Valorificarea resurselor hidrosferei

Valorificarea resurselor hidrosferei

1. Valorificarea resurselor Oceanului Planetar

A. Energia mareelor

Energia mareeica, denumita si 'carbunele verde', este inepuizabila si disponibila detinand un potential imens, de ordinul a 109 MW, dar are un caracter discontinuu si poate fi utilizata doar pe anumite portiuni de litoral.

Determinata de atractia exercitata de Soare si Luna asupra apei oceanului, mareea reala inregistreaza mari abateri fata de mareea teoretica, datorita configuratiei bazinelor oceanice si marine care produc intarzieri si interferente ale undelor mareeice. Daca in mod normal mareea inregistreaza doua fluxuri si doua refluxuri in 24 de ore si 48 minute, local ea se prezinta sub o mare varietate de tipuri, mergand pana la mareea diurna, cu un singur flux si un singur reflux.

Valorificarea economica a mareelor este posibila numai acolo unde diferenta de nivel dintre flux si reflux depaseste 8 m, fenomen intalnit cel mai adesea in golfuri, stramtori, etc. Astfel de amplitudini mareeice sunt specifice tarmului continentului nord american (Golful Fundy, in Noua Scotie, -19.6 m, Golful Californiei, la gurile fluviului Colorado, -12.4 m, stramtoarea Hudson, Canada, -11.8 m), pe anumite portiuni de litoral din Europa (Golful St. Malo, Franta, -15 m, Golful Bristol, Marea Britanie, -14.4 m, unele locuri de pe coasta Marii Albe), Asia (Golful Kombhat, India, -12.4 m, Marea Chinei de Est, -10.3 m, Marea Arabiei, Marea Ohotsk), America de Sud (Golful Gallegos, Patagonia, Argentina) si Australia (Golful Roebuck).

Energia mareeica a fost folosita inca din secolele IX-XII pe litoralul apusean al Europei (peninsula Bretagne, Marea Britanie), unde s-au construit primele mori mareeice. Ulterior, in epoca folosirii prioritare a combustibililor fosili, ea a fost neglijata, dar dupa 1920 s-au declansat noi preocupari in aceasta directie - studii si proiecte de uzine electrice maree-motrice -, in Franta, Marea Britanie, S.U.A., etc.

Cea mai mare parte a instalatiilor construite pana astazi au ramas la stadiul experimental, asa cum sunt centralele-pilot amenajate in C.S.I. (in estuarul raului Kislaia din peninsula Kola, cu 1.2 MW), in R.P.Chineza (la Dalian, in peninsula Liaodong) si in R.P.D.Coreeana (in estuarul raului Tedong). Acelasi caracter il au si centralele, aflate in constructie, din Brazilia (la Sao Luis, in statul Maranhao), Canada (in peninsula Noua Scotie) si Marea Britanie. Singura uzina electrica maree-motrica destinata productiei este cea construita in Franta, in estuarul raului Rance de pe tarmul Marii Manecii, in functiune din 1966 (cu o putere instalata de 240 MW). Cu toate ca centrala functioneaza in ambele sensuri, respectiv la flux si reflux, datorita turbinelor de tip bulb, realizand o productie de 0.5-0.6 TWh/an, nici aceasta nu a ajuns la o productie de electricitate competitiva, deoarece, spre deosebire de hidrocentrale, nu poate fi utilizata ca o centrala de varf, orele fluxului si refluxului necorespunzand cu graficul de consum al electricitatii in retea.

Pe de alta parte, prin construirea barajelor, curentii tidali au tendinta de a-si modifica directia si amplitudinea, fiind in acelasi timp necesara constructia de amenajari costisitoare pentru a mentine si navigatia maritima in golfurile barate.

Specialistii din domeniu sunt de parere ca astfel de centrale maree-motrice sunt rentabile mai ales in cazul tarilor care nu dispun de combustibili fosili si nucleari sau rezerve putine. Cu toate acestea se elaboreaza, in continuare, proiecte si mai indraznete de uzine similare, care, pe masura ce pretul electricitatii obtinute pe cai clasice va creste, vor fi probabil realizate. Mentionam dintre acestea, un grup de centrale pe litoralul sudic al Alaskai, cu 40000 MW, proiectul din Golful Mezeni (nordul partii europene a C.S.I.), cu 14000 MW, proiectul bararii Golfului Saint Michel, din Franta, cu 12000 MW, cel din estuarul raului Santa Cruz, din Argentina, cu 6000 MW, etc.

B. Energia valurilor

Derivand din energia eoliana, potentialul acestui tip de energie este repartizat, ca o consecinta, in functie de frecventa si intensitatea vanturilor, care pun in miscare stratul superficial de apa al Oceanului Planetar. Potentialul energetic global al valurilor este evaluat la 50 trilioane KWh/an, energie care s-ar putea valorifica in lungul a 500.000 km. ai coastelor maritime ale Terrei. Insa acest potential nu este distribuit uniform el variind de la o zona la alta. De exemplu, in Marea Britanie, la 1 km. de tarm ii revine in medie 50 MW in timp ce pe 1 km. de litoral al Marii Negre revine doar 4.6 MW.

Nici la acest tip de energie nu s-a depasit faza experimentala, cea mai mare parte a instalatiilor aflate in functiune din Japonia avand doar 375 KW. Cercetatorii care lucreaza in acest domeniu raman insa optimisti in legatura cu viitorul energiei valurilor. Tot in acest stat insular, o filiala a firmei 'Mitsui Engineering and Shipbuilding Co.', si-a facut cunoscuta intentia de a construii si de a comercializa centrale electrice actionate de valuri, cu puteri intre 500-1000 KW. In Marea Britanie s-au elaborat proiecte pentru uzine flotante cu puteri de pana la 1000 MW, care ar putea acoperii suprafete de pana la 2.5 km². Specialisti ai firmei Lockhead, din S.U.A., au conceput si realizat un mic miniatol artificial destinat captarii energiei valurilor la distante mari de tarm. In zona Golfului Riambel, insula Mauritius, se va construii o centrala bazata atat pe forta valurilor cat si pe cea a mareelor, cu o productie estimata la circa 20.000 KWh.

Fara indoiala insa ca si in aceasta directie unele greutati inerente vor fi invinse (ex. uzura foarte rapida a instalatiilor metalice in contact cu apa sarata, dispersia mare a valurilor si densitatea scazuta a energiei, fluctuatia mare a inaltimii valurilor, neuniformitatea frontului de valuri, atat ca inaltime cat si ca lungime, etc.), atunci, cand costul electricitatii clasice, care astazi este de doua ori mai mic decat cel obtinut in centralele experimentale pe baza energiei valurilor, va fi mult mai mare decat in prezent, iar interesul acordat de diversele state acestor cercetari va fi in concordanta cu situatia energetica respectiva.

