Peisajul geografic - caracteristicile peisajului - indicatori in aprecierea si ierarhizarea peisajelor

Peisajul reprezinta o portiune de la suprafata scoartei terestre mai mica sau dintr-o anumita etapa evolutiva, al raportului dintre elementele componentelor naturale si antropice ale unei unitati de mediu.

Spre deosebire de orice unitate de mediu care are o dezvoltare tridimensionala mare, implicand spatiul de interferenta a componentelor naturale si antropice, peisajul, ca reflectare a acestui proces la nivelul scoartei, iese in evidenta prin extensiunea in suprafata, dezvoltarea pe verticala fiind limitata. Marimea suprafetei este extrem de variabila, de la cateva zeci sau cateva sute de metri patrati (peisaj de mlastina, peisajul vulcanilor norosi) pana la nivel cosmic (peisajul planetei albastre). Aceasta situatie impune necesitatea unor criterii si parametri in concordanta cu caracteristicile lor la nivelul fiecarei etape.

Un peisaj rezulta din modul in care se realizeaza angrenajul functional dintre componentele elementelor sistemului de mediu (local, regional, planetar). De frecventa, constanta si distributia elementelor si a relatiilor cu rol hotarator in sistem depinde prezentarea „in ceva” a acestuia la nivelul suprafetei terestre. Ea apare sub forma peisajului.

Caracteristicile peisajului

Unicitatea rezulta din faptul ca peisajul este o exprimare a combinarii unui

numar mai mare sau mai mic de elemente cu rol diferit in sistem pe un anumit spatiu si intr-o anumita etapa evolutiva. Ea este valabila la toate peisajele indiferent de marimea lor (unic este peisajul Lacului Rosu, dar unic este si peisajul alpin al Retezatului sau peisajul tarmului dalmatic). Caracteristica se mentine in conditiile evolutiei, pentru ca in fiecare situatie modificarile survenite in sistem se vor reflecta in ceva „nou” (peisajul unui versant despadurit difera de cel anterior, dar si de cele care ar rezulta printr-o impaturire sau prin regenerarea naturala).

Omogenitatea la nivel de treapta ierarhica este asigurata de prezenta unor

elemente principale repartizate uniform in spatiul intreg pe care se dezvolta peisajul. Este mai usor de inteles le cele cu dezvoltare spatiala mica (un versant afectat de alunecari sau „Muntele de Sare” de la Slanic) si mai dificil la cele extinse (peisajul abrupturilor cuestice de langa Cluj, din nordul Podisului Central Moldovenesc, din estul sau vestul Bucegilor, peisajul lanturilor sau platourilor vulcanice, peisajul de stepa, savana, taiga etc.). Dar in fiecare caz infatisarea este dependenta de repartitia pe intreaga suprafata a unei anumite grupari a elementelor principale si a relatiilor dintre acestea ce au rol hotarator pentru peisaj.

In cazul alunecarii, combinarea locala a unor conditii, precum stratul argilos, lipsa

vegetatiei si umezeala, iar la abrupturile structurale desfasurarea omogena pe intindere mare a unor straturi groase de gresii, conglomerate in structura monoclinala ce faciliteaza dezvoltarea unui relief de fronturi de cuesta etajata.

Dinamica peisajului decurge din insasi specificul materiei care se afla in

continua miscare, transformare. Combinarea elementelor ce compun sistemul este variabila in timp, de unde si rezultate diferite. Astfel, printr-o evolutie normala se face trecerea de la un peisaj lacustru la unul de mlastina, turbarie. Destelenirea stepei si cultivarea ei a insemnat schimbarea rapida a peisajului, dar abandonarea activitatilor agricole pe unele terenuri n-a dus la repartitia identica a peisajului stepic anterior. O situatie similara apare in zona padurilor ecuatoriale unde abandonarea dupa mai multi ani de folosinta agricola a unor terenuri ce-au rezultat prin afisarea padurii nu a condus la refacerea identica a peisajului anterior. Aridizarea climatului in nordul Africii este insotita de extinderea deserturilor. Crestele Carpatilor au trecut la finele pleistocenului si inceputul holocenului de la peisajul glaciar la cel de pajisti alpine si subalpine. Peisajul de lunca cu lacuri extinse, canale, salcii si stufaris din Balta Brailei a fost aproape complet modificat in ultimii 30 de ani devenind unul agricol. Pe multe vai, prin amenajari hidrotehnice, peisajul de lunca a fost schimbat cu unul lacustru.

Fizionomia este caracteristica principala, cea prin care se „exprima” un

peisaj. Fiecare componenta a sistemului unei unitati de mediu este alcatuita dintr-o multitudine de elemente intre care se stabilesc legaturi complexe la baza carora se afla schimburi energetice. In acest angrenaj, unele elemente componente au rol principal, se impun in sistem reflectandu-se in fizionomia si structura peisajului. Modificarea raportului dintre elemente, impunerea altora duce la schimbarea fizionomiei. Orice component din sistem, prin elementele sale, poate domina intr-o anume etapa de evolutie a sistemului si astfel poate sa impuna fizionomia si tipul de peisaj. Unii geografi pun accent pe relief, intrucat ies in evidenta peisajele de munte, dealuri, campii, depresiuni, vai etc. Dar aproape in aceeasi masura, pe prim-plan se pot situa si ceilalti componenti – roca (pe calcare, sare, gips se dezvolta peisaje carstice, iar pe terenurile argiloase peisajul alunecarilor de teren), climatul (deserturile, platourile de gheata sunt rezultatul influentei directe), vegetatia (marile paduri ecuatoriale, tropicale, taigaua, stepa, savana, sunt peisaje cu specific distinct), activitatea antropica (peisajele asezarilor omenesti, peisajele industriale, agricole etc.).

Tipul de peisaj reprezinta o exprimare sintetica a unui numar mare de peisaje din aceeasi familie. Ele au comuna geneza (asocieri de elemente conducatoare, principale, de combinatii si relatii intre acestea in cadrul sistemelor) si diferite caracteristici structurale si de fizionomie. Acestea asigura unitatea intr-un ansamblu heterogen. Spre exemplu, in Bucegi, Piatra Craiului, Muntii Aninei, Podisul Dobrogei exista suprafete largi cu calcare pe care s-au dezvoltat peisaje carstice locale inedite impuse de conditiile specifice de modelare carstica in fiecare unitate. Ceea ce le este comun este tipul de relief carstic exprimat sintetic prin exocarst (lapiezuri, doline, chei, avene etc.) si o vegetatie calcifila.

Indicatori in aprecierea si ierarhizarea peisajelor

Peisajul apare ca „fata care se vede” a unui sistem geografic ce corespunde unei unitati de mediu. Ca urmare, observarii i se ofera numai unele elemente ale sistemului, cele care se impun in fizionomia lui. Acestea, frecvent apartin le trei componente: relief, vegetatie si rezultatele activitatii umane. De aceea, caracterizarea unui peisaj se face nu numai prin acea „descriere geografica” indicata de G.Valsan, ci prin multe alte activitati pe care le inlesneste nivelul stiintific si tehnic (analiza hartilor topografice, inregistrari pe teren si masuratori, studiul aerofotogramelor, programele pe calculator etc.). Acestea ofera multe informatii din toate insa trebuie retinute acelea care definesc peisajul respectiv.

Relieful reprezinta, in cele mai multe situatii, scheletul peisajului (munte, dealuri) alcatuit din suprafete „x” cu fizionomie, inclinare si extinderi diferite ce definesc forme variate.

Elementele care impun in peisaj sunt: altitudinea, pantele (prin forma si mai ales prin aliniamente de schimbare a valorii), forma interfluviilor (plata, rotunjita, ascutita), forma versantilor si vailor, structura orografica, formele de relief structural si petrografic, depresiunile, unele procese actuale, cu frecventa deosebita ce produc degradari insemnate (alunecari, torenti, siroire).

Vegetatia este componentul care in majoritatea situatiilor se impune observatiei prin arealul compact, culoare, tip (paduri, pajisti, arbusti etc.). Reflecta cel mai bine relatiile dintre elementele sistemului, intrucat ele asigura conditii (substante minerale, caldura, apa etc.) mai mult sau mai putin favorabile dezvoltarii.

De aceea, in caracterizare peisajului se vor avea in vedere atat tipul de vegetatie, alcatuirea si structura lui, dar si modul in care acestea reflecta conditiile care-i asigura optimum de dezvoltare sau regresul.

Sunt restranse suprafetele in care prezenta si activitatea antropica sa nu provoace modificari in peisaj. Constructia de drumuri, exploatarile forestiere, extinderea suprafetelor prin defrisari sau distrugerea arbustilor subalpini, desecari, exploatari miniere in cariera, acumulari masive de steril, pasunat in exces, folosinta agricola a terenurilor insotita de actiuni in favoarea sporirii productiei agricole (chimizarea, irigarea, desecari, indiguiri etc.), dezvoltarea asezarilor etc., determina schimbari in relatiile dintre elementele sistemului impunand mai mult sau mai putin alte raporturi geodinamice si ecologice cu reflectare in peisaj.

Celelalte componente ale sistemului, desi uneori au un rol important se reflecta in masura mai mica, in peisaj avand mai mult caracter local.

Apa se impune in peisajele lacustre, ale tarmurilor, ale campiilor de subsidenta, din lungul raurilor si luncilor.

Roca, in functie de proprietati, poate impune local peisajul versantilor abrupti,

relieful ruiniform sau petrografic etc.

Solul nu apare decat rar si temporar in ansamblul peisajului evidentiindu-se

prin culoarea aparte a orizonturilor cand acestea sunt lipsite de covor vegetal (terenurile arate; la partea superioara a unor rape; pe versanti inclinati etc.).

Elementele climatice, prin natura manifestarii lor in aer, prin dinamica si

evolutia rapida sunt putin „vizibile”. Ele au insa un rol hotarator in dinamica proceselor din sistem si ca urmare peisajul este in mare masura si rezultatul evolutiei acestora. Exista insa si peisaje impuse direct de factorul climatic, mai ales cele rezultate in urma producerii unor fenomene meteorologice (peisajul suprafetelor acoperite de zapada, peisajele cu polei, chiciura, bruma, peisajele diferitelor formatiuni noroase etc.), dar ele se remarca printr-o durata scurta (de la sub o ora, la mai multe zile si chiar luni).

Ierarhizarea peisajelor

In orice sistem geografic sunt elemente care au un rol semnificativ in fizionomia si structura peisajului. Acestea fac ca prin caracteristici cantitative, peisajele sa se distinga ca unitati aparte, iar prin cele calitative sa-si dezvolte legaturi intre ele. Cele din urma permit asamblarea peisajelor simple in altele din ce in ce mai complicate.Ca urmare, si peisajele, ca reflectare exterioara a sistemelor de mediu, se vor inlantui in sisteme diferite ce se ierarhizeaza pe baza unor criterii (geneza, marime, evolutie, complexitate), treptelor ce au fost separate putandu-li-se da denumiri. Exista in literatura cateva ierarhizari in care se folosesc diferite denumiri.

In aceste clasificari comune sunt:

o unitate de peisaj cu dimensiuni reduse, omogena, ce nu mai poate fi divizata

si care constituie baza sistemului de peisaje;

mai multe trepte cu grad de complexitate tot mai mare.

Le diferentiaza aprecierea asupra marimii fiecarei categorii (trepte) de peisaj si

denumirea treptelor. De altfel, aceste aspecte constituie si elementele dicscutabile, explicabil in lipsa unor parametri de apreciere unanim admisi ce ar da limite precise.

Pentru a realiza intr-un teritoriu astfel de delimitari trebuie mai intai sa fie cunoscute unitatile cele mai mici (sector de vale, versanti, interfluvii, asezari, cariere etc.).Acestea sunt precizate de cativa parametri si una sau doua trasaturi de fizionomie (Lacul Sf. Ana – situat in craterul vulcanului Ciumatu – are o suprafata de 22 ha, o adancime de 7 m, are forma de paleta are putina vegetatie lacustra si este inconjurat de versanti cu panta mare ce sunt acoperiti de padure de amestec).

Mai multe peisaje de acest ordin (Mlastina Mohosi, Lacul Sf. Ana si versantii Ciumatului etc.), care au comun mai ales elemente calitative alcatuiesc o unitate de peisaj superioara (peisajul unui munte vulcanic care la randul sau se include in altul de un ordin mai inalt, peisajul muntilor vulcabnici cu conuri fragmente de caldeire, platouri, vai inguste taiate in materie vulcanica etc.).

Stabilirea acestor trepte de peisaje se pot realiza nu pe baza unei simple contemplari a lui, ci printr-o analiza atenta si completa a elementelor din sistemul unitatilor de mediu pe care le reflecta.Ea costituie baza pentru delimitare a doua, trei, patri trepte dincolo de care nu pot distinse decat tipuri cu grad mare de generalizare.

MARILE SISTEME GEOGRAFICE NATURALE

A. Zonele si regiunile naturale de pe uscat

Zona calda se desfasoara de o parte si de alta a Ecuatorului, incluzand sectoare de uscat (pana la paralela de 35⁰). In cadrul ei se disting trei grupe de regiuni naturale cu specific distinct.

Regiunea naturala ecuatoriala

In ansamblul marilor complexe naturale ale Globului, regiunea ecuatoriala, desi nu prea extinsa, are un loc distinct impus atat de pozitia centrala, de o parte si de alta a Ecuatorului (in medie pana la 5⁰ latitudine nordica si sudica), cat si de constanta in timp a peisajelor sale. Se adauga influentele pe care unele elemente ale componentelor naturale ale mediului din aceasta regiune le exercita asupra celor de la latitudini mai mari daca nu chiar la nivelul intregului Glob. Spre exemplu, rolul padurii ecuatoriale in oxigenarea atmosferei terestre, locul ei concentrarea si conservarea unei mari rezerve de specii vegetale si animale etc.

In cadrul acesteia se includ regiuni joase si de altitudine medie (cam pana la 1000 m) din America de Sud (bazinul Amazonului, Guyana, NE Podisul Brazilian), Africa (bazinul fluviului Congo, litoralul Golfului Guineea, estul Madagascarului etc.), Asia de Sud-Est (Indonezia, Filipine, Malayia, estul insulei Sri Lanka-Ceylon) etc.).Ceea ce impresioneaza, la scara macropeisajului regiunii, este padurea ecuatoriala. Dar aceasta nu constituie decat o exprimare generala a interferentei elementelor componentelor naturale in care un rol determinant revine celor climatice.

Climatul ecuatorial se caracterizeaza prin manifestarea aproape constanta a elementelor sale pe parcursul anului lipsit de sezoane si cu zile si nopti egale ca durata. Se impun: insolatia ridicata, evapotranspiratia bogata in conditiile unor temperaturi mari, umiditatea si precipitatiile insemnate, se suprapune ariei „calmelor ecuatoriale”.

Radiatia solara totala este de 150 –160 kcal/cm²/an, cu o distributie lunara relativ uniforma.Temperaturile medii lunare oscileaza intre 25⁰ si 28⁰ C, ceea ce face ca amplitudinile termice sa fie reduse; valorile maxime sunt la echinoctii, cand Soarele se afla la zenit. Dar, ele nu depasesc decat rar 35⁰ C, intrucat aici se produce un consum mare de caldura prin evaporatie. Daca amplitudinile termice anuale sunt de numai cateva grade, in schimb regimul termic diurn evidentiaza diferente evidente (de la 20⁰ noaptea, la 30-35⁰ C ziua).Diminetile sunt senine, racoroase si cu umiditate mai redusa; la amiaza, pe fondul cresterii temperaturii, se amplifica nebulozitatea, au loc caderi de ploaie bogate, predominant sub forma de aversa. Dupa apusul Soarelui, temperaturile scad cu accent pe ultima parte a noptii. Variatiile termice diurne sunt evidente in spatiile deschise, pe cand in padure sunt mult mai reduse (1-3⁰).Daca pe terenurile defrisate, oscilatiile de temperatura se propaga pana la o adancime de 15 cm, sub padure acestea lipsesc. Deci, in spatiul padurii ecuatoriale se poate vorbi de o aproape omogenitate termica.

Anual cad intre 1000 si 3000 milimetri precipitatii; au distributie lunara relativ uniforma. Conditiile locale impuse de prezenta unor bariere montane in calea maselor de aer oceanice pot genera cantitati de apa ce depasesc 3000 mm (in Arhipelagul Marschall si in alte insule pacifice ajunge la 4500 mm) sau in revers diminuarea lor. Cu toate ca prin evapotranspiratia foarte intensa cea mai mare parte din precipitatii reintra in atmosfera, in sol sunt suficiente rezerve de apa care permit, intre altele, dezvoltarea unei vegetatii luxuriante. In timpul anului exista unele diferente in cantitatea de precipitatii cazuta (maximum la echinoctii si minimum in august si decembrie – ianuarie).Din cantitatile de apa cazute, pe solul de sub padure, ajung doar 65 – 95%, in functie de densitatea acesteia si de tipul de ploaie (cea mai mare cantitate provine de la averse).Dar agresivitatea ploilor torentiale este anulata de covorul vegetal dens.

Conditiile climatice (indeosebi temperaturile si umiditatea ridicate) fac ca procesele pedogeneticei sa fie deosebit de active si continue. Ele se materializeaza in alterarea intensa a substratului mineral pana la eliberarea oxizilor, descompunerea materiei organice si formarea unor soluri cu grosime mare (feralsoluri), in care la suprafata predomina siliciu, iar spre baza acumularile, in procent diferit, de oxizi de fier, aluminiu si uneori de mangan (de aici culoarea rosie, portocaliu, bruna).Desi pe aceste soluri se concentreaza o cantitate insemnata de materie organica, aici nu exista litiera intrucat descompunerea ei este foarte rapida; ca urmare, humusul este insa redus ceea ce face ca arborii sa-si dezvolte un sistem radicular profund spre baza paturii de alterare unde inca exista substante necesare. Culturile practicate pe suprafetele de pe care padurea a fost indepartata au productii reduse si limitate in timp. De aceea aici se realizeaza frecvent o agricultura itineranta.

