentru a nu fi "pe potriva gustului sau".

Ce este, in sfarsit, vulgaritatea? - Cuvintele sunt niste simboluri vizuale mai mult sau mai putin exacte ale senzatiilor care revin frecvent si impreuna, ale unor grupuri de senzatii. Nu e suficient sa folosesti aceleasi cuvinte pentru a te putea intelege cu ceilalti; mai e necesar sa intrebuintezi aceleasi cuvinte pentru desemnarea aceluiasi fel de trairi interioare, in fine, sa posezi o experienta in comun cu ceilalti. Iata de ce ,oamenii apartinand unuia si aceluiasi popor se inteleg intre ei mai bine decat cei apartinand unor popoare diferite, chiar daca acestia din urma uzeaza de aceeasi limba; sau, mai mult decat atat, atunci cand oamenii au convietuit indelung in conditii identice (in aceeasi clima, pe acelasi sol, expusi acelorasi primejdii, avand aceleasi necesitati, indeplinind aceeasi munca), din aceasta ia nastere o comunitate care "se intelege", un popor. In suflete, un numar egal de experiente ce reveneau frecvent a iesit biruitor din lupta cu alte experiente cu o aparitie mai putin frecventa: in privinta lor se cade de acord repede, si din ce in ce mai repede - istoria limbajului este istoria unui proces de abreviatie -; pe temeiul acestei intelegeri rapide se creeaza o unitate stransa, din ce in ce mai stransa. Cu cat mai mare e primejdia, cu atat mai mare va fi si necesitatea de a cadea iute si lesne la intelegere in privinta celor de facut; a te putea intelege bine in caz de primejdie, lata ceva de care oamenii nu se pot in nici un chip lipsi in relatiile dintre ei. In toate prieteniile, in toate iubirile se reface aceasta experienta: si toate inceteaza sa mai dureze de indata ce se descopera ca prin aceleasi cuvinte unul din cei doi simte, gandeste, presimte, se teme, doreste altceva decat partenerul sau. (Teama de "eterna neintelegere": iata geniul bi­nevoitor care retine atat de des doua persoane de sex diferit :de la o uniune pripita la care ii indeamna simturile si inima ­si nu vreun "geniu al speciei" schopenhauerian - !) Care sunt primele grupuri de senzatii ce se desteapta in interiorul unui suflet, care iau cuvantul, care dau porunci, iata criteriul care decide intreaga ierarhie, care isi impune in cele din urma ta­bla de valori. Evaluarile valorice ale unui om ne tradeaza cate ceva despre structura sufletului sau, despre felul in care acesta isi considera conditiile de existenta, propriile-i necesitati. Presupunand acum ca dintotdeauna necesitatea i-a apropiat doar pe oamenii care puteau desemna prin semne identice trebuinte si experiente identice, rezulta in fine ca, dintre toate fortele de care au dispus vreodata oamenii, lesnicioasa comunicabilitate a nevoii, adica la urma urmei trairea exclusiva a unor experiente mediocre si comune trebuie sa fi fost cea mai puternica. Oamenii mai asemanatori intre ei, mai comu­ni au fost si mai sunt si acum avantajati, iar cei alesi, mai delicati, mai rari, mai incomprehensibili ajung sa fie lesne izolati, doborati in solitudine de accidente si reusind arareori sa se perpetueze prin urmasi. Trebuie chemate intr-ajutor uriase forte contrarii pentru a fi opuse acestui natural, mult-prea natural progresus in simile, evolutiei omului in directia simi­litudinii, a obisnuitului, a mediocritatii, a spiritului de turma ­a vulgaritatii!

