Geografie
Problematica obiectului de studiu al geografiei - traditia studierii Pamantului
PROBLEMATICA OBIECTULUI DE STUDIU AL
GEOGRAFIEI
Definirea geografiei ca stiinta
1.1.
Cerinte ale definirii stiintei geografice.
Geografia este un
domeniu consacrat al cunoasterii, inca din antichitate, care s-a
impus, in "constelatia" stiintelor propriu-zise, in perioada
timpurie a epocii moderne (pe la jumatatea sec. al XIX-lea). Ca oricare
alta stiinta si geografia trebuie sa
raspunda unor exigente teoretice menite sa-i asigure un
statut stiintific cert, legitim si unanim recunoscut. In acest
scop este necesar ca stiinta geografica sa formuleze
propriile puncte de vedere cu privire la urmatoarele aspecte:
precizarea
obiectului de studiu (cu respectarea conditiei de nesuprapunere peste
obiectele/preocuparile altor stiinte);
definirea domeniului
stiintific, prin relationarea obiectului cu scopul cunoasterii, implicit
elaborarea unui enunt concis si relevant in aceata
privinta (definitia stiintei);
edificarea, unui
sistem propriu de reprezentari stiintifice (notiuni,
categorii, legi, teorii), consecvent utilizat, compatibil cu sistemul general
al stiintei si perfectionat pe masura progresului
cunoasterii;
formularea unui
punct de vedere propriu in privinta modului de cercetare a problemelor studiate;
Vechimea geografiei ar sugera,
la prima vedere, existenta unui consens larg cu privire la satisfacerea
criteriilor de mai sus. Insa, urmarind felul in care aceste repere
fundamentale sunt precizate in lucrarile geografice de
referinta, mai vechi si mai noi deopotriva, vom constata marea diversitate a punctelor de vedere privitoare la obiectul,
scopul si identitatea Geografiei ca stiinta. Pretentia
la autoritate, dorinta de originalitate sau alte motivatii, au
facut ca rationamentele si enunturile formulate cu privire
la preocuparile geografiei si conceptele sale de baza sa
difere sensibil, nu numai in functie de loc (tara,
"scoala" geografica), perioada istorica ci, uneori, chiar si de la
un autor, la altul. Acest fapt a facut ca asupra statutului
stiintific al geografiei sa planeze, intr-o oarecare masura,
ambiguitati si contradictii ce au condus, uneori, la
perceperea neadecvata a domeniului de catre lumea
stiintifica si publicul mai larg.
Pe langa motivatiile
subiective, mentionate anterior, la aceasta situatie contribuie
si cauze de natura obiectiva precum:
- complexitatea structurala si
fenomenologica a realitatii geografice;
- modificarea in timp a
conceptiilor definitorii de ordin filosofic, stiintific, politic
si ideologic ce au influentat evolutia gandirii geografice;
- mutatiile de ordin social,
economic, cultural, tehnologic etc.;
- redefinirea permanenta a
comenzii sociale
adresate stiintei (geografice).
Confruntarea cu aceste
realitati si inerentele schimbari, firesti in dinamica
de ansamblu a societatii, au ingreunat intuirea si definirea
"liniilor de forta" ale cunoasterii geografice, au condus mereu
la reveniri, redefiniri, "clarificari", delimitari si
inevitabil, la complicarea nelucrativa a multor probleme.
Ipostaze ale
perceperii Geografiei ca stiinta.
Perpetua redefinire si
inconsecventele de ordin individual au facut ca Geografia sa
fie, frecvent, perceputa neadecvat atat de catre specialistii
din alte domenii, cat si de catre opinia publica. Dificultatea
de a recepta un mesaj concludent si consecvent din partea geografilor,
determina specialistii, apartinand altor domenii, sa
considere Geografia drept un mixtum compositum de fragmente preluate din alte
stiinte, articulate intr-o constructie impunatoare, dar
subreda, si sa fie reticenti fata de
utilitatea sa practica.
Opinia
publica percepe si ea, frecvent, Geografia intr-o maniera
unilaterala si superficiala. Acceptia frecventa este
aceea de domeniu enciclopedic, susceptibil sa asigure, aparent desigur, o
"solida" cultura generala, asociata, de unii, cu
necesitatea de a memora nenumarate informatii referitoare la
realitati naturale, sociale, culturale etc. (munti, ape,
capitale, productii etc.) sau sa satisfaca un "hobby", datorita valentelor
sale de a satisface curiozitatea cu privire la diverse "superlative geografice"
ale Terrei. O explicatie a acestui fapt este si accentul deosebit
pus, de catre geografia didactica, pe cunoasterea extensiva
(enciclopedica) in conditiile subevaluarii sau ignorarii
cunoasterii intensive (bazata pe generalizarea informatiilor in
forme esentializate: notiuni, legi, teorii etc.). Desigur,
informatia geografica de tip enciclopedic poseda valoare
utila dar, neindoielnic, vremea descriptivismului a "apus" in
stiinta si geografia a trebuit sa "reactioneze"
la acest fapt.
Chiar si geografii
insisi, sunt adeseori divizati de opiniile diferite asupra
structurii domeniului sau cu privire la delimitarea si apartenenta
diferitelor ramuri si discipline etc. De aici rezulta si
tendintele centrifuge spre alte domenii stiintifice
(geomorfologia spre geologie, climatologia spre fizica, geodemografia
si geografia sociala spre sociologie etc.).
Necesitati
de ordin teoretic
Diversitatea de
interpretari, perceptii si preferinte ridica, inerent,
problema stabilirii unui punct de vedere fundamentat asupra obiectului,
structurii si statutului geografiei, in concordanta cu
realitatile domeniului precum si cu cerintele si tendintele
actuale din stiinta, in general. Intr-un asemenea demers
clarificator, un rol deosebit revine disciplinelor geografice care integreaza
faptele naturale cu cele sociale in studii de sinteza cu grad ridicat de
generalizare. Acestea sunt, cu precadere, Geografia generala si
Teoria Geografiei.
Problemele care trebuie
evaluate si interpretate sunt in principal urmatoarele:
- relevarea marilor idei
stiintifice care au jalonat istoria Geografiei si evaluarea
critica a acestora (istoriografia gandirii geografice);
-
stabilirea raporturilor dintre categoriile de fenomene geografice si
enuntarea legilor care le exprima;
-
descoperirea de noi concepte, legi si teorii;
-
elaborarea teoriei structurale unificatoare a domeniului, indispensabila
verificarii compatibilitatilor dintre
obiect-concepte-metode-scopuri;
In capitolul urmator vom
prezenta sintetic aspectele amintite.