Caracteristicile solului depind si de roca mama (acida pe granite, gresii; bazica pe bazalte, calcare etc.), dar si de caracteristicile drenajului (slab la solurile mlastinoase in zonele de exces de umiditate).

Vegetatia regiunii este dominata de o padure bogata, cunoscuta sub diferite denumiri (selvas, hylaea, bosanes).Acesteia ii sunt specifice: numarul mare de specii si genuri cu ritm rapid de crestere; distributia etajata a componentelor (arbori foarte inalti ce ajung la 50 m, cu dispozitie discontinua, sub care se afla arbori cu inaltime de 25 – 30 m care au o dezvoltare larga, arbori sub 10 m inaltime si arbusti, iar la baza un strat de muschi, graminee, ciuperci, un numar ridicat de liane, alge, muschi, ferigi, orhidee etc. (I. Pop, 1979).

Unele diferente in caracteristicile solului si mai ales in cantitatea de apa inmagazinata in acesta produc modificari in alcatuirea si fizionomia vegetatiei. Padurea ecuatoriala tipica exista pe soluri bine drenate si cu reactie bazica. In locurile cu drenaj redus, ea capata alte caracteristici, in functie de durata intervalului cu exces de apa. In general, numarul de specii scade, iar cele ce se dezvolta si-au creat anumite adaptari care sa permita aerarea (radacini aeriene).

La latitudini mai mari (5⁰ – 10⁰) se realizeaza trecerea de la padurea tipic ecuatoriala (devine mai rara) la vegetatia de savana. In lunile cu precipitatii reduse, arborii isi pot pierde frunzele, ceea ce face ca la nivelul solului sa creasca amplitudinile termice si acestia sa se usuce.

Intre arborii cu valoare economica deosebita sunt: in Brazilia – arborele de cauciuc (Hevea braziliensis), arborele de cacao (Theobroma cacao), palmierul de fibre textile (Astnocaryum vulgare), palmierul de vin (Maurita vinifera); in Africa – acaju (Khaya), abanosul (Diospyros), palisandrul (Dalbergia), arborasul de cafea (Coffea liberica, C. arabica), palmierul de ulei (Elaeis guineensis), palmierul de rafie (Raphia gigantea); in Asia de SE – abanosul (Diospyros ebenum), mango (Mangifera indica), arborele de scortisoara (Cinnamomum zeylanicum), arborele de stricnina (Strychnos nux-vomica), palmierul de zahar (Arenga saccharifera), bananieri (Musa), bambusi (Bambusa procera) etc.

Unele suprafete ale padurii ecuatoriale (mai ales in Asia de Sud-Est) au fost defrisate, locul lor fiind luat de culturile de orez, bananieri, manioc, arbori de cacao, chinina, cauciuc etc. Dupa mai multi ani de folosinta se remarca scaderea fertilitatii, ceea ce determina in unele situatii parasirea lor. Ulterior, pe acestea se dezvolta o vegetatie naturala secundara in care precumpanesc arbori umbrofili caracteristici padurii ecuatoriale primare (I. Pop, 1979).

Conditiile climatice sunt determinate si pentru caracteristicile scurgerii apei raurilor. La cele cu bazine reduse ca suprafata, micile diferente in cantitatea de precipitatii care survin intre anumite luni, se resimt intr-o scurgere pulsatorie. Spre deosebire de acestea, fluviile si raurile cu bazine extinse au permanent o scurgere bogata si aproape fara diferente de la o luna la alta.

Modelarea reliefului reflecta conditiile biochimice. Procesele biochimice sunt cele mai importante, fiind sustinute de valorile ridicate ale temperaturii si umiditatii (in padure aproape constant peste 90%).Procesul chimic principal este hidroliza prin care mineralele primare din roca sunt intens descompuse (la inceput sunt eliberate bazele ce dau hidroxizi care impreuna cu produsele descompunerii materiei organice vor imprima solutiilor caracter alcalin; acest mediu bazic va favoriza eliberarea si eliminarea silicei si apoi desfacerea completa a mineralului in oxizi de aluminiu, fier care se vor acumula in baza depozitului unde vor forma un orizont rosu, portocaliu, vinetiu).

Ca reflex al conditiilor bioclimatice specifice, alterarea cunoaste o amploare deosebita. Ea atenueaza, in mare masura, atat dinamica de versant, cat si de albie. Versantii sunt acoperiti de o patura de alterare groasa, la baza careia exista un orizont bogat in elemente argiloase. El devine un pat pentru alunecari de proportii, cand inclinarea versantilor este mare (30 grade).Exista alunecari cu patul de glisare la baza depozitului de alterare sau la nivelul diferitelor orizonturi ale acestuia. Pe versantii cu inclinari mici precumpanesc spalarea in fata, transportul in solutie (ajunge pana la de peste 10 ori mai mare decat in regiunile temperate) si alunecari superficiale. Apa de ploaie care se scurge rapid pe trunchiurile arborilor ce au scoarta lucioasa, fara asperitati, ajunge la baza lor unde se concentreaza si inlatura materialele fine de pe partea din aval a pantei. Ca urmare, pentru realizarea stabilitatii, arborii si-au creat sisteme de fixare secundare de tipul radacinilor adventive etc.

In desfasurarea modelarii reliefului din zona tropicala (dupa P. Birot) se inregistreaza doua etape distincte. In prima, de tinerete, versantii isi dezvolta un profil cu larga concavitate spre baza, ca rezultat al unei evolutii in care procesele biochimice se imbina cu cele mecanice, ultimile fiind dominante in jumatatea superioara a acestora (desprinderi, torentialitate). Treptat, crestele se rotunjesc, iar convexitatea versantilor situata initial la partea superioara a lor va cobori in lungul profilului. In final, versantii aproape in intregime vor fi imbracati de o manta de alterare groasa. Se ajunge la un stadiu de echilibru in care pedogeneza este activa si pierderile de substanta se vor face doar prin disolutie.

In peisajul morfologic al regiunii ecuatoriale, mai ales la contactul cu savana, se impun unele forme de relief cu o fizionomie aparte. Sunt „capatanile de zahar” care reprezinta o asociere de stanci cu infatisare conica, desfasurata pe mai multi zeci sau sute de metri inaltime, cu pante convexe si care, in general, sunt lipsite de vegetatie. Au fost descrise in Guyana, Madagascar (E), Brazilia (E), pe roci granitice, geneza lor fiind legata de o puternica alterare manifestata pe planurile de fisurare si dislocare a rocii, insotita de spalarea rapida a materialelor descompuse chimic.

Reteaua hidrografica densa este foarte favorizata de precipitatiile foarte bogate. Au rezultat vai cu un anumit specific. In profilul longitudinal al lor se remarca asocierea de sectoare de praguri cu cascade mari, cu sectoare cu panta mica, unde se produc acumulari bogate argilo-nisipoase. In fiecare dintre acestea, procesele de modelare se realizeaza diferit. Pe praguri, eroziunea lineara este extrem de redusa cu toate ca pietrisurile si bolovanisurile (alterarea este puternica) care constituie elementele de baza in mecanismul acestui proces. De asemenea, malurile sunt bine acoperite de vegetatia care le protejeaza. Ca urmare, eroziunea regresiva este foarte inceata, ceea ce face ca pragurile sa se mentina. Acestea sunt de natura tectonica, sunt legate roci dure, compacte si au inaltimi de zeci si sute de metri. Intre praguri sunt albii largi, cu panta mica unde se acumuleaza mult material fin, argilos.

Marginile si lanturile montane care depasesc 1000 m, creeaza discontinuitati in desfasurarea peisajului tipic ecuatorial pe intreaga latime a continentelor si chiar a unor insule mai mari din arhipelagurile din sud-estul Asiei. In aceste masive, temperaturile medii anuale vor fi de 15⁰ C la 2000 m, 10⁰ la 3000 m, 5⁰ la 4000 m si 0⁰ la cca 5000 m. De asemenea, pe masura cresterii altitudinii, variatiile termice diurne sunt mari (ziua insolatia, iar noaptea racirile sunt tot mai accentuate), iar de la 3000 – 4000 m in sus manifestarea inghet-dezghetului este din ce in ce mai intensa.

Relieful inalt impune caderea unei cantitati sporite de precipitatii (2000 – 3000 mm) si totodata o nebulozitate accentuata. Apar unele diferentieri in repartitia acestora la versantii expusi maselor de aer in raport cu cei adapostiti (Anzi, in arhipelagurile asiatice). La sistemele montane foarte inalte se remarca, la o altitudine de 2000 – 3000 m, existenta unei fasii in care nebulozitatea si precipitatiile sunt maxime, dupa care valorile lor scad treptat.

Diferentierea in altitudine a conditiilor climatice, in lanturile montane inalte, se reflecta intr-o desfasurare in etaje evidente a vegetatiei.

Pana la 1000 m se mentine padurea ecuatoriala tipica. Intre 1000 si 2000 m numarul speciilor se micsoreaza treptat pe masura ce apar elemente subecuatoriale si temperate care devin dominante la partea superioara a acestui interval. Padurea ramane insa deasa, dar arborii sunt mai scunzi, stratul arbustiv este bogat, iar cel ierbos discontinuu.

De la 2000 m la 3000 m se desfasoara un etaj cu umiditate ridicata datorita persistentei maselor noroase .Padurea, desi deasa, este scunda; o mare dezvoltare o au epitafele, muschii si lichenii.

Pozitia limitei superioare a padurii variaza mult fiind mai ridicata in tinuturile expuse maselor de aer umed (3000 – 3500 m) si mai coborata (1500 – 2500 m) in muntii din insule (intervine actiunea puternica a vantului).

Etajul subalpin se afla in Africa de la 2800 la 3400 m, iar in Anzi urca de la 3000 la 4500 m (Peru).Aici cad in jur de 1000 – 1500 mm precipitatii, iar temperatura medie este sub 10⁰ C. Formatiunea subalpina este alcatuita, indeosebi, din tufe inalte si dese de ericacee; pe stanci sunt muschi si licheni. La inaltimi mai mari exista o vegetatie ierboasa formata din graminee, ciperacee, tufe scunde de arbusti, muschi si licheni .Ele alcatuiesc etajul alpin, care la partea superioara devine tot mai arid.

La peste 5000 m, pe varfurile si crestele montane, vegetatia este extrem de rara, aici precumpanind peisajul de stancarie, zapada si gheata.

Aceeasi etajare se reflecta si in desfasurarea solulilor (de la feralsoluri, in baza, la soluri scheletice la partea superioara), in regimul scurgerii raurilor (mult diminuat mai sus de 3000 m) si in specificul modelarii (predominarea alterarii pana la 3000 m si a dezagregarii la inaltimi mari); se adauga pe varfurile inalte vivatia si modelarea glaciara.

Regiunile naturale tropical-umede cu doua anotimpuri

Au o larga desfasurare de-o parte si de alta a regiunii ecuatoriale, frecvent pana la latitudinea de 20⁰.Anumite conditii locale (indeosebi desfasurarea unor lanturi montane) au favorizat extinderea la latitudini mai mari (in sudul Africii pana la 30⁰, in sudul Argentinei pana la 35⁰, in Peninsula Yukatan la 22⁰, in India pana aproape de Tropicul Racului etc.)

In cuprinsul acesteia intra campii, podisuri si chiar lanturi montane cu altitudini medii in care se afla paduri tropicale cu frunze cazatoare, savane etc. Se incadreaza America Centrala, partea de est a Braziliei, o buna parte din India, Peninsula Indochina, sud-estul Chinei si nordul Australiei, o mare parte din Africa Centrala (Guineea, Burkina Faso, Nigeria, Sudan, Somalia, Uganda, Mozambic, Angola, vestul Madagascarului etc.)

Caracteristicile peisajelor sunt dependente de conditiile climatice ce se succed in cadrul a doua sezoane distincte – unul cald si umed, iar altul cald si uscat. Ele sunt legate de pendularea sezoniera a alizeelor si calmelor ecuatoriale. In sezonul de vara, cald si umed, aria de actiune a alizeelor se deplaseaza la latitudini mai mari, iar aici se extinde actiunea maselor de aer ecuatoriale, umede. Ca urmare, amplitudinile termice scad, temperaturile se situeaza intre 20⁰ si 25⁰ C, precipitatiile convective sunt bogate, iar umezeala se mentine la valori de peste 75%; luna cea mai calda este mai sau iunie.

In sezonul de iarna, alizeul este dominant, el aduce aer cald si uscat. Amplitudinile termice diurne sunt mari (10⁰ – 15⁰ C) si se datoreaza incalzirii

diurne ce duce la valori de 30⁰ C si racirii nocturne care coboara temperatura la sub 15⁰ C. Nebulozitatea, ca si umiditatea aerului, sunt reduse. Acest sezon frecvent dureaza patru luni in vecinatatea padurii ecuatoriale si mai lung la latitudini mai mari (7 –10 luni la limita cu deserturile).

In sol, variatiile de temperatura se inregistreaza pana la 0,5 m, fiind mai intense in sezonul de iarna. Cantitatile de precipitatii inregistreaza anual valori de 1000 – 1500 mm. Exista o distributie neuniforma a ploilor. In sezonul umed, ele au frecventa mare si au caracter de averse, care uneori capata caracteristicile unor furtuni intense. Lunile cele mai ploioase difera de la o regiune la alta, pe ansamblu acestea fiind la mijlocul intervalului umed. In sezonul uscat, precipitatiile lipsesc adesea una sau doua luni; in restul lunilor se manifesta ca averse la intervale mari de timp.

Diferentieri marcante in regimul de manifestare a elementelor climatice apar in lungul unor tarmuri in regiunile limitrofe lor, unde se inregistreaza climatul musonic (India, Indonezia, sud-estul Chinei, pe coastele Americii Centrale etc.). ceea ce este specific aici este diferenta climatica neta intre cele doua sezoane. Vara, sunt frecvente masele de aer oceanice. Este cald, foarte umed, nebulozitatea este mare, cad ploi de convectie si sunt frecvente furtunile. Acum cade cea mai mare parte din cantitatea anuala de precipitatii (peste 1000 mm). Pe tarmurile montane inalte (bariere orografice), musonul da cantitati de precipitatii foarte mari (Conakry peste 4000 mm, Cherrapunji, Assam-India 11 500 mm).

Iarna, cand bat mase de aer continentale de la latitudini mai mari, fenomenul caracteristic este seceta. De asemenea, acum nebulozitatea este foarte mica, evapotranspiratia este puternica, dar nu duce la epuizarea rezervelor de apa din sol; ploile sunt extrem de rare.

Temperaturile maxime se produc in lunile de trecere de la un sezon la altul (aprilie, mai, septembrie), iar minimile iarna (prezenta aerului continental) si vara (masele oceanice sunt mai racoroase).

Toate caracteristicile proceselor pedogenetice, ale evolutiei vegetatiei si morfogenezei vor fi dirijate de acest specific climatic.

Durata perioadei secetoase si cantitatile de precipitatii se rasfrang in peisaj, indeosebi in alcatuirea covorului vegetal. Se impun ca formatiuni majore – padurile cu frunze cazatoare, savana si padurea din regiunile musonice.

Padurile tropicale cu frunze cazatoare se afla indeosebi la altitudini mici, unde sezonul uscat variaza in jur de patru luni. Ele sunt mai dese, au o structura complexa si isi pastreaza, in mare masura, frunzele (in imediata vecinatate a padurilor ecuatoriale unde sunt doar una-doua luni secetoase) si sunt mai rare, isi pierd aproape in intregime frunzele si au numar tot mai ridicat de componente xerofile la limita cu savana (trei – patru luni secetoase).

Savanele sunt formatiuni precumpanitor ierboase, alcatuite mai ales din graminee xerofiel care alcatuiesc un strat cu inaltimi de la 0,5 m la 5 m, in functie de cantitatea de precipitatii cazute. Acolo unde precipitatiile sunt bogate, iar umezeala din sol se mentine mai mult, exista si palcuri de arbori cu inaltime redusa, tulpini strambe si noduroase, un numar redus de ramuri, radacini adanci.

In Africa, unde are cea mai mare desfasurare (peste 2/3 din suprafata continentului) se diferentiaza in functie de umiditate, savane cu baobabi (Adasonia digitata), savane cu acacii, savane cu palmieri, savane cu arbusti si arbori cu inaltime mica. In America de Sud, savana este predominant ierboasa cu tufe rare de arbusti. Ele alcatuiesc camposul brazilian, lianosul venezuelean, panatanaesul din Bolivia etc.

Trecere de la paduri la savane nu este neta. Exista formatiuni de tipul paduri-savane (arbori scunzi rari si cu coroana aplatizata, ierburi inalte etc.), sau paduri-galerii din lungul marilor artere hidrografice.

Padurile musonice sunt frecvente in India si sud-estul Asiei. Vegetatia este bogata, alcatuita din arbori inalti (pana la 30 – 35 m) cu densitate mai redusa, arbori cu inaltimi reduse si arbusti care au densitate mare, precum si ierburi secundare. In aceste paduri exista numeroase specii de arbori apreciate pentru calitatile lemnului: santalul (Sanatalum album, Pterocarpus santalinus, P. Indicus), abanosul (Diospyros melanoxylon), teckul (Tectana grandis) etc.

Lumea animala este bogata, dar difera in cele doua tipuri de formatiuni principale. In paduri, se imbina elementele comune din regiunea ecuatoriala cu cele de savana (maimuta, furnicar, tapir, iguane, papagali etc.).In savana predomina animalele cu dimensiuni mari ce traiesc in turme (elefanti, zebre, antilope etc.), apoi pasari, termite.