Cu cat mai insistent se apleaca un psiholog - un psiholog innascut, predestinat, un ghicitor in suflete - asupra cazurilor exceptionale si oamenilor de exceptie, cu atat mai mare va fi primejdia la care se expune, aceea de a se sufoca din pricina compatimirii: el are nevoie mai mult decat oricine altcineva de duritate si de seninatate. Caci pieirea, esuarea oamenilor superiori, a sufletelor de elita constituie o regula: si e ingrozi­tor sa ai neincetat in fata ochilor o astfel de regula. Martiriul mereu reinnoit al psihologului consta in a descoperi intr-o buna zi aceasta pieire si apoi de a regasi, aproape mereu de-a lungul intregii istorii, cazul disperat si fara scapare al omului superior, acest vesnic "Prea tarziu!" in toate sensurile cuvantului, -nefiind exclus ca acest martiriu sa-l determine la un moment dat sa se inversuneze impotriva propriului sau destin, sa faca o incercare de a se distruge pe sine insusi, -de a "pieri" el insusi. La aproape toti psihologii se poate observa o predilectie mani­festa, o inclinatie semnificativa pentru relatiile cu oamenii ba­nali si potoliti: prin aceasta ei isi tradeaza nevoia continua de a-si tamadui ranile, de a se refugia intr-un fel de uitare, departe de toate cele ce li s-au revelat in cautarile si vivisectiile lor, pe scurt, departe de "meseria" care le apasa constiinta. Tea­ma de propria memorie este o trasatura caracteristica a psiho­logului. Judecatile de valoare ale altora il reduc cu usurinta la tacere: cu o mina impasibila el asculta felul in care se venere­aza, se admira, se iubeste, se transfigureaza acolo unde el se marginise sa priveasca - sau isi mai si disimuleaza tacerea, raliindu-se formal unei oarecare opinii superficiale. Situatia lui paradoxala poate ajunge de-a dreptul inspaimantatoare in momentul in care, tocmai acolo unde se deprinsese sa nutreas­ca marea compasiune ingemanata cu marele dispret, multi­mea, oamenii instruiti, fanaticii se deprind la randul lor cu marea veneratie, - veneratia fata de "oamenii mari", fiintele-minune in persoana carora este binecuvantata si stimata insasi patria, lumea, demnitatea umana, oameni asezati ca model in fata tineretului si care servesc la educatia acestuia si cine stie, poate ca in toate cazurile memorabile s-a intam­plat pana acum acelasi lucru: multimea diviniza un zeu, - iar "zeul" nu era decat un biet animal de jertfa! Succesul a fost dintotdeauna cel mai mare mincinos - iar "opera" insasi este un succes; marele om de stat, cuceritorul, inventatorul sunt intr-atat de deghizati in creatiile lor incat nu mai pot fi recunos­cuti; "opera", fie ea a artistului sau a filozofului, numai ea este aceea care il inventeaza pe creatorul sau, pe cel considerat a fi creatorul; "oamenii mari", in felul in care sunt venerati, par niste lamentabile poezioare scrise ulterior; in lumea valorilor istorice domneste moneda falsa. Marii poeti bunaoara, acesti Byron, Musset, Poe, Leopardi, Kleist, Gogol (nu ma incumet sa-i numesc pe cei mai mari, dar ii subinteleg), - iata-i aratandu-ni-se asa cum sunt, poate asa cum sunt obligati sa fie: oa­meni ai clipei, entuziasti, senzuali, copilarosi, usuratici si pripiti cand trebuie sa-si manifeste increderea sau neincrederea; cu suflete care au de obicei cate o fisura de tainuit; razbunandu-si adeseori prin opere vreo terfelire intima, cautandu-si des ui­tarea in avanturi, urmariti de o memorie prea fidela, rataciti intre smarcuri si aproape inamorati de namolul lor, pana ajung sa se asemuie amagitoarelor flacarui ce palpaie in jurul mlas­tinilor dandu-se drept stele -- probabil ca norodul ii numeste atunci idealisti, - luptandu-se ades cu un indelung dezgust, cu o fantoma a necredintei care reapare mereu inghetandu-i si silindu-i sa tanjeasca dupa glorie si sa infulece lacomi "incre­derea in sine" din palmele lingusitorilor ametiti: - ce martiriu sunt acesti mari artisti, si oamenii superiori in general, pentru cel care i-a ghicit! Cat de lesne de inteles e faptul ca tocmai din partea femeii-cea atat de clarvazatoare in materie de suferinta si totodata avida sa ajute si sa salveze, dorinta ce ii depaseste cu mult puterile, din pacate - ei se bucura de acele accese de compasiune nelimitata, de devotament absolut pe care multimea, mai ales multimea adoratoare nu o intelege, rastalmacind-o prin interpretari curioase si orgolioase. Aceasta compasiune se amageste mereu in privinta puterilor sale; femeia ar vrea sa creada ca iubirii totul ii este cu putinta, - aceasta-i superstitia ei. Dar vai, cunoscatorul inimii isi da seama cat de sara­ca, neajutorata, uzurpatoare, neindemanatica si mai degraba capabila de distrugere decat de salvare este chiar si cea mai buna, cea mai profunda iubire! - Se prea poate ca sfanta le­genda si deghizamentul vietii lui Iisus sa ascunda unul dintre cele mai dureroase cazuri de martiriu indurat de omul care cunoaste iubirea: martiriul unei inimi preacurate si pline de un dor fara seaman, nesatioasa de iubire omeneasca, o inima care cerea sa iubeasca si sa fie iubita, atat si nimic mai mult, si o cerea cu duritate, cu furie, cu teribile izbucniri de manie im­potriva celor care ii refuzau iubirea; povestea unui biet om in­setat si nesatios de iubire care a trebuit sa nascoceasca iadul pentru a-i trimite acolo pe cei care refuzau sa-l iubeasca, - si care, invatandu-se in cele din urma sa cunoasca iubirea ome­neasca, a trebuit sa inventeze un dumnezeu alcatuit din iubire pura, din putinta de a iubi, - un dumnezeu caruia iubirea ome­neasca, atat de nevolnica, atat de nestiutoare ii inspira mila! Cel care simte astfel, cel care se pricepe astfel la iubire, - ace­la cauta moartea. - Dar la ce bun sa ne lasam prada unor ast­fel de ganduri dureroase? Doar daca am h obligati ­