1. 4. Conceptii
privind obiectul de studiu al geografiei
Uneori,
incursiunile destinate rememorarii si evaluarii critice a
ideilor stiintifice majore acumulate in istoria stiintei
sunt considerate demersuri perimate, nefertile, intrucat ar opera cu
informatii "uzate" care au fost deja valorificate sau clasate de
catre sistemul stiintific. Presupunerea este falsa intrucat
se ignora atat proprietatea de continuitate, de filiatie a ideilor
si de dezvoltare arhitecturala a procesului stiintific, cat
si valentele "discrete" ale unor idei stiintifice mai vechi
care, la un moment dat, pot etala semnificatii inedite, nebanuite
anterior.
W. Pattison (1964) distingea
patru "traditii" majore, afirmate in Geografie inca din antichitate
si cultivate alternativ in diferite ipostaze de-a lungul timpului. Ele
sunt urmatoarele:
traditia stiintei
Pamantului, inceputa de Aristotel Stagiritul (384-322 i.Hr.),
prin observatiile sale astronomice si indeosebi prin studierea
proceselor atmosferice si hidrice;
traditia om-natura (environmentala) ale carei baze le-a
pus parintele medicinei, Hipocrate (460-377 i.Hr.), care argumenta menirea
geografiei de a studia felul in care factorii naturali locali
influenteaza temperamentul si caracterul oamenilor; traditia areala,
initiata de Strabo (63 i.Hr.-25 d.Hr.), considerat, datorita
descrierii unor regiuni, ca fiind parintele geografiei; traditia spatiala,
deschisa de Ptolemeu (100-178 d.Hr.) prin perfectionarea
proiectiilor cartografice. Aceste forme de abordare s-au ramificat, au
inregistrat metamorfoze, chiar sublimari sau reveniri spectaculoase: Prin
urmare, orice model, inclusiv cel de mai sus, este extrem de selectiv,
idealizat si perfectibil. L-am retinut insa, ca suport
(modificat) de abordare, in special datorita calitatilor
didactice (simplitate si elocventa).
Urmarind
retrospectiv ideile majore ale gandirii geografice moderne si analizand
tendintele mai recente pot fi diferentiate urmatoarele
traditii (conceptii) de referinta:
1.4.1.
Traditia studierii Pamantului (ca intreg)
Consacrarea acestei
vechi traditii ca stiinta moderna se datoreaza
"parintilor fondatori" ai geografiei moderne, Al. von Humboldt
(1769-1859) si K. Ritter (1779-1859). Prin contributiile lor
stiintifice s-a constituit geografia catalogata drept "clasica", la a carei edificare au
contribuit ulterior si alti savanti de seama (la
inceputuri, de diferite formatii: istorici, geologi, botanisti etc.),
germani (O. Peschel, Fr. Ratzel, F. von Richthoffen, A. Penck s.a.),
francezi (E. Reclus, Paul Vidal de la Blache, Emm. de Martonne s.a.),
englezi (H. J. Mackinder, J. Chisholm s.a.), americani (W. M. Davis,
Helene Semple s.a.) rusi (V. V. Dokuceaev, I. P. Brounov s.a.)
etc. si discipoli ai acestora, intre care s-au distins S. Mehedinti,
intemeietorul geografiei moderne romanesti (discipol al lui Fr. Ratzel)
si continuatorii sai, G. Valsan si C. Bratescu (discipoli
ai lui A. Penck).
Adversari critici ai geografiei
descriptive promovata de predecesori, ei si-au circumscris
activitatea intr-un proces constient de edificare a unui nou domeniu
stiintific, comparabil, prin importanta preocuparilor
si spiritul minutios analitic, cu cele recunoscute anterior.
Aplicarea legii cauzalitatii era considerata cerinta
esentiala a discursului stiintific, iar Humboldt a ridicat
explicatia cauzala a faptelor la rang de principiu metodologic
fundamental in geografie.
Un alt aspect, definitoriu al
abordarii clasice, era convingerea ca nu exista
diferentieri conceptuale majore intre stiintele fizice si
cele sociale. Prin urmare, geografia s-a dezvoltat la inceputuri ca stiinta unica avand un spectru larg de investigatie. Sub titulatura frecventa de
Geografie fizica, ea studiaza forme si procese naturale, fosile,
plante, animale, viata umana, urmarind coexistenta lor,
modul de dispunere areala (im Raume,
la Humboldt) conform relatiilor mutuale si cu toate celelalte
fenomene, impreuna cu care, formeaza un intreg natural. Ideea organicista,
de armonie, coordonare, coerenta, interdependenta a
partilor in cadrul "intregului" devenise o veritabila
metafora, indispensabila explicatiei cauzale.
Continuatorii lui Humboldt si
Ritter, (sfarsitul sec. XIX-primele
decenii ale sec. XX) s-au confruntat cu doua dileme majore:
I. Dilema referitoare la
posibilitatile de adaptare ale geografiei la schimbarile impuse
de procesul accelerat de specializare stiintifica, survenit la
inceputul secolului trecut. In urma acestuia, s-au afirmat numeroase discipline
(meteorologie, hidrologie, geomorfologie, pedologie, antropogeografie etc.) a
caror existenta punea la indoiala "rostul" unei geografii a
intregului Pamant, ale carui elemente componente erau oricum studiate
(mai detaliat) de noile stiinte. De aici, au rezultat
"reajustari" precum: restrangerea
ariei de investigatie (de exemplu, limitarea la studiul "suprafetei"
Pamantului); postularea
originalitatii metodologice,
in conditiile presupusei absente unui obiect propriu (argument
evident depasit in prezent); "inventarea"
de noi obiecte de studiu ce nu
fusesera inca revendicate de catre ""(de ex. relatiile
dintre geosfere, mediul geografic, relatiile om-natura s.a.).
II. Dilema privitoare la modul in care
trebuie aplicat principiul cauzalitatii in studiul relatiilor
om-natura, dilema sugerata de intrebarea: care este factorul determinant in respectivul binom?. In functie de raspunsul
adoptat (fie natura, fie omul/societatea, fie ambele-dar cu moderatie),
s-au conturat trei alternative principale: determinismul
geografic (naturalism fatalism) ce postuleaza rolul decisiv al
conditiilor fizico-geografice asupra factorului uman, posibilismul, expresie a determinismului moderat si voluntarismul (determinismul social),
ce cultiva intr-o forma excesiva libertatea omului in raport cu
mediul geografic a carui problematica este fie ignorata, fie
total aservita intereselor umane.
