Copilaria – varsta invatarii lumii

Copilaria ramane o dimensiune existentiala proiectata totdeauna in mit, asimilata unui timp sacru si unui spatiu sacru, devenita in viziunea poetica o zona a puritatii absolute, a fericirii, bucuriei, frumusetii ce transcende cotidianul (contingentul), care face abstractie de realitatile tragice ale lumii care il situeaza pe copil in paradisuri imaginare, in oglinzi fermecate ale vietii si prin aceasta copilaria devine, in plan simbolic, o joaca de-a lumea, o invatare a lumii, o initiere in cunoastere prin ludic si proiectie imaginara. Ea devine in proiectia simbolica paradisul in care am fost odata, paradisul pe care l-am pierdut. Ea ia chipul nostalgiei unui Eden prin care am trecut, am fost fericiti, in care puritatea era nealterata, in care lumea si pacatul ei, pacatele ei n-au patruns inca, copilul vietuind intr-o eternitate in care vremea nu vremuieste, o amagire ce dilata timpul, in care afectivitatea pastreaza pecetile neintinatului, neinceputului. Varsta de aur contine in ea coordonatele simbolice ale unui paradis efemer, ale unui timp in care fericirea e intreaga, neatinsa de contingent, regasita in natura, in cer, in personaje simbolice, intr-o lume parca paralela cu cea reala, un fel de cetate absoluta in care n-au intrat inca curgerea, schimbarea, alterarea, pacatul, raul lumii. Paradisul e vietuire intr-un timp static, circular, intr-un timp pe care afectivitatea si inconstienta il dilata, in care jocul dureaza o vesnicie, in care povestile produc o iesire din real, din istorie, in care dimensiunile in care traieste copilul par cosmice. Centru lumii devine casa, satul, natura din jur, muntele, biserica, copacii cu radacinile in pamant si cu varfurile in cer, facand parca unirea cer-pamant, in care eternitatea umbla pe Pamant, pentru copil, ca sfantul Petru si Dumnezeu. Copilul traieste in zaristea minunii, mirarea lui cauta in bucurie un talc, cauta, inca, feeria in natura, nu concretul, cauta fascinantul prezent pretutindeni si nu cunoasterea care te face nefericit prin intrebarile si indoielile ei, cauta cerul (pruncul pur), nu pamantul.

Cautarea fericirii – un ideal etern uman care-si face tinta din paradis ca spatiu al frumusetii si fericirii absolute, e contrapunere la tragismul conditiei umane. Paradisul e singurul care plaseaza fericirea in spatiul celest sau in spatiul terestru, fericirea fiind „setea cea mai adanca si mai neistovita a vietii omenesti” si tot „avantul gigantic al spiritului omenesc” si o cauta peste tot. Fericirea, in sens religios, e de natura transcendenta si vesnica, „care absoarbe dincolo de lume supremele aspiratii ale sufletului omenesc”. Ideea de paradis nu e specific crestina, ci o idee ce apartine intregului neam omenesc. Caracterul lui supralumesc ne arata ca e de natura pur religioasa. Exista si acceptiunea de paradis terestru, pierdut, din cauze nestiute. Ideea paradisului a fost asociata cu imaginea copilariei pentru puritatea pe care o regasim in ei. Daca, in viziunea dostoievskiana arta „e o demascare a iadului din om”, copilaria, ca varsta a puritatii si iubirii, e contrapusa infernului – conditiei umane. Dostoievski, in ierarhia sa, asaza copilul pe treapta cea mai de sus a nevinovatiei. Copilaria „e insula lui Euthanasius cu frumusetea ei, cu fericirea ei, cu floralul ei, cu eternitatea ei ascunsa in datele realitatii. De aceea, o data pierdut acest spatiu, ramanem cu imposibilitatea drumului inapoi, cu o pierdere grea a frumusetii si puritatii.

Copilaria, universul magic in care toate par fermecate, in care incredibilul pare lucrul cel mai firesc, in care se intampla numai miracole pentru mirarea pura a copilului; copilaria – spatiu fabulos, cu personaje fantastice, cu intamplari fascinante, unde lucrurile si fapturile au dimensiuni cosmice, unde picturalul si miniaturalul construiesc imaginea edenica a locurilor, unde miraculoasa lume a celor mici, a celor care nu cuvanta ne vorbeste despre lumea oamenilor; copilaria, timp sacru in care traiesc fapturi iubite, pline de bunatate, pline de zambetul ocrotitor si plin de intelegere, plin de iertare si de sfaturi bune, timpul in care traiesc chipurile dragi care lumineaza chipul copilului pur: mama, tata, bunicul, bunica, surorile etc..

Copilaria se leaga de tinuturile paradisiace in care satul devine centrul lumii, panorama unei naturi magnifice, cu roiri de anotimpuri, cu peisaje de neuitat, cu senzatiile olfactive ale fructelor coapte, a mirosurilor de struguri din soiuri alese, cu risipa de culoare si cantec, unde sufletul copilului se simte acasa, locul dupa care se suspina in vremea marilor disperari si care ne urmareste prin nostalgia lucrurilor si fiintelor care ne-au minunat.