Orgoliul si dezgustul intelectual al oricarui om care a sufe­rit profund- gradul de profunzime al suferintei pe care il pot atinge oamenii fiind aproape suficient pentru a determina lo­cul lor in ierarhie-, inspaimantatoarea certitudine cu care este el impregnat si colorat din cap pana-n picioare, certitudinea de a sti mai mult, datorita suferintei sale, decat pot sti cei mai inteligenti si cei mai intelepti, explorarea multor lumi indepar­tate in care domneste oroarea, lumi in care a vietuit "ca la el acasa" si despre care "voi nu aveti habar!" - acest taciturn orgoliu intelectual al suferindului, aceasta mandrie a alesului cunoasterii, a "initiatului", aproape a victimei sale, il obliga sa recurga la toate formele de deghizament pentru a se feri de atingerile mainilor indiscrete si miloase si, in general, de tot ceea ce nu este pe masura lui intru durere. Suferinta profunda face din noi niste aristocrati; ea ne insingureaza. Una din formele cele mai subtile de deghizament este epicureismul si afisarea unei anumite bravuri a gustului care ia suferinta in deradere, impotrivindu-se tuturor tristetilor si profunzimilor. Exista "oameni joviali" care uzeaza de jovialitatea lor, pentru ca ea ii face de nerecunoscut: - ei vor sa fie de nerecunoscut. Exista "oameni de stiinta" care uzeaza de stiinta pentru ca ea le confera o aparenta de seninatate, pentru ca stiintificitatea da posesorului ei o tenta de superficialitate: - ei vor sa ne in­duca spre aceasta concluzie eronata. Exista spirite libere si in­solente care cauta sa tainuiasca si sa tagaduiasca ca sunt doar niste inimi zdrobite, orgolioase, incurabile (cinismul lui Ham­let- cazul Galiani); uneori insasi nebunia este masca unei cer­titudini nefaste si neindoielnice. - De unde rezulta ca respectul fata de "masca" si abtinerea de la o practicare anapoda a psiho­logiei si a curiozitatii sunt indicii ale unui umanism delicat.

Lucrul care poate arunca o prapastie profunda intre doi oameni este sensul si gradul diferit al curateniei. Zadarnica-i intreaga cumsecadenie si utilitate reciproca, zadarnica-i in­treaga bunavointa: pana la urma ei ajung la acelasi rezultat ­acela de "a nu se mai putea inghiti"! Instinctul suprem al curateniei il arunca pe omul care il poseda in cea mai uimito­are si mai primejdioasa insingurare, asemanatoare cu aceea a unui sfant: caci sfintenia consta tocmai in spiritualizarea suprema a instinctului amintit. Un fel de intuitie a indescrip­tibilei plenitudini pe care ti-o da euforia imbaiatului, un fel de ardoare si insetare care imboldeste neincetat sufletul din no­apte spre dimineata, din intunecime si "mahnire" catre lim­pezime, stralucire, profunzime, subtilitate -: pe cat te distinge o astfel de inclinatie - o inclinatie aristocratica -, tot pe atat te si izoleaza. - Compasiunea sfantului este compasi­unea fata de jegul tuturor celor omenesti, prea-omenesti. si exista grade si altitudini la care compasiunea insasi este resimtita de catre acesta ca o necuratie, o murdarie

Semne de noblete: a nu cauta nicicand sa-ti cobori indato­ririle la nivelul indatoririlor tuturor; a refuza sa cedezi altora, sa imparti cu altii propriile-ti responsabilitati; a-ti considera privilegiile si exercitarea lor ca indatoriri.

Un om care nazuieste spre teluri marete ii considera pe toti cei pe care ii intalneste in cale fie mijloace de a-si atinge telul, fie frane si obstacole - sau trecatoare popasuri de odih­na. Bunatatea lui tipic aristocratica fata de semeni se poate manifesta doar din momentul in care a ajuns pe culme si domneste. Nerabdarea si constiinta faptului de a fi osandit pana atunci la a face neincetat pe comediantul - caci razboiul nu este altceva decat o comedie si un val care, ca orice mijloc, mascheaza telul -, nerabdarea si constiinta aceasta ii zadar­nicesc toate relatiile posibile; acest soi de oameni cunoaste solitudinea si cel mai amar venin al ei.

Problema celui care asteapta. - E nevoie de concursuri de imprejurari si de nenumarate circumstante imprevizibile pen­tru ca un om superior care poarta latent in el rezolvarea unei probleme sa intre la momentul potrivit in actiune - sa intre, cum s-ar spune, "in eruptie". De obicei acest lucru nu se in­tampla; pe toate meridianele globului se afla oameni in expec­tativa care nu prea stiu ce anume asteapta si, mai ales, ca asteptarea lor e zadarnica. Se mai intampla cateodata sa rasune prea tarziu chemarea vestitoare, intamplarea, cea care "ingaduie" trecerea la actiune, - atunci cand cei mai buni ani ai tineretii, energiile cele mai active s-au irosit deja in inactiune; si cate unul, "sarind in picioare", isi da seama cu groaza ca madularele-i sunt deja amortite, iar spiritul prea ingreuiat! "E prea tarziu" - isi zice el pierzandu-si increderea in sine si con­damnat de-acum la inutilitate pe viata. - Sa fie oare "Rafaelii fara maini" o regula, expresia luata in cel mai larg sens cu putinta, si nu niste exceptii in imparatia geniului? - Poate ca geniul nu este chiar asa de rar: dar ii lipsesc mainile, cele cinci sute de maini necesare pentru a struni tiranic -ul, momentul prielnic - pentru a apuca prilejul de chica!

Cel care nu vrea sa vada maretia unui om, ii va scruta cu atat mai ager scaderile si ceea ce are superficial - dandu-se astfel el insusi de gol.

Sufletul inferior si grosolan este mai bine pregatit pentru a indura ranile si daunele de tot felul decat sufletul aristocra­tic: primejdiile care il ameninta pe acesta din urma sunt fara indoiala mai mari, sansele Lui de a esua si de a pieri sunt, toc­mai datorita complexitatii conditiilor sale de viata, uriase. ­Cand soparla isi pierde un deget, ii creste altul la loc: dar nu si omului. ­

- Ce necaz! Mereu aceeasi poveste! Odata ridicata casa, observi ca ai invatat fara sa-ti dai seama un lucru pe care trebuia sa-l fi stiut inainte de a incepe constructia. Etern si odios "Prea tarziu!" - Melancolia lucrurilor ispravite!