In stransa
legatura cu ambele "provocari", au aparut si
autodelimitarile pe ramuri: geografia traditionala "unica",
se cataloga tot mai mult drept "fizica", iar in 1922, L. Febvre lansa
ideea "dualismului" geografic care s-a impus. indeosebi dupa al doilea
razboi mondial, mai ales in geografia franceza, sovietica
si implicit, prin constrangere ideologica, in cea a tarilor
fostului spatiu totalitar controlat de Moscova.
Aceasta separare a
demersului geografic in doua planuri paralele, de sine statatoare
(fizic, respectiv socio-economic), a generat o ruptura profunda in
gandirea geografica, a franat considerabil progresul stiintei,
iar efectele sale se resimt si in prezent. S-a insistat pe aceste aspecte
intrucat tocmai mutatiile, consemnate in cunoasterea
stiintifica de la inceputul secolului XX, au condus la
diferentierea principalelor forme de abordare ce definesc, in linii mari,
structura epistemologica a geografiei moderne: abordarea fizico-geografica, umana,
regionala si environmentala s.a.
1.4.2. Traditia geografiei fizice
S-a impus indeosebi datorita
progreselor considerabile realizate de stiintele inrudite (geologie,
geofizica, ecologie s.a.) reflectate si in avantul unor
discipline geografice (geomorfologie, pedologie, climatologie, biogeografie
etc.). Concomitent, s-au perpetuat ideile organiciste structurate in vaste
lucrari de sinteza ce cultivau, sub diverse denumiri, conceptia invelisului
geografic. Dominanta fizica a abordarii rezulta din faptul
ca omul, desi nu este total exclus, este tratat drept component al
biosferei, avand statut identic cu oricare altul. Accentul se punea pe
stabilirea legaturilor dintre componenti (geosfere), a legilor ce
guverneaza procesele si fenomenele din invelisul geografic; in
schimb, relatiile om-natura prezentau un interes marginal.
Conceptia despre invelisul geografic, cand ignorata cand
reluata si revizuita, sub diferite denumiri, poseda
numeroase valente utile din perspectiva sistematizarii
cunoasterii geografice. La acest aspect ne vom referi ulterior
1.4.3. Traditia Geografiei umane
Dateaza din antichitate
(Hipocrate), a fost reinnodata tot de catre "parintii
fondatori" ai geografiei moderne, Humboldt si Ritter, care au pus bazele
disciplinei in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Aportul lui Fr. Ratzel
(continuatorul lui Ritter) la emanciparea Geografiei umane de sub cupola
atotcuprinzatoare a geografiei (fizice) sistematice a fost considerabil.
Scopul declarat al lui Ratzel a fost ca, prin cele doua volume ale
lucrarii Antropogeografia (1882,
1891), sa puna studiul Geografiei umane pe baze
stiintifice. Din pacate, generalizarea legitatilor
biologice pe palierul antropic si idealizarile reductioniste nu
au putut fi indeajuns argumentate. Deductiile speculative neverosimile sau
interpretarile extreme, de sorginte ideologica, practicate catre
de unii dintre continuatorii sai, au compromis aceasta directie
si au facut loc unei mari diversitati de abordari:
posibilismul, pozitivismul, radicalismul, behaviorismul, contextualismul
cultural s.a.
1.4.4. Curentul sociologic
Nu constituie (inca) o "traditie" intrucat s-a
conturat relativ recent (dupa 1970), mai ales in geografia
occidentala, dar patrunde viguros, printr-un registru conceptual
extrem de divers, in sfera abordarilor umane, regionale si
spatiale, deopotriva. Filonul conceptual se afla in scrierile
sociologice postmoderniste (de ex. cele ale lui D. Bell, J. Baudrillard, M.
Foucault, D. Harvey s.a.) si indeosebi in ideile care
radicalizeaza acceptiile despre spatiu, precum: "productia sociala a spatiului"
(H. Lefebvre, 1974) sau "spatiul e
societate" (A. Giddens, 1984). Modul in care sunt transpuse aceste idei in
problematica geografiei este contradictoriu si discutabil. Desigur, nu se
poate contesta ideea de "spatiu construit social" (care este un fapt
indiscutabil) dar, a limita spatiul geografic exclusiv la ipostazele
sociale, conduce la reductionism, nefast, asemenea dualismul geografic.
1.4.5. Traditia environmentala
Radacinile sale (moderne) se afla
tot in antropogeografia ratzeliana unde, sub influenta
evolutionismului biologic si a "organicismului", se cultiva ideea
rolului decisiv pe care il detin factorii fizico-geografici in impunerea
caracteristicilor oamenilor si ale vietii sociale. Discipolii lui
Ratzel, adepti ai determinismului natural (de ex. Hellen Semple, 1930) au
promovat environmentalismul. Acesta
pune accent pe determinarile factorilor naturali, in special climatici,
asupra omului si activitatilor sale. Judecatile
primitive speculative (precum, "oamenii
din regiunile cu clima calda sunt lenesi" . sau "schimbarile frecvente ale presiunii
atmosferice fac ca oamenii din zona temperata sa
fie . inteligenti" s.a.) au compromis intentiile de a pune
acest curent pe baze stiintifice. In ultimele decenii, s-a impus
relatia inversa, ce vizeaza cunoasterea determinarilor
induse de om in mediul inconjurator, in special de pe pozitii ecocentriste (preocupate de
protectia mediului si pastrarea capacitatii sale de
sustinere a societatii, de alternativele
conservare/valorificare) s.a., abordate in maniera
multidisciplinara, indeosebi, de catre Stinta mediului.
1.4.6. Traditia Geografiei regionale
Punctul de vedere regional a pornit de
la premisa ca faptele fizice
si umane, deopotriva, relationeaza
inseparabil intr-un context teritorial dat astfel incat, influentele exercitate de catre
natura asupra societatii nu sunt, principial, diferite de cele
pe care omul le transmite naturii. Aceasta ipostaza, a determinismului moderat in
privinta relatiilor om-natura, a fost promovata de
"parintele" Geografiei regionale, Paul Vidal de la Blache (1845-1918),
care a rezumat-o in celebra sintagma "natura
propune si omul dispune" Felul in care omul decide sa valorifice
"zestrea" naturala existenta, se reflecta intr-un "mod de viata" specific,
constituit in timp, prin contopirea in teritoriu a factorilor naturali,
istorici, sociali, economici si culturali. Expresia sa materiala este
"regiunea geografica", ce se va
impune, tot mai mult, ca obiect de studiu al stiintei geografice. Mai
tarziu, contributiile geografilor germani si americani (indeosebi F.
von Richthoffen, A. Hettner, R. Hartshorne) vor conduce la o alta
formula, foarte populara, cu privire la scopul geografiei regionale
si anume: "studiul
diferentierii areale ale caracteristicilor locale". Dupa 1950, disciplina
a stagnat datorita contestarilor survenite in contextul
efervescentei abordarii spatiale, care practic i s-a substituit.