C. Energia curentilor marini

Curentii marini sunt miscari pe orizontala, mai mult sau mai putin regulate, ale unor mase de apa oceanica, sub influenta vantului si a diferentelor de densitate, temperatura sau salinitate dintre doua puncte. Se apreciaza ca, la o viteza a curentului cuprinsa intre 50-170 km/24 ore, o retea alcatuita din 21 de grupe a 11 turbine fiecare, ancorate intr-un curent de dimensiunile Gulf Stream-ului, ar putea realiza 10000 MW, productie de energie egala cu cea a 10 atomocentrale.

Pentru valorificarea acestui potential energetic, sunt 'antrenate' in cercetare trei grupe de specialisti, unul britanic, unul olandez si unul al Societatii Eurocean. Acestia au estimat, intr-o prima faza a proiectului, costul energiei electrice produse, cost ce se ridica la circa 50-100 milioane KWh, in cazul unor instalatii mari de 5-10 MW.

Insa, aceasta sursa nu va putea fi exploatata inainte de anul 2020 fiind necesar de nivel tehnologic mult mai performant decat cel actual.

D. Energia termica a Oceanului Planetar

Modalitatea de valorificare a acestui potential consta in conversia diferentelor de temperatura dintre diferitele straturi de apa a marilor sau oceanelor, in energie electrica. In principiu, acest procedeu a fost explicat la punctul d.1 (subcap. 2.1.1.), unde s-a aratat posibilitatea conversiei energiei solare stocata in stratul superior de apa al Oceanului Planetar.

Procedeul cel mai cunoscut foloseste amoniacul sub presiune. In acest sens, amoniacul lichid, racit la adancimea stabilita, este pompat catre suprafata. Intalnind o temperatura mai mare, el se transforma in gaz care are forta de a pune in miscare un alternator, care genereaza energie electrica. Dar dupa cum am aratat anterior, aceasta energie potentiala va putea fi exploatata doar in viitor.

E. Gradientii de salinitate

Conform rezultatelor unor cercetari stiintifice si a experimentelor de laborator, s-a demonstrat ca se poate obtine energie electrica pe baza principiului de osmoza. Presiunea osmotica intre apa de mare, cu salinitate normala si apa dulce este de 25 bar, adica de circa 25 de ori presiunea atmosferei.

Tinand cont de denivelarea de circa 240 de m care ar fi intre doua bazine, unul cu apa dulce si unul cu apa mare, despartite de o membrana semipermeabila, s-a realizat un interesant proiect. Astfel, o instalatie construita la varsarea Iordanului (Q = 38 m³/s), ar putea produce 1800 MW datorita salinitatii ridicate a Marii Moarte. Realizarea unei astfel de instalatii intampina insa o serie de greutati de natura tehnica (construirea barajului, obtinerea membranelor semipermeabile, etc.).

Un procedeu mai viabil este cel al osmozei intarziate. In acest caz, fluxul apei dulci se mentine prin membrana doar atat timp cat presiunea hidrostatica a solutiei sarate este mai mica decat presiunea osmotica. Un astfel de proiect este realizabil tot la varsarea Iordanului in Marea Moarta, energia obtinuta ridicandu-se la circa 100 MW. Proiecte de genul respectiv sunt realizate si in S.U.A.

F. Hidrogenul ca sursa de energie

Hidrogenul este forma ideala de energie datorita avantajelor pe care le prezinta: posibilitatea de obtinere prin diverse procedee chimice, electrotehnice si biologice, randament energetic ridicat, toxicitate redusa, poate fi stocat in stare lichida, poate fi transportat prin conducte, este acceptabil din punct de vedere ecologic.

Oceanul Planetar poate constitui si principala sursa de hidrogen pentru energetica mondiala. Acesta nu poate fi considerat ca o resursa energetica primara, deoarece se gaseste in combinatie chimica stabila (apa), a carei descompunere, prin electroliza, implica un consum mai mare decat energia obtinuta prin ardere. Se experimenteaza electroliza vaporilor de apa la temperaturi de peste 800°C, prin care se poate obtine 1m³ hidrogen utilizand 2.3 KWh.

De perspectiva este metoda obtinerii hidrogenului prin folosirea plantelor verzi. Astfel, au fost analizate numeroase plante din randul carora s-au evidentiat, prin cantitatea de hidrogen eliberata, soia, algele albastre, etc. O alternativa a acestui procedeu este fotosinteza artificiala.

Avand in vedere capacitatea calorica foarte mare a acestui combustibil, se experimenteaza, in prezent, motoare cu ardere interna si motoare cu reactie care sa functioneze ci hidrogen, precum si introducerea acestui gaz in diverse ramuri ale industriei de transformare (ex. la reducerea minereurilor de fier).

Hidrogenul se mai foloseste in industria chimica (la sinteza amoniacului), in petrochimie (la fabricarea cauciucului sintetic si a lubrefiantilor), in cea alimentara, etc.

G. Valorificarea substantelor minerale cantonate in Oceanul Planetar

Marile si oceanele concentreaza importante si variate surse de materii prime minerale, - metalifere si nemetalifere - provenite in marea lor majoritate din transportul continuu de catre apele continentale sau din praful cosmic si din activitatea nucleara. Aceste resurse se gasesc fie in solutie, fie ca substante precipitate, sedimentate in apa oceanica.

a. Substantele dizolvate (circa 60 de elemente chimice se afla in solutie in apa oceanelor), intre care predomina net diverse saruri, sunt de mare importanta economica. Din cantitatea totala de saruri, proportia cea mai mare (77.7 %) revine clorurii de sodiu, restul fiind: clorura de magneziu (10.8 %), sulfat de magneziu (4.7 %), sulfat de calciu, sulfat de potasiu, etc. Clorurile detin ponderea de 88.7 %, sulfatii de 10.8 %, restul de 0.5 % fiind carbonati, compusi ai azotului, fosforului, siliciului, pentru ca in proportii mai reduse sa se gaseasca aluminiu, cupru, zinc, plumb, staniu, uraniu, aur, argint, etc.

Desi exista enorme cantitati de substante minerale dizolvate in apa marina, pana acum putine dintre ele au fost utilizate si in cantitati neglijabile. Exceptie fac sarea, magneziul si bromul care, extrase in conditii economice, acopera 23 % din consumul mondial de sare, 70 % din cel de brom si 61 % cel de magneziu.

a.1. Clorura de sodiu - extragerea ei din apa marina se datoreaza atat cresterii consumului mondial de sare, dar mai ales dezvoltarii industriei de produse clorosodice. Cea mai mare tara producatoare de sare este China, care are numeroase instalatii pe tarmul Marii Galbene si este urmata de Mexic, Japonia, Turcia Egipt, Australia, etc. In sudul Europei, sarea marina continua sa fie produsa de statele cu traditie in acest domeniu (Spania, Italia, Franta, Portugalia).