Procesul de pedogeneza nu are un ritm continuu. In sezonul de vara, cand este cald si umiditatea e ridicata, descompunerea este intensa, indeosebi cu pantele cu vegetatie arborescenta bogata. Spalarea pe verticala (iluvierea) este activa si duce la acumularea argilei de tip caolin. Elementele mai putin solubile (indeosebi fierul) precipita pe profil, procesul fiind activ cand panza freatica coboara (in sezonul uscat). Acumularea fierului poate duce la formarea unui al doilea nivel ce alcatuieste o carapace. Resturile organice sunt puternic mineralizate, incat nu se mai ajunge la dezvoltarea de humus. Solul (lixisoluri in Africa si acrisoluri in China de Sud-Est, America de Sud etc.) care rezulta are culoarea rosie fiind sarac in elemente nutritive. Pe pantele mici, mlastinoase, rezulta soluri negre datorita acumulari bogate de argila de tip montmorilonit. Acestea face ca in sezonul umed, solul adesea sa capete caracter noroios, pe cand in sezonul uscat sa devina compact si sa crape.

Deci, in regiunile de savana rezulta soluri rosii folosite in culturi (indeosebi plantatii de arbori tropicali, bumbac etc.) si soluri negre.

Scurgerea raurilor este puternic conditionata de regimul precipitatiilor caracterizate printr-o neta diferentiere, in cele doua sezoane. La cele cu bazine, numai in aceasta regiune naturala, scurgerea este aproape in intregime legata de caderea precipitatiilor. Ea se va caracteriza prin debite mari, in lunile sezonului de vara (de exemplu, in Emisfera nordica in iunie – octombrie) si debite extrem de mici iarna, cand este destul de frecvent (indeosebi la raurile mici) raurile seaca (de exemplu, in Emisfera nordica din noiemvrie pana in mai).

In regiunile musonice, ploile extrem de bogate din lunile de vara dau frecvent viituri de mari proportii (iunie – octombrie) ce transporta nu numai debite lichide uriase (10.000 – 60.000 m³/s), dar si de aluviuni. Rezulta revarsari si, ca urmare, inundatii pe suprafete foarte mari. Scurgerea minima este intre noiembrie si mai.

La marile fluvii (Nil, Amazon, gange, Ind etc.) care isi au bazinele dezvoltate si in alte regiuni naturale, regimul scurgerii este mult mai complex.

Variatia sezoniera a conditiilor climatice si diferentierea vegetatiei se reflecta si in specificul modelarii reliefului. Acesta este dependent de trei factori:

Gradul diferit de acoperire cu vegetatie. Exista areale in care aceasta este densa si altele in care ea lipseste .In prima situatie, vegetatia apare ca ecran care retine o mare parte din precipitatii (20 – 30%), pe cand, in a doua, impactul este total.

Un raport bine definit intre alcatuirea substratului, asociatiile vegetale si dinamica proceselor. Astfel, pe suprafetele predominant nisipoase, infiltrarea este buna, iar rezervele de apa sunt la adancime; plantele sunt mai rare si adaptate la soluri usoare, nisipoase. Pe versantii cu panta ridicata, pe care se manifesta siroirea, elementele usoare au fost indepartate, au ramas cele grosiere (blocuri, pietrisuri, fragmente de crusta) si rocile in loc. Pe ele se stabileste o vegetatie saraca si rara. In fine, pe suprafetele cvasiorizontale de pe fundul vailor, unde coluvionarea e intensa si panza de apa e bogata se dezvolta o vegetatie ierboasa si arbustiva deasa.

Document online: Invelisul geografic - megageosfera integrata - sinteza a interferentei si conlucrarii geosferelor Eseu: Italia oficial Republica Italiana - date Geografice

Regimul sezonier al precipitatiilor au rol de ecran al vegetatiei. In sezonul cu ploi exista graminee (se dezvolta repede sub forma de tufe) si arbusti. O parte din apa ploilor este folosita de plante si o alta participa la spalare si siroire.

In sezonul uscat, vegetatia in cea mai mare masura se usuca, solul se incalzeste puternic si pe circa 0,5 m adancime sufera variatii de la 24⁰ – 28⁰ C dimineata la peste 35⁰C in timpul zilei. La 0,5 m, temperatura se mentine relativ constanta si in jurul valorilor de 26⁰ – 28⁰ C. Uscarea solului se accentueaza la finele perioadei si mai ales pe terenurile unde vegetatia este incendiata (in timpul acestora, la 0,3 m adancime, temperatura ajunge la 80⁰ – 120⁰, iar la 1 m adancime la cca 60⁰ C).

Astfel, la inceputul sezonului ploios ce urmeaza, solul este puternic uscat neprotejat, hidroxizii sunt inlocuiti de oxizi, iar argila devine dura.

In aceste conditii bioclimatice, principalii agenti modelatori sunt: oscilatiile termice si de umiditate, vietuitoarele, apa de ploaie, apa curgatoare. Acestia actioneaza diferentiat temporal pe sezoane si in teritoriu (functie de roca si de panta).In acelasi sens se manifesta procesele specifice fiecaruia. Deosebit de insemnate sunt alterarea chimica ce actioneaza prin diverse procese in sezonul umed care se combina cu spalarea in suprafata si siroirea si alterneaza cu dezagregarea (prin cristalizarea sarurilor si variatiilor termice) si o usoara deflatie in sezonul uscat.

Existenta a doua sezoane cu caracteristici hidrice diferite si in care ecranul vegetal are functionalitate deosebita impun si o anumita repartizare a proceselor de meteorizare (hidroliza, hidratarea, carbonatarea si oxidarea cu importanta pe sezoane).

In perioada umeda, procesele de alterare chimica sunt dominante (actioneaza hidratarea si hidroliza). Se elibereaza silice si baze care sunt indepartate datorita mediului bazic. Raman sesquioxizii care se acumuleaza. Sunt procese aproape similare cu cele care au loc sub padurea ecuatoriala, intrucat conditiile de temperatura si umezeala se indeplinesc aproape similar. Resturile organice sunt intens descompuse sub actiunea microorganismelor; nu se acumuleaza decat foarte putin humus. In intervalul uscat, lipsa vegetatiei faciliteaza incalzirea puternica a solului. In aceste conditii se produc aerarea puternica, oxidari, descompunerea carbonatilor si a acizilor humici formati anterior evaporarii insotite de precipitarea fierului. Prin aceasta se va imprima culoarea rosie dominanta, precum si intarirea depozitului. Rezultatul combinarii in timp a acestor procese este un depozit gros pe mai multi metri si care va prezenta ca element definitoriu, aproape de suprafata, o crusta bauxitica sau feruginoasa. Sub aceasta umezeala un pamant imbogatit in oxizi de fier si roca in curs de alterare.

Spalarea in suprafata si siroirea se realizeaza pe versantii inclinati, mai ales in intervale de timp in care se face trecerea de la un sezon la altul (cel mai intens la trecerea de la sezonul uscat la cel umed).Ele sunt favorizate acum de: lipsa vegetatiei, uscarea accentuata a solului si mai ales de intensitatea ploilor. Actiunea este mai puternica pe suprafetele care au fost afectate direct (prin destelenire) sau indirect (foc) de catre om.

Agresivitatea proceselor depinde si de natura petrografica a materialelor de la suprafata (mai argiloasa sau mai nisipoasa) si de panta. In mod frecvent, pe pantele mai mici de 10⁰ predomina spalarea in suprafata .La inceputul averselor, ea se manifesta ca suvoaie izolate, la mijloc ca o scurgere in panza care afecteaza intreaga suprafata, iar la sfarsit din nou ca suvoaie disparate. Efectul este o spalare generalizata a elementelor fine care se acumuleaza la baza versantilor. Pe pantele ce depasesc 10⁰, solurile si alteriltul sunt subtiri (sub 1 m), rezerva de apa din ele este redusa, iar ierburile vor fi tot mai rare si mai putin dezvoltate .Pe acestea siroirea concentrata este activa, iar cantitatea de materiale adusa la baza versantilor este mare.

Alunecarile de teren sunt mai putin raspandite. Se manifesta numai pe versantii in care alteritul este bogat in argila si in perioadele cu ploi foarte bogate. Contribuie la deplasarea materialelor spre baza versantilor si mai ales la fragmentarea versantilor ce au la partea superioara a unor culmi secundare si la aparitia de martori de eroziune.

Sufoziunea se produce local, la contactul crustelor cu alteritele argiloase de sub acestea. Creeaza palnii, tunele-hrube cu dimensiuni variabile. Impreuna cu siroirea si alunecarile de teren, sufoziunea contribuie la degradarea crustelor cand acestea apar la partea superioara a unor culmi secundare si la aparitia de martori de eroziune.

Procesele fluviatile se manifesta diferit in functie de marimea raului si de alternanta sezoanelor uscat si umed. Raurile autohtone mici, vor cunoaste un regim de scurgere puternic influentat de lungimea celor doua sezoane. Raurile cu obarsii in munti sau in regiunea ecuatoriala vor suferi variatii mai slabe intrucat lipsa ploilor in patru – cinci luni secetoase este suplinita de aportul ecuatorial. Spre deosebire de raurile ecuatoriale, ele au trei trasaturi distincte. Prima este legata de debitul solid mult mai eterogen. In albie ajung si elementele grosiere aduse prin siroire si spalare de pe versanti. Ca urmare, acestea dispun de capacitatea de eroziune pe care si-o exercita intr-un ritm sezonier. A doua este determinata de faptul ca in albia raurilor ajunge o cantitate mare de materiale. Ele vor fi transportate in sezonul ploios si acumulate in cel secetos. Transportarea lor insa impune obligatoriu mentinerea unui profil longitudinal cu panta mare. A treia caracteristica este data de faptul ca luncile sunt extinse si au panze aluviale groase. La exteriorul luncilor, in sectoarele in care se realizeaza o oscilatie clara a nivelului panzei freatice, au loc acumulari de oxizi de fier ce cimenteaza aluviunile formand cruste.

Procesele biotice sunt relevante mai ales prin actiunea termitelor a caror rezultat sunt „cuiburile” ce ating inaltimi de pana la 4 m, diametre de 2 – 4 m si o densitate destul de mare (distanta dintre ele fiind de 7 – 10 m).Dezvoltarea lor este legata de cateva conditii: formatiuni groase argilo-nisipoase, lipsa crustelor feruginoase sau cel mult a unor cruste subtiri si poroase, zone mai umede si vegetatie ceva mai bogata care sa le asigure hrana. Cuiburile de termite se remarca printr-o oarecare rezistenta la actiunea ploilor. Aceasta se datoreaza naturii materialului din care sunt formate – argila amestecata cu graunte de nisip si saliva. Dupa parasirea cuibului, acesta poate fi distrus in cativa ani, de ploi. Concomitent insa, pe el se instaleaza o vegetatie arbustiva. Activitatea lor si a altor organisme duce la acumulare la suprafata a materialului fin, la accentuarea porozitatii solului, iar in unele situatii la largirea fisurilor din crustele mai putin compacte, inlesnind patrunderea apei sub ele. Manifestarea acestor agenti si procese duce la realizarea de cruste, glacisuri si inselberguri specifice.

Crustele apar in conditiile in care are loc concentrarea unei mari cantitati de oxizi de fier trivalenti stabili (sesquioxizi), aluminiu, mangan urmata de precipitarea si intarirea lor. Se disting trei situatii:

Concentrarile in loc (autogene) care se produc la nivelul podurilor interfluviale

prin procese biochimice. O importanta aparte o au ierburile care extrag prin sistemul radicular silicea, care intra in structura tulpinilor. Dupa moartea acestora, prin descompunere, o parte insemnata din silice ramane la suprafata, iar alta, mai mica, este dusa de apa inapoi in sol. In sezonul umed, actioneaza bacteriile cu rol important atat in actiunea de descompunere a mineralelor, cat mai ales in aceea a deplasarii fierului pe profil. Deci, prin aceste procese cu ritm sezonier se realizeaza, pe de-o parte, saracirea depozitului in silice, iar pe de alta parte, o migrare si o fixare a fierului pe peretii fisurilor sau cei creati de radacinile plantelor. Crustele de acest gen se pot dezvolta prin intarirea in loc a unei cantitati importante de produse bauxitice sau feruginoase, lucru realizabil pe suprafetele cvasiorizontale cu roci sarace in cuart (magmatite bazice si argila cu multa alumina).Aici, aluminiul luat in solutie este concentrat si da acumulari bauxitice.             Cruste feruginoase se acumuleaza doar in regiunile unde rocile au un continut ridicat in fier (de exemplu, in apropierea de Belo Horizonte, Brazilia, exista o crusta de 2-3 m grosime, in Cerro Bolivar din Guyana, in Liberia etc.).

Cruste alogene rezultate din acumularea si precipitarea materialelor spalate de pe versanti pe o suprafata cvasiorizontala aflata la baza lor (cruste alogene).Apar in regiunile joase netede de la baza versantilor, in lunci, in microdepresiuni etc. Aici au loc mai multe procese, in urmatoarea succesiune: absortia de catre stratele de argila a fierului; oxidarea ionilor bivalenti de fier si transformarea in oxizi trivalenti; distrugerea resturilor organice, flocularea hidroxizilor si cristalizarea. Acestea se succed in cele doua sezoane. Astfel, la apele venite de pe versanti imbiba depozitul in care se creeaza un mediu anaerob, care intretine stabilirea solutiei. Acizii organici rezultati din descompunerea masei vegetale pune in solutie fierul. In sezonul uscat dupa eliminarea apei prin evaporarea aerului care patrunde in masa materialelor prin pori si fisuri se produce o oxidare puternica si o precipitare intensa la limita de variatie a panzei freatice. Areale extrem de propice formarii crustelor alogene sunt conurile de dejectie, glacisurile coluviale de la baza versantilor pe care se produc spalari bogate de oxizi de fier. Apar cruste brecioase, conglomerate (Gambia, Mali).

Crustele epigenetice – rezultate intr-un mediu format din roci cristaline – sunt acoperite de un strat subtire (cativa decimetri grosime) de materiale. Realizarea lor cere cateva conditii:

solutii ce concentreaza o mare cantitate de oxizi;

o imbibare periodica puternica a rocii; situatia este posibila doar in regiunile unde se produc inundatii;

materiale acoperitoare (soluri, coluvii, proluvii, aluviuni) subtiri in care sa nu se realizeze precipitarea oxizilor de fier;

pozitia zonei de oscilatie a panzei freatice sa coincida cu nivelul superior al stratelor de roci cristaline.

Prin alterarea rocilor cristaline, apare argila pe care se fixeaza usor oxizii de fier. Inaintarea procesului se realizeaza pe planurile de sistuozitate, fisuri. Desi, se pastreaza textura sistului, roca se imbogateste treptat in minereu de fier si argila, transformandu-se in crusta.

Vaile au forma si dimensiuni diferite in functie de regimul de functionare a scurgerii. Pe ansamblu, ele fac trecerea de la tipul frecvent intalnit in regiunile cu padure ecuatoriala, la cele din desert. Se pot separa, in functie de cele doua criterii, cateva tipuri de vai:

vai scurte ce fragmenteaza versantii montani sau delurosi cu panta mai mare. Sunt inguste, au versanti prapastiosi si o albie acoperita de materiale nisipoase provenite din denudarea acestora. Adancimea depinde de vigoarea si frecventa ploilor torentiale. In unele regiuni (Cuba), au creat chiar un relief specific format din vai inguste separate de creste;

vai seci ce au fie fund plat, fie rotunjit; au apa doar in intervalul cu ploi, cand albia este acoperita de apa in intregime. In prima situatie, adancirea este slaba, valea se largeste prin indepartarea materialelor alterate de la baza versantilor. Deci, are loc o imbinare de durata lunga a proceselor chimice cu cele fluviatile. In a doua situatie, valcelele au fund rotunjit impus, pe de-o parte, de colocviile rezultate din acumularea materialelor spalate de pe versanti, iar pe de alta parte de o usoara eroziune a fundului;

vaile cu scurgere permanenta, deci care au chiar in sezonul uscat un firicel de apa; sunt cele mai mari atat ca lungime, cat si ca latime. La ele se separa o albie minora incadrata de maluri (abrupte in sectoarele inguste si sterse in depresiuni).Lateral se desfasoara albia majora acoperita de ierburi. Aluviunile sunt nisipo-argiloase fiind legate atat de alterari intense in albie, cat si de insasi trierea impusa de slabirea intensitatii scurgerii pe masura trecerii de la primele tipuri de vai, la aceasta. Versantii au panta mare si sufera o retragere determinata de procesele chimice. In depozitele din lunca pot rezulta cruste feruginoase.

Glacisurile sunt bine dezvoltate in Sudan, Brazilia (Rio Branco) unde formeaza cea mai mare parte a unor regiuni joase cu caracter depresionar, inconjurate de culmi inalte, inselberguri etc.

Rezulta ca pante de echilibru la baza versantilor vailor aflati in retragere prin procese intense de siroire ce indeparteaza materialele alterate interior. Argila antrenata si depusa colmateaza fisurile si porii impunand o spalare generalizata pe un spatiu bazal extins. Prin extinderea glacisurilor se poate ajunge la nivelarea reliefului pana la stadiul de pediplena.

Inselbergurile. Au uneori o frecventa mai mare. Sunt legate de rocile mai putin diaclazate si compacte. Eroziunea diferentiala pune in evidenta martori de eroziune cu aspect de domuri, cupole formate din gnaise, granite, filoane de diabaze.

Geneza lor este legata, intr-o prima faza, de o alterare diferita a portiunilor de roca ce sunt fisurate deosebit; apoi, prin manifestare eroziunii difuze se indeparteaza argila si nisipurile fine rezultate in fisuri, crapaturi.

Evolutia ulterioara a blocurilor devenite instabile duce la desprinderea lor din flancurile cupolei prin spalarea produselor alterate; se acumuleaza la baza, suferind o sfaramare continua.