Incepand cu deceniul noua, asistam la relansarea Geografiei regionale
in contextul actualizarii unor probleme complexe precum, teritorialitatea
si identitatea socio-culturala, dezvoltarea regionala,
amenajarea teritoriala s.a., la care, "traditia
spatiala", in pofida arogarii pretentiei de "adevarata
geografie", nu a furnizat raspunsuri convingatoare.
1.4.7. Traditia spatiala
Initial, aceasta s-a impus prin
elaborarile cartografice dar, incepand cu sfarsitul sec. XIX,
aparitia unor modele de distributie spatiala a
caracteristicilor vietii economice (precum cele elaborate de J. H. Thünen,
A. Weber, W. Christaller, A. Lösch s.a.;
vezi unitatea de invatare nr.7) au atras atentia asupra
aspectelor formale ale spatiului. Dupa anii `50, modelele de analiza locationala,
referitoare la interactiunile dintre atributele spatiale precum
pozitia, localizarea, distanta, conectivitatea, conexiunea,
ierarhizarea etc. (W. Isard, F. K. Schaefer, W. Bunge, P. Haggett, L. E. Ullman
s.a.), cele de difuziune
spatiala (T. Hägerstrand), puternic formalizate, pareau
sa fie "cheia" modernizarii discursului geografic clasic, descriptiv.
Noua perspectiva cataloga "spatiul" drept concept organizatoric
fundamental al geografiei, ea insasi fiind adeseori etichetata
drept "stiinta spatiala". Ulterior, stingerea euforiei
privind omnivalenta si caracterul esential al abordarii
spatiale a fost benefica pentru repozitionarea acestui curent in
calitate de demers metodologic
fundamental utilizabil, deopotriva, in Geografia fizica,
umana si regionala. Un rol important, in acest sens, l-au avut
aparitia acceptiilor subiective despre spatiu (spatiu
"perceput", spatiu "trait" s.a.), abstractizarea relatiilor
spatiale prin modele choremice (R. Brunet, 1990), analiza sistemica a
relatiilor spatiale (R. Bennet, R. Chorley, 1978; R.J. Huggett, 1980;
I. Ianos, 2000, in geografia romanesca) s.a.
1.4.8. Traditia sistemica
S-a impus in geografie, indeosebi
dupa 1970, in contextul adoptarii Teoriei generale a sistemelor de catre numeroase
stiinte (vezi unitatea nr. 5). Initial, datorita aparentei
simplitati a conceptului de "sistem", se credea ca noua teorie
poate solutiona facil toate dificultatile de ordin teoretic.
Drept urmare, s-a produs o veritabila "infuzie" de geosisteme, cu toate
derivatele lingvistice posibile, care de multe ori dublau, chiar cu sensuri
diferite, notiunile clasice deja consacrate (de ex. geocomplex/geosistem,
geosfera/geosistem etc.). Acest fapt a condus la numeroase
ambiguitati si inconsecvente in utilizarea conceptelor.
Cele mai multe au decurs, fie din utilizarea in sens restrans a notiunii
(atribuita unor situatii particulare), fie datorita ambiguitatii
in ceea ce priveste distinctia dintre fenomenele geografice
(versanti, bazine hidrografice, orase, unitati teritoriale
etc.) si aceleasi realitati "modelizate", ca geosisteme,
prin interpretare selectiva, generalizata si idealizata a
structurii si relatiilor existente in mod real. In primul caz,
operam cu obiecte si fenomene reale, concrete, in al doilea, cu
reprezentari (modele, metode) ale acestora: geosistemul versant,
geosistemul fluvial, (geo)sistemul urban, (geo)sistemul teritorial etc.
In concluzie, in cunoasterea
geografica s-au afirmat o serie de conceptii dominante, unele
devenind veritabile "paradigme" ce
ghideaza gandirea. Este important sa subliniem faptul ca ele se manifesta (aproape
fara exceptie) concomitent;
doar ponderea fiecareia si formele sale specifice, difera in functie de timp (etapa
istorica), loc (tara, scoala
geografica), de scopul
cercetarii si chiar de personalitatea
autorului. Cunoasterea acestor aspecte este necesara in vederea
intelegerii numeroaselor ipostaze in care a fost definita geografia
ca stiinta., precum si la stabilirea unui punct de vedere obiectiv, argumentat, in
concordanta cu stadiul actual al cunoasterii.
1.5. Obiectul si scopul geografiei
reflectate in definitii de referinta
Definitii
diferite . de la o perioada la alta, de la un autor, la . altul
Conceptia organicista (a
Pamantului ca intreg-holista)
|
|
Din
subcapitolul anterior, deducem cu usurinta ca, in contextul
fiecarei "traditii", sau conceptii dominante, definitia geografiei ca
stiinta a inregistrat formulari dintre cele mai diferite.
Constanta a fost doar preocuparea de a raspunde cat mai elocvent la
doua probleme: in ce consta
obiectul studiat (?) si respectiv, precizarea sarcinilor ce revin stiintei in raport respectivul
obiect (scopul). Spre exemplificare, vom prezenta o selectie de
definitii de referinta, consemnate in istoria gandirii
geografice, care reflecta fidel apartenenta la anumite sisteme de
gandire si spiritul dominant al cunoasterii intr-un anumit context
national, istoric, cultural, stiintific etc.
Al. von Humboldt, 1855: "Principala problema a Geografiei Fizice este de a determina
formarea categoriilor de fenomene, legile care guverneaza relatiile
dintre acestea, legaturile eterne care inlantuie fenomenele
vietii cu cele ale naturii neanimate."
F. von Richthoffen, 1883: "Geografia este stiinta despre fata Pamantului
si despre lucrurile si fenomenele ce stau in legatura
cauzala cu ea".
Conceptia regionala
Conceptia umanista
|
S.
Mehedinti, 1901: "Geografia este
stiinta Pamantului considerat in relatia reciproca a
maselor celor patru invelisuri atat din punct de vedere static (al
distribuirii in spatiu) cat si din punct de vedere dinamic (al transformarii
in timp)".
Paul Vidal de la Blache, 1902: "Geografia este stiinta locurilor, preocupata de
calitatile si potentialitatile tarilor.
Caracterul particular al unei tari este exprimat de totalitatea
trasaturilor sale, de diversitatea sociala asociata cu
diversitatea locurilor". Cunoasterea sa presupune "intelegerea felului in care faptele geografice se imprima
asupra vietii sociale".