- Drumetule, cine esti? Te vad urmandu-ti drumul, fara de sfidare si iubire, cu privirea de nepatruns; iata-te umed si intristat, precum sonda ce se inalta mereu neostoita la lumina din toate abisurile - ce cautat-a colo jos? - cu piep­tu-ti ce nu suspina, cu buzele-ti ce-si tainuiesc dezgustul, cu mana-ti ce doar cu sovaiala mai apuca: cine esti? ce ai facut? Odihneste-te aici: acest lacas e ospitalier cu toti, ­intremeaza-te! si oricine ai fi, spune-mi: ce iti pofteste ini­ma? Ce ti-ar trebui ca sa te intremezi? Spune-o doar: tot ce am, iti va fi oferit! - "Pentru intremare? Pentru intremare? O, curiosule, ce tot spui! Da-mi, te rog - -" Ce sa-ti dau? Ce? spune dar! "Inca o masca! A doua!" ­

Oamenii de o tristete profunda se dau de gol cand sunt fericiti: ei au un fel de a se crampona de fericire de parca ar vrea s-o zdrobeasca si s-o inabuse, din gelozie, - ah, ei stiu prea bine ca ea le va scapa printre degete!

"Jale! Jale! Dar iata! Ea da inapoi." - Intr-adevar! Dar voi n-o prea intelegeti, daca va jeluiti din pricina asta. Ea da inapoi, dar o face precum cel ce-si ia avant pentru un mare salt. - ­

"Fi-voi oare crezut? - dar eu am pretentia sa mi se dea cre­zare: niciodata n-am cugetat prea temeinic la propria-mi per­soana, iar daca am facut-o totusi cateodata, aceasta s-a intamplat foarte rar, fiind constrans, mereu dezinteresat de «obiect» si gata sa ma abat de la «mine», mereu neincrezator in rezultat, aceasta datorita unei suspiciuni de neinvins fata de posibilitatea cunoasterii de sine, suspiciune prin care am ajuns sa resimt o contradictio in adjecto chiar si in notiunea de «cunoastere nemijlocita» pe care teoreticienii isi ingaduie s-o foloseasca: - cam asta ar fi tot ceea ce stiu in modul cel mai neindoielnic cu putinta despre mine insumi. Trebuie ca exista in mine un fel de aversiune care ma impiedica sa cred ceva precis in privinta persoanei mele. - Se ascunde oare aici vreo enigma'? Pesemne ca da; dar din fericire nu eu voi fi acela care s-o sparga in dinti. - Ea va tradeaza poate specia din care fac parte? - Mie nu: si nu pot decat sa ma felicit pentru asta -."

"Dar ce ti s-a intamplat?" - "Nu stiu, spuse el sovaind; poa­te ca niste harpii au trecut peste masa mea in zbor." - Se in­tampla cateodata in zilele noastre ca un om bland, cumpatat, discret e cuprins deodata de furie, sparge farfuria, rastoarna masa, zbiara, tuna si fulgera, insulta pe toata lumea- si in cele din urma se indeparteaza rusinat, maniat pe sine, - incotro? la ce bun? Pentru a sta deoparte si a muri de foame? Pentru a se inabusi cu propriile-i amintiri? - Cel care poseda un suflet elevat, exigent si care arareori isi gaseste masa pusa si mancarea gatita, acela a fost dintotdeauna amenintat de mari primejdii: astazi aceasta primejdie e insa uriasa. Aruncat intr-un secol galagios si plebeian cu care nu vrea sa manance din aceeasi strachina, el poate pieri lesne de foame si de sete sau, in caz ca se va hotari in cele din urma sa "intinda mana" - de pe urma unui acces de dezgust. - Fara indoiala ca fiecaruia dintre noi i s-a intamplat sa sada la mese la care nu avea ce cauta; iar spiritele cele mai rafinate si nazuroase in privinta hranei cunosc acea primejdioasa dyspepsia care te apuca atunci cand iti cade valul de pe ochi si iti dai seama cu dezamagire ce ai in farfurie si cine iti sunt comesenii, - greata desertului.

E o dovada de subtila si totodata aristocratica stapanire de sine sa lauzi - presupunand ca doresti in general sa lauzi ­numai atunci cand parerile tale nu concorda cu cele ale inter­locutorului: - sa procedezi altminteri ar insemna sa te autoe­logiezi, ceea ce este un lucru potrivnic bunului gust, - e vorba fireste de o stapanire de sine ce ofera semenilor placute prile­juri si imbolduri de a ne intelege gresit. Pentru a ne putea per­mite acest autentic lux al gustului si moralitatii trebuie sa traim nu printre badaranii spiritului, ci printre oameni ale caror con­fuzii si erori ne amuza prin subtilitatea lor, - sau de nu, va tre­bui sa ispasim amarnic aceasta placere! - "EI ma lauda: asadar imi da dreptate!" - aceasta concluzie dobitoceasca ne distru­ge jumatate din viata, noua singuraticilor, caci prin ea dobito­cul se furiseaza in vecinatatea si compania noastra.