Unele inselberguri se dezvolta si la partea superioara a culmilor, unde apar roci rezistente. Ele domina glacisurile da la baza prin pante ce depasesc 30⁰.

Prin geneza, evolutie, forma, inselberguri savanei fac trecerea de la „capatanile de zahar” din regiunea intertropicala la inselbergurile tipice din regiunile aride si semiaride.

Regiunile naturale tropical-uscate

Includ suprafete situate in zona tropicelor de o parte si de alta a acestora, la latitudini de 15⁰ – 25⁰.Cea mai mare dezvoltare o au in Emisfera nordica unde ocupa nordul Africii (Sahara), de la Atlantic pana la Marea Rosie, apoi Peninsula Arabia, Irakul, Iranul, o buna parte din Pakistan, vestul Indiei si o parte din Podisul Mexican. In Emisfera sudica sunt areale mult mai restranse in nordul statului Chile, sudul Africii si partea central-vestica a Australiei.

In aceste regiuni sunt incluse cele mai multe deserturi si semideserturi din tinuturile calde cu un anumit specific in peisaj impus de conditiile climatice aparte. Mai intai este subregiunea arida, in care climatul uscat este extrem de riguros, vegetatia, solurile, scurgerea raurilor aproape ca lipseste, iar dinamica reliefului are un anumit specific.

In cea de-a doua subregiune-semiarida se includ fasii situate la latitudini mai mari sau mai mici, care fac trecerea la regiunile naturale vecine (savana sau mediteraneana).

Altimetric, regiunile aride si semiaride se desfasoara in cea mai mare parte pana la 500 m, incluzand campii si podisuri joase. Se adauga unele depresiuni si podisuri intramontane (Mexic), precum si munti (Ahagar, Hoggar, Tibesti in Africa, apoi cei din Iran, Afghanistan etc.).

Cea mai mare parte a lor se afla pe unitati de platforma vechi (precambriene) in care inca din mezozoic s-a manifestat un climat secetos. Depozitele nisipo-argiloase din multe deserturi au origine fluvio-lacustra fiind legate fie de acumulari bogate ale unor rauri tertiare sau pleistocene (Sahara, Australia), fie de acumulari eoliene (Peninsula Arabia).

Pe ansamblu, in regiunea tropical-uscata, climatul este dominant de uscaciune excesiva, temperaturi mari (indeosebi vara cand razele Soarelui, la solstitiu, cad perpendicular pe tropice), o radiatie totala de 180 – 200 kcal/cm²/an (mai mare la Ecuator), amplitudini termice ridicate indeosebi diurne, precipitatii extrem de putine (sub 200 m) cu o repartitie foarte neregulata (lungi perioade lipsite de ploi, intrerupte de averse cu amploare mica), umiditate relativ redusa (sub 50%).

Temperaturile medii anuale oscileaza de la un tinut la altul cuprinse intre 15⁰ – 16⁰ C (in fasiile litorale sau pe muntii mijlocii) si 25⁰ –28⁰ C in interiorul continentelor. Intre lunile de vara (30⁰- 35⁰ C) si cele de iarna (15⁰ – 20⁰ C) sunt diferente de 15⁰C.Datorita aerului uscat, deserturile se vor caracteriza printr-o insolatie puternica ce va da temperaturi la nivelul suprafetei de nisip de peste 50⁰ C (in Sahara s-au inregistrat pe nisip valori de 72⁰ – 80⁰ C).Ele scad in substrat, iar de l a25 – 30 cm adancime raman constante. In timpul noptii, radiatia terestra este mare si provoaca scaderea temperaturii pana la valori de 0⁰C sau sub aceasta. Ingheturile sunt frecvente in muntii din regiunile tropicale (in Muntii Hoggar se produc 113 zile).Ca urmare, amplitudinile termice sunt din cele mai ridicate, exceptie facand fasiile de litoral si cele de trecere spre climatele limitrofe.

Maxima absoluta de 58⁰ a fost inregistrata l a13 septembrie 1922, in localitatea Al Aziziyah din Libia. Dar pe nisipurile Saharei, destul de frecvent, vara temperaturile ajung si chiar depasesc 80⁰.Intre acestea si cele din aer exista o diferenta de 20⁰ – 30⁰ C. Lipsa norilor si slaba umiditate a aerului fac ca radiatia nocturna sa fie puternica si, ca urmare, la nivelul solului temperaturile sa scada pana la aproape de 0⁰C (mai rar sub aceasta valoare).

Precipitatiile sunt reduse, au o repartitie si un regim de producere inegale de la o regiune la alta. In medie, cantitatile anuale de precipitatii sunt sub 200 mm; ele scad chiar sub 100 mm, in deserturile hiperaride si cresc la 300 – 500 mm in semidesert.

Se pot separa:

deserturi in care precipitatiile (300 mm) se produc cu o anumita regularitate sezoniera, ca urmare a extinderii circulatiei maselor de aer din regiunile vecine (apar in fasiile de trecere de la desert spre savana sau spre latitudinile mai mari).Astfel, in Sahelul sudanez ploile cad in iulie – septembrie (80 – 90% din valoarea anuala), in sudul Australiei, Orientul Apropiat, California, ele sunt legate de sezonul de iarna;

deserturile in care precipitatiile (200 mm) cad rar si fara periodicitate sunt legate de cateva averse ce se produc la intervale foarte mari de timp si in circumstante meteorologice de exceptie (uneori, peste 12 luni sau chiar mai multi ani – in nordul statului Chile la Iquique, in intervalul 1886 – 1925, nu s-a inregistrat decat o aversa; aici media multianuala a lunii iulie este de 1 mm).In Sahara, media multianuala este sub 100 mm, dar sunt intervale de 10 – 20 de ani in care nu ploua; in Hoggar, media anuala este de 59 mm cu o valoare de 13 mm pentru luna cea mai ploioasa – august; in Australia Centrala cad anual cca 200 mm concentrate in doua – trei averse; in Desertul Namib media anuala este de 30 mm.

O situatie aparte o au portiunile de desert din zonele litorale din vecinatatea curentilor reci ce actioneaza frecvent in vestul continentelor (Atacama langa Curentul rece al Perului, Namib in zona de actiune a Curentului Benguelei etc.).Aici, cantitatile de precipitatii sunt foarte mici. La Calama (Chile) se zice ca nu a plouat niciodata, la Arica, cantitatea anuala este de sub 0,5 mm, la Walvis Bay in Namib media este de 30 mm (S.Ciulache, 1985); este frecventa ceata litorala.

Influenta curentilor reci se materializeaza in prezenta unor mase de aer oceanic ce asigura umiditatea aerului si temperaturi mai scazute, dar si impiedicarea convectiei termice si dezvoltarea formatiunilor noroase. Brizele sunt frecvente si legat de acestea producerea cetii.

Umiditatea relativa este modesta (pe ansamblu in jurul valorii de 60%).Ea variaza in timp si de la un sector la altul.

Evapotranspiratia potentiala se ridica la valori foarte mari (2500 – 4000 mm in Sahara). Raportand la ea precipitatiile medii, se ajunge la un deficit de umiditate enorm; in fasiile litorale, el este atenuat de frecventa valurilor de ceata.

Local, uscaciunea este accentuata fie de alcatuirea petrogrfaica nefavorabila dezvoltarii vegetatiei (in masivele magmatice impermeabilitatea nu permite realizarea de rezerve de apa; in masele de nisip groase permeabilitatea conduce la acumularea apei la adancime), fie de manifestari dinamice ale maselor de aer incalzite diferit ca urmare a unor deosebiri de albedou ale suprafetei terestre (rezulta turbioane, cu desfasurare pe 100-200 m inaltime care se deplaseaza cu viteze de 40 –50 km/ora, ce aspira si transporta cantitati, mari de praf pe distante mari).

Permanent, in regiunile aride si semiaride bat alizeele. Rolul lor este determinat in accentuarea uscaciunii (intensifica evaporatia), in degradarea slabei vegetatii si in evolutia reliefului.

Vegetatia, in aceste conditii climatice, aproape ca lipseste. Totusi unele diferentieri climatice zonale se reflecta si intr-o distributie similara a organismelor. In general, exista plante anuale si perene cu adaptari specifice. Cele anuale au un ciclu biologic extrem de scurt (doar in perioada umeda), supravietuirea speciei fiind legata de rezistenta semintelor. La cele perene, adaptarile sunt multiple cu scopul de a mentine apa in planta – radacini foarte lungi (peste 10 m) ce ajung la adancimi mari, trunchiuri scunde cu ramuri verzi ce poarta frunze mici solzoase sau reduse la spini si o densitate a plantelor si un numar de specii extrem de mic.

Pe nisipuri, se afla cele mai putine plante (graminee, cu radacini lungi, ca de exemplu: drinul si cativa arbusti), pe suprafetele plane ale hamdelor, pe culmi si stancarie exista o vegetatie ierboasa scunda (graminee) la care se adauga arbusti teposi xerofili si plante suculente (ex.: cactusi, agave, in deserturile americane), in lungul vailor unde umiditatea este mai bogata si dureaza o perioada mai lunga, vegetatia este ceva mai densa si variata (graminee, acacii, tufe spinoase, tufe adaptate la terenuri saraturoase ca Tamarix si Nitraria) etc.

Un peisaj inedit il ofera oazele, dezvoltate in depresiunile in care panza freatica se afla la adancime mica. Aceasta favorizeaza o vegetatie aparte cu numeroase plante de cultura (curmali, leandru, arborele de fistic etc.).

In functie de cresterea gradului de uscaciune, de la exteriorul spre interiorul desertului se succed mai multe categorii de formatiuni vegetale.

Formatiuni ierboase din specii xerofile (stepa desertica) dispuse in cateva strate, adaptate la sezonul de vara cand suprafata solului este slab protejata l actiunea agentilor externi. In sezonul cu ploi (250 – 300 mm), ierburile acopera 40 – 50% din suprafata terenurilor.

Formatiuni arbustive si ierboase cu o dezvoltare circumdesertica, in regiuni unde cad cca 200 mm precipitatii, pe depozite nisipoase cu grosime mica (au panza freatica discontinua); gradul de acoperire este intre 20 si 40%.Sunt mai multe subtipuri cu caracter regional:

Brusa cu acacii din Africa de Nord aflata intre savana si desert (acacii, euforbii si graminee sub 1 m inaltime pe soluri nisilapoase subtiri);

Brusa cu actee din Mexic (amplitudini termice sezoniere importante, precipitatii de 100-300 mm; grad de acoperire 15 – 30%; sol subtire si slab protejat);

Catinga braziliana (arbusti si tufe ierboase cu multe endemisme; grad de acoperire a solului de numai 20%);

Scrubul australian (ierburi, eucalipt).

Formatiuni specifice desertului propriu-zis ocupa areale restranse din cadrul acestuia (indeosebi depresiunile unde exista o panza de apa la adancime redusa), in care predomina cateva specii de graminee cu dimensiuni reduse si cu un ciclu vegetativ scurt; exista si unele ierburi perene si chiar arbusti in depresiunile cu substrat argilos sau in luncile extinse care s-au adaptat atat la inundatii (dupa ploile foarte rare), cat si la lungile perioade secetoase cand argila crapa, iar la suprafata se dezvolta cruste de saruri.

In aceste conditii vitrege, fauna este saraca, are numeroase adaptari la temperatura si uscaciune, intre care activitatea nocturna. Intre speciile de animale mai insemnate sunt: dromaderul, antilopa de desert in Sahara, carnivore (vulpea sahariana, coiotul american), cateva marsupiale australiene (cartita de desert, sobolanul, cangurul), numeroase rozatoare, soparle, serpi veninosi, scorpioni etc.

Lipsa unui covor vegetal si actiunea puternica a vantului (spulbera, materialele fine) sunt factori principali care duc la desfasurarea extrem de redusa a proceselor pedogenetice. Aici precumpanesc procesele fizico-mecanice impuse de insolatie, care duc la fragmentarea rocii, la dezvoltarea unei cantitati mari de detritus grosier, nisipuri si argile. Vantul si siroirea (in timpul scurtelor ploi) indeparteaza materialele de pe plantele mari aici aparand doar roca si crapaturi. Catre baza versantilor materialele acumulate sub forma de coluvii sunt impregnate mai mult sau mai putin de saruri.

Ridicarea apei din capilaritate din panza freatica duce la antrenarea sarurilor ce se acumuleaza la suprafata pe fundul unor depresiuni determinand, mai ales cand procesul este intens si de durata, formarea unor cruste de sulfati, cloruri, carbonati cunoscute sub numele de sebka in Sahara, alcaliflats in S.U.A., salinas in Americade Sud.

Cand scoarta este alcatuita predominant din saruri de mangan, fier si siliciu, ea va avea o culoare negricioasa sau bruna si va fi numita patina sau luciul desertic.

Ca urmare, solurile sunt slab dezvoltate, lipsind in regiunile hiperaride. Au un continut mare de saruri si nu pot fi cultivate. Insemnate sunt calcisolurile (Sahara, Arabia, Iran, Australia, Marele Bazin cu acumulari insemnate de CO₃Ca, CO₃Mg, SO₄Ca etc.) si gipsisolurile (Irak, Siria).

Regimul scurgerii apei pe vai este dependent de conditiile climatice (precipitatiile putine, temperaturile mari ce asigura o evaporatie mare); permeabilitatea depozitelor imprima caracteristici distincte in regimul scurgerii apei. Se poate separa cateva situatii:

Regiunile endoreice destul de mari (Sahara de st, centrul si vestul Australiei) unde practic ariditatea climatului face ca scurgerea sa nu se reproduca. Ceea ce apar aici sunt vaile torentiale pe versantii unor masive vechi rezultate prin concentrarea (limitata in timp) apei pe anumite fagase. Ele au apa cateva zile (chiar saptamani), apoi devin seci.

Depresiuni in anumite sectoare ale desertului, in care sunt lacuri alimentate de rauri mari ce-si au obarsia in regiuni montane cu precipitatii bogate (de exemplu: Ciad, Eyre).Aici se constata, pe de o parte, scaderea debitelor raurilor pe masura strabaterii deserturilor, iar pe de alta parte modificari ale marimii lacurilor in conditiile alternantei perioadelor secetoase lungi cu perioade ploioase.

Vai mari, multe mostenite dintr-o etapa de evolutie cu alte caracteristici pluviale. Aceste vai in Sahara sunt numite ueduri. Pe ele, se inregistreaza la intervale mari de timp viituri puternice (cand cantitatea de precipitatii cazuta in 24 de ore depaseste 30 mm).In rest vaile raman seci. Numai la viituri apele preiau un volum insemnat de aluviuni pe care le depun ceva mai in aval. Frecvent, viitura se manifesta pe lungimi care rar depasesc 500 km; valul de apa se pierde treptat datorita evaporarii si infiltrarii. In dinamica viiturii, exista cateva momente semnificative: o crestere brusca a nivelului apei ce creeaza un front hidraulic de 0,5 – 2 m inaltimea si mai multi zeci de metri latime; prin combinarea undelor de viitura de pe fluentii dintr-un bazin ramificat se ajunge pe colector la debite mari (10 – 20 m³/s), al viteze ale apei de la 4 –6 km/ora la peste 30 km/ora si la transportul unui volum insemnat de materiale. Apa incarcata cu mult material solid va exercita o puternica actiune de eroziune care se va exercita mai ales lateral asupra bazei versantilor. Rezulta vai care se largesc mult spre iesirea din munti, care au fund plat si versanti cu panta accentuata.

Tinuturile semiaride se caracterizeaza printr-un regim de scurgere mai variat si apropiat de cel intalnit in regiunile naturale limitrofe (sunt ape mari in sezonul cald pe vaile din vecinatatea savanelor si se produc viituri iarna pe vaile de la altitudini mari).Aici scurgerea se face de la cateva zile la cateva saptamani pe an, finalul viituri este diferit de la un an in functie de cantitatea de apa a fiecareia perioade pluviale.

Marile fluvii (Nil, Senegal, Murraay – Darling etc.), ce isi au obarsia in regiuni vecine unde cad precipitatii bogate, la traversarea deserturilor isi micsoreaza treptat debitul.

Caracteristicile sistemului morfogenetic sunt: dominarea actiunilor mecanice, fizice si in mica masura a celor biochimice, impactul direct intre roca si agenti, o imbinare in timp a actiunii unor agenti care intervin lent, continuu (variatiile de temperatura si umiditate) si a unor agenti care actioneaza neperiodic, dar cu mare eficacitate in realizarea unui relief rezidual sau acumulativ (ape de precipitatii, vant).

Oscilatiile de temperatura impun dilatari-comprimari diferite ca intensitate de la un mineral sau tip de roca la altele (granitele, gnaisele, curtitele, la suprafata sunt incalzite ziua pana la 50 – 70⁰C, iar noaptea se racesc la aproape 0⁰; nu acelasi lucru se realizeaza in interiorul rocii de unde tensiuni creatoare de fisuri si spargerea stancilor in blocuri).In sectoarele cu latitudini mai mari unde exista si „ceva” apa din precipitatii, iar temperaturile sunt si negative termoclastismul se imbina accidental cu gelivatia (Israel, Siria, M.Hoggar etc.).Dezvoltarea unei paturi de grohotisuri care acopera roca va diminua intensitatea procesului in profunzime.

Variatiile de umiditate in roca si la suprafata acesteia se produc diurn (vapori, roua, ceata pe litoral) sau in timp indelungat (dupa ploi) si determina procese chimice si mecanice. In prima situatie (deserturi litorale, deserturi cu lacuri sarate etc.), apa incarcata cu saruri patrunde in fisurile rocilor unde are loc cristalizarea in faze de uscaciune insotite de cresteri de volum generatoare de tensiuni ce se transmit peretilor fisurilor pe care largesc (haloclastism).Actiunea mecanica este frecventa in sectoarele de desert cu formatiuni argiloase (indeosebi montmorillonit); umectarea determina cresteri de volum insotite de ondulari la suprafata terenurilor, iar uscaciunea produce crapaturi ce se inscriu in retele poligonale.