A. Hettner, 1921: "Geografia este stiinta corologica a Pamantului sau
stiinta arealelor si locurilor terestre in termenii deosebirilor
locale si a relatiilor lor spatiale"
Richard Hartshorne, 1959: "Geografia este disciplina ce cauta descrierea si
interpretarea caracterului variabil, de la un loc la altul, al Pamantului
ca lume a omului."
Max Sorre, 1947 "Geografia este o disciplina a spatiilor terestre. Prima problema a Geografiei umane este
elucidarea raporturilor dintre om si mediu. Geografia umana este acea
parte a Geografiei generale care trateaza oamenii si toate
activitatile lor din perspectiva repartitiei acestora . descrierea
stiintifica a peisajelor umane si distributia acestora
pe glob".
Conceptia
"naturalista"
(fiz.-geogr.)
Conceptia
environmentala
Conceptia
sistemica
Curentul
sociologic
|
|
Kalesnik S. V., 1959: "Geografia fizica studiaza invelisul landsaftic
prin prisma componentei materiale, caracteristicilor, ritmului, sensului
dezvoltarii acestui invelis, a diferentierii structurii in
decursul dezvoltarii".
J. Tricart, 1972: "Geografia fizica "trebuie sa dea o vedere de ansamblu asupra
mediului fizic si sa puna in evidenta maniera in care
manifestarile vietii se insereaza in acesta si ii
imprima principalele sale caracteristici"
I. Donisa, 1977: "geografia este stiinta (sistemul de stiinte) care
studiaza sociogeosistemul ca formatiune complexa, cautand
sa-i stabileasca componenta, structura, fizionomia si
functionalitatea lui, legile care guverneaza legaturile dintre
partile componente, evolutia partilor si a
intregului sistem, precum si diferentierea lor spatiala".
R. Brunet, R. Ferras, H.
Thery, 1992: "Una dintre stiintele fenomenelor
societatii, Geografia are drept obiect cunoasterea
activitatii umane de producere si organizare a spatiului".
1.6. Concluzii privind obiectul de studiu al
geografiei
1.6.1. Mai multe obiecte, nici unul sau unul
anume . ?!
Oricine se va "confrunta" cu noianul de definitii ale
geografiei isi va pune, pe buna dreptate, macar doua
intrebari: 1. Totusi, care este
obiectul de studiu, dintre atatea variante (?!): planeta, geosferele, suprafata Pamantului, mediul
geografic, regiunile, locurile sau alte areale ale fetei Pamantului,
componente fizice, biotice, omul, legile sau relatiile dintre toate
acestea, proprietatile (structura, dinamica, atributele spatiale
etc., toate laolalta, doar unele, care anume, in ce conditii, altele
(?) etc; 2. Optiunea
existenta (exprimata) cu privire la obiect este, intr-adevar,
cea valida sau, mai bine zis, putem
opta, argumentat, pentru o anumita acceptie (definitie)?.
In legatura cu prima
intrebare: toate aspectele amintite
reprezinta, fara discutie, problematici studiate ale
geografiei, dar dificultatea deriva din faptul ca, multe dintre
ele, nu sunt studiate numai de catre Geografie. Pamantul, ca
planeta, este studiat si de catre astronomie, geologie, geodezie
etc., omul si procesele sociale, de catre antropologie, sociologie
s.a., legile ce definesc majoritatea proceselor si fenomenelor
geografice, de catre fizica, chimie s.a. Exista insa
deosebiri majore in ceea ce priveste modul de abordare. Multe dintre
stiintele care studiaza realitatea terestra sunt
stiinte sistematice.
Ele "decupeaza", din realitate,
sectiuni relativ omogene precum: elemente chimice, substante,
energii, categorii de obiecte si fiinte (roci, plante),
interactiuni (relatii sociale, procese psihice, activitati
economice etc.) pe care le studiaza analitic (minutios) si mai ales, de sine statator.
In geografie, cunoasterea nu se poate limita la analiza.
Cunostintele, obtinute prin analize sectoriale (pe
componenti) trebuie corelate, integrate in rationamente si
reprezentari care sa respecte (pe cat posibil) similitudinea si
complexitatea asocierilor existente in mod real
intre componentii. Metoda ce permite "reasamblarea" teoretica a
realului se numeste sinteza, iar principiul care sta la baza
sa este cel al integrarii. Prin
integrare (spatiala, structurala etc.) in "sinteza", geograful "reconstruieste" unitatea
teritoriala in care se manifesta proprietatile
individuale ale componentilor. Semnificativ este aspectul ca el
obtine ceva in plus:
cunoasterea noilor
proprietati, rezultate din interactiunea componentilor,
ce impun teritoriului trasaturi specifice si valente
suplimentare, a caror precizare si intelegere defineste, cu
adevarat, specificitatea
abordarii geografice.
Rezulta, ca
"unitatea teritoriala" (ori spatiala), ale carei marimi, forme, structuri si fizionomii
variaza spre infinit, reprezinta
conceptul unificator pentru atat de diferitele preocupari ale
geografiei. Esential este si faptul ca unitatile
spatiale (sau complexele teritoriale) sunt "intreguri", de sine
statatoare, dar ele interactioneaza si se integreaza
ierarhic intr-o unitate teritoriala de maxima cuprindere: complexul teritorial planetar. Acesta este expresia concreta a
"fuzionarii" numeroaselor "cautari", obiecte si obiective
"partiale" intr-un singur obiect, integrat si integrator.
Cum denumim unitatea teritoriala globala,
rezultata prin integrarea unitatilor locale si regionale,
este mai mult o chestiune de traditie stiintifica sau chiar
de preferinta personala. Putem opta pentru una din numeroasele
notiuni cu sens echivalent, precum: invelis geografic, complex sau
intreg teritorial (planetar, in
cazul de fata) invelis terestru complex, invelis
geosferic, invelis terestru superior s.a. Termenul "invelis geografic" are avantajul
elocventei (exprima cel mai bine continutul), sub rezerva
ca este impropriu pentru definirea domeniului: enuntul, Geografia este stiinta care
studiaza invelisul geografic . este tautologic si
inacceptabil, intrucat definitorul este identic cu definitul. De aceea, in
ipostaza unui enunt referitor la obiectul geografiei, trebuie utilizat un
termen echivalent.