a.2. Magneziul - exploatarea lui din apa de mare a inceput in 1916 in Marea Britanie. Concentrarea magneziului in apa Oceanului Planetar este de 300 de ori mai mica decat in scoarta terestra, dar cu toate acestea magneziul marin este mai ieftin decat cel extras de pe uscat. S.U.A. detine cea mai mare intreprindere pentru extragerea magneziului din apa (la Luisiana), a doua ca marime functionand in Norvegia, alte uzine functionand in Olanda, Italia, Grecia, Australia, Turcia, etc.

a.3. Sarurile de potasiu - extragerea lor a inceput in timpul primului razboi mondial in China si Japonia. In prezent, cea mai mare parte din sarurile de potasiu obtinute din hidrosfera provin din Marea Moarta prin intermediul Israelului si Iordaniei. Cantitati mai mari provin si din Marea Rosie, de pe litoralul Etiopiei.

a.4. Bromul - se afla concentrat in apa marii mai mult decat in scoarta terestra, productia obtinuta fiind de 70 % din totalul de brom exploatat. Principalele tari producatoare sunt S.U.A., Brazilia, Franta, Marea Britanie, Japonia, Israel.

b. Substantele minerale precipitate - se gasesc sub forma de aluviuni provenind in marea lor majoritate din apele continentale prin debusarea lor in Oceanul Planetar. Continutul si volumul lor este diferit, in raport cu densitatea mineralogica a particulelor, de caracterul regimului hidrodinamic al mediului acvatic si de relieful submarin. Astfel, fierul, care are o densitate mai mare, sedimenteaza mai repede si poate fi intalnit in zonele apropiate de tarm. Cantitatile cele mai mari de aluminiu se acumuleaza in zona platformelor continentale. In prezent, 40 de state extrag diverse minereuri din aluviunile depuse de apele continentale.

b.1. Minereurile de titan - ocupa primul loc din punctul de vedere al frecventei si cantitatii. Nisipuri cu astfel de minereuri se extrag in S.U.A. (Carolina, Florida), Sri Lanca (ins. Ceylon), Brazilia, Australia, Noua Zeelanda, India, in vestul Africii, etc.

b.2. Dintre minereurile grele prezente in aluviuni, interes deosebit prezinta si cele de fier, ele provenind din regiunile terestre unde rocile vulcanice au fost supuse eroziunii. Raspandire larga o au in Japonia, Noua Zeelanda si in general de-a lungul tarmului statelor care sunt limitrofe 'Centurii de Foc a Pacificului'. In Japonia, tara saraca in zacamintele continentale, 60 % din productia de minereuri de fier provine din nisipurile care se exploateaza in Golful Tokyo pana la adancimea de 30 m. In Noua Zeelanda se exploateaza inca din 1967 minereul de fier prezent in aluviunile din partea continentala a Insulei de Nord. In largul tarmurilor statelor Washington si Oregon (S.U.A.) se exploateaza minereuri de fier.

b.3. Casiteritul - cele mai importante rezerve se concentreaza in apropierea tarmului Malaysiei, Thailandei si Indoneziei, Asia fiind principala zona de aprovizionare a tarilor mari consumatoare. In Europa astfel de aluviuni sunt cunoscute numai in apropierea tarmurilor Marii Britanii (peninsula Cornwall).

b.4. Diamantele - se gasesc in sud-vestul Africii pe o lungime de 1000 km. Ele se gasesc pana la maximum 120 m adancime si la o distanta de 500 de m de tarm. Aluviunile in care se gasesc diamante au un continut superior celor terestre (14 carate/tona fata de 1 carat/tona), iar rezervele sunt estimate la 40 milioane carate. De aici se obtine 5 % din productia mondiala de diamante.

b.5. Aurul - zacamintele in care se gaseste acest metal pretios sunt slab utilizate, prezenta lor este presupusa in zone mult mai numeroase decat cele cunoscute in prezent. Astfel, in lungul litoralului Alaska si in diferite sectoare ale platformei continentale din estul Oceanului Pacific, continutul de aur ajunge pana la 260 gr/m³ de roca.

b.6. Platina - se exploateaza inca din 1935 in regiunea Alaska cu un continut de 10 gr/m³. S.U.A. obtine 30 % din productia totala de platina din domeniul marin.

b.7. Fosforitele - se afla pe platformele continentale marine, avand o raspandire mult mai larga decat rezervele terestre. Cele mai importante rezerve de fosforite sunt localizate in vestul si sudul Africii, vestul si estul Australiei, in largul Californiei, Chile, Peru, in Marea Mediterana, in Marea Neagra, etc.

b.8. Glauconitul (nisip verde) - se formeaza in conditii specifice de temperatura si oxidare, din combinarea fierului, potasiului si siliciului, in special in zona platformei continentale, la adancimea de 400-600 m. Acumulari importante sunt cunoscute in largul tarmurilor celor doua Americi, Africii, Australiei, Japoniei, Filipinelor, Marii Britanii, Portugaliei.

c. Nodulii polimetalici - se gasesc in zonele abisale ale oceanelor. Originea lor nu este nici acum pe deplin lamurita, fiind formulate mai multe ipoteze. Provenienta substantelor minerale ar fi din apa marii, apa calda de origine vulcanica. Alti specialisti afirma ca s-au format prin precipitarea in anumite conditii a substantelor minerale aflate in suspensie in apa marii. In anumite regiuni privilegiate, unde ocupa pana la 80 % din suprafata sedimentelor, geneza lor se considera ca ar fi legata de anumite conditii specifice de mediu: factorul geologic (vulcanismul), geomorfologic (particularitatile taluzului continental), curentii oceanici si factorul biologic. Aceste conditii explica marea varietate in ceea ce priveste cantitatea acestor concretiuni si a compozitiei lor mineralogice. In structura lor au fost identificate 42 de elemente, dintre care amintim: mangan (16.2 %), fier (15.6 %), nichel, cobalt, cupru, etc. Rentabilitatea acestui tip de zacamant porneste de la suprafete de 60.000-100.000 km², in concentratii de 10 kg/m². Totodata, este determinata si o productie anuala minima de 3-4 milioane tone, pe o durata de 15-20 de ani. Acesti noduli polimetalici au o raspandire in Oceanul Pacific intre 10-14° latitudine nordica si 5-50° latitudine sudica. In Oceanul Atlantic sunt localizati in vestul Africii, iar in Oceanul Indian intre 10-20° latitudine sudica.

Din datele relatate in legatura cu prezenta substantelor minerale utile in domeniul Oceanului Planetar se poate concluziona ca rezervele de aici sunt considerabile. In cazul nichelului si cobaltului rezervele, a caror exploatare poate fi inceputa intr-un viitor apropiat, depasesc cu mult pe cele cantonate pe uscat.

Intensificarea activitatii pentru valorificarea tezaurului de resurse din domeniul marin ar contribuii la rezolvarea a numeroase probleme care franeaza dezvoltarea unor regiuni geografice. Reglementarile internationale trebuie sa se refere la delimitarea spatiilor marine pentru a preciza zonele de sub jurisdictia statelor, precum si drepturile si modul de exploatare a resurselor din apele internationale.

