Arbori rasinosi conifere: bradul si molidul, ienuparul, merisorul, jneapanul

Primii pasi pe care ii facem spre culmi ne indreapta intotdeauna prin larga cingatoare de paduri care acopera poalele muntilor. Aceste paduri, formate din fag, din fag in amestec cu arbori rasinosi (conifere), ca bradul si molidul sau din molid, ocupa o fasie larga pana la altitudini de 1600-1800 m. Adeseori, portiunea inferioara a acestei fasii cuprinde paduri formate numai din fag, bradul si molidul aparand mai sus, la altitudini de 700-900 m. Bradul, care pe alocuri formeaza palcuri sau paduri curate (bradete), nu se ridica niciodata la altitudini prea mari (pana la cca. 1300 m in Carpatii Meridionali), fiind depasit in altitudine de fag si de molid. Mai sus de 1400-1500 m, nici fagul nu mai vegeteaza si apar intinsele paduri curate de molid (molidisuri) care se ridica pana la limita superioara de vegetatie a padurii, spre golurile de munte.

In aceste paduri mai cresc si alti arbori rasinosi ca: pinul, laricele sau zada si zambrul sau pinul Cembra, cele doua specii din urma putandu-se intalni si mai sus, in zona alpina.

Molidul (Picea excelsa) se recunoaste dupa frunzele sale de forma unor ace, ascutite la varf si intepatoare, care imbraca lujerii de jur imprejur. Conurile coapte atarna cu varful in jos, pe crengile de la varful arborelui.

Spre deosebire de molid, bradul (Abies alba) are frunzele tot in forma de ace, insa turtite; pe dos ele au doua dungi albe, iar la varf sunt rotunjite si stirbite. Ele sunt asezate de o parte si de alta a lujerilor, pe doua siruri, ca dintii unui pieptene. Conurile, spre deosebire de ale molidului, stau cu varful in sus.

Pinul (Pinus silvestris) are frunzele tot in forma de ace, insa mult mai lungi (pana la 7 cm) si grupate cate doua, la baza fiind prinse in cate o teaca. Arborele are trunchiul drept, cu scoarta rosie-caramizie.

Laricele sau zada (Larix decidua) este cel mai elegant arbore rasinos de la noi, remarcabil prin frunzisul sau straveziu, gingas, de un verde fraged. Frunzele scurte, in forma de ace, stau asezate in smocuri dese si, spre deosebire de celelalte conifere de la noi, se vestejesc si cad in fiecare toamna. Lemnul laricelui este foarte tare si trainic. De aceea arborele mai este denumit si "stejarul muntilor'. Laricele nu creste salbatic in toti muntii nostri, ci numai pe Ceahlau, Ciucas, Bucegi, muntii Lotrului si in cateva locuri din muntii Apuseni.

Catre limita superioara a molidisurilor, situata la altitudini de 1600-1800 m, de obicei padurea se rareste treptat si arborii devin mai scunzi, alcatuind asa-numitele raristi de limita, in care, printre palcurile razlete de arbori, se intind, adeseori, tufarisuri formate din jnepeni, ienuperi, anini de munte, afini si alte specii de arbusti. Deasupra acestor raristi se intind golurile de munte care alcatuiesc zona alpina. Uneori, padurea se termina brusc in marginea golului alpin, fara tranzitii prin raristi de limita.

Cele mai intinse goluri alpine din Carpatii nostri le intalnim in muntii Rodnei, Calimani, Bucegi, Leaota, Iezer-Papusa, Fagaras, Cibin, Parang, Retezat, Tarcu-Godeanu.

Dintre plantele lemnoase, in zona alpina se gasesc aproape numai tufe taratoare, care formeaza adesea adevarate paduri pitice. Cei mai raspanditi arbusti din aceasta zona sunt: jneapanul, ienuparul pitic, aninul de munte, salciile pitice, smardarul sau rhododendronul, merisorul, afinul, coacaza.

Jneapanul (Pinus montana) creste mai ales in partea inferioara a zonei alpine si formeaza, de obicei, tufarisuri dese si intinse. Trunchiurile jnepenilor se intind la suprafata pamantului in toate directiile, impletindu-se unele cu altele si avand ridicate in sus numai varfurile ramurilor. Ei alcatuiesc, astfel, desisuri foarte greu de strabatut. Frunzele jneapanului sunt ca niste ace lungi, ascutite, de un verde intunecat si stau pe ramuri inghesuite, in manunchiuri de cate doua, prinse la baza in cate o teaca. In varful ramurilor apar primavara florile barbatesti, in spice de un galben viu. Spre toamna, florile femeiesti formeaza conuri mici care se coc abia dupa un an, devenind lemnoase si se deschid abia in cel de-al treilea an punand in libertate seminte aripate.