Traieste intr-o seninatate imensa si orgolioasa; mereu dincolo -. Poseda-ti pasiunile, simpatiile si antipatiile, ori dis­penseaza-te de ele, aceasta dupa bunul tau plac, descinde din inaltimi asupra-le pentru cateva ceasuri; incaleca pe ele, de parca ai incaleca niste cai sau, adeseori, niste magari: - caci trebuie sa stii sa uzezi la fel de bine atat de nerozia cat si de valva­taia lor. Pastreaza-ti cele trei sute de fatade; ochelarii negri de asemenea: caci sunt momente in care nimanui nu-i este inga­duit sa ne poata vedea ochii si, cu atat mai putin, "strafundurile". Intovaraseste-te cu viciul cel strengar si jovial ce se numeste curtoazie. Ramai stapan asupra celor patru virtuti, indrazneala, comprehensiunea, afectiunea, singuratatea. Caci la noi singu­ratatea e o virtute, o inclinare sublima si avantata spre curatenie care ghiceste tot ceea ce in atingerea dintre un om si celalalt - "in societate" - duce inevitabil la necuratenie. Orice comuni­tate sfarseste prin a te face intr-un fel sau intr-altul, intr-un domeniu sau intr-altul, mai devreme sau mai tarziu - "comun".

Cele mai mari evenimente si idei - dar cele mai mari idei sunt si evenimentele cele mai mari- sunt intelese cel mai tar­ziu: generatiile contemporane acestor evenimente nu stiu sa le traiasca, si trec pe langa ele. Lucrurile se petrec la fel ca in imparatia stelelor. Lumina celei mai indepartate stele este cea care intarzie cel mai mult pana sa ajunga la oameni; pana a­tunci, omul tagaduieste ca acolo-exista vreo stea. "Cate secole ii sunt necesare unui spirit pentru a fi inteles?" - iata inca un criteriu cu ajutorul caruia se poate stabili o necesara iera­rhie si ceremonie: necesara atat spiritelor cat si stelelor.

"Aici perspectiva e nestanjenita, iar spiritul, inaltat." Exis­ta insa si oameni de soi contrar, oameni care se afla si ei in inalt, care se bucura si ei de o perspectiva nestanjenita - dar care privesc in jos.

-- Ce este aristocratic? Ce semnificatie are astazi pentru noi cuvantul "aristocrat"? Prin ce se tradeaza, dupa ce poate fi recunoscut aristocratul, sub cerul acesta apasator si acoperit al dominatiei plebeiene ce se instaureaza si sub ai carui nori totul devine opac si plumburiu? - Nu actiunile sunt cele care il reveleaza, - actiunile sunt totdeauna echi­voce, mereu de nepatruns -, nici "operele". Printre artistii si savantii zilelor noastre pot fi gasiti destui dintr-acei care prin operele lor isi tradeaza profunda aspiratie la aristo­cratism: insa tocmai aceasta dorinta ce tinde spre aristo­cratism este fundamental diferita de dorintele sufletului aristocratic, ea fiind de-a dreptul indiciul cel mai elocvent si cel mai primejdios al absentei acestuia. In acest dome­niu nu operele, ci credinta este cea care are cuvantul hota­rator, cea care stabileste ierarhia, pentru a relua o veche formula religioasa intr-un sens nou, mai profund: o anumi­ta certitudine fundamentala pe care un suflet aristocratic o nutreste in privinta lui insusi, ceva imposibil de cautat, de gasit si, poate chiar, de pierdut. - Sufletul aristocratic poseda respectul de sine. ­

Exista oameni daruiti cu spirit, fie ca o vreau, fie ca nu; oricat s- ar suci si s-ar invarti, oricat si-ar acoperi cu mainile ochii care ii tradeaza (- de parca mainile nu i-ar trada si ele! -): in cele din urma reiese intotdeauna ca ei poseda un lucru pe care il ascund si care se numeste spirit. Unul din cele mai subtile mijloace pentru a induce in eroare, cat se poate, cu scopul de a trece drept mai prost decat esti - reputatie care in viata comuna este de multe ori la fel de dezirabila ca o um­brela -, se numeste entuziasm: laolalta cu anexele acestuia, ca de pilda virtutea. Caci, precum spune Galiani, si el se pri­cepea doar -: vertu est enthousiasme.

Din scrierile unui pustnic razbat intotdeauna sunete ce amintesc de ecoul desertului, de soaptele si privirile speriate, circumspecte ale singuratatii; chiar si din cele mai violente cuvinte ale sale, chiar si din strigatul sau razbate o maniera noua, mai primejdioasa de a tacea, de a trece sub tacere. Cel care a trait an de an, zi de zi si noapte de noapte singur cu sufletul sau, purtand cu acesta confidentiale certuri si dialo­guri, cel care retras in pestera sa - care poate ti un labirint, dar si o mina de aur - s-a preschimbat intr-un urs de pestera sau un cautator de comori sau un balaur pazitor de comori: insesi ideile aceluia vor dobandi in cele din urma o coloratie crepusculara, un iz de pivnita si de mucegai, ceva incomuni­cabil si respingator, care ii izbeste pe trecatori cu adierea-i rece. Pustnicul nu crede ca exista filozof - presupunand ca intotdeauna filozoful a inceput prin a fi un pustnic - care sa-si fi exprimat in carti opiniile sale adevarate si ultime: nu se scriu oare carti tocmai pentru a tainui cele ce salasluiesc in adan­cul sufletului? - el se va indoi chiar si de faptul ca un filozof poate avea opinii "ultime si adevarate", intrebandu-se daca nu se ascunde, daca nu trebuie sa se ascunda indaratul fie­carei pesteri o alta pestera, si mai profunda - o lume mai vas­ta, mai straina, mai bogata deasupra unei suprafete, un strafund indaratul fiecarui fundament, al fiecarei "funda­mentari". Orice filozofie este o superficie - aceasta-i sentinta pustnicului: "este ceva arbitrar in faptul ca el a adastat aici, ca a privit indarat, in juru-i, ca de aici a renuntat sa sape mai adanc si a lasat cazmaua din mana, - aici e ceva suspect". Orice filozofie ascunde o alta filozofie; orice opinie este tot­odata un ascunzis. orice cuvant - o masca.