In locurile unde se inregistreaza ploi de scurta durata care alterneaza cu perioade lungi de uscaciune, procesele chimice genereaza cruste cu grosimi variabile intre care – patina desertului (pojghita lucioasa de fier ce imbraca pietrele si blocurile), eflorescente saline (in partea superioara a depozitelor argiloase din microdepresiuni care in timp se transforma intr-un agregat argilos cimentat prin vine de cristale de saruri, cruste (acumulari de cloruri, sulfati aduse de pe apele de ploaie la baza versantilor in glacisuri, in depresiuni etc.).

Apele din ploi reprezinta un agent a carui actiune creste ca perioada de timp din desert spre marginile sale (semidesert).

Pe campurile de nisip, unde ploile cu intensitate de 1 mm/min de abia asigura o infiltratie pe 1 cm nu se dezvolta in nici un fel de retea de scurgere, ci cel mult se produce o slaba spalare in suprafata pe flancurile dunelor mai importante. Pe rocile impermeabile, indeosebi din regiunile deluroase, podis sau munte, scurgerea la ploi este rapida in sectorul superior al pantei si slabeste treptat pe masura evaporarii apei, a cresterii incarcaturii solide si infiltrarii in depozitele de la baza versantilor.

Reteaua hidrografica este dezorganizata, raurile nu ajung decat rar la marginea continentului, majoritatea se opresc la periferia muntilor sau in depresiuni endoreice. Cu toate ca scurgerea este intermitenta, sporadica, actiunea lor este importanta intrucat lipseste vegetatia, solurile sunt subtiri, iar ploile desi modeste au uneori caracter de aversa. La viituri, transportul apei si al materialelor se face sacadat, si neregulat. Este maxim in faza dezvoltarii frontului hidraulic cand datorita competentei mari, transportul include elemente mari si pe distante lungi. Apoi, competenta scade pe masura micsorarii debitului si vitezei, iar acumularea devine insemnata; in final, se depun elemente fine (argila, maluri) in spatiile dintre bolovanisuri si pietrisuri.

Vanturile au un rol morfogenetic insemnat intrucat, in primul rand, lipsesc vegetatia si solurile ca ecrane protectoare, iar in al doilea rand au un caracter permanent (alizeele) sau temporal-local (simun, hamsin etc.).Importante sunt vanturile violente care produc furtuni de praf ce transporta particule submilimetrice pe sute de kilometri, iar pe cele milimetrice (prin saltare si rostogolire) pe distante scurte.

Rezulta un relief eolian complex cu numeroase forme de coroziune si acumulare.

Evolutia generala a reliefului prin aceste procese va duce la individualizarea de pedimente si glacisuri de eroziune continuate la exterior de campii acumulative (playa, bajada) si marginite la interior de versantii de eroziune sau structurali cu panta mare. Acestia din urma sufera o retragere paralela cu ei insisi favorizand extinderea pedimentelor de martori reziduali de tipul inselberg-urilor.

2. Zonele temperate au cea mai mare desfasurare pe Glob incadrandu-se in medie intre 30⁰ si 66⁰ latitudine. Cuprinde un spatiu vast in Emisfera nordica unde se afla, de altfel si cea mai mare parte a uscatului. Caracteristicile naturale sunt deosebit de complexe.

Factorul principal in continuarea zonei temperate il reprezinta tot cel dinamic care - prin deosebirile nete in regimul de manifestare al parametrilor sai in cadrul sezoanelor – impune anumite caracteristici de ordin general in desfasurarea invelisului vegetal, de soluri, in regimul scurgerii raurilor si in morfodinamica actuala; cu alte cuvinte a determinat detasarea unor peisaje diferite de cele intalnite in zona calda.

Dar, structura peisajului zonei nu este omogena sau nu are doar diferentieri mici. In cadrul ei o seama de alti factori duc la deosebiri mari care impun peisaje aparte (de la cel de padure la cel arid).Intre acesti factori un loc aparte il au:

desfasurarea lanturilor montane care in anumite situatii reprezinta bariere naturale ce determina deosebiri intre tinuturile situate de parte si de alta a lor si de aici peisaje diferite;

curentii oceanici reci sau calzi din vecinatatea fasiilor litorale;

distantele mari intre oceane si centrul continentelor, cu reflectare in dinamica maselor de aer si in schimbarea caracteristicilor acestora;

existenta unor lanturi montane inalte si foarte inalte care au favorizat si etajarea peisajelor.

Toti acestia determina diferentierea catorva regiuni naturale.

Regiunile naturale mediteranene

Ocupa suprafete la latitudini de 30⁰ – 40⁰, precumpanitor in insulele si in statele riverane M.Mediterane. Areale mai restranse sunt pe tarmul californian (San Francisco, Los Angeles), in Chile (la sud de tropic), sud-vestul Republicii Africane, in sudul Australiei.

Prin pozitie, ea face trecerea intre regiunile naturale ale zonei calde si cele ale zonei areale restranse. Relieful specific este cel monoton destul de fragmentat.Ca urmare, peisajul mediteranean care urca pe culmile montane, in functie de conditiile locale, la altitudini diferite (1000 – 1500 m si chiar peste 2000 m) este complicat prin evidentierea unor peisaje noi apartinand culmilor inalte (de exemplu: etajul padurilor de foioase si de amestec, etajul subalpin si chiar cel alpin).

Climatul, care are rol determinant in specificitatea peisajului, se caracterizeaza prin doua sezoane distincte ce scurte intervale tranzitorii. Dominanta maselor de aer tropicale, calde si uscate determina – in timpul verii – temperaturi ridicate (medii lunare de 20⁰ - 25⁰), uscaciune datorita cantitatilor reduse de precipitatii, numeroase zile senine. In sezonul rece, activitatea ciclonala din zona latitudinilor mari ajunge pana in aceste locuri impunand temperaturi mai coborate (medii lunare de 5⁰ – 10⁰), nebulozitatea accentuata si o mare cantitate de precipitatii ce cad frecvent sub forma de aversa.

Temperaturile medii anuale oscileaza intre 15⁰ si 20⁰, iar maximile absolute pot ajunge le peste 35⁰C.Verile sunt ceva mai racoroase in zonele de litoral (in sectoarele vecine curentilor reci) si mult mai fierbinti in interiorul continentului, intre ele diferentele ajungand la aproape 10⁰C.In schimb, amplitudinile diurne sunt mici pe litoral si mult mai mari in interior.

Cantitatea anuala de precipitatii variaza destul de mult de la o regiune la alta. In medie, ea este de 500 – 1000 mm, dar in anumite conditii, local, ajung la valori mult mai mari (peste 1500 mm) sau foarte mici (sub 350 mm).

Repartitia acestora in timpul anului este extrem de neuniforma: preponderent cad iarna cand inregistreaza un lant de zile cu averse, adevarate „ruperi de nori” ce dau chiar pana la peste 1000 mm in 24 ore. Sezonul secetos dureaza la Marea Mediterana intre 4 si 6 luni. Spre interiorul continentelor, uscaciunea creste ceea ce duce la detasarea unor peisaje asemanatoare stepelor si regiunilor semiaride din zona temperata.

Iarna, prezenta maselor reci polare determina dezvoltarea de fronturi de aer active de care se leaga regiunile inalte, montane, producerea de ninsori ce creeaza strat de zapada, iar in regiunile joase litorale generarea fenomenelor de lapovita si ploi reci.

Pe tarmurile regiunii mediteraneene se declanseaza frecvent vanturi dinspre uscat ce au viteze mari si anumite caracteristici termice (vanturi reci ca Mistralul, in sudul Frantei si Bora pe tarmul dalmatic si vanturi calde si vanturi calde ca Santa Ana pe tarmul vestic american si Berg pe cel sud-african).

Sezonul cald si uscat coincide cu perioada vegetativa, situatie care se reflecta in adaptari, dar si intr-o anumita structura a biocenozelor. Exista paduri si tufarisuri xerofite cu frunze mici, dure, cerate etc.; in general, specii iubitoare de multa lumina.

Nu toate sectoarele din regiunea mediteraneana inregistreaza acelasi grad de uscaciune si, ca urmare, aceeasi intensitate a secetei biologice.Ca urmare, in aceasta regiune se diferentiaza:

Paduri xerofite dezvoltate pe versantii muntilor in general pana la altitudine la 1500 m; pot urca pe tarmul african al Mediteranei pana la peste 2900 m (Atlasul Inalt).Ele sunt alcatuite, in sectoarele mai uscate si pe calcare, din stejarul de stanca (Quercus Ilex) si arbusti (fistic, otetar, luar, tulichina, levantica etc.). Pe terenurile mai umede abunda stejarul de pluta (Quercus suber), in amestec cu pinul maritim (Pinus maritima), pinul de Alep (Pinus halepensis) si arbusti (levantica, mirt, fistic).In zonele mai calde exista maslin salbatic (Olea europaea) si roscov (Ceratonia siliqua), pe tarm paduri de pini. In California precumpanesc padurile de stejari xerofili, iar in SE Australiei eucaliptii (Eucalyptus marginatus, Eucalyptus diversicolor).Nu trebuie omisi cedrii de Liban, sudul Turciei, Atlasul magrebian (I.Pop, 1979).

Tufarisurile xerofile s-au dezvoltat indeosebi prin indepartarea padurii. Ariditatea le-a determinat inaltimi diferite, ramificatii, frunze mici, rigide, uneori spinoase. Cele mai insemnate in bazinul mediteranean sunt:

maquisul – tufarisuri dense ce ajung la 10 m inaltime care sunt frecvente in Corsica si pe tarmurile mediteraneene, pe versanti cu altitudini de pana la 600 m. Este alcatuita din maslin salbatic, stejar de stanca, roscov, mirt, palmier pitic etc.;

frigana – arbusti teposi (drobita) in Grecia;

garriga – tufisuri scunde (inaltimi pana la 1 m), pe calcare in sudul Frantei, care sunt dominate de exemplare de stejar carmaz (Quercus coccifera), rozmarin (Rosmarinus officinalis), cimbru, iar in Spania, Maroc, Algeria – palmierul pitic.

in Africa de Sud sunt tufarisuri cu Erica, in California tufarisuri pana la 3 m inaltime pe locul padurilor de stejar defrisate si care sunt cunoscute sub numele de ciaparal.

in Chile, tufarisurile xerofile sunt numite mattora (arbusti, cactusi si arbori izolati).

in SV Australiei exista scrubul in care sunt frecventi eucaliptul pitic si acacii (I.Pop, 1975).

Vegetatia naturala a suferit puternice modificari prin defisari pentru extinderea terenurilor de pasunat sau cu unele culturi. Sunt frecvente situatiile in care padurea a ramas doar pe areale mici in masivele montane, iar cea de pasuni si tufarisuri s-a extins foarte mult. Relieful accidentat si regimul pluviometrica reprezentat factorii de baza care au dus la degradarea invelisului vegetal si a cuverturii de sol (Italia, Grecia etc.).In unele regiuni s-a trecut la replantari (Spania, Israel, Italia) in majoritate cu conifere, dar care desi cresc repede sunt destul de des afectate de incendii (de exemplu, in regiunea provensala).Deosebit de frecvent este plantat pinul de Alep (din Mesopotamia si pana in Maroc, dar si pe coasta sudica a Marii Mediterane), pinul maritim (indeosebi in Mediterana Occidentala) care ajunge la 50 m inaltime, in Corsica si Calabria etc.

Invelisul de soluri este mult mai variata in comparatie cu regiunile aride si semiaride, dar datorita agresivitatii pluviale se afla pe alocuri si intr-un grad avansat de degradare. Procesele pedogenetice se desfasoara indeosebi in perioada de iarna, cand se realizeaza alterari intense ale substratului mineral si descompunerea masei organice. In sezonul cald insa sunt aduse (prin capilaritate) la suprafata saruri (indeosebi bicarbonati) care se acumuleaza la diferite adancimi impunand o oarecare varietate a tipului de sol. Sunt soluri fertile avand un profil de pana la un metru grosime cu humus si baze schimbabile. Se includ diferite tipuri din clasele cambisoluri (C.calacrice cu continut ridicat in CO₃Ca; C.cromice pe calcare si roci vulcanice cu acumulare de oxizi de fier slab hidratati ce dau o culoare rosie orizontului) si luvisoluri (cromice cu acumulare de argila si oxizi de fier de unde nuanta brun-roscata; in regiunile de campie se adauga local soluri halomorfe (estul Spaniei), kastanoziomuri si vertisoluri (Andaluzia; California) etc. (I.Ianos, 1997).

In regiunile cu uscaciune mai mare exista soluri maroniu-cenusii, subtiri si cu continut sarac in humus de unde fertilitatea mai redusa si folosirea lor mai ales in pasunat.

Bazinele hidrografice datorita reliefului accidentat nu sunt extinse (majoritatea sunt intre 50 si 500 km²).Climatul cu o repartitie marcant inegala a precipitatiilor pe sezoane este determinant in specificul scurgerii in care se impun un volum mare de apa pe parcursul a mai multor zile (uneori saptamani) la viituri si ape reduse in sezonul cald (frecvent, raurile mici seaca).

Hidrografic se ikpun doua categorii de bazine. Majoritatea sunt mici, raurile au pante mari, o alimentare dependenta de regimul precipitatiilor de unde un debit ridicat iarna (maxim in XII) cand se transporta si un volum insemnat de aluviuni si debite foarte mici vara (minim in VIII).Astfel, daca la viituri se inregistreaza debite de 500 –3000 m³/s, in perioada apelor mici coboara la cativa m³/s.Fenomenul de secare este evident la raurile mici de la periferia regiunilor muntoase. A doua situatie apare in bazinele extinse (depasesc 10.000 km² Ebru, Tibru, Sacramento etc.) ce cuprind spatii montane largi. La acestea, desi specificul scurgerii se pastreaza, procesul are caracter permanent, complex si in situatii extreme se ajunge la secare. Diferenta intre debitul maxim si debitul minim ajunge la peste 50 de ori.

La acestea apar evidente diferente in regimul de alimentare in functie de etajul climatic care va conditiona strict si modul de realizarea al scurgerii. La altitudini mari (peste 2000 m), alimentarea va fi nivo-pluviala situatie care va determina un volum maxim al scurgerii in martie – aprilie facilitat atat de ploi, cat si de topirea zapezii; la finele verii si inceputul toamnei vor fi debitele cele mai scazute. In bazinul mijlociu desfasurat in munti cu altitudini reduse si in podisuri alimentarea va fi pluvio-nivala si pluviala. Pe de o parte, aceasta va amplifica scurgerea bogata in martie – aprilie si va impune un maxim secundar in noiembrie – decembrie legat de o activizare a circulatiei ciclonice mediteraneene; minimum se va situa in august-septembrie. In bazinul inferior, unde alimentarea este pluviatila, iar diferentele intre cantitatile cazute in cele doua sezoane sunt mari, se accentueaza caracteristicile dezvoltate anterior (volum al scurgerii mare din decembrie pana in mai, cu maxim in martie; scurgerea cea mai mica vara, cu un minim in august).Diferentele dintre mediile lunare sezoniere si extreme ale scurgerii sunt mult atenuate la raurile cu bazine dezvoltate in masivele muntoase calcaroase unde, pe de o parte, intervine retinerea unui volum de apa si apoi cedarea graduala a lui de catre masa de calcar.

Tinuturile cu climat mediteranean se inscriu in areale intens populate ale Pamantului. Extinderea terenurilor agricole, dar si taierea arborilor a caror lemn a fost mult folosit in constructia corabiilor (din antichitate si pana in sec.XVIII) au fost factorii ce-au contribuit indirect la accentuarea proceselor de eroziune in suprafata, a siroirii, dar si la sporirea volumului solid al scurgerii raurilor si la acumulari bogate in cursul inferior si la varsarea in mare (I.Zavoianu, 1988, releva acest proces la fluviul Ebru care si-a creat delta incepand cu sec. XVI).

Evolutia reliefului este complexa, situatie determinata local nu numai de nuanta climei de la arida spre temperata, dar si de relieful variat de la campii inguste la munti tineri inalti.

Ca urmare, in regiunile cu nuanta climatica mai arida si cu vegetatie saraca (predominant tufarisuri), evolutia va fi activa si se va caracteriza, pe de o parte, prin dezagregari, vara si alterari, iarna, iar pe de alta parte prin intense procese de spalare in suprafata, siroire si transport bogat de aluviuni in sezonul umed. Vor rezulta glacisuri mixte (de eroziune si de acumulare) si o intensa degradare a suprafetelor de versant prin rigole, torenti. Mozaicul petrografic si structural permite afirmarea eroziunii diferentiale ce determina un microrelief de versant variat.

Rocile au un rol important in morfogeneza. In masivele de calcar s-a dezvoltat unul din cele mai complexe tipuri de carst de pe Glob (exista numeroase forme de suprafata de la lapiezuri la cele mai mari polije, apoi un endocarst ce ilustreaza o circulatie activa a apei); pe granite se dezvolta un tip de alveole numite tafoni; pe versantii de flis, cu importante strate de argile, se produce o dinamica activa prin alunecari (frane) si curgeri noroioase.

Trecerea spre tinuturi cu climat mai umed nu modifica prea mult aceasta directie de evolutie; alterarea, spalarea in suprafata, torentii, alunecarile vor fi mai intense; totodata are loc o retragere a versantilor cu panta mare si lipsiti de covor vegetal. Diferentieri evidente sunt legate de desfasurarea reliefului pe verticala, mai ales in regiunile cu munti tineri, activi neotectonic. Aici, evolutia in neozoic a avut caracter sacadat, fiind dependenta de ritmul inaltarii reliefului si cel al adancirii raurilor. Rezultanta este un sistem etajat de suprafete de echilibru de tipul glacisurilor de eroziune, care fiecare in parte, in prezent, constituie un nivel de baza local pentru evolutia spatiului de deasupra.Ca urmare, pe ansamblu, versantii vor insuma pentru convexe, concave si drepte, fiecare cu un anumit specific evolutiv determinat de factori locali (roca, structura, grad de acoperire si tip de vegetatie).Ca etaje morfoclimatice deasupra celui mediteranean, la peste 1500 m se individualizeaza unul specific latitudinilor temperate (40⁰ – 50⁰) cu paduri si la peste 2500 m unul crionival.