Pe alocuri, din desisul jnepenilor se ridica falnicul zambru sau pinul cembra (Pinus cembra), singurul arbore care reuseste sa infrunte clima aspra a zonei alpine si sa se ridice la altitudini mai mari decat toti ceilalti arbori. Cu trunchiul sau drept, atingand grosimi mari si cu coroana sa stufoasa, adesea cu mai multe varfuri, zambrul prezinta o infatisare mareata. Frunzele lui sunt ca niste ace lungi si stau in manunchiuri de cate cinci. Conurile, mai mari decat ale jneapanului, sunt brumarii si poarta seminte mari, fara aripa, aromate, bune de mancat. Nu se intalneste decat izolat sau in palcuri mici, indeosebi pe marginea "caltunurilor' (vai largi de origine glaciara), in cateva puncte din muntii Rodnei, Calimani, Bucegi, Iezer-Papusa, Fagaras, Cibin, Lotru, Retezat, Tarcu-Godeanu. In masivul Retezatului se intalneste mai des decat oriunde, fiind foarte raspandit in lungul vailor si pe marginea lacurilor alpine.

Ienuparul pitic (Juniperus sibirica) creste ca o tufa taratoare, deasa, formand adesea palcuri intinse in pasunile alpine. Frunzele scurte, ca niste ace (lungi de 5-8 mm), stau cate trei la acelasi nivel, de jur imprejurul lujerilor si au pe fata un santulet. Semintele lui (ienupere) sunt ca niste boabe, in primul an verzi, iar in al doilea, cand se coc, albastrui-intunecate, brumarii si foarte aromate.

Aninul-de-munte (Alnus viridis) este un arbust cu frunzisul de un verde-cenusiu, cu ramuri numeroase, flexibile. Frunza sa, in tinerete lipicioasa, este de forma ovala sau aproape rotunda, marunt dintata pe margini.

Florile barbatesti sunt asezate in niste matisori subtiri, la varful ramurilor; cele femeiesti formeaza niste conu-lete elipsoidale, la inceput verzi, apoi spre toamna brune, cu numerosi solzi lemnosi intre care stau semintele mici. Formeaza tufarisuri dese, mai ales in lungul viroagelor si valcelelor, unde rezista avalanselor de zapada mai bine decat orice alt arbore sau tufa.

Salciile pitice (Salix herbacea, Salix reticulata, Salix retusa) sunt arbusti scunzi care se ridica adesea numai cu cativa centimetri deasupra pamantului. Au ramuri scurte, incovoiate si frunze mici, lucioase pe fata. Formeaza tufarisuri pitice, pe stanci, grohotisuri, coaste mai umbrite si mai umede.

Smardarul (Rhododendron kotschyi) este una dintre cele mai pretuite podoabe ale Carpatilor.

Merisorul (Vaccinium vitisidaea) este un arbust pitic cu ramurelele intinse pe pamant. Frunzele sunt scortoase, de forma ovala, pe fata lucitoare, pe dos cu numeroase puncte ruginii, cu marginile putin rasfrante in jos. Ele raman verzi si in timpul iernii. Florile alb-rosietice sunt de forma unor clopotei si sunt asezate in ciorchini. Fructele sunt niste boabe rosii, cu gust acrisor, il intalnim inca din padurile de molid, pana pe crestele cele mai inalte.

Afinul (Vaccinium myrtillus) este un arbust scund, cu tulpinite si ramuri verzi, cu muchii ascutite. Frunzele ovale, dintate marunt pe margini, toamna se vestejesc si cad. Fructele (afine) sunt boabe negru-albastrui, brumate, dulci si aromate.

Coacaza (Bruckenthalia spicultfolia) este un arbust scund, cu frunze inguste ca niste ace si flori rosii mici, placut mirositoare.

Majoritatea covarsitoare a florei alpine o formeaza insa plantele nelemnoase, adica cele ierbacee. Dintre acestea cele mai numeroase sunt ierburile care alcatuiesc intinsele pajisti alpine si care dau caracterul dominant al vegetatiei. Pe langa aceste ierburi, pajistile, stancile si bolovanisurile sunt impodobite cu o multime de plante cu flori atragatoare si adesea placut mirositoare, care dau farmecul deosebit al peisajului alpin.