: Olimpiada de Biologie - clasa a VII a, faza judeteana : Anatomia aparatului locomotor

2. Valorificarea resurselor Apelor Continentale

A.    Resursele de ape subterane

Procesul urbanizarii, dezvoltarea industriei, crearea sistemelor de irigatii, etc., au dus la cresterea accelerata a cerintelor si consumurilor de apa. Tinand cont si de fenomenele de poluare care s-au amplificat si agravat in perioada postbelica, prin folosirea nejudicioasa a resurselor de apa de suprafata, s-a impus cu necesitate introducerea in circuitul economic a unor resurse noi de apa.

Apele subterane patrund in scoarta terestra prin infiltratie, sub actiunea gravitatiei. In categoria acestora sunt incluse apele freatice, de adancime si cele carstice. Apele freatice alcatuiesc orizontul acvifer cel mai de suprafata, cantonat in depozite friabile, sustinute de un orizont impermeabil. Ele se mai numesc si straturi acvifere libere. Apele de adancime se gasesc mai in profunzime, prinse intre straturi impermeabile, din care cauza sunt denumite si ape captive. In adancime, acestea se pot gasii sub presiune, putand aparea la zi ca sursa arteziana.

Locul aparitiei la zi, pe cale naturala, a apei subterane defineste notiunea de izvor. De regula, izvorul ia nastere printr-un accident tectonic (falii, fisuri) sau prin procesul de eroziune a diferitilor agenti morfogenetici. In cazul in care in straturile acvifere se efectueaza deschideri artificiale cu ajutorul forajelor hidrogeologice, atunci izvoarele sunt considerate artificiale si se numesc puturi de apa subterana sau puturi artificiale. Dupa temperatura apei, izvoarele sunt clasificate in izvoare reci (care au temperatura apei mai mica sau egala cu temperatura medie anuala a aerului din regiunea respectiva) si izvoare calde (care se caracterizeaza tot timpul anului prin temperatura apei mai ridicata decat temperatura medie a lunii celei mai calde din cursul anului).

Scurgerea subterana are o mare importanta in evaluarea resurselor naturale de ape subterane si de suprafata, pentru exprimarea cantitativa a acesteia folosindu-se notiunea de modul al scurgerii subterane. Aceasta reprezinta volumul total de apa care se scurge printr-un strat, intr-o anumita perioada de timp, raportata la suprafata terenului respectiv. In urma cercetarilor efectuate la nivel national apare urmatoarea repartitie a modulului scurgerii subterane pe mari unitati tectonice (Frugina s.a., 1982);

a. Zona muntoasa a Carpatilor: modulul = 5.2 l/s/km² - volumul total al scurgerii subterane = 373.4 m³/s

b. Depresiunea Transilvaniei: modulul = 1 l/s/km² - volumul total al scurgerii subterane = 25.2 m³/s

c. Depresiunea Panonica: modulul = 1.1 l/s/km² - volumul total al scurgerii subterane = 23.9 m³/s

d. Dobrogea: modulul = 0.5 l/s/km² - volumul total al scurgerii subterane = 3 m³/s

e. Podisul Moldovei: modulul = 0.6 l/s/km² - volumul total al scurgerii subterane = 17.3 m³/s

f. Platforma Moesica (Dunareana): modulul = 2 l/s/km² - volumul total al scurgerii subterane = 170 m³/s

Resursele insumate totalizeaza 612.6 m³/s si creeaza o imagine optimista privind potentialul acvifer al bazinelor hidrografice, tinand cont ca debitul exploatat in prezent se situeaza in jurul valorii de 90 m³/s. In cea mai mare parte, acest volum de apa se utilizeaza pentru alimentarea unor localitati si/sau unor platforme industriale.

Apele minerale, datorita proprietatilor fizico-chimice si a celor curative, ocupa un loc important in categoria apelor subterane. Geneza lor este legata de prezenta unor falii de adancime, de existenta reliefului muntos de natura vulcanica, precum si de arealul unor importante zacaminte de petrol, carbune, gaz metan sau sare. Cea mai mare parte a izvoarelor minerale provine din apele vadoase, adica din precipitatiile care se infiltreaza in scoarta terestra de unde revin la suprafata, incarcate cu o anumita cantitate de gaze, saruri minerale iar in unele cazuri cu temperaturi mai ridicate sau chiar cu un anumit grad de radioactivitate. In prezent se cunosc peste 500 de localitati cu cateva mii de izvoare minerale care au o densitate cu distributie neuniforma la nivel teritorial. Cele mai multe sunt legate de prezenta lantului vulcanic neogen din vestul Carpatilor Orientali, de prezenta depozitelor de sare din zona subcarpatica, precum si de existenta faliilor profunde extracarpatice.

Prin varietatea compozitiei lor chimice si prin continutul de gaze, izvoarele minerale sunt folosite in tratarea diferitelor afectiuni ale oamenilor. Unele se folosesc la tratarea bolilor de nutritie (Slanic Moldova), a bolilor hepato-biliare (Caciulata si Calimanesti, Baile Herculane), la afectiuni digestive (Borsec, Caciulata), nefrite si litiaze renale (Calimanesti), la afectiuni respiratorii si cardiovasculare (Covasna, Vatra Dornei, Tusnad), etc.

Atat apele minerale medicinale cat si apele minerale de masa, au favorizat infiintarea unei industrii de imbuteliere a lor. Inceputurile acestei activitati sunt semnalate inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea pentru ca in prezent sa existe statii moderne de imbuteliere in numeroase statiuni balneare (Borsec, Malnas-Bai, Covasna, Biborteni, Buzias, Slanic Moldova, Tusnad, Lipova, etc).

B. Hidroenergia

Energia hidraulica este o sursa de energie derivata din energia solara, prin intermediul circuitului apei in natura. Este deci o sursa de energie inepuizabila, iar valorificarea sa are loc in instalatii cu randament foarte inalt (80-85 %). Repartitia teritoriala a potentialului hidroenergetic este foarte inegal, iar amenajarile necesare pentru utilizarea sa sunt destul de costisitoare.

Potentialul hidroenergetic total, sau teoretic, al globului nostru este evaluat la 6.2 milioane MW (54224 miliarde KWh/an). Valoarea sa depinde de debitul raului sau a fluviului respectiv si de profilul sau longitudinal, fiind influentata in mod direct de repartitia precipitatiilor si de particularitatile reliefului. Cu cat debitul este mai uniform repartizat in decursul anului cu atat echiparea hidroenergetica a arterei hidrografice in cauza este mai rentabila, disparand necesitatea asigurarii unei acumulari de apa, asa cum este cazul fluviilor si raurilor din zona ecuatoriala (ex. Zair), sau a celor din climatul temperat oceanic. Existenta lacurilor naturale contribuie de asemenea la scurgerea mai uniforma in bazinele respective, fapt de care beneficiaza mai ales reteaua hidrografica din regiunile acoperite odinioara de calota glaciara cuaternara (Peninsula Scandinavica, Canada), sau regiunea est-africana, loc in care sunt numeroase lacuri de origine tectonica (Tabelul nr. 4).