Copilaria – basmul frumos care incepe cu „a fost odata”, vremea contemplarii spectacolului lumii, neinteles la inceput si incet-incet devenit descifrabil, in care se invata alternanta binelui si raului, unde se deprinde abecedarul sacrului si al demonicului, unde mirarea se solidifica si devine, mai tarziu, stanca convingerilor morale, invatate de la modele, din propriile deslusiri si dupa puterea mintii pe care o avem; copilaria – loc al devenirii noastre, timpul cand ne construim interior, cand ne zidim propria personalitate, cand trasam limitele lui „trebuie” si nu trebuie (nu se cuvine), unde se invata in tacere frica de Dumnezeu si rusinea de oameni, de unde venim cu frumusetea sufletului, cu cutezanta, cu visele colorate, cu indrazneala obtinerii propriei desavarsiri, de unde pastram „arhetipul” puritatii, „copilul” care nu moare niciodata in noi, de unde venim incarcati de nostalgie, de iubire, de unde sufletul si mintea isi pastreaza darul ludicului, de unde venim cu fervoarea dragostei fata de parinti, bunici, frati si prietenii din acele vremuri, la care ne raportam mereu prin memoria afectiva prin care trecutul se muta in prezent.

Copilaria ocupa un loc privilegiat in registrul tematic al marilor scriitori, fie in proza, fie in poezie si nu numai. De la Hronicul si cantecul varstelor, de Lucian Blaga, la impunatorul opus La Medeleni al lui Ionel Teodoreanu, de la Octavian Goga si Cosbuc la Ioan Alexandru, de la Mircea Eliade la Marin Sorescu cu al sau Ocolul infinitului mic pornind de la nimic si La lilieci, de la patriarhalul St. O. Iosif la Otilia Cazimir si autorii contemporani in proces de afirmare, literatura romana insumeaza pagini fermecatoare. Opera de valoare, o bogatie de abordari si chipuri ale varstei celei fericite si nevinovate, ca sa revenim la spusele acelui genial humulestean care troneaza in eternitatea pasiunilor pentru lectura, in care tema si-a gasit maestrul absolut, unde limba romaneasca a devenit „fagurele de miere”, unde intelepciunea si firea plina de umor a romanului traieste in autenticitatea creatiei sale. Daca proza abordeaza tema formarii personalitatii, invatarea lumii, calatoria initiatica care duce la cunoasterea lumii, daca proza ne creioneaza portretele forte ale chipurilor dragi (mama, tata, dascalii), poezia abordeaza si ea cu succes tema aceasta constanta si consistenta care evidentiaza, in fond, conditia umana.

In poezia romaneasca intalnim, ca si in proza, evocata copilaria cu suita ei de imagini, personaje, lucruri, cu misterul ce-l poarta, cu magia ei care ne supune mereu, cu nostalgia care ne incearca, cu bucuria pe care o retraim lecturand paginile in care varsta de aur, paradisul pierdut al fiecaruia din noi se regaseste pentru o clipa, pentru o lacrima, pentru o raza de bucurie.

De obicei, la marii poeti pe care-i trecem in revista, satul devine spatiul sacru care vorbeste de casa noastra, de parintii nostri, de frumusetea naturii in care, copii fiind, ne-am bucurat. Evocarea casei parintesti cuprinde imaginea parasirii, a trecutului, timp care e inlocuit cu prabusirea si chipul „paradisului in destramare”. Imaginea e completata de evocarea mamei, a parintilor, „a batranilor” satului parasiti de copiii plecati intre straini sau la invatatura. Copilul apare in ipostaze luminoase ca purtator al „nadejdilor noastre” in suferinta care tulbura sufletul cu tragedia ei ca in Orfanii de razboi. Simbolul descifrarii tainelor firii si ale lumii devine dascalul, dascalita in ipostaza apostolului cu misiune sacra in aceasta lume.

Sarbatorile, colindatul, muncile campului, horele satului, povestile cu fabulosul lor sunt prezente ca repere sufletesti luminoase ale sufletului de copil. Mos Craciun si zmeii, zanele si Fetii Frumosi reinvie in amintirile poetului.

Natura e paradisiaca, e familiara, e ocrotitoarea, inlocuieste imaginea parintilor plecati in cele vesnice, iar codrul, padurea devin tata, devin mama, devin sihastrii spre care poetul isi deschide sufletul amintindu-si de vremile fermecate.

Ludicul isi are si el locul lui in evocarea copilariei si a minunatiilor ei. Lumea celor care nu cuvanta, universul marunt este purtatorul unor profunde semnificatii umane, ele evoca la scara mica, lumea in care traieste copilul si care il ajuta sa o inteleaga.

Nota dominanta a evocarii varstei paradisiace este nostalgia care inunda totul, care imbraca in lumini dulci chipuri, icoane, tablouri din natura, intamplari, oameni. Intoarcerea acasa produce „invierea” unor vremi trecute, „invierea” vechilor impresii, icoane afective, tablouri sugestive care prind putere si contur din pulsatia nostalgica a trairii poetului.

Pierderea a tot ce-a fost frumos, pierderea ipostazei de om fericit ilustreaza conditia de Iov a omului, care pierde fericirea, puritatea, frumusetea si traieste in ipostaza tragica a celui depasit de toate „averile” fermecate ale copilariei. Limitele si constienta lor, interdictiile, alterarea conditiei prime, monstrii pe care ii naste luciditatea, devin incercarile prin care trece omul pentru care amagirile pier, intrarea in timpul-fluviu inseamna proba credintei si a resemnarii intelepte.

Poezia care evoca copilaria e, se pare, un exercitiu al regasirii de sine, o revedere a reperului afectiv care ne guverneaza, o coborare spre a cauta radacinile subiectivitatii noastre, e o cautare, prin intoarcere, a pierdutei Euridice care ramane pe veci departe. In acest timp si spatiu ne justificam iubirile si devenirea, in acest paradis pierdut cautam seva care sa hraneasca sufletul cu bucurii, in acest trecut ne cautam, cu mainile regretelor, mortii dragi si legatura cu cerul, ca sa le proiecteze apoi (o putere) ca vis al mantuirii in alt paradis celest.