Indiferent de notiunea utilizata, doua aspecte raman
esentiale: a.) sensul de produs
de sinteza, rezultat prin interactiunea geosferelor, materializat
teritorial prin unitati/subunitati regionale si
locale; b.) functia de integrare epistemologica, intrucat
permite reunirea principalelor alternative metodologice (analitica,
sintetica, spatiala, istorica, functionala etc.)
intr-un ansamblu stiintific logic, coerent, susceptibil sa confere demersului geografic unitate,
legitimitate, scop si utilitate, atribute indispensabile oricarei
"stiinte"; In consecinta, "intregul teritorial, de la
localitate la planeta" (V. Mihailescu, 1968) este deopotriva,
"realitate concreta" si "concept", "obiect" si
"tinta", aflat in centrul preocuparilor geografiei. In
aceasta postura, cunoasterea invelisului geografic nu se
poate realiza dintr-o singura perspectiva. Teritoriul este,
concomitent, spatiu fizic si social, devenire, actiune,
comportament, istorie etc. Toate aceste dimensiuni coexista si se
manifestam atat ca "individualitati", cat si ca
"prezente colective", subtil structurate si integrate in
unitati complexe ierarhizate.
In virtutea acestor aspecte se poate desprinde
raspunsul pentru cea de-a doua intrebare. Conceptia despre "invelisul geografic", indiferent
de termenul echivalent utilizat, este principala
optiune teoretica si metodologica cu privire la obiectul
Geografiei. Ea permite
pozitionarea logica a cunoasterii in raport cu obiectul si
scopul cercetarii si solutionarea aspectelor contradictorii
existente cu privire la aceasta relatie.
1.6.2. Invelisul geografic ca obiect de
studiu integrat
Utilitatea si validitatea
acestui vechi si actual concept sunt sustinute de aspecte precum:
- invelisul geografic este un ansamblu ierarhic integrat de
unitati teritoriale. In functie de nivelul de analiza vizat ("intreg"
planetar ori complexe teritoriale regionale si locale) se poate opera
distinctia intre cunoasterea "generala" si cunoasterea
"regionala";
- invelisul geografic poate fi cercetat sistematic, pe
componenti, la scari
diferite: planetara (litosfera, atmosfera, antroposfera, etc.), regionala/locala (relief,
resurse minerale, climat, comunitati umane, sectoare economice
s.a). Aceasta nu inseamna "multiplicarea" obiectului, intrucat,
fiecare component (sau unitate teritoriala) este studiat ,concomitent, in calitate de
"intreg" si "parte" a invelisului geografic. Prin urmare, Geografia
studiaza geosfere, relatii geosferice, spatiale, environmentale
etc., locuri, peisaje, areale regionale, populatia, economia,
realitatile geopolitice etc., dar obiectul (integrator) ramane
unul si acelasi: invelisul
geografic. Delimitarea abstracta relativa a "obiectelor
partiale" permite individualizarea disciplinelor specializate:
Geomorfologie, Climatologie, Geodemografie, Geografia asezarilor
omenesti etc.;
- conceptia integrata
despre invelisul geografic raspunde necesitatii de a studia
interactiunile dintre fenomenele fizice si cele sociale, economice,
culturale etc.
Chiar daca legile fizice sunt diferite de cele sociale si economice,
geografia nu are drept obiect legile altor domenii; obiectul sau de studiu
este "teritoriul", in care, tinand seama de diferitele legitati,
trebuie sa identifice propriile
sale legitati, specificitatea teritoriala conferita de
modul in care se intrepatrund dimensiunile naturale, umane si
tehnogene. Ignorarea acestui aspect si studierea realitatii
doar pe baza legilor altor domenii, conduc Geografia pe pozitii
nestiintifice;
- cunoasterea
invelisului geografic nu exclude, ci presupune, determinarea atributelor
diverse ale proceselor si fenomenelor ce alcatuiesc realitatea
teritoriala. Prin urmare, parametrii si functiile spatiale,
relatiile dintre diferitele categorii de procese si fenomene,
dinamica acestora, modul de integrare sistemica a geocomponentilor in
structuri complexe, dimensiunile umane perceptuale, comportamentale, sociale
etc. nu sunt, in fond, decat fatete
distincte, necesare si complementare ale demersului geografic. Toate,
la un loc, converg si se reunesc in aceeasi unitate integratoare ce
constituie obiectul cercetarii geografice: intregul teritorial, de la localitate la planeta. Chiar daca, unul dintre
obiectivele amintite mai sus, sau altul, este etichetat drept "cel mai
important", "singurul adevarat" etc., este limpede ca cercetarea
geografica nu poate fi restransa exclusiv la problematici
fizica, umana, spatiala, istorica sau oricare alta;
- conceptul permite si
distinctia elocventa in raport cu notiunea de mediu
inconjurator (environment), adeseori, si
ea incorect "revendicata" drept obiect de studiu al Geografiei. Mediul
inconjurator este doar o parte din invelisul geografic, vazut in
ipostaza sa calitativa. Geografia
are drept obiect invelisul geografic, dar acesta poate fi studiat si
in calitate de "mediu inconjurator"
al societatii umane sau al oricarui alt component, abiotic,
biotic, antropic, considerat (in mod subiectiv) ca fiind "termenul" central al
investigatiei (I. Mac, 2000);
- notiunea satisface
cerinta epistemologica ca stiintele ce studiaza
aspecte ale realitatii obiective sa fie definite prin obiecte
concrete, individualizate, delimitabile si nu doar prin reprezentari
abstracte (de ex. concepte, relatii, legi, modele etc).
1.6.3. Concluzii cu privire la obiectul
si definitia geografiei
Intrucat notiunea de
"invelis geografic" satisface problema definirii si delimitarii
unui obiect propriu de studiu, permite solutionarea
satisfacatoare a inerentelor dificultati de ordin teoretic
si metodologic, poate fi considerata principalul concept unificator al stiintei noastre.
In final, se ridica problema definirii domeniului stiintific, printr-un
enunt logic referitor la obiect si scop. Desigur,
(conform . "traditiei") s-ar putea improviza inca o definitie
("inedita"), dar aceasta ar insemna sa comitem, la randu-ne,
acelasi exces subliniat anterior: dorinta nefondata de
originalitate. De aceea, consideram mai adecvat sa reamintim
definitia reputatului geograf roman V. Mihailescu (1968); un
enunt simplu, realist si riguros ce se impune, convingator, in fata
multor definitii fragmentare, partizane sau artizanale care circula
in literatura. Asadar, "Geografia descrie si explica
intregul teritorial (de la localitate la planeta) nedisociat nici chiar in
timpul analizei lui pe regiuni sau pe componente".
Interpretand
aceasta definitie vom putea face cateva sublinieri cu privire la
scopul geografiei. Prin "descrierea si explicarea intregului teritorial",
avem in vedere explicarea genezei
proceselor si fenomenelor diverse ce actioneaza in
invelisul geografic (fizice, biotice, sociale, economice etc.), determinarea modalitatilor de
integrare a acestora in structuri (complexe) teritoriale, cercetarea dinamicii spatio-temporale
a proceselor si fenomenelor si nu in ultimul rand, evaluarea valentelor geografice utile
ale teritoriului si a posibilitatilor optime de valorificare
practica.