Dintre continente, Asia detine aproape 41 % din potentialul teoretic global, fiind urmata de Africa (cu circa 19 %), America de Nord (cu circa 11 %) si America de Sud (cu circa 10 %). Se remarca prin potentialul lor hidroenergetic exceptional, fluviile Zair (45000 MW numai in zona cataractelor Inga), Enisei, Brahmaputra (Tsangpo), Chang Jiang, Columbia, Parana, Nil si Zambezii. La nivelul statelor, pe primele locuri se situeaza C.S.I. (cu aproximativ 8 % din potentialul energetic al globului), Republica Zair, S.U.A. si R.P. Chineza.

Tabel nr. 4. - Fluvii cu potential hidroenergetic ridicat (dupa Cotilon I., 1978; din Grigor P., 1996)

Potentialul hidroenergetic tehnic amenajabil este simtitor mai mic fata de cel teoretic, reprezentand energia care poate fi obtinuta efectiv prin amenajarea cursurilor de apa, dupa eliminarea sectoarelor impropii constructiei de hidrocentrale, datorita conditiilor naturale nefavorabile (debite prea mici, relief plat, substrat permeabil si putin rezistent, etc.). Potentialul tehnic amenajabil este repartizat geografic, in linii mari, intr-un mod asemanator cu potentialul teoretic. Pe primele locuri se afla C.S.I. (2190 miliarde KWh/an), Zair (1950 miliarde KWh/an), R.P. Chineza (1900 miliarde KWh/an), S.U.A. (1850 miliarde KWh/an), Brazilia si Canada. Se remarca si unele state cu o suprafata mai mica, dar cu un potential apreciabil, - Japonia, Norvegia, Suedia, Iugoslavia, -. Acest potential hidroenergetic este deosebit de valoros pentru statele sarace in zacaminte de combustibili fosili ca Brazilia, Zair, Japonia, Suedia, etc.

Potentialul hidroenergetic economic amenajabil este si mai mic, in aprecierea sa tinandu-se seama de conditiile de rentabilitate in care ar lucra hidrocentralele proiectate. Datorita cresterii pretului combustibililor si al electricitatii in ultimul deceniu, noi sectoare de rau au intrat in calculul potentialului economic amenajabil, iar valoarea sa de ansamblu este in crestere.

Potentialul economic amenajabil specific (raportat la suprafata) inregistreaza mari diferente de la o regiune la alta, in functie de conditiile naturale. De exemplu, in Bulgaria, stat cu relief predominant montan, acest potential este de 122000 KWh/km²/an, in timp ce in Polonia, tara de campie, el coboara la numai 14000 KWh/km²/an.

In perioada contemporana, cea mai mare parte a potentialului hidroenergetic utilizat este destinata producerii energiei electrice, reducandu-se numarul instalatiilor mecanice (mori, pive, steampuri, ferastraie, etc.), atat de specifice industriei casnice medievale.

Odata cu progresele inregistrate in tehnologie, orientarea actuala a statelor bogate in resurse hidroenergetice este indreptata spre construirea de hidrocentrale gigantice, de ordinul miilor de megawati, care produc energie electrica foarte ieftina si care reprezinta punctele nodale ale unor amenajari complexe (pentru irigatii, navigatie, etc.). Amintim astfel, cascada de hidrocentrale de pe Parana, in frunte cu uzina de la Itaipu, construita de Brazilia si Paraguay, care ajunge la o putere instalata de 12600 MW, devenind cea mai mare din lume. In amonte, Brazilia a construit hidrocentrala Ilha Solteira (3200 MW), iar in aval de Itaipu, Argentina si Paraguay construiesc uzina de la Apipe (3200 MW). In nordul Americii de Sud merita a fi mentionate lucrarile de pe raul Caroni, din Venezuela, unde hidrocentrala Guri a ajuns la o putere instalata de 2065 MW (se prevede ca in final sa ajunga la o putere instalata de 6500 MW) si uzina de pe raul Patia (aflata in constructie), din Columbia, cu o putere instalata de 2640 MW.

In lungul fluviului Columbia, S.U.A., exista un sir de hidrocentrale puternice, dintre care cea mai mare este Grand Coulee (6280 MW), iar in Canada, mari uzine hidroelectrice au fost ridicate in Peninsula Labrador (La Grande II, cu 5300 MW, Churchill Falls, cu 5225 MW), pe fluviul Sf. Laurentiu si pe Peace River. In bazinul hidrografic al fluviului Enisei, din Rusia, s-a construit hidrocentrala Krasnoiarsk (6096 MW) si se afla in curs de finalizare hidrocentrala de la Susenskoie, in muntii Saian (care va avea o putere instalata de 6400 MW), in timp ce apele afluentului Angara pun in miscare hidrocentralele de la Bratsk (4600 MW). Alte uzine hidroelectrice functioneaza pe Volga, Vah, etc. In R.P. Chineza s-a inceput constructia primei hidrocentrale de pe Chang Jiang (la Yichang), cu o putere instalata de 2720 MW. In Africa, uzine hidroelectrice impresionante s-au construit pe Zambezi (Cabora Bassa, in Mozambic), pe Nil (Assuan, in Egipt), etc.

In prima parte a secolului nostru, ponderea hidroenergiei in productia mondiala de electricitate era destul de ridicata (37 % in 1938), dar in perioada postbelica aceasta a scazut la 28 % in 1963 si la 19 % in 1975, preferinta pentru electricitatea de origine termica datorandu-se preturilor relativ scazute ale combustibililor si apropierii treptate de o valorificare integrala a resurselor de energie hidraulica in unele regiuni cu o economie avansata, de exemplu in Alpi.

In ultimul deceniu, aceasta tendinta s-a inversat din nou, odata cu majorarea preturilor combustibililor, astfel ca, puterea instalata in hidrocentrale a crescut de la 290475 MW in 1970 la 440475 MW in 1979 (din care 79482 MW in tarile aflate in curs de dezvoltare), iar ponderea hidroenergiei in productia mondiala a ajuns la 21.9 % in 1980.

Cu toate aceste progrese, gradul de valorificare a potentialului tehnic amenajabil mondial este inca foarte mic, doar 8.1 %, hidroenergia nefolosita echivaland cu circa 2 miliarde tone combustibil neconventional.

Valorificarea fortei apelor constituie o veche preocupare in tara noastra, existand in acest sens o serie de dovezi materiale datate inca de pe vremea getodacilor si a administratiei romane din Dacia. Conditiile naturale (relief, precipitatii, retea hidrografica favorabila, etc.), precum si unele toponime existente in circulatie (moara- mola, roata-rota, fus-fusum, ciutura-cytola, etc.) sunt argumente ce sprijina aceasta afirmatie.

Ulterior acestei perioade istorice sunt consemnate, in diferite documente, numeroase asezari din Muntenia, Oltenia subcarpatica si Banat in care exista in functiune mori cu facaie ce antrenau mori de cereale, pive sau ferastraie.