Oricarui ganditor profund ii este mai mult teama de a fi inteles decat de a ajunge un neinteles. In cazul din urma poa­te ca vanitatea lui este cea care va suferi; insa in primul caz sufera inima, compasiunea sa care spune necontenit: "o, vai, de ce vreti sa-mi purtati si voi povara?"

Omul, animalul complex, ipocrit, nenatural si opac care nelinisteste animalele mai putin prin forta si mai degraba prin siretenia si inteligenta sa, a inventat constiinta impacata pen­tru a se bucura macar o data de sufletul sau asa cum te bucuri de ceva simplu; iar intreaga morala este o falsificare indelun­gata si indrazneata fara de care n-am putea savura nici un fel de placere in contemplarea sufletului nostru. Din acest punct de vedere, exista probabil mai multe lucruri ce fac parte din sfera notiunii de "arta" decat se crede in mod curent.

Filozoful e un om care traieste, vede, aude, banuieste, spera, viseaza fara incetare lucruri extraordinare; un om impresurat de propriile-i ganduri ce vin parca din afara, de sus sau de jos, nimerindu-l in chip de intamplari si trasnete harazite de-a drep­tul lui; un om care este poate el insusi o furtuna ce inainteaza ingreuiat de noi fulgere; un om fatal impresurat intotdeauna de bubuituri, vajaituri si abisuri ce se casca inspaimantatoare. Un filozof: e o fiinta care, vai, se indeparteaza adeseori de ea insasi, se teme adeseori de ea insasi, - dar care e mult prea curioasa pentru a nu "reveni" iarasi si iarasi "la sine". ­

Un barbat care spune: "acest lucru mi-e pe plac, pe acesta mi-l insusesc si vreau sa-l ocrotesc, si il voi apara chiar de-ar fi sa ma lupt cu toata lumea"; un barbat care e in stare sa duca o treaba la bun- sfarsit, sa infaptuiasca o hotarare, sa ramana cre­dincios unei idei, sa pastreze o femeie, sa pedepseasca si sa doboare un neobrazat; un barbat care are o manie a sa si un palos al sau, si caruia i se alatura de bunavoie cei slabi, suferinzi, oprimati, chiar si animalele, caci toti acestia ii apartin de la natu­ra, un barbat care este un stapan innascut, - cand un astfel de barbat e cuprins de mila, ei bine! aceasta mila are valoare! Dar ce insemnatate poate avea mila celor care sufera! Sau a celor care mai si propovaduiesc mila! Aproape pretutindeni in Euro­pa zilelor noastre se poate remarca o sensibilitate si o suscepti­bilitate bolnavicioasa fata de durere, o dezgustatoare lipsa de cumpatare in a te jelui, o molesire care impopotonandu-se cu ajutorul religiei si al zorzoanelor filozofice incearca sa treaca drept ceva superior, - un adevarat cult al suferintei. Lipsa de virilitate a sentimentului botezat "mila" de aceste cercuri de exaltati este cea care, cred eu, iti sare inainte de toate in ochi. ­Aceasta recenta forma a prostului gust trebuie suprimata ener­gic si radical; iar pentru a ne feri de ea, v-as propune sa purtam la gat, deasupra inimii, buna amuleta gai saber, - amuleta "stiintei vesele", ca sa deslusesc si germanilor intelesul acestor cuvinte.

Viciul olimpian. - In ciuda filozofului care, fiind un englez pur-sange, a incercat sa discrediteze rasul in ochii tuturor gan­ditorilor - "rasul este o regretabila infirmitate a naturii uma­ne pe care orice ganditor trebuie sa se straduiasca a o depasi" (Hobbes) - mi-as permite sa stabilesc chiar o ierarhie a filo­zofilor in functie de rangul rasului fiecaruia - o ierarhie in care treapta suprema o ocupa cei capabili de rasetele de aur. si, admitand ca si zeii filozofeaza, presupunere pe care mi-au intarit-o deja cateva concluzii -, pentru mine nu mai incape nici o indoiala ca, filozofand, ei se pricep totodata sa rada intr-un fel nou, supraomenesc - si aceasta, pe socoteala tutu­ror lucrurilor serioase! Zeii sunt zeflemisti: se pare ca ei nu-si pot retine rasul nici macar in timpul actiunilor sfinte.