In
concluzie, definirea riguroasa a
obiectului, scopului si conditiilor cercetarii este o
cerinta esentiala pentru asigurarea
veridicitatii, coerentei si utilitatii demersului
stiintific. Ignorarea, subevaluarea sau interpretarea subiectiva
a acestei cerinte, pot conduce la stagnare, recul, realizari
indoielnice si evolutii imprevizibile sub raport
stiintific.
1.7. Structura epistemologica a geografiei
Structura
epistemologica se refera la modul in care este organizata cunoasterea
stiintifica in ansamblu sau intr-un anumit domeniu. Termenul
"epistemologie" provine din greaca: episteme
inseamna cunoastere sau stiinta, iar logos, inseamna, in acelasi
timp, limbaj, discurs si
judecata, studiu stiintific. Se poate opera distinctia intre
epistemologia generala, parte a filosofiei si epistemologiile
regionale, ce reunesc cunostintele teoretice elaborate in cadrul
fiecarei discipline in parte.
Epistemologia
(geografiei) vizeaza problematica definirii obiectului de studiu, evaluarea
critica a conceptelor, legilor si teoriilor, examinarea
validitatii si randamentului metodelor de cercetare precum
si organizarea interna a cunoasterii pe domenii, discipline,
ramuri (sisteme stiintifice) pentru a stabili daca aceasta
corespunde cerintelor logice ce decurg din obiect, scop, metode si
din necesitatea corelarii si colaborarii cu alte
stiinte.
. Sistemul
stiintelor geografice
Stiinta
este un fenomen dinamic care se ajusteaza necontenit la
circumstantele istorice, culturale, economice si politice care
definesc evolutia societatii. La fel ca si alte
stiinte stravechi, care s-au desprins din filosofie inca
din antichitate (geometria, fizica, istoria s.a.), geografia a ramas,
multa, vreme un "conglomerat" nediferentiat de cunostinte
in care predominau descrierile regionale (chorografiile), aspect reflectat
si de etimologia termenului introdus de Eratostene (276-192, i.Hr.): geos-Pamant, graphein-a desena, a descrie.
Pana
in pragul secolului XX, geografia era o stiinta "unica",
dar in scurt timp, progresul general al stiintei si
revolutia tehnologica aveau sa determine procesul actual de
crestere exponentiala a volumului de informatii in toate
domeniile. Pentru ca acestea nu mai puteau fi valorificate
multumitor, s-a impus divizarea
fiecarui domeniu; astfel au aparut si apar inca, numeroase stiinte specializate si interdisciplinare. Ele procedeaza la cunoasterea sistematica a
realitatii prin restrangerea
deliberata a sferei de investigatie. In acest mod, ele
reusesc sa patrunda dincolo de aparenta lucrurilor,
devin tot mai profunde in examinarea faptelor
specifice domeniului (disciplinele specializate) si a faptelor de interferenta
(stiintele interdisciplinare-situate la frontiera comuna a
doua-trei stiinte, precum geomorfologia, biogeografia,
geodemografia etc.).
Pe
masura ce disciplinele s-au inmultit, a devenit tot mai evident
ca diviziunile acceptate ale stiintelor nu respecta
unitatea lumii, astfel incat, cunoasterea, desi tot mai
performanta, devine, paradoxal, tot mai inoperanta in solutionarea
problemelor complexe cu care se confrunta societatea. Reactia la acest neajuns a constat in
aparitia stiintelor integrate, de tip multidisciplinar si transdisciplinar
ce au drept scop explicarea realitatii tinand cont (pe cat
posibil) de propriile ei "tipare" si corelarea rezultatelor
cunoasterii sistematice in conditiile ignorarii limitelor
trasate conventional intre stiinte.
Pe
aceste cai, domeniile stiintifice s-au structurat ca sisteme complexe de stiinte
ce grupeaza numeroase discipline si ramuri, aflate in variate
raporturi de interdependenta, mereu susceptibile de mutatii prin
redefiniri, diferentieri si repozitionari. Exemplul
geografiei este (si el) edificator in aceasta privinta.
Sistemul stiintelor geografice s-a structurat in functie de calea metodologica pe care
disciplinele au urmat-o pentru a raspunde obiectivelor majore de
cunoastere: descrierea si
explicarea invelisului geografic (fig.1). Procesul a evidentiat doua directii veritabile
"linii de forta", esentiale,
distincte si complementare ale demersului geografic.
1. Directia
sistematica (specializata sau analitica), in care studiul se
realizeaza preponderent la nivel geocomponental. Metodele definitorii sunt
analiza (studierea detaliata a
elementelor individuale-roci, apa, aer, populatie, sector economic
etc.) si inductia (calea
nemijlocita, dinspre singular si particular (fenomen), ce conduce la
formularea de legi ce explica generalul (esenta). Disciplinele analitice "urmeaza" cele
doua ramuri traditionale,
Geografia fizica, respectiv, Geografia
umana si pastreaza, pe cat posibil, specificul
cercetarii geografice prin corelarea faptelor fizice cu cele
socio-economice si raportarea lor la contextul teritorial.
2. Directia
integrata
(de sinteza), reprezinta rezultatul procesului de decantare si
integrare a concluziilor semnificative, obtinute pe cale analitica,
in modele explicative ale unitatilor (complexelor) teritoriale.
Metodele definitorii sunt sinteza (reconstructia
mentala a intregului descompus prin analiza) si deductia (cunoasterea
particularului prin intermediul legilor generale). In functie de scara de
marime la care se realizeaza "fuziunea" (integrarea) datelor,
abordarea integrata se diferentiaza, la randul ei, in doua
directii de referinta: Geografia
regionala respectiv, Geografia
generala. In ambele sensuri au aparut diferentieri
(discipline) impuse de gradul de generalizare/detaliere, obiectivele specifice,
metodologie etc.: de ex. Geografia teoretica, la "polul" preponderent
nomothetic, Geografia peisajului, Geografia continentelor, Geografia
tarilor, Geografia organizarii spatiale a teritoriului
s.a., la celalalt "pol", preponderent ideografic.
Desigur intre cele forme de
cunoastere-sistematica si integrata-exista o
stransa complementaritate: studiile integrate se intemeiaza pe
rezultatele furnizate de stiintele analitice, iar acestea, la randul
lor, cunoscand conexiunile din teritoriu pot surprinde mai fidel starea si
dinamica geocomponentilor in parte. Trebuie subliniat faptul ca
stiintele analitice trebuie sa studieze faptele ca produs
si factor al intregului planetar si implicit, in calitate de "obiecte integrate". Notiunea
semnifica faptul ca studiul vizeaza "nu separarea partii din intregul teritorial prin
urmarirea caracterelor ce-l diferentiaza de celelalte componente
ale acestuia, ci analizarea legaturilor ce il incorporeaza in intreg"
(V. Mihailescu, 1968).