Incepand cu secolul al XIV-lea, datorita dezvoltarii manufacturilor, apar in Transilvania mori de tabacarit, mai ales in asezarile de la poalele muntilor unde cresterea animalelor constituia indeletnicirea de baza a populatiei. Morile de hartie sunt mentionate pentru prima data in secolul al XVI-lea, ele fiind localizate la Sibiu si Talmaciu, in timp ce morile de arpacas sunt construite in Muntenia, la Argesti (Ilfov) si Cornesti (Dambovita).

Dezvoltarea mineritului si prelucrarea metalelor, exploatarea si prelucrarea lemnului, dezvoltarea industriei impun tot mai mult folosirea rotii hidraulice pentru a obtine energia necesara.

Astfel, la nivelul anului 1906, sunt inventariate pe cuprinsul Romaniei 9398 mori din care 92.8 % erau actionate de apele curgatoare. In 1930, numarul acestora ajunge la 50000 de mori, dar incepe sa scada ulterior datorita energiei electrice produsa, prin diferite metode, intr-o cantitate mai mare, ajungand sa functioneze in 1962 doar 692 de mori.

Prima uzina hidroelectrica din Romania, U.H. Grozavesti, a fost construita in perioada 1888-1890 cu menirea de a asigura cantitatea de energie necesara iluminarii unor artere sau institutii din Bucuresti. In anii ulteriori au fost construite mai multe uzine hidroelectrice dar a caror putere instalata nu depasea 185 KW (ex. la Caransebes, Baile Herculane, Toplet, Baia Sprie, Sadu I, etc.).

Dar toate aceste uzine hidroelectrice erau insuficiente fata de consumul de energie electrica aflat intr-o cerinta crescanda. Ca atare, s-au investigat si inventariat de catre numerosi cercetatori si institutii de specialitate, potentialul teoretic amenajabil al raurilor Romaniei. Pe baza acestor date s-au construit numeroase hidrocentrale cu diferite puteri instalate. In prezent, pe raurile din tara noastra pot fi realizate, in mod tehnic, amenajari hidroenergetice cu o putere instalata de 14900 MW si o cu productie medie anuala de energie electrica de 40 miliarde KWh, din care 28.4 miliarde KWh/an pe raurile interioare si 11.6 miliarde KWh/an pe Dunare (Tabelul nr. 5).

Tabel nr. 5. - Potentialul hidroenergetic al bazinelor hidrografice din Romania (dupa Al. Cogalniceanu, din Grigor P., 1996)

Acest potential este valorificat intr-un procent de 40 % prin intermediul celor aproape 80 de hidrocentrale intrate in functiune sau in curs de realizare, precum si a numeroaselor microhidrocentrale, care insumeaza o putere instalata de 5862 MW. Cele mai insemnate realizari ale hidrotehnicii romanesti, unele considerate adevarate lucrari de arta, sunt; sistemul hidroenergetic si de navigatie Portile de Fier I, pe Dunare, in apropierea localitatii Drobeta Turnu Severin, construit impreuna cu Iugoslavia si care detine o putere instalata de 2136 MW (1068 MW pentru fiecare parte), Portile de Fier II, construita tot pe Dunare in aval de prima, amenajarile hidroenergetice Izvorul Muntelui-Stejaru pe Bistrita (putere instalata 210 MW), Vidraru-Cetatuia, pe Arges (putere instalata 220 MW) si Lotru-Ciunget, pe Lotru (putere instalata 510 MW). Sisteme hidroenergetice mai importante sunt construite si in bazinele hidrografice ale Somesului, Muresului, Timisului, Ialomitei, etc.

C. Utilizarea apei in agricultura

Apa in agricultura indeplineste functii complexe: intra in constitutia solului, plantelor, vehiculeaza materia si energia in sol, biosfera, agrosfera, termoregulator al proceselor biologice, auxiliar in mentinerea capacitatii fortelor si mijloacelor de productie, etc. Astfel, toate procesele fiziologice care au loc in organismele vii se infaptuiesc in prezenta apei, aceasta fiind apreciata ca un lichid biologic. Ea detine un procent in constitutia plantelor de pana la 80-95 % din greutatea lor, a animalelor cu 50-60 % si a omului cu 60-70 %.

Dupa consumul de apa si capacitatea de absortie, plantele de cultura sunt impartite in trei grupe: plante cu consum mic (secara, graul, sorgul meiul, ovazul, mazarea, etc.), plante cu consum mijlociu (orzul, trifoiul, lucerna, cartoful, spanacul, varza, legumele, floarea soarelui, sfecla de zahar, etc.) si plante cu un consum mare de apa (canepa, castravetele, dovleacul, etc.).

Plantele manifesta asa numitele faze critice pentru apa, de care depinde productia lor. La majoritatea plantelor, aceste faze sunt, in general, inainte de inflorire si dupa fructificare. Studierea 'cererii' si 'ofertei' de apa la plante constituie premisa stiintifica in virtutea careia omul stie cand sa intervina in circulatia apei in sistemul sol-planta.

Caile de satisfacere a cerintelor de apa sunt naturale (ploi, izvoare) si artificiale (ploi artificiale, irigatii, ridicarea nivelului freatic indirect prin bazine de retentie, etc.). In functie de cantitatea de apa consumata de diferite plante, conform metabolismului specific, in functie de regimul si volumul precipita-tiilor, precum si de evapotranspiratia potentiala, se poate stabilii necesarul de apa pentru diferite culturi irigate. De exemplu, cultura graului in Romania, in conditii medii, necesita 500 m³/ha/an, in timp ce intr-un climat tropical arid, aceeasi cultura consuma 8000-10000 m³/ha/an.

Prin necesitatile mereu sporite si consumurile mari de apa, agricultura se situeaza printre principalii beneficiari ai acestei resurse. Aceasta se explica in parte si prin lipsa posibilitatilor de reciclare a ei. Primele irigatii s-au efectuat in antichitate si au avut la baza tehnici simple, revarsarile in regim natural ale raurilor (Nil, Tigru, Eufrat). Perioada moderna a adus cu sine posibilitati de ordin tehnic si noi cerinte de extindere intr-un timp scurt a terenurilor irigate. Sistemele de irigatii sunt de dimensiuni mari, dotate cu tehnici moderne si sunt concepute in amenajari si cu alte tipuri de lucrari, in special cu hidroenergia. De mentionat: sistemul de pe Nil, bazat pe acumularea de la Asuan, sistemele de raul Huang He, sistemele care beneficiaza de apa acumulata in lacurile marilor hidrocentrale de pe Volga, Don, Nipru din C.S.I., marile amenajari din S.U.A. de pe raurile Columbia, Sacramento, Colorado, Rio Grande, etc.