Geniul inimii, marele enigmatic, zeul ispititor nascut pentru a ademeni constiintele, cel a carui voce se pricepe sa co­boare in infernul fiecarui suflet, cel care nu rosteste nici o vorba, nu arunca nici o privire lipsita de tainica intentie a se­ducerii, din al carui mestesug face parte si arta infatisarii ­dar nu a adevaratei sale infatisari, ci a uneia care ii va con­strange si mai mult pe cei ce-l urmeaza sa se imbulzeasca mereu mai strans in juru-i, sa-l urmeze din ce in ce mai convinsi si mai devotati: - geniul inimii, cel care face sa amuteasca toate cele zgomotoase si vanitoase si le deprinde cu ascultarea, cel care poleieste sufletele zgrunturoase si le face sa guste o noua dorinta, - aceea de a sta nemiscate si netede ca o oglinda, pentru ca cerul cel profund sa se poata oglindi in ele -; geniul inimii, cel care invata mana butucanoa­sa si repezita sa sovaie si sa apuce cu mai multa delicatete; cel care desluseste sub gheata groasa si opaca comoara as­cunsa si uitata, delicioasa picatura de bunatate si spiritualita­te, fiind o adevarata bagheta magica pentru descoperirea tuturor grauntelor de aur ce au zacut multa vreme ingropate in temnitele lor de mal si nisip; geniul inimii, din a carui apro­piere si atingere toti pleaca mai bogati decat au fost inainte, dar nu in binecuvantari si daruri neasteptate, si nici fericiti si apasati de vreo bunatate straina, ci mai bogati in ei insisi, innoiti in propriii lor ochi, desteleniti, adiati si dezveliti de un vant de primavara, mai nehotarati poate, mai afectuosi, mai fragili, mai sfaramati, dar plini de sperante ce n-au inca vreun nume, plini de o vointa si de un flux nou, plini de o noua nega­re si de un nou reflux - dar ce am facut, prieteni ai mei? Despre cine v-am vorbit? Sa fi uitat oare intr-atat, de nu v-am pomenit nici macar o data numele lui? Inca putin, si ati fi ghi­cit singuri cine-i acest spirit si zeu enigmatic care vrea sa fie preamarit astfel. Precum se intampla celor care de mici co­pii s-au aflat mereu pe drum si printre straini, am intalnit si eu nu putine spirite bizare si destul de primejdioase, dar inain­te de toate pe cel despre care tocmai v-am vorbit si pe care l-am reintalnit mereu, si nu e unul oarecare, ci zeul Dionysos in persoana, marele zeu echivoc si ispititor caruia odinioara, o stiti doar, i-am oferit in taina si cu veneratie primii mei nascuti - (fiind cel din urma, mi se pare, care i-a adus o jertfa: caci n-am gasit pe nimeni care sa fi priceput ce anume am facut). De atunci am invatat multe, poate prea multe despre filozofia acestui zeu, - invataturi care, dupa cum am spus, trec din gura-n gura, - eu, cel din urma discipol si initiat al zeului Dionysos: si va trebui poate in sfarsit, in masura in care mi se va permite, sa incep a va oferi spre degustare, voua, prieteni­lor mei, un dram din aceasta filozofie? Cu jumatate de gura, cum se cuvine: caci e vorba de lucruri tainice, noi, straine, uimitoare, nelinistitoare. Faptul insusi ca Dionysos e un filo­zof, si ca asadar si zeii filozofeaza, imi pare a fi o noutate nu lipsita de anumite riscuri, care va starni poate un val de nein­credere de-a dreptul in randul filozofilor, - mai putin in randul vostru, prieteni ai mei, caci voi l-ati putea supara cel mult ve­nind prea tarziu si pierzand momentul prielnic: pentru ca azi, dupa cate mi s-a spus, voua nu va prea place sa credeti in Dumnezeu si dumnezei. De asemenea, va trebui sa depasesc cu sinceritatea povestirii mele anumite limite, ceea ce poate ca nu va fi mereu pe placul severelor voastre urechi. Fireste, in decursul unor astfel de dialoguri zeul mai sus pomenit mer­gea cu sinceritatea mai departe, mult mai departe, fiind me­reu cu multi pasi inaintea mea As dori chiar, de mi-e ingaduit, sa-i atribui, potrivit uzantelor omenesti, frumoase nume so­lemne, pompoase si virtuoase, sa preaslavesc indrazneala lui de cercetator si descoperitor, curajoasa lui onestitate, veridi­citatea si dragostea sa de intelepciune. Dar cu acest fast, cu toate aceste boarfe venerabile un astfel de zeu n-are ce face. "Pastreaza-le, ar spune el, pentru tine si semenii tai si pentru cei care mai au nevoie de ele! Eu - n-am nici un motiv sa-mi acopar goliciunea!" - Se vede ca soiul acesta de zeu si filozof duce poate lipsa de un pic de pudoare. - Odata, el mi-a spus asa: "mi se intampla uneori sa-i iubesc pe oameni - facand aluzie la Ariadna care era de fata : omul este pentru mine un animal agreabil, viteaz, ingenios care n-are seaman pe lume, el se orienteaza in orice labirint ar nimeri. Eu ii doresc binele: deseori stau si ma gandesc cum l-as putea ajuta sa progreseze, cum l-as putea face mai puternic, mai rau si mai profund." - "Mai puternic, mai rau si mai profund?" am intrebat eu inspaimantat. "Da, repeta el, mai puternic, mai rau si mai profund; si mai frumos totodata" - si zeul ispititor zambi cu zambetu-i alcyonian, de parca ar fi spus o dragalasenie fermecatoare. Din aceasta ne putem da seama ca pudoarea nu este singura calitate care ii lipseste acestei zeitati -; si avem in general motive temeinice sa banuim ca intr-o anumita masura toti zeii ar putea lua lectii de la oameni. Caci noi, oamenii, suntem - mai umani