Regiunile naturale temperat-oceanice

Sunt caracteristice portiunilor continentale din vecinatatea oceanelor. Extensiunea mai mare sau mai mica este legata de pozitia lanturilor montane inalte cu desfasurarea oarecum paralela cu tarmul. Prezenta Cordilierilor si Anzilor in marginea vestica a Americilor face ca aici ea sa fie redusa la o fasie dupa cum absenta acestora in vestul Europei determina o larga desfasurare pana in sectorul central-estic al continentului. Suprafete nu prea mari se afla in estul Asiei, sud-estul Australiei, Tasmania, sudul Noii Zeelande si in America de Sud.

Clima este dependenta de predominarea circulatiei maselor de aer oceanic, mase cu umiditate mare si, in comparatie cu cele continentale, mai racoroase vara si mai calde in sezonul rece.Ca urmare, nu se manifesta nici calduri excesive, dar nici ingheturi puternice; amplitudinile termice anuale sunt moderate, nebulozitatea este mai accentuata, vanturile legate de o frecventa activitate ciclonala au viteze ridicate. Precipitatiile sunt bogate (1500 – 3000 mm) si repartizate in toate anotimpurile, valorile mari sunt pe versantii vestici ai masivelor montane si scad spre interiorul continentelor; roua, burnita, ceata reprezinta fenomene meteorologice distincte.

Apar si unele deosebiri de la un continent la altul, constante in ritmul si intensitatea manifestarii elementelor ce caracterizeaza clima lor. In Europa, unde aceasta regiune are cea mai mare dezvoltare (pana in Polonia si vestul tarii noastre), circulatia vestica (Vanturile de Vest) antreneaza permanent mase de aer oceanic umede si racoroase.Ca urmare, verile sunt placute (temperaturi medii lunare intre 16⁰ si 25⁰ C), precipitatiile sunt mai reduse si adesea au caracter de aversa. Iarna este un anotimp mai bland sub raport termic (intre 0⁰ C la latitudini mari si 10 - 12⁰ C la latitudinea de 40⁰, dar cu umiditate, nebulozitate si precipitatii (numarul cel mai mare de zile cu ploi) ridicate. Ninsorile, cu frecventa mai mare la latitudini de peste 50⁰, nu dau strat de zapada de durata decat pe munti, in rest el reducandu-se la cateva zile (in conditiile prezentei unor mase de aer rece polar).Pe ansamblu, aici cad precipitatii intre 800 si 1500 mm, cu maximum iarna (ianuarie).Spre centrul si estul continentului survin usoare modificari (scaderea precipitatiilor la sub 800 mm si cresterea amplitudinilor termice).De asemenea, prezenta sistemelor muntoase Alpi, Carpati impune, pe de o parte, o etajare a valorilor elementelor climatice, iar, pe de alta parte, o asimetrie evidenta in desfasurarea marimii lor pe versantii vestici in raport cu cei estici.

In estul Asiei, circulatia este dominanta sezonier de mase de aer cu caracteristici diferite ceea ce se reflecta in valorile termice si in regimul precipitatiilor. Vara, masele de aer umede de pe ocean (M.Ohotsk. M.Japoniei) se deplaseaza spre continent provocand ploi si temperaturi moderate (18⁰, 20⁰ C).Iarna, prin dezvoltarea unui maximum de presiune pe uscat (Siberia) deplasarea maselor de aer reci continentale se face catre ocean unde exista o arie depresionara.Ca urmare, temperaturile medii vor fi scazute (- 5⁰, -15⁰ C), se produc ingheturi si se acumuleaza zapada, dar in strat subtire. In aceste conditii si aici amplitudinile termice anuale vor fi scazute. Precipitatiile variaza intre 700 si 1200 mm si cad preponderent in timpul verii. Datorita asemanarii ca sistem intre circulatia maselor de aer si caderea precipitatiilor de aici si cele din regiunea musonica tropicala, climatologii folosesc aici si apelativul de „climatul musonic temperat”. Pentru peisaj importante sunt: umiditatea, in cea mai mare parte a anului, amplitudinile termice reduse, valorile de temperatura apropiate de cele inregistrate pe coastele atlantice.

In aceste conditii, in peisaj se impune vegetatia cu paduri de foioase, cu frunze cazatoare, cu aspecte diferite in functie de sezon. Este o formatiune in care sub nivelul coroanei arborilor ce ajunge la 20-30 m inaltime se afla un strat arbustiv si un parter ierbos. In Europa, in alcatuirea ei intra fagul (Fagus silvatica), stejarul (Quercus robur), gorunul (Q.petraea), cerul (Q.cerris), garnita (Q.frainetto), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus foliacea), paltinul de camp (Acer platanoides), mesteacanul (BetulaVerrucosa), teiul (Tilia cordata), teiul argintiu (Tilia tomentosa), carpenul (Carpinus betulus).Arbustii caracteristici sunt: paducelul, porumbarul, catina alba, cornul, sangerul, alunul, socul, voniceriul etc. Stratul ierbos se dezvolta primavara, iar in rest in luminisuri.

In Asia de Est, in alcatuirea padurilor intra: stejarul (Q.mongolica), frasinul (Fraxinus madshurica), arborele de catifea (Phellodendron amurense), magnolia (Magnolia kobus); in America de Nord predomina stejarul alb (Q.alba), stejarul rosu (Q.rubra), stejarul negru (Q.velutina), fagul , castanul, artarul, arborele de lalele (Liriodendron tulipifera), iar in Australia de sud-est si America de Sud, paduri de fag cu frunze persistente in amestec cu frunze cazatoare etc.

Invelisul de sol este dominant de solurile de padure. Dominant sunt luvisolurile albice la care pe dealuri si podisuri se adauga cambisoluri, iar in munte andosoluri (Gh.Ianos, 1994).Ele au un continut in humus moderat; pe profil se produce migrarea argilei ce imprima variate subtipuri; au fertilitate medie, pe ele dezvoltandu-se bine atat paduri de foioase cat si unele culturi (in regiunile joase de campie).

Variatia pe sezoane a regimului precipitatiilor si a evapotranspiratiei, pe de o parte, iar pe de alta relieful extrem de variat (de la campii la munti) au impus o scurgere a apelor raurilor care difera in cele doua emisfere si in functie de marimea si desfasurarea bazinelor pe unitati cu relief deosebit.

Specificul scurgerii raurilor din aceasta regiune este reflectata de bazinele hidrografice mici in care se realizeaza o anumita omogenitate.

Acolo unde activitatea ciclonica oceanica este activa in tot anul (vestul continentelor), apele mari sunt iarna (ianuarie-februarie in Emisfera nordica si iulie-august in cea sudica) cand se scurge cea mai insemnata cantitate de apa. In Europa, desfasurarea larga a acestei subregiuni face ca pe masura scaderii catre est a cantitatilor de precipitatii si volumul scurgerii sa se micsoreze si chiar sa inregistreze o modificare in repartitia pe sezoane (maximele fie ca se deplaseaza din lunile de iarna catre cele din primavara, fie ca vor aparea doua maxime distincte (la contactul cu regiunea mediteraneana) de iarna si de primavara.

Marile artere hidrografice ale caror bazine includ si spatii insemnate din muntii inalti au un regim de scurgere mult mai complexe la care intervin aporturile de apa provenite, in luni diferite, din ploi, topirea zapezii, topirea ghetarilor etc.(Dunare, Rin, Rhon etc.).

Astfel, alimentarea din ploi asigura maxime iarna, dar si valori ridicate la viiturile de vara, cea din topirea zapezilor imprima cresteri in aprilie-iunie; prin cumulare rezulta o scurgere bogata primavara (uneori cu valori foarte mari).

Catre centrul si estul continentelor, scurgerea cea mai bogata (frecvent 2/3 din volumul anual) se face primavara si prin viituri vara, iar cea mai mica la sfarsitul iernii (februarie-martie).In Extremul Orient, circulatia musonica impune o scurgere bogata vara si una redusa iarna.

Modelarea reliefului comporta caracteristici diferite in functie de ansamblul factorilor ce o determina. Conditiile climatice favorizeaza actiunea tuturor proceselor numai ca acestea se produc cu frecvente si intensitati deosebite. Sectoarele cu altitudini reduse si medii si bine acoperite de padure le corespunde o modelare lenta in care pantele sufera o atenuare treptata. Se produc procese biochimice variabile in raport de sezon. Siroirea si spalarea in suprafata sunt active primavara cand solul si depozitele de panta sunt descoperite si imbibate cu apa.

O mare parte din versantii dealurilor si muntilor au fost despaduriti, situatie in care s-a ajuns la o accelerare a modelarii, care se va diferentia in functie de panta, roca si variatiile sezoniere ale precipitatiilor. Pe pantele mari lipsite de depozite de acoperire, roca in loc sufera frecvent dezagregari in sezonul rece. Primavara, pe suprafetele cu inclinare in jur de 5⁰ – 15⁰ se inregistreaza solifluxiuni, iar pe cele mai mari siroiuri, alunecari, torentialitate.

Tendinta generala a modelarii este netezirea reliefului prin diminuarea pantelor mari de la partea superioara a versantilor si extinderea celor concave de la baza lor.

Regiunile naturale temperat-continentale semiaride si aride

Se desfasoara in partile centrale ale continentelor, la latitudini de 38⁰ – 50⁰, la distante mari de oceane, fiind bine incadrate de sisteme de munti care constituie bariere in calea maselor de aer.

Cea mai mare desfasurare o au in Eurasia plecand din estul tarii noastre si pana si pana in vestul Chinei (Takla Makan) si Mongolia. Sistemele montane ce se insira din Carpati si pana in Himalaya si Extremul Orient impiedica patrunderea maselor de aer din sud, sud-est. Deschiderea spre vest face ca unele influente ale circulatiei atlantice sa se resimta la est de tara noastra de unde si o atenuare a ariditatii climatului in Europa de Est. Areale mai restranse se gasesc in America de Nord, in podisurile inalte din partea centrala a S.U.A. si canadei si in America de Sud in Argentina. Aici Cordilierii si Anzii constituie obstacole insemnate in calea maselor de aer oceanic-vestic care nu ajung decat ca mase uscate si calde (efect de foenizare).

Ca urmare, in aceste regiuni, factorul de baza in definirea climei ramane circulatia maselor de aer continentale (polare si arctice sau tropicale) cu regim ciclonic sau anticiclonic. Cele oceanice, pe masura traversarii lanturilor montane devin tot mai uscate.

Climatul se va caracteriza prin amplitudini termice mari, precipitatii putine si o evapotranspiratie ridicata de unde o uscaciune care se accentueaza catre sectoarele cele mai ermetizate din mijlocul continentelor. In acest sens, se diferentiaza doua tipuri climatice evidente – unul semiarid la exterior, corespunzator stepelor si – altul arid specific deserturilor temperate. Ele conditioneaza structura sistemelor naturale impunand doua subregiuni.

a.  Subregiunea semiarida. Se afla in Europa de est, pampasul argentinian, la exteriorul Podisului Marelui Bazin etc.

Climatul are temperaturi medii anuale intre 5⁰si 10⁰ C, dar cu variatie mare pe sezoane. Iernile sunt reci inregistrand valori medii de la – 3⁰ la – 15⁰ C si minime scazute ce ajung de la – 35⁰ pana la – 45⁰C.Dimpotriva, verile sunt foarte calde (in medie 20⁰ – 25⁰ C) cu maxime ce depasesc 35⁰ C.Ca urmare, aici se constata atat un numar ridicat de zile de iarna (30 –50) si inghet (100 – 130), cat si de zile de vara (100 – 125) si tropicale (35 – 55).

Totodata, amplitudinile termice anuale ajung la 30⁰ – 40⁰ C ceea ce releva continentalismul climatului.

Cantitatile reduse de precipitatii (de sub 400 mm, frecvent intre 150 si 250 mm), dar mai ales caderea cu mari variatii de la an la an, de la sezon la sezon, de la o luna la alta si concentrarea sub forma de averse (vara), accentueaza nuanta continentala a climei. Ploile sunt frecvente primavara si la inceputul verii cand produc aproape 45 – 55% din totalul precipitatiilor; iarna, ninsorile nu dau cantitati bogate de zapada, dar aceasta se mentine ca strat 50 – 55 de zile datorita temperaturii coborate.

Nuantarile distincte ale climatului se reflecta intru totul in vegetatie, in dezvoltarea anumitor tipuri de sol, in scurgerea apelor etc.

In Europa de Est, la periferia nordica a deserturilor din Asia Centrala si din Marele Bazin, ca si in Argentina domina vegetatia ierboasa, alcatuita din graminee xerofile care formeaza stepa, pampasul, preria etc.

In aceste formatiuni vegetale, gramineele reprezinta aproape 95%; ele dispun de organe subterane (bulbi, rizomi, tuberculi) bine dezvoltate, pe cand la suprafata se prezinta ca ierburi dense se dezvolta rapid in scurta perioada vegetativa. Tipice sunt speciile de Stipa, Poa, Agropyrum, Andropogon etc.

In functie de cantitatile de precipitatii cazute si vegetatia prezinta infatisare diferita. In regiunile mai umede (pampasul argentinian, preria din Kansas, Illinois, Oklahoma etc.), ierburile sunt inalte ajungand la peste 2 metri inaltime, pe cand in cele cu precipitatii sub 300 mm precumpanesc speciile scunde, in majoritatea anuale, ce nu formeaza un covor vegetal continuu.

Arbustii sunt rari si se dezvolta in locurile cu umiditate mai mare (indeosebi in luncile raurile unde apar si arbori).

Solurile tipice in stepa sunt cernoziomurilor dezvoltate pe loessuri si depozite loessoide. Ele sunt echilibrate sub raportul circulatiei solutiei pe profil, bogate in materie organica humifera, bine dezvoltate in adancime (mai ales in sectoarele umede ale preeriei sau pampasului).

In arealele cu uscaciune accentuata, grosimea scade si in plus se dezvolta o crusta calcaroasa.

In general, conditiile climatice impiedica descompunerea completa a materiei organice, humusul rezultat se acumuleaza pe o grosime mare, iar carbonatii sunt antrenati la adancimea unde dau concretiuni. In functie de aceste caracteristici exista mai multe tipuri de cernoziomuri (tipice, carbonatice, levigate etc.) la care in regiunile mai aride se adauga solurile balane si castanii.

Datorita reliefului neted (predominant de campie si de podis) si fertilitatii solurilor, regiunile de stepa au constituit principalele terenuri agricole din zona temperata.Ca urmare, vegetatia spontana a fost aproape in intregime inlocuita cu diferite culturi, precumpanitor cerealiere. Deci, prin interventia brutala a omului s-a ajuns la modificari structurale de esenta ale peisajului natural initial.

Raurile cu bazine mai mici, desfasurate aproape in intregime in regiunile de stepa, au alimentare plivio-nivala si ca urmare, in regimul scurgerii ies in evidenta debite mai mari si de durata, in timpul primaverii (topirea zapezii si ploi bogate) si la inceputul verii (ploi sub forma de aversa) si debite reduse la finele verii, toamna si mai ales iarna (precipitatiile retinute sub forma de zapada).La cele mai mici fenomenul de secare este frecvent.

Raurile mari cu bazine extinse pe munti sau in regiuni naturale, unde cad precipitatii mai multe, au un regim al scurgerii mult mai complex.

Evolutia reliefului este destul de lenta da fiind predominarea suprafetelor cu inclinare extrem de mica. Se diferentiaza mai intai campurile netede, acoperite de depozite loessoide pe care se inregistreaza procese biochimice cu ritm sezonier si tasari, apoi albiile raurilor cu evolutie puternic influentata de variatiile sezoniere ale scurgerii, si in al treilea rand versantii pe care in functie de marimea si lungimea pantei se produc spalari areolare si usoare forme de siroire primavara, solifluxiuni la trecerea de la iarna la primavara, surpari in sectoarele afectate de eroziune fluviala, sufoziuni etc. Pe ansamblu, tendinta de evolutie a acestora va fi o diminuare treptata a pantei.

b. Subregiunea arida. Cuprinde deserturile situate in Asia Centrala (Kara Kum, Kazal-Kum, Takla Makan, Gobi etc.) si Marele Bazin din S.U.A.

Climatul se caracterizeaza printr-un grad foarte mare de uscaciune determinat de precipitatiile extrem de putine si de o evaporatie foarte intensa de unde si un deficit de umiditate ridicat.

Sub raport termic mediile anuale sunt intre 4⁰ si 12⁰ C, in ianuarie de la – 5⁰ la – 18⁰ C, in iulie intre 20 si 30⁰ C, deci valori apropiate din cele din stepele limitrofe. Ceea ce le diferentiaza sunt temperaturile extreme mult mai mari, amplitudinile termice diurne mai ridicate si indeosebi precipitatiile foarte reduse. In cele mai multe dintre deseurile Asiei Centrale, ele nu depasesc 100 mm pe an, situandu-se in jurul valorii de 50 mm. Producerea lor este o consecinta (dupa M.Petrov, 1986) a inaintarii pana aici (extrem de rar) a maselor de aer atlantice (in vest) sau a celor legate de musonul estic chinez (in est).

Deci, ies in evidenta doua sezoane principale – iarna rece si cu oarecare umiditate catre primavara si vara lunga, calda si uscata; trecerile intre ele sunt scurte. Intervalul secetos era obisnuit intre 7 si 10 luni.