Una din cele mai grandioase actiuni, care se impun de urgenta, priveste amenajarea irigatiilor in regiune Sahelului (Africa). In functie de disponibilul de apa se pot dezvolta irigatii pe suprafete foarte mari, de peste 1.5 milioane hectare, ceea ce ar rezolva problema foametei cronice din tari ca: Niger, Mali, Mauritania, Senegal, Ciad.

Rolul irigatiilor este hotarator in Orientul Apropiat, unde agricultura, imposibil de practicat fara ajutorul irigatiilor, este concentrata in complexe de pe Tigru si Eufrat. Astfel, contributia irigatiilor la valoarea productiei agricole ajunge la 2/5 in tarile Asiei de sud-est si sud si la 2/3 in Orientul Apropiat si Africa. Ponderea actuala in suprafete irigate este detinuta de tarile aflate in curs de dezvoltare (48 %), urmate de fostele tari socialiste (35.5 %) si de tarile dezvoltate (16.5 %).

Ca o trasatura a raportului dintre irigatii-productia agricola-consum alimentar, apare rolul absolut sau complementar al irigatiilor. Exista situatii in care irigatiile sunt indispensabile deoarece fara ele nu s-ar putea practica agricultura, situatie intalinta in regiunile aride si semiaride strabatute de fluvii mari (Nil, Tigru, Eufrat, Indus, etc.). In cea mai mare parte a lumii, irigatiile indeplinesc insa un rol complementar, contribuind doar la cresterea randamentului. Cu toate acestea, omenirea isi pune sperante mari in irigatii pentru obtinerea de recolte bune, dar nu trebuie uitat caracterul limitat al acestei resurse naturale. In primul rand, irigatiile nu asigura singure recolte mari ci doar recolte stabile, suplinind atunci cand este cazul deficitul de umiditate naturala. In al doilea rand, continutul mineralogic al apei folosita pentru irigatii reclama multa atentie privind comportarea solului in timp. Totodata, sistemul de irigatii schimba calitatile apei naturale din sol, astfel ca rolul ei fertilizant se modifica si apar procese de degradare a solului (salinizare, inmlastinire, etc.).

Pentru cresterea randamentului productiei agricole, alaturi de extinderea suprafetelor irigate, se impun si unele transformari calitative ca: cresterea suprafetelor irigate amenajate in sisteme moderne, folosirea intensiva a suprafetelor irigate (culturi duble si succesive), reducerea pierderilor de apa (in unele sisteme s-a ajuns la o pierdere de 25-50 %).

Resursele de apa pentru irigatii sunt reprezentate prin: ape de suprafata (rauri, lacuri, iazuri) si ape subterane (utilizate mai ales in regiunile lipsite de ape de suprafata). Utilizarea acestora din urma este mai dificila din cauza mine-ralizarii si a efectului negativ asupra nivelului ascensional, uneori imposibil de reechilibrat. Resursele secundare constau in apele evacuate din centrele urbane, zonele industriale (in special cele alimentare), sectoare zootehnice, resurse de apa care au avantajul ca poarta cu ele si elemente fertilizante dar si diferiti agenti patogeni care pot avea o influenta nefasta asupra mediului. Tot ca resurse secundare sunt si apele desalinizate de provenienta marina, precum si apele provenite din topirea ghetarilor.

Apa folosita de catre agricultura are si o destinatie catre sectorul zootehnic, pentru satisfacerea necesarului de apa solicitata de efectivele de animale. De exemplu, cerintele de apa se ridica la 50-115 litri/24 h la bovine, 55 litri/24 h la cabaline si 25-40 litri/24 h la porcine.

D. Utilizarea apei in industrie

Dupa agricultura, cotata ca cel mai mare consumator de apa, se situeaza industria cu un procent de 21 % din consumul total de apa. Acest aspect se explica prin marea utilitate a apei pentru industrie ca materie prima (mai ales pentru industria chimica), ca element tehnologic auxiliar (lichid de racire, de spalare, etc.) si ca forta energetica.

Procesele industriale, inclusiv producerea de energie de orice natura, necesita cantitati diferentiate de apa pentru fluxurile si procesele tehnologice.

Din analiza consumurilor reiese ca industria chimica reclama cele mai mari necesitati: pentru o tona de cauciuc sintetic este necesara 2000 tone de apa, pentru o tona de fibre sintetice se consuma 1000 tone de apa. Si industria metalurgiei neferoase consuma mari cantitati de apa (la obtinerea unei tone de aluminiu se consuma 1.500 litri de apa). Consumuri specifice mici (sub 90 m³/t produs), caracterizeaza procesele tehnologice de preparare, cum ar fi industria cocsului, industria lemnului, spalarea carbunelui, industria produselor lactate, a conservelor, etc.

Analizand raporturile dintre 'disponibilitatile' hidrosferei si consum, in special cel industrial, aflat in tendinta de crestere continua, se prevede un decalaj iminent. De aceea, apare necesitatea unor masuri de gospodarire a apei, cum ar fi:

- reciclarea intensa a apelor industriale

- scaderea consumurilor specifice de apa ale diferitelor ramuri a industriei

- refolosirea apelor returnate dupa utilizarea dintr-o ramura industriala in alta ramura a industriei

Distributia inegala a rezervelor de apa pe glob a contribuit la accentuarea disparitatilor regionale in dezvoltarea industriei. Probleme grele s-au pus, si se pun in continuare, in legatura cu industrializarea tarilor din regiunile aride, care, desi dispun de resurse energetice si chiar de unele materii prime minerale, cunosc o grava lipsa de apa (tarile din jurul Golfului Persic, cele din Orientul Apropiat, etc.).

E. Alimentarea cu apa a centrelor populate

Asezarile omenesti au cunoscut in ultima vreme atat extinderea spatiala (in latitudine si altitudine), cat si o crestere dimensionala, cu precadere in regiunile de la latitudinile mari ale globului ceea ce a dus la concentrari mari de populatie pe un teritoriu foarte mic. Cunoscand ca media pentru consumul de apa este de 400-600 l/om/zi in mediul urban in tarile dezvoltate, se intelege de ce alimentarea cu apa a centrelor populate a devenit o problema de prim ordin.

Intrucat tendinta de urbanizare a habitatului uman atrage nevoi sporite de apa, apare clar ca cerinta de apa se contureaza ca un fenomen contemporan cu efecte de criza. Aceasta poate fi accelerata de contrastele existente in privinta repartitiei resurselor si consumurilor de apa, de accentuarea procesului de poluare a apelor si de imposibilitatea procurarii apei in unele regiuni din cauza costurilor prea mari de obtinere a ei.

Potrivit statisticilor, 70 % din populatia lumii nu dispune de alimentare cu apa potabila, fiind vorba in special de locuitorii unor regiuni intens populate din Africa, Asia de sud-est, America Latina, etc.