Cu cat altitudinea creste, temperatura aerului scade (cu aproape un grad pe fiecare 140 m). La altitudini mari, datorita puritatii aerului, soarele dogoreste cu mai multa putere decat in regiunile joase, iar diferenta de temperatura dintre partile insorite si cele din umbra este mult mai mare decat la campie. De aici rezulta si aspectele atat de deosebite dintre vegetatia fetelor insorite si a "dosurilor de munte'. Aerul este mai rar si acest fapt are o mare influenta asupra plantelor deoarece favorizeaza evaporarea apei si le expune la uscaciune. Solul se incalzeste mai repede si mai mult decat aerul inconjurator, iar diferenta de temperatura creste simtitor o data cu altitudinea.

Dupa timpul de inflorire si dupa locurile in care cresc in mod obisnuit, plantele descrise si figurate in aceasta carte s-au impartit in urmatoarele grupe: I. plante de primavara; II. plante de pajisti (pasuni, brane, locuri ierboase); III. plante de stanci sau grohotisuri.

Speciile de plante care infloresc primavara de timpuriu sunt relativ putin numeroase pe crestele muntilor, insa adeseori se dezvolta in numar foarte mare. Astfel, in timpul topirii zapezilor, padinile alpine se acopera cu intinse covoare viorii de brinduse-de-munte (Crocus heuffelianus). Mai tarziu, se intalnesc sisineii-de-munte (Pulsatilla alba), ochiul-gainii (Primula minima), ciubotica-cucului (Primula elatior), degetarutii (Sotdanella montana si Soldanella alpina).

Odata cu venirea verii, golurile alpine se acopera cu tot felul de plante. Alaturi de ierburile ce formeaza pajisti intinse, intalnim numeroase plante cu flori viu colorate. In general, se observa doua perioade de inflorire. In luna iunie predomina in general culoarea albastra a florilor de stanjenel-de-munte (Iris ruthenica), ale ghinturei (Gentiana verna), ale cupei (Gentiana kochiana) etc., la care se adauga violetul-rosietic al florilor de anghelina (Primula longiflora). In lunile iulie si august, rosul si galbenul sunt cele mai raspandite culori. Acum infloresc: sclipetii (Potentilla iernata), garofitele-de-munte (Dianthus tenuifolius si Dianthus gelldus), omagul galben (Acanitum anthora), dulcisorul (Hedysarum obscurum), armeria (Armeria alpina), ghintura galbena (Gentiana Iutea), vartejul-pamantului (Pedicularis verticillata) etc.

Pajistile alpine pe care se desfasoara toata aceasta bogatie de forme si culori sunt intrerupte din loc in loc de tufarisurile de smardar, merisor, salcii pitice etc. Aproape la tot pasul intalnim stancarii golase cu cele mai variate forme. In cele mai mici crapaturi si neregularitati ale stancilor s-a adunat, cu timpul, putin pamant roditor pe care au aparut numeroase plante. Unele cresc in tufe dese ca niste pernite lipite de stanca, prinse in crapatura cu o puternica radacina in forma de pivot.

Printre plantele de stanci mai de seama sunt: garofita-alba-de-stanca (Dianthus spicultfolius), lana-caprelor (Cerastium lanatum), flamanzica-de-colti (Draba compacta), iarba-surzilor (Saxifraga aizoon), saxifraga-rosie (Saxifraga oppositifolia), ochii-soricelului (Saxifraga aizoides), toporasii-de-stanca (Viola alpina), laptisorul (Androsace villosa), cimbrul-mare-de-munte (Calamintha baumgartenii), clopoteii-pitici-de-stanca (Campanilla cochlearifolia), galbinelele-de-munte (Doronicum carpaticum), pelimil-alb-de-munte (Artemisia baumgartenii), iarba-rosioara (Silene acaulis), mierlutele (Minuartia), ochiul-sarpelui (Eritrichium nanum) etc., cresc ca niste pernite lipite de stanca.

Prin bolovanisurile, grohotisurile si pietrisurile rezultate din macinarea continua a stancilor cresc, de asemenea, frumoase plante alpine care impodobesc cu florile lor aceste locuri cu aspect trist de daramaturi si ruine, ca linarita-de-munte (Linaria alpina), macul-galben-de-munte (Papaver pyrenaicum), cerentelul (Geum reptans) etc.