In aceste conditii, perioada vegetativa este foarte scurta (martie-mai in Asia Centrala) cand pe un fond general mai umed se dezvolta un numar redus de plante xerofite, dar care acopera areale restranse.

Cele care au radacini adanci ce ajung in vecinatatea panzei freatice au o perioada vegetativa mai lunga ce se prelungeste si in prima parte a verii. La cele mai multe, ciclul vegetativ este scurt (sub o luna, cand inverzesc, infloresc, fructifica).

Exista deosebiri de la un desert la altul de asociatii de plante, in functie nu numai de umiditate, dar si de substrat. In deserturile nisipoase se dezvolta specii de rogoz (Carex), drinul inalt pana la 1 m (Aristida Karelini), ierburi tepoase (Salsola) etc., dar si unii arbusti dintre care caracteristic este Saxaulul alb (Haloxylon persicum) cu inaltimi ce ajung la 4 m. Pe suprafetele argiloase cu extensiune mare in Turkmenia, pe o scurta perioada de timp, primavara, se dezvolta rogozul de pustiu, miatlikul, pelinul si tufa cu saxaul negru (H.ahpyllum).

In regiunile desertice sunt multe depresiuni in care eflorescentele saline sunt frecvente; legat de acestea cresc plante halofile (Halopneum strobilaceum, Anabasis salsa, Salicornia herbacea etc.).

In vecinatatea albiilor raurilor, vegetatia este mult mai bogata (alaturi de tufe de tamarix exista plopi, salcii adaptate la conditiile desertice) si persistente de unde infatisarea lor de cordoane verzi ce strabat pustiurile.

O nota aparte in peisajul desertic o introduc muntii izolati care se ridica cu cateva sute de mii de metrii. Pe ei vegetatia ierboasa este mult mai bogata.

De altfel, in lungul vailor si in depresiuni, panza freatica aflata la adancime mica a favorizat nu numai mentinerea unei vegetatii mai dense, dar si desfasurarea vietii umane. Aici se afla asezarile principale din regiunile de desert, dar si terenurile agricole.

Aceste conditii bioclimatice nu favorizeaza procese pedogenetice de durata. Cea mai mare parte a deserturilor sunt lipsite de soluri, la suprafata fiind nisipuri, argile, saruri; vanturile puternice spulbera materialele dezagregate. La latitudini mai mari de 40⁰, in Asia Centrala si in S.U.A., in Dakota si Nebraska, la marginile pustiurilor, exista soluri brune individualizate pe nisipuri lutoase (M.Parichi, 1975) ce au grosime mica, caracter prafos, humus putin, acumulari de calciu si gips in baza.

In restul deserturilor, apar local soluri brune-cenusii foarte subtiri cu o infima cantitate de humus si cu acumulari bogate de calciu, gips, sare. Se adauga pe marginea depresiunilor saraturoase soluri halomorfe.

Adancimea la care se gasesc panzele freatice ca si debitul acestora difera. La periferie, in vecinatatea muntilor, de unde vin rauri ce-si pierd treptat debitul, panzele se afla la adancime mica. Pe masura inaintarii spre centrul deserturilor, ele se vor situa la adancimi tot mai mari. In Asia Centrala, panzele de apa se afla la 6 – 10 m. Dupa M.Petrov (1988), nivelul freatic general este in continua coborare situatie care determina si o aridizare si mai mare a climatului. In S.U.A., in Marele Bazin, ele sunt sarace.

Apele de suprafata sunt rare si strabat pe distante diferite suprafata deserturilor. Unele se varsa in lacuri, iar altele se pierd dezvoltandu-si delte continentale. In Asia Centrala cele mai insemnate fluvii sunt Amu-Daria si Sar-Daria.Regimul scurgerii lor este determinat pe de o parte de alimentarea din regiunea montana, iar pe de alta parte de evaporatia intensa din desert. Au debite mari primavara, cand sunt frecvente si revarsari pe spatii intinse din lunca si o ridicare a nivelului panzelor freatice. Vara, toamna si la inceputul iernii datorita evaporatiei puternice, numai cele cu bazine intinse si cu surse de alimentare variate isi mai pastreaza scurgerea. Daca aceasta are in prezent insemnatate locala in deflatia si acumularile eoliene sunt cele mai reprezentative procese. Pantele accentuate ale muntilor limitrofi sau ale masivelor insulare din desert sufera prin dezagregare o retragere paralela insotita de generarea unor mase insemnate de grohotis ce se macina in continuare; in timp muntii sunt redusi la martori de eroziune (inselberguri).

Cea mai mare parte a deserturilor este supusa proceselor eoliene care creaza un relief de dune, barcane, yardanguri etc.

Un element inedit peisajul unor deserturi (Takla Makan) este existenta unui sistem de vai seci prin care in prezent nu se realizeaza decat o scurgere efemera si la intervale mari de timp. Ele sunt rezultatul unei evolutii fluviatile active din pleistocen in conditiile unui climat pluvial.

Regiunile naturale temperat-continentale reci

Se desfasoara in America de Nord si Eurasia la latitudini mari (de la 45⁰ pana la Cercul polar), incluzand atat campii si podisuri joase, cat si munti cu inaltimi medii (Scandinavia, Siberia).

In peisaj, se impun padurile de conifere compacte. Spre sud si mai ales catre Atlantic sau Pacific, acestea sunt in amestec cu cele de foioase, iar la latitudini mai mari trec, prin ceea ce se numeste silvotundra, la regiunea rece polara.

Climatul rece continental impune aceste aspecte, ca si caracteristicile celorlalte componente naturale. Dar datorita extensiunii acestei regiuni, el sufera nuantari in raport cu caracteristicile maselor de aer frecvente in diferite locuri.

Sunt prezente masele de aer polar maritime si arctice care se continentalizeza pe masura stagnarii sau deplasarii lente catre estul Europei sau Centrul Asiei. Sezonul rece este lung, cu temperaturi scazute cu variaza intre limite foarte largi (in ianuarie – 43⁰ la Iakutk; - 21⁰ Irkutsk; - 17⁰ la Winnipeg; - 14⁰ la Edmonton; - 3⁰ C la Chicago etc.), umiditate si nebulozitate ridicate, ceturi frecvente si inversiuni de temperatura.

Invaziile aerului rece arctic cauzeaza temperaturi extrem de scazute (sub – 40⁰).

Vara, exista o mai mare instabilitate datorita succedarii (la intervale scurte) a maselor cu caracter ciclonal sau anticiclonal, mai calde sau mai reci. Temperaturile sunt pozitive ajungand in iulie in jur de 20⁰ C.Ca urmare, amplitudinile termice anuale ajung la valori tot mai ridicate (de la 30⁰ la 60⁰ C) spre mijlocul continentelor ceea ce indica caracterul excesiv al acestui climat.

Iakutia constituie tinutul in care climatul rece este excesiv. Aici, temperatura medie anuala este de – 10⁰, in iulie in jur de 19⁰, dar in ianuarie scade sub – 40⁰ C. Totodata cele doua valori negative inregistrate la Verhoiansk (- 67,8⁰) si Oimeakon (- 77,8⁰ C) reprezinta cele mai scazute din Emisfera nordica.

Anual, cad 400 – 600 mm precipitatii care au o repartitie inegala, cele mai multe producandu-se in sezonul cald cand au si caracter de aversa (S.Ciulache, 1985).

Iarna, ninsorile, destul de dese, dau un strat de zapada gros care datorita temperaturilor joase se mentine mult timp.

La latitudini mai mari (in silvotundra) valorile termice sunt mult mai scazute, inghetul solului este profund si de durata, iar cantitatea de precipitatii scazuta.

Spre sud, la contactul cu regiunile temperate oceanice si semiaride (Europa de Est, nordul Kazahstanului, nord-estul SUA si sud-estul Canadei), influenta maselor de aer umed (atlantice, sudice sau uneori a celor pacifice) asigura asemenea, temperaturile sunt mai ridicate, amplitudinile termice (30⁰- 40⁰ C) sunt totusi moderate in raport cu ceea ce se inregistreaza la nord. Vara si la inceputul toamnei evapotranspiratia activa, in conditiile unor temperaturi ridicate, favorizeaza fenomene de uscaciune si seceta.

Cea mai evidenta reflectare a acestor situatii apare in desfasurarea covorului vegetal si in distributia tipurilor de sol.

Padurile de conifere reprezinta formatiunea vegetala caracteristica, ele fiind singurele ce pot rezista la temperaturi joase.

Sunt paduri omogene datorita numarului redus de specii ce intra in alcatuirea lor. In Europa, climatul mai putin riguros a favorizat padurile in care molidul este precumpanitor (Picea excelsa, P. Obovota, P. Fennica), la el asociindu-se pinul (Pinus silvestris) si mesteacanul (Betula verrucosa).In Siberia, asprimea climatului a impus o alta alcatuire, cu brad (Abies sibirica), zambu (Pinus cembra), zada (Larix sibirica, L. daurica).In America de Nord, climatul este mai umed, iar asocierile frecvente sunt intre molid (Picea alba, P. Nigra), pini (Pinus urrayana), laricele americane, bradul de balsam, tuia etc.

In Europa Centrala si in zona Marilor Lacuri, coniferele sunt in amestec cu foioasele.

Solurile caracteristice acestei regiuni (ocupa aproape ¾ din suprafata) sunt podzolurile in a caror formare un rol important l-a avut dirijarea produselor rezultate din descompunerea catre baza acestuia favorizata de un excedent de umiditate (precipitatiile depasesc cantitatile de apa pierdute prin evapotranspiratie) ce permite circulatia descendenta a solutiilor.

Ca urmare, sub un orizont de suprafata cu masa organica aflata in stadii diferite de descompunere exista un orizont bine dezvoltat (B iluvial) in care s-au acumulat treptat (datorita spalarii) toate produsele aduse de sus (argila, saruri de calciu, magneziu, potasiu, sodiu, oxizi de fier, mangan etc.) de unde si denumirea acordata de soluri podzolice feriiluviale.

In tinuturile in care coniferele sunt in amestec cu foioasele sau unde padurea de conifere a fost inlocuita de pasuni, alaturi de podzolire un rol relativ insemnat revine si altui proces – intelenirea – ce duce la acumularea unei cantitati mai mari de masa organica si indirect de humus in orizontul superior. Rezulta podzoluri secundare argiloiluviale.

In Siberia, unde temperaturile scazute intretin la adancime mica un strat permanent inghetat (pergelisol) s-a dezvoltat un podzol mult mai subtire.

Scurgerea raurilor care strabat regiunea este diferita de ceea ce frecvent se manifesta in celelalte parti ale zonei temperate. Apar insa si situatii cu caracter tranzitoriu spre acestea sau spre regimul tundrei, toate fiind dependente de nuantarile climatului.

In Europa de Est si vest de Marile Lacuri, unde precipitatiile sunt mai bogate si regimul termic are variatii anotimpuale destul de largi, raurile au o alimentare mai bogata cu caracter nivo-pluvial. Topirea zapezii in aprilie coincide si cu o perioada de ploi ceea ce face ca debitul sa creasca mult.Ca urmare, intervalului aprilie-iunie ii este caracteristica scurgerea cea mai ridicata. Dupa o vara cu ploi putine si o prima parte a toamnei secetoase urmeaza un al doilea interval cu debite mari ca urmare a precipitatiilor ridicate din octombrie – noiembrie. Iarna (indeosebi in ianuarie-februarie) reprezinta sezonul cu cea mai redusa scurgere a ponderii extrem de mici a alimentarii subterane si a „fixarii” precipitatiilor la nivelul solului sub forma de zapada.

La est de Ural si la nord de Marile Lacuri nord americane, continentalismul climei este mult mai accentuat. In timpul verilor cand cade peste 2/3 din volumul precipitatiilor (maximum in iulie, aproape 20%) se realizeaza si topirea zapezilor (iunie).ca urmare, debitele cresc relativ repede si se mentin pana in septembrie la valori ridicate dupa care incepe un lung interval de timp in care acestea scad.

O situatie inedita apartine raurilor in sud si care au gurile de varsare in extremul nord (Obi, Enisei, Lena etc.).Dezghetul in bazinul superior se va face cu 1 – 1, ½ luni mai devreme, decat in cel inferior.Ca urmare, spre varsare, fenomenul cel mai frecvent il vor reprezenta zapoarele (baraje de ghiata) in spatele carora revarsarile si deci inundatiile vor fi deosebite.

In Iakutia, temperaturile foarte scazute fac ca sezonul rece sa fie de durata si in

consecinta o buna parte chiar din raurile mari sa inghete. Lipsa precipitatiilor lichide si inghetarea solului care va bara posibilitatea alimentarii subterane vor face ca scurgerea sa fie nesemnificativa, iar la multe chiar nula.

Topirea zapezii incepand cu luna iunie si ploile din iulie-august vor genera intervalul cu scurgerea cea mai bogata (peste 80% din total).

Relieful din aceasta regiune este variat, de la campii s podisuri joase pana la munti inalti. In aceste conditii, modelarea este variata. Pe suprafetele plane ale campiei si dealurilor acoperite de padure sau pasuni, procesele chimice, desi au desfasurare slaba si inegala pe parcursul anului, raman procesele principale.

Se adauga, eroziunea laterala in albiile raurilor mai ales primavara si vara.

In tinuturile mai inalte, cu pante variate si dinamica va fi mult mai complexa.

Actiunea principala va fi a proceselor de inghet si dezghet deosebit de activa la inceputul si sfarsitul sezonului cald.

Suprafetele inclinate fara padure vor suferi retrageri active prin dezagregari, iar in depresiuni vor fi active fenomenele de termocarst (mai ales in Siberia unde exista un pergelisol mostenit).

Spalarea areolara si siroirea sunt slabe si nu actioneaza decat asupra partii superficiale a solului, vara si numai in conditiile in care acesta este imbibat cu apa.

3. Zonele reci se desfasoara in cele doua emisfere la latitudini mari, frecvent de la Centrul polar spre poli. Se includ: nordul Canadei, Alaska, Groenlanda, extremitatea nordica a Eurasiei si Arctica, iar in Emisfera sudica Antarctida. In cadrul zonei se disting doua regiuni cu trasaturi geografice aparte – subpolare si polare.

a.  Regiunile naturale subpolare – se afla doar in Emisfera nordica in extremitatile polare ale Americii de Nord (limita este la sud de Cercul polar) si in Eurasia (din nordul Norvegiei pana in Peninsula Kamceatka; in general se mentine dincolo de 66⁰ latitudine).

Regiunea se caracterizeaza printr-un climat rece determinat de prezenta maselor de aer polar. Ii sunt caracteristice temperaturi medii anuale de la 0⁰ la 1,4⁰C, o amplitudine termica redusa, precipitatii putine, nebulozitate accentuata si vanturi intense. Caracterul oceanic sau continental al lor se transpune in unele diferente de umiditate. In nordul Scandinaviei intervin si influentele Curentului Golfului (Gulf Stream) care ii dau o nuanta moderata sub raport termic.

In timpul anului, aici se manifesta doua sezoane distincte si cu durata aproape egala. Cel rece coincide cu noaptea polara, cu valori termice negative (pot cobori sub – 40⁰ C) si precipitatii sub forma de zapada. Sezonul de vara ce corespunde zilei polare, desi rece, are valori termice (mai ales in iulie – august) se depasesc chiar 10⁰ C, ceea ce favorizeaza topirea zapezii pe unele portiuni. Si acum ingheturile si caderile de zapada sunt frecvente.

Pe ansamblu, daca in sectorul european cad cca 450 – 500 mm de precipitatii (indeosebi in februarie – martie si septembrie – octombrie) in celelalte tinuturi cantitatile sunt mult mai reduse (in Siberia intre 250 si 400 mm, cu valori maxime in iulie – august si minime in februarie).

Caderea lor este insotita de viscole ce acumuleaza inegal zapada.

In aceste conditii (temperaturi mici, inghet de durata, vant intens) singura vegetatie ce se poate dezvolta, dar cu caracter discontinuu, este cea ierboasa la care se asociaza cateva specii de arbusti. Este cunoscuta sub numele de tundra. Perioada vegetativa este foarte scurta (2 – 3 luni), iar conditiile vitrege de viata impun adaptari (inaltime mica si desfasurare sub forma de pernite).In sectoarele situate in vecinatatea Cercului polar (din Peninsula Kola si pana in Delta lenei, in peisajul tundrei apar frecvent mesteceni pitici, salcii pitice (in locurile adapostite si umede), muschi, licheni etc. La latitudini mai mari se trece treptat de la un peisaj cu subarbusti (merisori, afini, mesteacan pitic si ierburi) la altul specific sectoarelor cu climat aspru in care peticele cu muschi, licheni, unele graminee, rogoz, argintica etc. alterneaza cu stancaria.

Procesele pedogenetice se desfasoara doar intr-un interval scurt din sezonul de vara cand o portiune superficiala (0,3 – 1 m) din depozitele de la suprafata se dezgheata. Ele sunt extrem de slabe si constau in dezagregari, intr-o foarte redusa alterare chimica si descompunere a masei organice. Aceasta din urma este acumulata la partea superioara a depozitului dezghetat. La mica adancime, deasupra pergelisolului apa ce stagneaza favorizeaza gleizari cu acumulari de oxizi ferosi.Ca urmare, solurile formate au grosimi reduse (pana la 0,5 m) si un profil cu un orizont turbos la suprafata si unul gleizat in baza.

Relieful regiunii de tundra este precumpanitor cu altitudini reduse (campie si dealuri joase), dar cuprinde si munti nu prea inalti. Modelarea acestuia se integreaza spatiului periglaciar. Cuplul inghet-dezghet, nivatia si vantul creeaza numeroase forme de relief pe versanti (rauri de pietre, avalanse, mase de grohotis) si pe suprafetele slab inclinate (sunt specifice soluri poligonale, pingo si hidrolacoliti, campuri de pietre cu dispunere poligonala sau in cerc). In depozitele mai groase rezulta structuri tipice (pene, involutii).Retragerea periglaciara a versantilor duce la individualizarea de glacisuri de eroziune si a microreliefului rezidual (creste, varfuri etc.). Ea se face atat prin dezagregari intense, dar si prin solifluxiuni, avalanse etc.