Dificultatile in alimentarea cu apa a localitatilor, in special a oraselor, sunt multiple. Unele tin de cresterea rapida a populatiei urbane, de concentrarea unor centre puternic populate in regiuni climatice cu resurse modeste de apa (orasele din Orientul Apropiat si Mijlociu, Africa de nord, sud-vestul S.U.A., etc.), de marimea si gradul de dezvoltare urbana a localitatilor, iar altele survin din cauza limitarii si restrangerii resurselor locale, a oscilatiilor ivite in consumul de apa (diurne, lunare, sezoniere, anuale), din cerintele calitative obligatorii pe care trebuie sa le indeplineasca aceste resurse de apa, cea ce presupune instalatii speciale de tratare, deosebit de costisitoare, precum si din cauza ca alimentarea trebuie facuta in flux continuu si constant.

Pentru alimentarea cu apa a centrelor populate se folosesc cele mai variate resurse urmarindu-se in primul rand, calitatea si cantitatea apei si, apoi, pozitia si distanta fata de centrul respectiv. Cele mai utilizate sunt apele subterane (freatice si de adancime) datorita calitatii lor deosebite, temperaturii si debitelor relativ constante. Orasele Manchester (Anglia), Detroit (S.U.A.), Milano (Italia), Brasov, Arad, etc., folosesc apele subterane pentru alimentarea necesarului de consum.

Alimentarea cu apa din lacurile naturale se practica in numeroase regiuni, mai ales pentru orasele situate in apropierea unor mari unitati lacustre. De exemplu, Chicago se alimenteaza cu apa din lacul Michigan, Berlin din lacul Müyel, Stuttgart din lacul Baden, etc. Alimentarea cu apa din lacurile de acumulare a devenit tot mai frecventa in ultimii ani. Astfel, orasul New York se alimenteaza cu apa din lacurile de baraj din muntii Appalachi (7 milioane m³/zi), orasele din bazinul Ruhrului sunt alimentate cu apa din masivul Renan. Acest sistem de alimentare cu apa este raspandit si in Romania, afirmatie confirmata de alimentarea orasului Ploiesti cu apa din lacul de baraj de la Paltinul (de pe raul Doftana), din lacul Lesu (de pe valea Iadei) se alimenteaza Oradea, din lacul Firiza se aprovizioneaza Baia Mare iar din lacul Gilau este alimentat orasul Cluj Napoca, etc.

Alimentarea cu apa direct din rauri si fluvii este tot mai rar folosita, recurgandu-se la acest mod numai in lipsa altor resurse de apa, orasul Philadelphia din raul Delaware, Londra din raul Tamisa, Parisul din Sena, etc.

Necesitatile crescande de apa potabila face ca numeroase localitati sa foloseasca simultan mai multe surse de apa (Londra, Paris, Moscova, Bucuresti, Timisoara, etc.). Alimentarea cu apa marina desalinizata este utilizata in regiunile deficitare in alte resurse, astfel de instalatii functionand in C.S.I., S.U.A., Arabia Saudita, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Algeria, Venezuela, etc.

La ora actuala, unele centre intens populate sunt afecate de criza de apa, deoarece disponibilitatile in resurse de apa sunt sub nivelul cerintelor (Tokyo, Rio de Janeiro, Sao Paolo). Unele manifestari acute in privinta lipsei de apa in centrele populate pot surveni si in urma unor perioade secetoase indelungate. Asa a fost cazul unor orase americane in 1952-1956, cand s-a recurs la o solutie extrema, alimentarea cu apa uzata dupa ce in prealabil a fost reintrodusa printr-un proces de reciclare si tratare repetata. Astfel de surse 'tertiare' trebuiesc folosite insa cu multa grija si numai in situatii exceptionale.

Pentru satisfacerea cerintelor de apa, pe langa suplimentarea pe cat posibil a resurselor naturale, se impun cateva masuri ca: rationalizarea consumurilor, reducerea consumurilor specifice prin tehnologiilor uscate, evitarea risipei si combaterea poluarii, reciclarea apelor, etc.

F. Cerintele si principalele utilizari ale apei in Romania

Dezvoltarea economica generala a tarii a dus treptat la o crestere foarte mare a necesarului de apa pentru toate ramurile economiei nationale solicitand astfel din ce in ce mai mult rezervele de apa a tarii.

Daca in 1950 volumul cerintelor de apa ale tuturor folosintelor a fost de 1.4 miliarde m³ de apa, iar in 1960 de 2.6 miliarde m³, ele au ajuns sa fie in 1990 de 36 miliarde m³. Din totalul volumului de apa captata, circa 11 % este asigurata din resurse subterane, 48 % din Dunare iar restul de 41 % din resursele de apa ale raurilor interioare.

Principalele utilizari ale apei sunt: alimentari cu apa potabila si industriala, irigatiile si amenajarile piscicole. Ponderea volumelor captate apartin irigatiilor cu 50 % din total, 33 % industriei, 13 % populatiei si 4 % amena-jarilor piscicole. Pentru alimentarea cu apa a industriei se prevede in perspectiva un volum annual de 17 miliarde m³/an fata de 13.3 % miliarde m³ in prezent. Ponderea in acest volum o detin apele de racire pentru centralele termoelectrice si, in viitor, atomoelectrice.

Alimentarea cu apa pentru populatie a crescut in ultimii 25 ani de circa 10 ori. Astfel, daca in 1965 erau alimentate cu apa potabila in sistemul centralizat numai 261 de localitati, la nivelul actual numarul lor a ajuns la peste 2200. Corespunzator a crescut si volumul de apa potabila distribuita de la 0.46 miliarde m³ in 1965 la 2.9 miliarde m³ in 1989, din acest volum 45 % fiind destinat uzului casnic, iar restul pentru gospodaria oraseneasca si pentru industriile locale.

Volumul apei utilizate in agricultura (pentru irigatii si piscicultura) a cunoscut o crestere continua pe masura amenajarii de noi suprafete. In prezent din totalul suprafetei amenajate pentru irigatii, respectiv 3.7 milioane hectare, peste 60 % sunt alimentate cu apa din Dunare. Irigatiile in Romania au inceput in secolul al XIX-lea, ajungand ca acum sa ocupe suprafete insemnate in Campia Romana (prin sistemele de irigatii Terasa Brailei, Mostistea, Calarasi, Baneasa-Giurgiu, Sadova-Corabia, Crivina-Vanju-Mare, etc.), Podisul Moldovei (unde se remarca sistemele din bazinul raului Vaslui), Campia de Vest (unde cele mai mari sisteme de irigatii se afla pe raul Mures - circa 25000 hectare -) si in Podisul Dobrogei (sistemele Carasu, Sinoe, Babadag, Topalu, etc.).

Fata de balanta de apa relativ "incordata" de pe unele cursuri de apa cu resurse modeste, se impune o distributie judicioasa a folosintelor industriale si agricole pe teritoriul tarii, corelat si cu disponibilitatile surselor de apa, astfel incat sa se asigure o utilizare rationala, prin eliminarea risipei si prevenirea degradarii resurselor. Acest fapt ne indreptateste sa afirmam ca, in prezent apa poate fi unul din factorii determinanti in luarea deciziilor asupra amplasarii in teritoriu a diferitelor activitati economice consumatoare de apa.