O, vai, ce s-a ales din voi, ganduri ale mele scrise si pictate! Parca mai ieri erati atat de multicolore, tinere si malitioase, atat de pline de spini si de tainice miresme ca ma faceati sa stranut si sa rad - iar acum? V-ati si despuiat de noutatea voastra, iar cate unele din voi, mi-e teama, sunt gata sa se preschimbe in adevaruri: atat de nemuritoare arata ele, impresionante in cumsecadenia lor, si atat de plictisitoare! Dar intamplatu-s-a vreodata altfel? Care-s lucrurile pe care le reproducem cu penele si penelurile noastre de mandarini chinezi, noi, cei ce imortalizam lucrurile care pot fi descrise? Care-s singurele lucruri pe care le putem eterniza? Ah, numai cele care tocmai se ofilesc si incep sa-si piarda parfumul! Ah, doar furtuni ce se indeparteaza vlaguite si sentimente tarzii, galbejite! Ah, numai pasari ostenite de zbor, ratacite in zbor, pasari care se lasa prinse in mana, - in mana noastra! Noi imortalizam cele ce nu mai au mult de trait si de zburat, nu­mai lucruri istovite si rascoapte! Si numai pentru a putea picta dupa-amiaza voastra, voi, ganduri ale mele scrise si pictate, numai pentru ea am culori, multe culori, multe gingasii multicolore, si ocruri si cafeniuri si smaragduri si carmine cu zecile: - dar nimeni nu va ghici din a mea pictura splendoarea diminetii voastre, grabite scantei si minuni ale singuratatii mele, batranele, iubitele - - rautacioasele mele ganduri!

Postludiu. Din 'nalte piscuri

Amiaza-a vietii! Ceas solemn!

Varatica gradina!

Zglobie fericire, ce panda si asteptare-i:

La prietenii-mi tanjesc si zi si noapte-i chem,

Dar unde zaboviti? Veniti! Sosit-a ceasul-semn!

Ast munte inghetat nu-n cinstea voastra

Gatitu-si-a cu roze azi fata-i cenusie?

Paraiele va cauta, si-n pasaresc azur

Se fugaresc, se lupta, cercand sa va zareasca

Nostalgici nouri, vanturi.

Caci asternut-am voua pe piscuri masa mare: -

Invecinat cu stele, prapastii abisale

S-o mai gasi vreunul ca mine, cine oare?

Mai fost-a un regat intins c-al meu, vreodata?

Iar mierea mea cea dulce - de cine-a fost gustata? . . . .

- si iata-va, prieteni! - O, vai! Dar nu-s eu cel

Spre care va-ndreptarati?

Voi ezitati, surprinsi - mai bine, ocarati!

Schimbatu-mi-am dar pasul, si mana, `nfatisare?

De nu sunt eu, amici, o, spuneti, - cine-s oare?

Un altul s-a nascut din eul meu fugit

Si-nstrainat de mine?

Un luptator ce ades s-a-nvins mereu pe sine

Si-n contra fortei sale prea des s-a opintit,

Iar propria-i izbanda l-a-ncatusat, ranit?

Cautam taramuri reci, batute-n lung si lat

De vantul inghetat?

Om nu traia alaturi, ci doar vreun urs polar,

Uitat-am Omul, Zeul, uitat-am ruga, hula?

Pasesc de-acum, stafie, spre nepatat ghetar?

- Cum, prieteni de demult! Iata, voi paliti,

Iubind si plini de spaima!

Plecati de-aci mai bine! si far-de suparare!

In ger si printre pietre voi n-ati sti sa traiti:

E tara caprei negre, tinut de vanatoare.

Slab vanator sunt eu! - Priviti-mi arcul

Ce-ntins se infioara!

Arcasul cel mai vajnic a-l manui doar poate -

Dar plangeti, vai! Sageata mea omoara,

Fugiti de-aci, e timpul, de nu - va bate ceasul! ..

Ati si plecat? - O, inima, iubirea,

Speranta ti-e intreaga:

Deschide-ale portii brate spre noi prieteni, iar

La cei batrani renunta, si uita amintirea!

De tanara tu fost-ai, mai tanara esti acum!

Speranta-n unic brau ne-nlantuia pe vremuri,

Insemnele iubirii de-altadata

Pe el sunt pale azi, si cine le mai cauta,

Ca-n pergamente, talcul? E ars si innegrit,

De vrei sa-l iei in mana, tu pregeti, te cutremuri.

Si dusa-i prietenia - cum sa-i numesc de azi? ­

Amici-fantome! Noaptea

I-aud batand la geam si inima chemandu-mi,

"Ci noi am fost", spun ochii, "si suntem', plange soapta­-

O, vorbe ofilite, pierdut parfum de roze!

O, dor al tineretii, iluzii, amagire!

Credeam c-asemeni mie,

Cei ce-mi sunt rude-ntruna sa se schimbe,

Dar si imbatranira, iar varsta ne desparte:

Cu mine preschimbatul ramane-n inrudire.

Amiaza a vietii? A doua tinerete!

Varatica gradina!

Zglobie fericire, ce panda si asteptare-i,

La prietenii-mi tanjesc si zi si noapte-i chem.

La noi amici! Veniti! Sosit-a ceasul-semn!

Sfarsit e cantul, - vaierul de dor Pe buze mi s-a stins:

Faptas e-un vrajitor, amic la ceas fatidic,

Un prieten de amiaza - dar cine-i, nu v-o zic ­

Cu soarele in crestet, el schimba Unu-n Doi ..

Slavim acum victoria in dans feeric,

Serbare-ntre serbari:

Sosit-a Zarathustra, un oaspete de seama!

Si lumea rade-n lacrimi, perdeaua se destrama,

Mireasa e Lumina, iar mire - Intuneric ..