Scurgerea apei raurilor este conditionata nu numai de caderea precipitatiilor, dar si de regimul temperaturilor. Alimentarea este dependenta de topirea zapezilor si de ploile de vara. Se pot separa cateva situatii. Prima este specifica raurilor mici care au apa de la sfarsitul lunii mai si pana in septembrie, pe cand in restul anului sunt seci sau complet inghetate (mai ales in Siberia).A doua este intalnita la raurile cu obarsii la latitudini mici (in taiga) si care se varsa in Oceanul Arctic.Ca urmare, in lungul lor apar evidente sectoare in care atat scurgerea, cat si regimul de inghet sunt diferite. In sud, dezghetul este mai timpuriu (aprilie – mai) si catre final se imbina cu ploi. Volumul de apa se dirijeaza spre nord unde se pastreaza podul de gheata, iar solul este inca inghetat; ca urmare, aici se produc inundatii insemnate. Topirea zapezi in regiunile subpolare se face lent (mai – iunie) si se continua cu caderea ploilor de gheata. Regiunile subpolare sunt strabatute de fluvii mari care, pe de o parte, au debite medii insemnate (de la 2000 m³/s la peste 10.000 m³/s, ceea ce le confera un potential hidroenergetic ridicat), iar pe de alta parte, prin diferente foarte mari intre debitele din lunile din sezonul de iarna (cateva sute de m³) si acela din cele de vara (cateva mii de m³).

Patul albiei si versantii fiind in mare masura inghetate nu permit antrenarea de catre apa a unor cantitati mari de material solid si mai ales cu dimensiuni. De aceea, multe din fluvii si-au dezvoltat delte in structura carora se imbina blocuri de gheata cu maluri si nisip partial inghetate.

b.  Regiunile naturale polare – cuprind cea mai mare parte din Groenlanda, unele insule din Arctica si Antarctida. Sunt intinderi imense de gheata cu grosime mare, din care razbesc varfuri si creste ale reliefului fosilizat.

Reprezinta unele din regiunile cele mai reci de pe Glob; masele de aer, arctice si antarctice, stationand mult timp provoaca scaderi de temperatura foarte importante. De altfel, aici nu numai mediile anuale sunt negative dar, cu unele exceptii si cele ale tuturor lunilor anului. Iarna, sezonul noptii polare, temperaturile scad mult (mediile ajung la – 60⁰ C la Amundsen-Scott si – 71⁰ C la Vostok). La statia Vostok s-a inregistrat si minima absoluta de pe Glob (- 88⁰,3 C); amplitudinile diurne sunt reduse.

Vara, desi valorile medii lunare sunt negative, in anumite intervale pot fi pozitive favorizand topirea unei cantitati mici de zapada sau gheata.Soarele se afla permanent deasupra orizontului, iar puritatea atmosferei favorizeaza o radiatie mare la 20 – 25 kcal/cm²/luna.Reflexia foarte mare impusa de prezenta zapezii si ghetii face ca bilantul radiativ sa fie aproape neglijabil (1 – 2 kcal/cm²/luna).

Precipitatiile sunt numai sub forma de zapada si variaza de la cateva sute de mm in vecinatatea oceanelor, la cativa zeci de mm in interiorul continentelor. Ea se pastreaza peren si prin trasare va evolua in gheata. Desi, sunt prezente in toate lunile, cea mai mare parte din precipitatii cad in timpul verii, iar cele mai putine la trecerea de la iarna la vara.

In regiunile polare, vanturile au viteze mari provocand viscole.

Peisajul polar va fi dominat de gheata care in Antarctica depaseste 2000 m grosime. Ea sufera deplasari lente spre bazinele oceanice provocand o slefuire a uscatului ce-l acopera.

Si in Groenlanda, dar mai ales in Antarctica, exista creste si varfuri (nunatak-uri) ce domina platosa de gheata. Daca iarna ele sunt acoperite de zapada in timpul verii prin topirea acesteia unele portiuni se elibereaza si sufera o modelare activa prin dezagregari. In sectoarele cu material intens maruntit vegeteaza cateva specii de licheni, muschi, alge, diatomee. Fauna este redusa la unele specii de pasari, foci, morse, ursul polar in tinuturile arctice si pinguini pe tarmurile Antarctice.

B. Zonele si regiunile naturale din bazinele oceanice

In spatiul oceanic, in separarea zonelor si regiunilor situatiile, pe de o parte, se simplifica intrucat acesta este un mediu omogen in care se interfereaza legaturi ce se stabilesc indeosebi intre elemente ce apartin la trei componente – apa, vietuitoare, relief, la care se adauga pentru un invelis superficial exterior aerul, lumina si unele influente antropice. Pe de alta parte, ele raman complicate intrucat este dificil de stabilit limite categorice, trecerea de la o unitate geografica la lata realizandu-se spatii de interferenta extinse. Se adauga o terminologie variata in care s-au impus denumirile biologice.

La nivelul componentelor geografice, diferentierea unitatilor este mai usor de realizat.

Pentru relief se pot separa, cu rang de regiuni, unitati care se succed de la tarm pana in centrul bazinelor oceanice (platforma continentala, taluz continental, podisuri si campii abisale, dorsale cu rifturi) sub forma de macro-trepte cu extensiuni variate, iar in cadrul acestora mai multe subunitati cu caracter local impuse mai ales de evolutia geotectonica (fose in arii de subsidenta, santuri tectonice pe falii de transformare, vulcani submarini etc.).Deci la nivelul acestui component, prin specificul genezei si evolutiei formelor de relief, nu se poate realiza o zonare, ci doar regionari. O diferentiere zonala apare doar in tipul si intensitatea proceselor ce actioneaza in domeniile – litoral, polar, temperat, intertropical.

Componentul biotic se diferentiaza spatial in functie de cativa factori, mai importanti fiind: lumina, caracteristicile mediului acvatic (dinamic, salinitate, temperatura) si ale reliefului (panta si alcatuire).Biologii separa mai multe domenii pe care impropriu le denumesc zone, care se succed de la tarm spre larg, dar si catre adanc.

Domeniul (zona) litoral; se suprapune pe cea mai mare parte a selfului pana la adancimi in medie de – 200 m, aici conditiile de lumina, aerare si dinamica a apei sunt favorabile dezvoltarii unui numar mare si variat de biocenoze. Temperatura apei, conditionata de bilantul radiativ global, le impune insa o desfasurare care are mai intai caracter zonal (biocenoze specifice zonelor polare, temperate si tropicale), apoi regional (pe verticala de la contactul cu tarmul catre – 200 m datorita scaderii temperaturii si cantitatii de lumina reflectat in modificari evidente atat in numarul de specii, cat si biomasa asigurata de ele si apoi in plan datorita curentilor calzi si reci) si local in functie de caracteristicile reliefului (stancos, neted etc.) si de tipurile de strat (nisipos, malos, calcaros etc.)

Domeniul (zona) palagic include stratul de apa de la suprafata oceanului si marilor cu adancimi ce permit patrunderea luminii, oxigenarea prin dinamica apei; are substante minerale suficiente pentru dezvoltarea unui numar mare de organisme. Se divide intr-o fasie care se afla in vecinatatea domeniului litoral (neritica), dar deasupra platformei continentale si alta care ocupa largul oceanului (pelagica propriu-zisa sau oceanica).Caracteristica principala a organismelor din acest domeniu este independenta lor in raport cu relieful (substratul) oceanic ceea ce unora le imprima o stare de plutire (alcatuiesc fitoplanctonul si zooplanctonul), iar la altele o mobilitate proprie (necton).

Regimul termic diferit latitudinal conduce la o separare zonala (polara, temperata, intertropicala), dar si regionala (neritic si oceanic).Se adauga deosebiri pe verticala determinate de variatia cantitatii de lumina, salinitate, temperatura si in plan impusa de curentii oceanici si de arealele cu salinitate mai mare sau mai mica.

Domeniul (zona) abisal – are cea mai mare dezvoltare incadrandu-se intre limita pana unde penetreaza lumina solara si fundul bazinelor oceanice si marine. In conditiile unui intuneric general, al unor temperaturi scazute si aproape constante (0⁰ – 3⁰ C) a unei salinitati ridicate si a unei presiuni tot mai mari de la suprafata catre fundul oceanului, vietuitoarele sunt reduse (bacterii si organisme animale putine si cu adaptari) ceea ce face ca biomasa sa fie foarte mica. Apa, componentul principal al bazinelor oceanice – desi la prima vedere poate fi considerata un mediu omogen – totusi prin modul de manifestare (indeosebi spatial) al elementelor sale releva diferentieri zonale si mai ales regionale. Primele apar evident in stratul de apa de la suprafata (50 – 100 m) unde se inregistreaza deosebiri latitudinale in regimul termic (temperaturi medii anuale) in jur de 27⁰ C de o parte si de alta a Ecuatorului, mai extins in emisfera sudica; 21⁰ – 25⁰ C la latitudini cuprinse intre 10⁰ si 30⁰; scaderi rapide pana la 5⁰ C in zona temperata si valori negative sub – 1⁰ C in regiunile polare; amplitudini mari intre valorile temperaturilor medii ale lunilor extreme (februarie si august) in zona temperata care se atenueaza spre Ecuator si poli, repartitia salinitatii (in jur de 35% in zona intertropicala si 32% in cele polare), marimea transparentei (50 – 60 m in apa oceanului in zona calda fata de 10 – 20 m in apele polare) etc.

Mult mai evidente sunt diferentierile regionale intre caracteristicile fizice si chimice ale apei din cele patru oceane la nivel global impuse de desfasurarea latitudinala (Oceanul Arctic vizavi de Oceanul Indian), de gradul de comunicare (larg in Emisfera sudica) si de influenta uscatului in cele doua emisfere. Ele sunt accentuate la nivelul marilor si in vecinatatea marilor si in vecinatatea tarmurilor unde intervin curentii, mareele aportul fluviatil de apa si aluviuni, activitatile antropice etc. La sub 100 m, toate aceste deosebiri scad ca valoare ajungandu-se la nivelul marilor adancimi la o oarecare omogenitate.

Unele diferente apar in regiunile active tectonic (rifturi, subductii) insotite de aport de topitura, seisme etc.

Avand in vedere toate aceste coordonate se poate ajunge la doua concluzii:

la nivelul stratului de apa cu o grosime de pana in 200 m se pot stabili deosebiri evidente atat zonal, cat si regional;

sub 200 m se trece intr-un mediu cu deosebiri ce descresc cu adancimea la care zonalitatea aproape dispare, dar se mentin diferentele regionale si locale impuse de factori noi.

Exista lucrari de specialitate in care si pentru spatiul oceanic sunt delimitate zone si regiuni biogeografice sau numeroase biogeografice, repartitia vietuitoarelor reflectand situatii de sisteme geografice distincte. A. Günther (citat de I.Pisota, 1987) separa patru zone si mai multe regiuni biogeografice care pot fi luate ca diviziuni geografice.

Zona Oceanului Arctic se desfasoara de la Cercul polar arctic spre Polul Nord si se caracterizeaza prin:

o extinsa platforma continentala; temperaturi ale apei scazute ceea ce permite dezvoltarea si mentinerea in cea mai mare masura a unei banchize groase;

o salinitate redusa (32%) ce scade la contactul cu uscatul;

dezghet in vecinatatea tarmului in sezonul de vara ceea ce favorizeaza o activitate puternica a valurilor care incarcate cu sloiuri de gheata actioneaza asupra falezelor;

fito si zooplancton bogat la care se asociaza unele mamifere mari;

slaba manifestare a curentilor oceanici.

Zona temperata la nord include partea nordica a oceanelor Atlantic si Pacific pana la paralela de 40⁰. Cele doua unitati oceanice (regiuni) separate de continente sunt incluse in zona geografica temperata boreala. In regiunea nord-atlantica, hidroizotermele lunare reflecta pregnant influenta celor doua tipuri de curenti oceanici.

In luna februarie, in vest, masele de apa reci dinspre Groenlanda impun la latitudini de 66⁰ – 40⁰ valori cuprinse intre 0⁰ si 5⁰ pe cand in centru si est. Curentul cald Gulf Stream asigura o scadere treptata a lor, inspre sud, de la 15⁰ la 5⁰ C. In luna august, in vest, scad de la 12⁰ la 5⁰ C, iar in centru si est de la 20⁰ la 10⁰ C. Aceasta asimetrie de natura termica impusa de sistemul de circulatie al unor mase de apa cu caracteristici diferite se reflecta si in distributia salinitatii (32 – 33% pe latura de vest si 35% in centru si est), a transparentei etc. Deosebiri locale sunt evidente in marile limitrofe uscatului unde aportul de apa continental are o influenta deosebita (M.Baltica).

In aceste conditii, lumea vietuitoarelor este foarte bogata (alge brune si rosii, mamifere intre care balene, delfini, foci, apoi o multime de specii de peste) etc. Pe tarmurile oceanului si marilor exista o desime deosebita de asezari portuare in care se desfasoara activitati diverse, iar in M.Irlandei si M.Nordului sunt insemnate exploatari de petrol si de gaze. Toate acestea impun o puternica presiune antropica asupra mediului resimtita, cu toate masurile de protectie aplicate, mai ales in fasi alitorala, pe axele de circulatie maritima si in perimetrele de exploatari de hidrocarburi.

Situatii similare se intalnesc si in regiunea pacifica, numai ca aici intervine un alt factor – largimea foarte mare a oceanului – care atenueaza foarte mult asimetria valorilor parametrilor fizici dintre sectoarele acestuia (vestic, central si estic).Scaderea de la nord la sud a valorilor de temperatura si salinitatea se face aproape paralel; axele de comunicatie navala care traverseaza oceanul sunt la sud de aceasta regiune, aici importante fiind cele din lungul tarmului ce leaga asezarile de pe continente cu cele din insule sau cu areale de pescuit.

Vietuitoarele sunt la fel de numeroase si variate, ca si in Atlantic (balene, delfini, ursul de mare, morse, pesti, alge etc.)

Zona intertropicala cuprinde cea mai mare parte a Oceanului Planetar desfasurandu-se intre toate continentele, in amandoua emisferele, aproximativ intre paralele de 40⁰ nord si 40⁰ sud. Cativa factori au un rol determinant pentru caracteristicile generale (extensiunea oceanului si comunicarea intre cele trei oceane direct – in sud, ori prin stramtori) sau locale (aport insemnat de apa dulce de pe uscat prin cateva din marile fluvii – Amazon, Congo, Niger, Gange, Iantzi etc.).Hidroizotermele cu desfasurare aproape paralela indica o scadere a valorilor de la 25⁰ – 26⁰ C in dreptul Ecuatorului la 10⁰ – 15⁰ in dreptul latitudinilor de 40⁰.Unele diferente de temperatura de pana in 5⁰ apar pe de o parte intre lunile din sezonul rece si cel cald da la latitudini de 30⁰ – 40⁰ iar pe de alta parte intre sectoarele unde apar curentii reci de compensatie din vecinatatea tarmului african sau american si restul oceanului. Valorile de salinitate sunt maxime pe aliniamentul tropicelor (36 – 37%) si minime in vecinatatea tarmurilor (30 – 35%), in restul oceanului pastrandu-se la 34 – 35%.Transparenta scade din sectoarele centrale ale oceanelor (40 – 60 m; maximum 65,5 m in Marea Sargaselor) catre gurile de varsare ale fluviilor ce aduc cantitati insemnate de aluviuni (sub 40 m).In aceasta zona se realizeaza cea mai mare parte din circuitele curentilor oceanici in care domina cei cu apa calda. Exista o mare diversitate de vietuitoare cu diferentieri evidente intre domeniile platformelor litorale si cele batiale (plancton foarte dezvoltat, pesti, mamifere intre care balene si rechini etc.).In aceasta zona se desfasoara reteaua cea mai densa de legaturi navale ce leaga porturile lumii si un intens pescuit si ca urmare mediile fasiilor litorale au suferit puternice modificari. Separarea Oceanului Planetar de catre Africa, Australia si arhipealgurile din sud-estul Asiei determina existenta a trei regiuni geografice: (atlantica cu o usoara asemanare a caracteristicilor elementelor de mediu intre laturile central – vestica si estica, indiana – dominant dezvoltata in Emisfera sudica si cu influente dinspre uscat in partea nordica; pacifica – cea mai extinsa si cu o desfasurare aproape egala in cele doua emisfere de unde o simetrie evidenta in repartitia valorilor de temperatura, salinitate transparenta, continut chimic al apei ceea ce creeaza un mediu favorabil unei relative raspandiri a vietuitoarelor).

Zona temperat sudica se desfasoara sub forma unei fasii continue ce cuprinde cea mai mare parte din sudul celor trei oceane la latitudini de 40⁰ – 55⁰.Temperatura apei la suprafata scade cu cresterea latitudinei de la 10⁰ – 15⁰ la 5⁰ C, diferentele dintre sezoane fiind mici datorita manifestarii permanente a curentilor de apa reci ce alcatuiesc o fasie lata si continua ce se deplaseaza de la vest la est. Salinitatea este constanta 34 – 35%, iar vietuitoarele desi sunt mai putine decat in zona precedenta totusi au o dezvoltare insemnata (alge brune, balene etc.)

Zona subpolara se afla intre 55⁰ latitudine sudica si tarmul Antarcticei, constituind sudul rece al Oceanului planetar: principalele caracteristici sunt – continuitatea, formarea banchizei in sezonul rece, ape cu temperaturi de 0⁰ – 5⁰ C in sezonul cald, salinitate sub 34%, plancton bogat.