Catina-alba - (catina-de-riu) (Hippofikae rhamnoides)

Catina-alba - (catina-de-riu) (Hippofikae rhamnoides)

- arbust = 6 m inaltime; uneori arbore de talie mica (11 m); pe lujerii tineri (anuali) se gasesc peri argintii, iar pe ramuri spini; radacinile prezinta nodozitati azotoase;

- frunzele = liniare, 1 - 6 cm lungime, cu marginea intreaga si o singura nervura evidenta; pe fata inferioara au peri argintii asemanatori cu cei de pe lujeri;

- florile = unisexuat-dioice, mici, de culoare galben-ruginie; cele barbatesti formeaza inflorescente globuloase, iar cele femeiesti se grupeaza in raceme; infloreste inainte de infrun-zire, prin martie-aprilie;

- fructele = drupe de 7-8 mm, portocalii; se mentin pe ramuri si in timpul iernii; au gust astringent, contin vitaminele A si C.

Lastareste si drajo-neaza puternic.

Este pretentioasa fata de lumina, dar putin exigenta fata de sol; se dezvolta bine pe prundisuri si soluri nisipoase umede.

Inca din vechime, inainte de aparitia primelor documente scrise, omul folosea frecvent si intens materii vegetale in scop alimentar, medicinal sau ornamental, materii pe care le denumea diferentiat diferentiat printr-un cuvant sau grup de cuvinte cu semnificatie nomenclatorica. Aparitia scrisului a facut posibila perfectionarea si dezvoltarea registrului botanic concomitent cu dezvoltarea limbii si a culturii favorizand procesul de imbogatire a lexicului acestui domeniu prin introducerea nomenclaturii populare.

Problema denumirilor romanesti de plante, mai cu seama subiectele ce tin de originea, istoria, clasificarea si utilizarea nomenclaturii botanice populare, sunt profund si documentat elucidate in doua lucrari deosebit de valoroase ca analiza si sinteza, semnate de catre eminentul botanist Al. Borza (1968) si lingvistul D. Bejan (1991). Lingvistul este cel care in urma studiului " Nume romanesti de plante" a formulat un sir de concluzii de mare interes stiintific referitor la caile de formare si istoria terminologiei botanice romanesti, precum si de incontestabil interes practic, intrucat pot servi ca reper si calauza pentru specialistii botanisti in scopul perfectarii, precizarii si dezvoltarii in continuare a lexicului terminologic, in special in ce priveste verifcarea, imbogatirea, optimizarea si unifi carea terminologiei si nomenclaturii stiintifice botanice nationale. Una din concluziile pe care le ofera este urmatoarea:

"Sub aspectul istoriei terminologice romanesti, inceputurile acesteia trebuie cautate in numele de plante dacice cuprinse in lucrarile invatatilor antici Dioscoride (sec. I, e. n.) si Pseudo-Apuleius-Platonicus (sf. sec.III, e. n.)"[1]

Alte doua citate de o importanta magistrala pentru fondul lexical al botanicii se refera la denumirile aduse de romani odata cu venirea lor in Dacia si la elementele de origine latina. Iata si cele doua citate:

"A doua componenta a fundamentului lexicului botanic romanesc, mult mai numeroasa si mai importanta, o constituie numele de plante aduse de romani odata cu venirea lor in Dacia"[2]

"Fondul principal al lexicului botanic romanesc este alcatuit deci, in esenta lui, din elemente de origine latina"[3]

Pentru sustinerea ideilor de mai sus sunt relevante urmatoarele cuvinte de origine latina: carpen < lat. Carpinus, ulm< lat. Ulmus, frasin < lat.Frasinus, salcie < lat. Salix, in < lat. Linum, fag < lat. Fagus, trifoi , lat. Trifolium etc. In aceeasi lucrare a lui D. Bejan gasim informatii conform carora poporul roman a participat activ la imbogatirea registrului botanic prin crearea de noi denumiri pentru plante, dar si prin preluarea termenilor din limbile altor popoare. In sprijinul mentinii anterior facute vine un alt fragment selectat din lucrarea lui D. Bejan, si anume ca:

"influentele exercitate asupra limbii romane, prin aceasta si asupra lexicului botanic romanesc, sunt: partial slava (care se manifesta incepand cu secolul al VIIlea), bulgara, germana (saseasca), greaca bizantina, maghiara, sarbocroata, turca veche, ucraineana, care au inceput sa se exercite cam in aceeasi perioada (dupa sec. X), turca si neogreaca (incepand cu sec. al XIV-lea), franceza, germana, italiana si engleza, fiind influente mai noi"[4]

Concluzionand cele discutate putem spune fara rezerve ca, din punct de vedere structural, nomenclatura botanica romaneasca este constituita din elemente mostenite din limba traco-dacica si latina, elemente imprumutate din alte limbi ale popoarelor vecine, din elemente create de poporul roman si din calchieri ale numelor stiintifice internationale latinesti.

Daca vorbim despre formarea denumirilor romanesti de plante constatam un adevar simplu, si anume, ca nu poporul a "botezat" plantele, poporul a "poreclit" unele specii de plante atribuindu-le cate unul sau mai multe supranume vulgare (lipsite de suport stiintific). La drept vorbind, speciile de plante au fost "botezate" de catre specialistii botanisti, care pentru prima data au descoperit si descris genurile si speciile respective si le-au dat denumirile stiintifice latinesti.

Eforturi mari ce au avut ca scop descoperirea nomenclaturii romanesti a plantelor a facut si botanistul Alexandru Borza care, din dragoste pentru natura a creat si un dictionar etnobotanic, primul de mari dimensiuni din limba romana. El cuprinde descrierea sumara a nu mai putin de 11.000 de specii de plante. Trebuie mentio

Creste in regiunile de cimpie si deal, pina spre etajul montan, de-a lungul riurilor si In locurile abrupte din aceste regiuni.

Datorita radacinii sale bogate in nodozitati azotoase si puternic implintata in pamint, precum si faptului ca are o crestere in masa catina-alba este folosita in ameliorarea terenurilor degradate si in fixarea malurilor riurilor.

Ca planta medicinala, sint intrebuintate fructele care, sub forma de ceai, sirop, gem, dulceata, se recomanda ca reconfortant si tonic in avitaminoze.