O
pozitionare distincta in sistemul stiintific prezinta Geografia tehnica si Geografia mediului. Geografia
tehnica reuneste mai multe discipline cu specific metodologic
(cartografie, aerofotointerpretare geografica, S.I.G.) ce sustin
deopotriva, atat cercetarile analitice, cat si pe cele
integrate.
Geografia
mediului opereaza, in mod necesar, atat pe calea analitica, cat
si pe cea integrata, ambele fiind urmate intr-o stransa
complementaritate metodologica (fig. 1) De aceea, ambele discipline se
situeaza in aria de interferenta a celor doua forme de
abordare.
Fig. 1.1. Sistemul stiintelor geografice
Sistemul stiintelor
geografice este interconectat cu numeroase alte sisteme stiintifice
in procesul abordarii interdisciplinare (de ex. geologia, biologia,
antropologia, demografia etc.) sau multidisciplinare (unde geografia este
implicata, impreuna cu stiintele fundamentale, sociale, medicale,
economice, politice, administrative etc., in solutionarea unor
problematici complexe precum cele legate de protectia si conservarea
mediului inconjurator, dezvoltarea regionala, planificarea
teritoriala s.a.; fig.2.).
Fig. 1. 2. Legaturile geografiei cu alte stiinte
1.7.2. Locul Geografiei generale in sistemul stiintelor
geografice. Obiectul Geografiei generale
O sarcina majora,
traditionala, a Geografiei generale este studierea Pamantului ca
intreg, transpunerea la scara globala a realitatilor
regionale si locale. La ora actuala, cerintele impun si
alte necesitati, astfel incat geografia generala trebuie sa
fie mai mult decat simpla asociere (sumarizata) a tratatelor (generale)
clasice de geografie fizica cu cele de geografie umana. Geografia generala are
drept obiect invelisul terestru studiat prin
prisma trasaturilor sale definitorii in vederea descoperirii,
definirii si sistematizarii conceptelor, legilor si teoriilor
indispensabile intelegerii sale sub aspect morfologic, structural, relational,
functional si dinamic.
Depasirea
descrierilor empirice, unilaterale si impunerea cercetarii active,
bazata pe relationarea obiectiva si integrarea diverselor
categorii de procese si fenomene in sisteme explicative plurivalente, poate
stabili "punti sigure" de legatura intre discipline, contribuind
astfel la pastrarii
identitatii si unitatii stiintei geografice. Cel din urma aspect, o veche
aspiratie a geografiei generale, este legitim si (din nou) mai mult
decat actual in conditiile in care numeroase discipline sunt pe cale
sa-si piarda "geograficitatea" si sa fie atasate
altor domenii stiintifice.
Geografia
generala este o disciplina de sinteza avand o puternica
incarcatura nomothetica. Aceste caracteristici o
pozitioneaza pe "axa integratoare" (verticala, centripeta)
a geografiei, in vecinatatea geografiei teoretice (fig.1). Geografiei
generale ii revin sarcini precum:
-
selectia informatiilor semnificative furnizate de catre
disciplinele analitice si sintetice (regionale);
- generalizarea informatiilor
utile prin eliminarea detaliilor si definirea aspectelor esentiale;
- abstractizarea generalizarilor
obtinute sub forma de concepte (notiuni);
- integrarea logica a
abstractiilor in rationamente argumentate logic, sub forma de
legi si teorii (suporturile nomothetice fundamentale ale cunoasterii
deductive);
- formularea de noi legi si teorii
cu privire la conditiile, urmarile si semnificatiile
integrarii proceselor si fenomenelor la diferite scari
teritoriale;
- valorificarea noilor concepte, legi,
teorii (validate sau achizitionate) in sisteme explicative actualizate ale
intregului teritorial (planetar).
In conditiile in care se
vizeaza cunoasterea mai detaliata, a legilor anumitor seturi
componentale ale invelisului geografic, Geografia generala poate fi
diferentiata in Geografie
fizica generala respectiv, Geografie
umana generala.
Geografia fizica generala studiaza procesele de
structurare si interactiune a componentilor abiotici si
biotici prin prisma legilor ce actioneaza la scara
planetara (implicit la nivelul geosferelor si al marilor domenii
si continentale si oceanice), urmarindu-se geneza,
alcatuirea, functionarea, dinamica si evolutia lor.
Geografia umana generala studiaza, la aceeasi
scara, caracteristicile grupurilor umane si legitatile care
definesc relatiile existentiale ale acestora (spatiale, sociale,
economice, politice etc.) stabilite prin interactiuni cu suporturile
fizice ale invelisului geografic. In situatia in care
investigatia urmareste aceleasi aspecte, dar cu o rezolutie si mai
pronuntata, impusa de studiul unor unitati teritoriale
de mezoscala, abordarea imbraca forma Geografiei fizice regionale respectiv, Geografiei umane generale. Se presupune, desigur, ca
indiferent de scara de analiza, geograful trebuie sa aiba capacitatea
de a trata teoretic, datele fizice si umane prin inserarea si
interpretarea lor in totalitatea spatiului terestru studiat intr-o viziune
globala integrata. In acest caz, opereaza Geografia
generala, care incearca sa furnizeze o imagine cat mai veridica
a realitatii teritoriale studiate, imagine nedeformata prin
autodelimitari, constrangeri sau detalii excesive.
 |
|
Geografie
|
|
|
Analize pe aceeasi tema
| Hazardele naturale si calitatea mediului in perspectiva dezvoltarii durabile in Carpatii si Subcarpatii de la curbura |
| Germania - orase, populatia si relieful |
| Proiect de lectie - europa Centrala |
| Croatia - istorie, asezare, suprafata, populatie, capitala: Zagreb |
| Republik Indonesia (istorie)- jakarta, limba oficiala, suprafata, populatie |
| Orasul Bacau - istorie |
| Elvetia - suprafata, locuitori, capitala, limbi oficiale |
| Coodonate GSP localitati din judetul Dolj |
| Spania - relieful si suprafata, clima si categoriile de teren |
| Geopolitica - definirea geopoliticii |
|
|
| Ramai informat |
Informatia de care ai nevoie
Acces nelimitat la mii de documente. Online e mai simplu. |
Contribuie si tu!
Adauga online documentul tau.
|
|
|
| |
